RSS

Arhive pe categorii: Filme de Cannes

O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Salvează

«Mă gândeam să mă opresc la zece», așa declara Tarantino, în mai, când își lansa noua peliculă. Dacă realizatorul (veritabil simbol al unui cinema rezervat spectatorilor blindați cu referințe, capabili să găsească îndată citate cinematografice) își poate schimba părerile, tonul ultimelor sale lungmetraje nu se modifică, ci capătă profunzime și gravitate. După ce a dinamitat codurile unui western clasic, în Django Unchained și The Hateful Eight, a revenit, în această vară, cu re-compunerea unei epoci care mereu l-a făcut să fantasmeze. La un sfert de veac după filmul-cult, Pulp Fiction, Tarantino semnează omagiile sale pentru „uzina de vise”, în Once Upon a Time in Hollywood.

Celebrul realizator demonstrează, încă o dată, că poate transforma orice pagină din istorie într-un produs pop-cultural, invitându-te să tinzi să ajungi la următorul nivel al narațiunilor sale. Vândut ca un produs tarantinesc, Once Upon a Time in Hollywood, riscă să-și surprindă chiar și fanii. Materialele promoționale anunțau un meta-spectacol, doldora de referințe atât ludice, cât și teribile din această poveste. Distribuția faraonică îi așează în prima linie pe admirabilul Leonardo DiCaprio, Brad Pitt și Margot Robbie; Quentin Tarantino rămâne permanent în umbra lor. Așadar, Quentin Tarantino adaugă un nou capitol în filmografia sa din zona «revizionistă», corijând tragediile din istoria adevărată, grație celei de-a șaptea arte.

După ocupația nazistă în Inglorious Basterds, după America sclavagistă din Django Unchained, recompune atmosfera din Los Angeles-ul anului 1969, când uciderea lui Sharon Tate (soția lui Roman Polanski în acea epocă) de membrii sectei lui Manson, a uimit întreaga lume. Tarantino rescrie istoria în maniera sa personală, prin intermediul privirilor unor glorii apuse ale Hollywoodului: vecinii fictivi ai cuplului Tate-Polanski: Rick – Dalton (Leonardo DiCaprio, impecabil în rolul acestui clovn capricios), un actor obișnuit cu rolurile negative din serialele televizate și dublura sa, cascadorul Cliff Booth (Brad Pitt, iconic). Bunăoară, în anul 1969, o nouă lume se întrevede pe platourile de filmare de la Hollywood, iar realitatea îi cam prinde pe picior greșit pe vedeta TV Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) și dublura, care îi interpretează cascadoriile, Cliff Booth (Brad Pitt). În vreme ce aceştia se străduiesc să se afirme în noul context, actrița Sharon Tate (Margot Robbie), vecina lui Dalton, este implicată într-o poveste suspectă, legată de crimele odioase ale clanului Charles Manson.

În stilul Pulp Fiction, care l-a consacrat pe Tarantino, și aici, povestea are mai multe filoane narative, păstrând linia de pastișă. Este de remarcat, totuși, că în Once Upon a Time… in Hollywood, montajul nu e guvernat de eficiență și apar unele rupturi de ritm și chiar se instalează melancolia. Prin urmare, fluiditatea din Kill Bill: Volume 1 e înlocuită de anumite lentori așa cum prezentarea actorului de televiziune magistral interpretat de Leonardo DiCaprio (secvența în care se îmbracă cu costumul lui Steve McQueen ne reamintește maniera în care el obținuse rolul, în viziunea lui Schwarz, agentul interpretat de Al Pacino). La fel, scena din mariajul lui Cliff Booth (dublura lui Dalton), în care defuncta lui soție piere induce ambiguitate; nu știm sigur dacă a fost sau nu un accident domestic. Acel duo Dalton-Booth reflectă doza de patetism necesară pentru a parcurge întreaga evocare anunțată încă din titlu. Așa cum există și acea seducătoare secvență în care Sharon Tate intră într-un cinematograf ca să urmărească proiecția filmului The Wrecking Crew, în distribuția căruia se regăsea și ea.

Pitulată printre spectatorii care păreau să-i ignore prezența, actrița este fermecată de propria sa apariție pe marele ecran. Printre hohotele de râs ale spectatorilor vecini, după o scenă de bătaie în care personajul ei ieșea învingător, actrița chicotea ca o fetișcană, aureolată la propriu de lumina proiectorului din sală. Astfel, prin efectul flare, se desenează un halou în jurul chipului frumos al lui Margot Robbie. Acest miracol luminos îmbogățește filmul, organizat pe mai multe linii narative, devenit un dialog între doi poli opuși, dar interdependenți. Margot Robbie devine reflecția adevăratei Sharon Tate (secvența din filmul produs în 1968) într-un montaj care integrează o a treia temporalitate – intermediară între real și ficțiune (Margot Robbie mimează, în întunericul sălii, repetiția luptei coregrafice de pe ecran, în compania lui Bruce Lee). Prin urmare, fabricarea unui film este lăsată la vedere, expunând astfel, conceperea unui anumit tip de cinema (funcția arhivistică a imaginii, conjugată cu anecdote și micro-povestiri).

În așa context, Los Angeles apare ca un decor în care se ciocnesc elemente exogene pentru a forma un ansamblu dominat de aceeași logică. Urmărind dinamica acestei scene, filmul înnoadă un dialog pe trei voci între imagine (sub diferite forme: cinema, televiziune, publicitate, afișe), realitate și agentul intermediar: actorul. Această logică tripartită se regăsește în centrul foietajului narativ articulat în jurul celor trei personaje: un actor de televiziune (Rick Dalton), o actriță de cinema (Sharon Tate) și un cascador (Cliff Booth, magistral întrupat de Brad Pitt). Am putea să îl considerăm pe acesta din urmă „inima filmului” pentru cel puțin două motive. Primul ține de modul în care se raportează Tarantino la cascadori, o hibridizare care hrănește realul pentru a-l sublima (secvența cu Cliff turnând o cascadă pentru un divertisment italienesc cu James Bond). Al doilea motiv este faptul că personajul se găsește atât la marginea, cât și în miezul poveștii, jalonând mereu etapele acesteia. Cliff “James Bond” joacă rolul indispensabilului intermediar dintre cinema și televiziune, cei doi poli ai intrigii.

De altfel, Cliff este singurul personaj care-și câștigă traiul grație mâinilor sale, într-un oraș în care realitatea e mereu dublată de imaginea sa dublată (afișul cu chipul lui Dalton deschide filmul); își formează un microcosmos unde fiecare element deține un loc anume, într-o largă perspectivă. Spre exemplu, la cererea lui Rick, Cliff se cațără pe acoperișul locuinței acestuia ca să-i repare antena de televiziune, demonstrând în altă manieră dexteritatea cascadorului-amic. În vreme ce își executa sarcina, aude muzica ce invadase locuința cuplului Polanski-Tate, apoi îl zărește, de departe, pe Charles Manson, venit în vizită la Dennis Wilson, membru al trupei Beach Boys, fost locatar al acelei proprietăți. Astfel, devine martorul tăcut al unei istorii în curs de scriere. Cliff ghidează, cumva, progresia decupajului narativ, dar și reorganizează logica internă a montajului (un edificiu bazat pe diferite straturi temporale, ficționale sau reale, adevărate sau false, publicitare sau spoturi televizate).

Devine vizibil modul în care Tarantino face ca partea de postmodernitate nu doar să irige scriitura, ci să devină pivotul central. Pe de-o parte, Los Angeles-ul oferă un cadru mitologic, pe de altă parte, o lume în care fiecare e văzut în măsura în care inițiază un dialog cu ea (televiziunea devine, aici, principalul vector de circulație). În rulota aproape insalubră în care locuia Cliff, îl revedem cum își hrănește câinele, în timp ce urmărește un serial de duzină. Așa cum el răspunde imaginilor televizate, Rick repetă în luxoasa lui piscină replicile din scenariul pe care se căznea să îl rețină. Tarantino indică, în umbra strălucitorului Hollywood, o contra-replică mai modestă. Laitmotivul e susținut de coloana sonoră… California Dreamin‘.

Capacitatea de sintetizare e imensă la Tarantino, așa se explică/ justifică și prezența acelei secte – Manson Family. Istoricește, noapte acelui 8 august 1969 a reprezentat un atac asupra cinema-ului, într-un plan fizico-simbolistic. Inconfundabilul Tarantino materializează acel fatidic atac cu imagini din filmul semnat de Polanski, Rosemary’s Baby, dar și cu scene violente derulate înainte la Spahn Ranch, apoi în locuințele din L.A., glisând permanent între un Hollywood nobil și un alt Hollywood, ingrat. Sincretismul tarantinian implică mixarea nobleței cu impuritățile. Detaliul important la Tarantino – picioarele – marchează și în Once Upon a Time… etapele narațiunii (picioarele lui Sharon Tate pe străzile din L.A sau la petrecerea Playboy, dar și cele ale tinerei hippie care îl însoțește pe Cliff la Spahn Ranch și-și lipește tălpile de parbrizul mașinii acestuia). Mixarea pur-impur o regăsim și în jocul de lumini care inundă Los Angeles-ul; în fatidica noapte de august se întreba uimită, în fața unui cinematograf pentru filmele XXX: « Dirty movies have premieres too? / Și filmele deocheate au premieră?». Rock-ul melancolic (The Mama & The Papas, Jose Feliciano, Billy Stewart), costumele, coafurile și machiajul fidele epocii devoalează un Tarantino îndrăgostit de o epocă în care i-ar fi plăcut să mai trăiască. Apoi, ca un puști insolent, pulverizează granițele genurilor cinematografice (comedie, western, horror) și recreează o atmosferă unică.

În plină eră post-#Metoo, Tarantino face din personajul întrupat de Brad Pitt bruta machistă despre care se zvonea că și-a ucis soția, un erou demn, loial. El îi excută pe acei «f#cking» hippioți ca pe niște zombi, indicând degenerarea moravurilor și nevoia unei noi ordini. Punctează, așadar, ambiguitatea și cruzimea care sălășuiesc în venerabila „uzină de vise” (vezi secvența cu fetița care citea, pe platourile de filmare, biografia lui Disney) de la Hollywood. Punând cap la cap toate firele poveștii, regăsim omagiul oferit de Quentin Tarantino unei lumi de mult apuse. Frumoasa reverență se-ntinde pe durata celor 161 de minute ale peliculei în care sunt reunite mai multe epoci, iar realizatorul se retrage strategic, în postura de observator. Once upon a time in… Hollywood rămâne un film dens, complex (violent, puternic, cathartic), menit să emoționeze și să avertizeze pericolul latent. Tarantino decide să inoculeze o formă de ficțiune, sub formă de antidot, ca o ultimă șansă pentru a putea visa cu adevărat. Dublul discurs, lăsat la vedere, indică un cineast matur, cu un ton moralizator, fără să fie deloc autoritar.

Regia: Quentin Tarantino

Scenariul: Quentin Tarantino

Imaginea: Robert Richardson

Decorurile: Richard L. Johnson

Costumele: Arianne Phillips

Sunetul: Michael Minkler

Montajul: Fred Raskin

Distribuția:

Leonardo DiCaprio – Rick Dalton

Brad Pitt – Cliff Booth

Margot Robbie – Sharon Tate

Margaret Qualley – Pussycat

Al Pacino – Marvin Schwarz

Emile Hirsh – Jay Sebring

Timothy Olyphant – James Stacy

Durata: 161 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Scris de pe noiembrie 15, 2019 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , ,

Matrioșca lui Besson – Anna

“Pardon, dar n-am mai văzut filmul ăsta?” – s-ar putea interoga unii dintre spectatorii care îi urmăresc filmografia lui Luc Besson. Cineastul s-ar putea apăra, parafrazându-l pe Hitchcock: “Auto-plagiatul înseamnă stil”.

Cam așa s-ar putea iniția o discuție despre recenta peliculă, Anna,  semnată de Luc Besson. Argumentele sunt destul de numeroase – noua eroină se numește Anna, nu Nikita, nu lucrează pentru “franțuji”, ci pentru fosta Uniune Sovietică (acțiunea se derulează între 1985-1990), agenții de legătură sunt din sfera KGB sau CIA, cea care o inițiază pe orfelină în „ritul de trecere” spre maturizarea profesională nu mai este Jeanne Moreau, ci inegalabila Helen Mirren.

Desigur, scenariul este deconstruit, uzând din belșug de flashback-uri, dar și de flash-forward, în concordanță cu stilizarea din titlu – ANИA, dar amprenta stilistică e aceeași. Bunăoară, lungmetrajul din 2019 poate fi lesne considerat o versiunea contemporană,  un remake al filmului-cult Nikita, trecând apoi și prin alte producții – Léon: The Professional, The Fifth Element sau Lucy. Pelicula de două ore devine cursă electrizantă, cu ritm incredibil  și cu o explozivă acțiune. Anna/ANИA o aduce în rolul principal pe actrița & top-modelul Sasha Luss, alături de o distribuție impresionantă din care fac parte Helen Mirren, Cillian Murphy și Luke Evans.

Cu puternice filiații în Red Sparow (Francis Lawrence), și aici o fată fragilă, orfană și depresivă, este stereotipul preferat pentru a fi un spion (rus) de succes. Cumplitul incipit, plasat în Moscova anului 1985, indică regulile jocului: cinci spioni americani sunt capturați, iar capetele lor tăiate sunt trimise lui Lenny Miller, contactul din partea CIA de peste ocean. Prin urmare, setea de răzbunare a sovieticilor e mare. Apoi, acțiunea se mută în 1990, când un agent în căutare de modele descoperă un diamant în stare pură: gracila Anna; are un fizic perfect și aerul acela pe care Luc Besson l-a identificat cu mult timp în urmă la (ucraineanca) Milla Jovovich.

Ca și în cazul celorlalte eroine preferate ale lui Besson și Anna e un straniu cumul de forță și fragilitate/vulnerabilitate. În plină mișcare #metoo, actuala eroină, deși nu pare să depășească 50 de kg, doboară cu ușurință veritabili „urși” moscoviți de peste suta de kilograme. “Ritul de trecere” spre maturizare se realizează sub directa coordonare a venerabilei Olga (Helen Mirren), când, în mai puțin de zece minute, lichidează o adunătură de bătăuși reuniți într-un restaurant de tip Carul cu Bere din București, validând stereotipul cinematografic «femme fatale badass». Modesta vânzătoare de păpuși dintr-o piață gri poate fi și un criminal înnăscut, și un top model  de succes. Ea însăși folosește adesea metafora păpușilor Matrioșka pentru a sublinia forța femeiască latentă. Odată recrutată de o agenţie guvernamentală şi transformată într-o “maşină de ucis”, Anna devine arma secretă a celor din KGB. Aflată mereu în cursa contracronometru cu țintele stabilite de alții, Anna se descurcă mereu singură, deși pare susținută de agenție.

Frumoasa belicoasă ajunge și într-un veritabil puzzle emoțional. Pe de-o parte, îl îndrăgește pe atrăgătorul agent KGB-ist Alex Tchenkov (Luke Evans, în cea mai bună formă), care o introduce pe Anna în agenție și care are un interes sincer să o promoveze într-un program în care ea poate supraviețui sau nu, pe de altă parte e Miller (carismaticul Cillian Murphy), care o surprinde pe Anna în flagrant și o întoarce împotriva propriei ei țări. Ambii bărbați o doresc pe Anna. Sub oblăduirea sovieticilor, Anna trece de la un avatar la altul și își îndeplinește cu brio toate sarcinile, mutând piesele/țintele ca într-o uriașă tablă de șah (imaginea alb-negru cu micuța Anna, fiică de ofițer sovietic). Deși viața ei e un carusel, Anna, ca și Nikita sau Liloo, visează la o viață tihnită, în libertate. De la un anumit punct, acest thriller feminin îi oferă șansa eroinei să se transforme din manipulată în manipulatoare. Bărbaților le rămâne doar duelul armat și… oftatul.


Încă o dată, Luc Besson demonstrează că în ultima perioadă e mai mult preocupat de tehnică decât de psihologia personajelor. Motivat mai mult de marketing (“încăsările vorbesc”), livrează un veritabil cocktail de energie, scene de luptă „în coregrafie”, muzică electrizantă perfect acordată cu imaginile: ecran larg (scope), încadraturi la milimetru, luminile la foton (mai ales cele din Paris/ Tour Eiffel, alternanța antitetică Vest-Est). Parcă desprinsă din jocurile video, purtând zeci de ținute una mai colorată decât cealaltă, Anna apare ba în frumoase coregrafii de luptă à la Kill Bill, ba în ședințe foto; întotdeauna este deasupra bărbaților!

Sunt destul de evidente trimiterile către mișcarea #metoo, în cazul acelor prelungite și obositoare #photoshooting (unde, fotografii sunt mereu ocupați, enervanți, libidinoși sau gay, iar fetele stau ca la târgul de animale domestice). Ba cu basma de țărancă, ba cu peruci divers colorate, Anna plătește polițe și nu uită de statutul vulnerabil al “păpușilor vii” din acest imens labirint spațio-temporal. Besson nu uită niciodată  să-și țină spectatorul aproape și aplică, repetitiv, acele du-te-vino! (flashback & flashforward) lămuritoare. În această povestire cinematografică, Războiul Rece și războiul sexelor se întrepătrund, pe motivul faimoasei Matrioșka («It’s a woman inside a woman / În interior, e mereu tot o femeie»). Dacă în Valérian et la Cité des mille planètes, Edenul proiectat de Besson care făcea racordul cu artificialul din spațiul virtual, nici aici nu uită de obsesia pentru paradiziac; de astă-dată, Anna e în Hawaii, dar alături de o altă femeie/Maud (concesie #metoo?).

Forțată sau nu, această reverență în fața feminității (stilizate) nu poate decât să aducă surâsul pe chipul spectatorilor care-au urmărit cu sufletul la gură fiecare mișcare a fascinantei Anna.

Regia: Luc Besson

Scenariul: Luc Besson

Imaginea: Thierry Arbogast

Decorurile: Stéphane Robuchon, Gilles Boillot

Costumele: Olivier Bériot

Montajul: Julien Rey

Muzica: Eric Serra

Distribuția:

Sasha Luss – Anna

Helen Mirren – Olga

Luke Evans – Alex Tchenkov

Cillian Murphy – Lenny Miller

Lea Abova – Maud

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Matrioșca lui Besson – Anna

Scris de pe noiembrie 5, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

În spatele uşilor închise, în Anatolia – Kis uykusu / Winter Sleep

Laureat al Festivalului de la Cannes, cu Palme d’Or 2014, Kis uykusu / Winter Sleep este un subtil tablou al vieţii de familie, realizat de Nuri Bilge Ceylan, la trei ani distanţă după drama Bir zamanlar Anadolu’da / A fost odată în Anatolia. Recentul film al cineastului turc explorează profunzimile unor personaje, aflate „în spatele uşilor închise”, undeva în Cappadocia.

Pe colinele semeţe din Anatolia, într-un spaţiu auster, Aydin (Haluk Bilginer) – fost actor la Istanbul -, se ocupă de un mic hotel, numit Othello. Hotelul este o fortăreaţă încastrată în munţi, de la înălţimea cărora Aydin contemplă micul spectacol al vieţii de zi cu zi, participând el însuşi la treburi lumeşti. Se apropie iarna şi turiştii sunt tot mai rari. Retras într-un birou căptuşit de cărţi, afişe vechi şi măşti – vestigii ale profesiei sale precedente -, Aydin încearcă să scrie o istorie a teatrului turc. În acest „bârlog”, fostul artist redactează editoriale pentru ziarul local („Voices of the Steppe„). Alături de Aydin, se află mai tânăra lui soţie, Nihal (Melisa Sözen), frumoasă şi delicată, absentă şi discretă, care este antrenată în diverse cauze sociale. Legăturile afective dintre cei doi soţi par încremenite, mai ales că lor li s-a alăturat şi Necla (Demet Akbag), sora lui Aydin, chinuită după un divorţ supărător. Vidul existenţial stăpâneşte acest ţinut izolat. Cele trei personaje se reunesc pentru a mânca împreună şi se lansează în lungi discuţii.

În această povestire morală, cu accente filosofice, Nuri Bilge Ceylan desfăşoară acţiunea „în spatele uşilor închise”, în hotelul solitar, cu o retorică sofisticată, plină de cuvinte încărcate de forţă. Intriga este deschisă de tirul cu pietre lansat de un puşti, Ilyas (Emirhan Doruktutan), asupra camionetei lui Aydin. Astfel, punctul de pornire al filmului îl constituie o problemă de conştiinţă: copilul care îl înfruntase este fiul unui locatar rău-platnic, Ismail (Nejat Isler). De aici, se articulează o dilemă de natură morală: Ar fi trebuit să pună totul în seama năvălniciei vârstei fragede sau, dimpotrivă, să profite, forţând nota?

Povestea cinematografică descrie viaţa anodină din acest Olimp întunecat şi greu accesibil, amintind de Castelul lui Kafka. Mizantropia lui Aydin se trage nu numai din izolarea spaţială, ci şi din şuvoiul de cuvinte ce-i însoţesc apariţiile. Graţie posturii personajului, spectatorul recunoaşte suficienţa asumată a bătrânului şi pătrunde în lumea acestuia. Durata lungmetrajului (3h16) contribuie, din plin, la senzaţia asfixiantă ce înăbuşă acest „rebus” uriaş. Cu ajutorul indiciilor oferite de cineastul turc, spectatorul descifrează multiplele faţete ale lui Aydin. Scenele de viaţă conjugală din Anatolia, atât de asemănătoare cu cele din universul lui Bergman, etalează măiestria lui Ceylan. Tensiunea dialogurilor indică natura personajelor şi dezvăluie adevărul, ca în piesele lui Cehov.

Conflictul dintre proprietarul Aydin şi locatarul recalcitrant este amplificat de intervenţia imamului insistent (Serhat Kılıç) ce-ncearcă să-l intimideze. În spatele uşilor închise, se consumă lacrimi şi se rostesc vorbe grele. Necla are obiceiul de-a comenta articolele lui Aydin, aşezată fiind pe canapea, lansând săgeţi înveninate, cu riscul de-a fi contrazisă. În aceeaşi manieră aşteaptă Aydin reproşurile soţiei, frustrată şi umilită, ce-i reproşează indiferenţa. Fiecare dintre personaje se luptă cu propriile neputinţe, între dilemele unor nevroze. Epilogul, incert, deschis, aduce o rază de speranţă ce rezumă jocul privirilor dintre Nihal şi Aydin (ea – la etaj, în spatele unei ferestre, el – în curte, înfăşurat în palton, este învăluit de fulgi de nea). Zăpada va acoperi totul sau va fi doar o nouă filă din istoria unui cuplu? Presupusa neutralitate a lui Aydin, de fapt, refuzul lui de-a alege, relevă portretul unui om ce-a întors spatele problemelor cotidiene, refugiindu-se în scris, lăsând totul pe seama unui intermediar. Conştiinţa este problema pusă în discuţie – de către Ceylan -, atunci când personajele se lansează în lungi tirade (Aydin pus faţă în faţă cu soţia, sora, un angajat, un imam, un institutor…).

În ciuda unor relaţii dificile dintre personaje, a căror izolare este spartă de vizitele unor amici sau prieteni, acest film are o subtilitate aparte, oferită de jocul aparenţelor (susţinut de regie şi prin interpretarea actoricească). Realizatorul turc, fin cunoscător al picturii, jonglează cu compoziţiile: filmul este scăldat de-o lumină autumnală în interior şi de-o lumină hibernală în exterior. Andantino din Sonata No 20 pentru pian, de Schubert, învăluie confruntările din acest microunivers (ticăloşii sunt mereu ticăloşi, bogaţii sunt laşi, săracii pot fi demni doar dacă sunt obedienţi, omul este complex, având multiple faţete, iar comunicarea dintre fiinţele umane este mereu dificilă).

kis-uykusu-winter-sleep

Fragilitatea condiţiei umane este privită cu pesimism apăsat de cineastul turc. Slujită de interpretarea excelentă a unor actori ce-au jucat reţinut, dar just (Haluk Bilginer, Melisa Sözen, Demet Akbag, Serhat Kılıç, Nejat Isler), pelicula Kis uykusu / Winter Sleep se afirmă ca o profundă operă gravă, o frescă intimistă, de-o frumuseţe intensă.

Regizor: Nuri Bilge Ceylan
Scenarist: Ebru Ceylan, Nuri Bilge Ceylan / Operator: Gökhan Tiryaki / Producător: Zeynep Ozbatur Atakan / Monteur: Nuri Bilge Ceylan, Bora Göksingöl
Distribuţia: Haluk Bilginer (Aydin), Melisa Sözen (Nihal), Demet Akbag (Necla), Ayberk Pekcan (Hidayet), Tamer Levent (Suavi)
Premii, nominalizări, selecţii: Cannes (2014) – Palme d’Or

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la În spatele uşilor închise, în Anatolia – Kis uykusu / Winter Sleep

Scris de pe octombrie 26, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete: , ,

Dorința sau absența? – Matthias & Maxime

“Prin dragoste, am căutat să remediez un anume sentiment, al imposturii, și chiar m-am luat pe mine însumi în râs. Adesea, succesul e însoțit de izolare și, abia când am constatat că mi s-a scurs un sfert de secol din viață în singurătate, am realizat unde mă aflu”, mărturisea Xavier Dolan în 9 aprilie 2019.

La 30 de ani, Xavier Dolan nu mai este un “puști teribil al cinema-ului”, ci semnează al optulea film, după aventura din The Death and Life of John F. Donovan, și revine la tematicile sale favorite odată cu Matthias & Maxime: familie, prietenie, homosexualitate, introspecție. În recenta peliculă, prezentată în selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, ediția 2019, tema centrală e solitudinea. Diluând, într-o (aparentă) bandă desenată, tânărul cineast încearcă să își elibereze personajele. Încă din titlu și de la primele scene ale filmului, totul ne indică faptul că viața veselă a trentagenarilor pe care Dolan îi filmează pare liniștită, atinsă de un soi de gregarism. Tinerii discută, se amuză, pare că se bucură de locuințele confortabile și au mereu o companie plăcută. Ca o marcă personală a cineastului, amestecul dintre amiciție și umor face grupul inalterabil. Și aici, justețea cu care Xavier Dolan își acompaniază personajele în descoperirea de sine funcționează perfect. Bunăoară, doi prieteni din copilărie se sărută  pentru o filmare (un scurtmetraj de amatori). Ca urmare a acestui aparent sărut anodin, se instalează îndoiala, confruntându-i pe cei doi băieți cu preferințele lor, bulversându-le echilibrul din cercul lor social și, bineînțeles, întreaga existență.

În Matthias & Maxime, regăsim proiecția unor trăiri din trecutul afectiv al personajelor. În toată această veritabilă “dezordine organizată”, proprie filmografiei lui Dolan, povestea capătă o altă turnură în momentul în care o tânără din gașca de quebecoazi lansează un pariu: care dintre tineri va juca «scena sărutului» doar dintr-un capriciu pentru un scurtmetraj? Această posibilitate readuce în actualitate anumite trăiri date uitării? Oare s-au iubit cei doi cândva? Și-au mărturistit vreodată sentimentele?”. Matthias (Gabriel D’Almeida Freitas) și Maxime (Xavier Dolan) găsesc sursa suferințelor personale în două evenimente: sărutul solicitat pentru filmare și anunțul despre plecarea lui Maxime pentru doi ani în Australia. Realizatorul își fondează “mitul” despre Matthias și Maxime pe o întrebare: “Dorința s-a născut de la acel sărut (gest care maschează anumite orientări refulate) sau lipsa/ absența celuilalt va contura mai bine o iubire tăinuită?”.

Întreaga peliculă va urmări cum un sărut din afara câmpului de filmare perturbă viața celor două personaje. Intervine întrebarea despre reala afecțiune și despre posibilitatea ca cei doi să nu fie heterosexuali. Prin urmare, planează suspiciunea asupra adevăratelor sentimente ale lui Matthias pentru frumoasa lui logodnică. Dolan folosește încă un motiv puternic din filmografia sa – mama violentă – și produce destabilizarea. Bine închegat din punct de vedere estetic, în egală măsură contemplativ, gălăgios sau tandru, filmul evocă primii pași în cinema făcuți de Dolan.

Metaforică, importanța contracâmpului e oferită de semnificația cadrului. Îndepărtarea sau apropierea de cadru relevă natura relației afective dintre personaje. Filmările sunt făcute à la «naturel». Chiar dacă există anumite lentori ale ritmului și unele inegalități, filmul emoționează spectatorul și îi oferă satisfacția identificării. Micile eschivări ale lui Xavier Dolan lasă loc personajelor pentru delicatețe. Spectatorul se poate interoga pe sine despre propriile istorii de viață, despre alegeri și despre frustrările acumulate din trecutele iubiri, în vreme ce pe ecran iubirea dintre Matthias și Maxime devine tot mai evidentă. Lărgind considerabil unghiul, Dolan părăsește teritoriul sexualității (gay) și ajunge într-un teren mai larg: amorul în stare latentă este relevat de absență. Cu cât persoana îndrăgită se află mai departe, cu atât crește dorința de a o iubi mai mult.

Xavier Dolan se amuză alături de spectatorii săi, cristalizând în mod ironic narațiunea care pune în abis cinema-ul. Într-un Montreal al anului 2018, sărutul dintre doi bărbați pare să nu conțină nimic subversiv. Matthias, cel care are deja o traiectorie bine trasată a vieții personale, e stabil (are o iubită, o familie înstărită din burghezia canadiană, un loc de muncă cu multe responsabilități). De cealaltă parte, Maxime, e tipul crescut fără tată, sub tutela unei mame alcoolice – el rămâne partea “mobilă”.

Cineastul atinge teme (mereu) actuale: sexualitatea și comunicarea. Singura scenă carnală din film e succintă, rece, expediată aproape chirurgical. De asemenea, imaginea rețelelor sociale (despre care se narează în scurtmetraj) reflectă dorința în raport cu efemeritatea și distanța. Despărțirea tinerilor accentuează singurătatea care exista de dinaintea plecării lui Maxime. Așadar, cineastul accentuează influența lipsei în relevarea adevărului. Grație regiei precise și dialogurilor inspirate, cineastul lansează provocări spectatorilor dispuși să reflecteze asupra modului în care se naște dorința de-a iubi și de a fi iubiți. Trăinicia unor sentimente e pusă în lumină de obiectul iubirii. Matthias & Maxime e un diamant brut care poate înfrumuseța amintirile și visele oricărui îndrăgostit.

Regia: Xavier Dolan

Scenariul: Xavier Dolan

Imaginea: André Turpin

Decorurile: Geneviève Boivin

Costumele: Xavier Dolan

Sunetul: Sylvain Brassard

Montajul: Xavier Dolan

Muzica: Jean-Michel Blais

Distribuția :

Gabriel D’Almeida Freitas – Matthias

Xavier Dolan – Maxime

Anne Dorval – Manon

Pier-Luc Funk – Rivette

Samuel Gauthier – Frank

Durata: 1h59

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința sau absența? – Matthias & Maxime

Scris de pe octombrie 26, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Cannes, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

 

Nimic nu a făcut-o pe cineasta Nicole Garcia (Place Vendôme) să se înspăimânte la ideea că ar părea de „modă veche”, atunci când a ales să ecranizeze romanul eponim (Mal di pietre, Éditions Liana Levi), scris de Milena Agus, realizând pelicula Mal de pietrres.

Într-o epocă (anii ‘50) în care dorința de a-și găsi iubirea adevărată e considerată scandaloasă sau chiar semn de nebunie, într-un oraș mic din sudul Franței, Gabrielle nu găsește destul spațiu pentru a-și exprima emoțiile și sentimentele. Când omul se simte nefericit, totul în jurul lui pare fără noimă, searbăd și ieftin. Părinții tinerei, persoane înstărite, socotesc că ar fi potrivit să îi găsească, degrabă, un soț; optează pentru muncitorul José, un ins răbdător și generos, care nu refuză propunerea familiei. Deși este mereu înconjurată de afecțiunea și atenția bărbatului cu care s-a căsătorit, Gabrielle nu acceptă iubirea lui și se simte mereu constrânsă de regulile societății de după al doilea război mondial. Viața lor capătă o nouă turnură în momentul în care, după repetate avorturi spontane, femeia trebuie să urmeze un tratament pentru pietrele de la rinichi. Cu eforturile familiei, soția lui José este internată la un sanatoriu din Alpi. Aici, printre alți pacienți, îl întâlnește pe André Sauvage, un tânăr locotenent revenit de pe frontul din Indochina. În apropierea acestui bărbat, Gabrielle va cunoaște o altă latură a vieții – dragostea pasională.

Mal de Pierres 0

Fără a trăda spiritul romanului, Nicole Garcia încearcă să ilustreze destinul acestei femei pentru a releva forța imaginativă de care femeile dau dovadă, în pofida oricăror piedici. Romanescul poveștii, adânciturile intrigii, numeroasel flashback-uri, personajele ce par decupate din romanele psihologice din secolul al XIX-lea – nimic din toate acestea nu o rețin pe cineastă din a înfrunta modernitatea ultra-tehnologizată, construind o poveste, melodramatică, cu parfum de epocă. Acest film sensibil și emoționant relevă calitățile scriitoricești ale lui Jacques Fieschi și eleganța stilului regizoarei (cei doi se află la a opta lor colaborare). Chiar dacă structura în flashback-uri nu e novatoare, îi permite privitorului să pătrundă mai bine motivația acestei femei, prinsă între sentimentele năvalnice și prejudecățile unei societăți cvasi-arhaice. Percepută, în mica ei comunitate (croită pe stigmatizare), drept „nebună”/„deranjată”, Gabrielle nu renunță la visurile și dorințele sale, chiar iluzorii.

Mal de Pierres 1

Eroina interpretată de Marion Cotillard (Two Days, One Night, Allied) a moștenit – angoasele, melancolia prelungită și interogările fără sfârșit – de la celelalte personaje feminine (interpretate de Nathalie Baye sau Catherine Deneuve) din filmografia lui Nicole Garcia. În Provența anilor 1950, în care mama conduce o exploatație agricolă, fiica trăiește deopotrivă frustrarea și mânia de-a fi sortită unui bărbat ales ca soț de autoritatea maternă. Deși încercase să își exerseze farmecele feminine asupra profesorului căsătoit, care-i împrumuta cărți, fata se expune goală în fața privirilor scandalizate ale unor zilieri spanioli; singurul care-și abate privirea cu mai multă atenție asupra sa este José (Àlex Brendemühl).

Mal de Pierres 5

Aproape vândută lui José, de mama sa, tânăra îi declară de la început că nu îl va iubi: „ Je ne coucherai pas avec vous. Je ne vous aime pas, ne vous aimerai jamais.” Tânărul tace și o contemplă. Apoi, acceptă toate capriciile și exagerările ei. José pare dăltuit în neclintirea sa. Formidabilul personaj care mai mult tace și se adâncește în priviri va demonstra nebănuita forță a iubirii. Orbită de pasiune, Gabrielle nu poate mult timp să îl vadă clar. Prima parte a filmului ține în ceață senzualitatea bărbatului de lângă tănăra focoasă. Întâlnirile dintre cei doi soți, de la sanatoriul elevețian, par formale și reci. Atenția spectatorului este abătută de apariția militarului rănit pe frontul din Indochina fiindcă acest misterios  locotenent reaprinde flacăra în privirile tinerei ce părea doar o somnambulă în propria-i viață. Expresivitatea chipului frumos al lui Marion Cotillard reduce din frenezia intrigii, astfel peripețiile din scriitură par nesemnificative  în raport cu intensitatea trăirilor actriței. Emoțiile pe care le transmite sunt precise și bine direcționate. Senzuală și incandescentă, Marion Cotillard oferă din frumusețea ei acestei eroine purtată doar de-o singură dorință: de a iubi și de-a fi iubită. Nebunește. Îndrăgostită, aparent, de André (Louis Garrel), Gabrielle va reuși să revină acasă, după tratamente, și să dea naștere unui fiu.

Mal de Pierres 3

În partea a doua, situațiile încep să se lămurească, iar viața lui Gabrielle părea să curgă liniștit între  postura de mamă devotată și aspirația (secretă) de a-l revedea pe junele Sauvage. Reglarea planurilor celor două părți ale filmului (în care predomină elipsa) se realizează mai târziu, prin acel twist, un flashback al iubițior, din epilog. Culorile și decorurile provensale (adevărate cartoline) contrastează cu cele înecate în negură din cadrul aplin (sanatoriul) și accentuează, astfel, pasiunea febrilă și aproape viscerală ce stă la baza tuturor acțiunilor acestei eroine. Imaginea semnată de Christophe Beaucarne face posibilă compararea stărilor eroinei; cadrele largi (provincia, marea, muntele, satul) ce adăpostesc tăcerile eroinei lasă loc lirismului  muzicii lui Daniel Pemberton (Steve Jobs). Nu poate trece neobservată contribuția celor doi actori din rolurile secundare: Alex Brendemühl (soțul) și Brigitte Roüan (mama) care-au conturat și mai bine expresivitatea și forța artistică a talentatei Marion Cotillard în această compoziție borderline.

Mal de Pierres 4

Pasiunea are leac? Nicole Garcia a trasat pe ecran un portret, ca un tablou de Van Gogh, în dorința de-a omagia femeile vibrante.

Regia: Nicole Garcia
Scenariul: Jacques  Fieschi, Natalie Cartier,  Nicole Garcia
Imaginea: Christophe Beaucarne
Montajul: Simon Jacquet
Decor: Arnaud De Moleron
Sunetul: Jean-Pierre Duret

Distribuția:
Marion Cotillard – Gabrielle
Louis Garrel – André Sauvage
Alex Brendemühl – José
Brigitte Roüan – Adèle
Victoire du Bois– Jeannine

Durata: 120 min.

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

Scris de pe octombrie 22, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

“Un bărbat și o femeie”, cel mai vizionat film de pe planetă

Chabadabada”– așa se auzea pe vremea când lumea cinefililor nu era inundată de filmele americane, iar mai toată lumea fredona acest refren. Așadar, într-o duminică seara, un bărbat și o femeie se întâlnesc – din întâmplare – la școala unde învață copiii lor. Încep să se cunoască și află că amândoi sunt văduvi. Niciunul nu se grăbește să dezvăluie detalii personale, dar devin prieteni și se apropie tot mai mult. Ea îi spune că nu poate avea un iubit, pentru că amintirea soțului ei este în continuare foarte puternică. Cu siguranță, cinefilii și-au amintit de pelicula «Un homme et une femme» din 1966.

Paris, 6 nov 2016. Anouk Aimée, 84 ani & Jean-Louis Trintignant, 86 ani © BESTIMAGE/ COADIC GUIREC

Nostalgie: La mai bine de 50 de ani de la premiera filmului “Un homme et une femme” de Claude Lelouch, putem admira și versiunea restaurată. Întâlnirea dintre un bărbat și o femeie poate duce adesea la schimbări, iar în 2019 putem beneficia de întâlnirea cu monștrii sacri ai cinema-ului franțuzesc.

În cochetul salon al marelui hotel parizian din Montmartre, în noiembrie 2016, puteam regăsi laolaltă personajele legendare, întrupate de seniorii Jean-Louis Trintignant, 86 ani, Anouk Aimée, 84 ani și Claude Lelouch, 79 ani. Cele trei chipuri rămase vii în memoria colectivă, datorită peliculei “Un homme et une femme” (data premierei 1966) vor dăinui pentru posteritate, mai ales că filmul a fost unul dintre cele mai vizionate de pe planetă.

Hollywood-ul cucerit: Această întâlnire dintre Anne Gauthier (Anouk Aimée), văduva unui cascador și Jean-Louis Duroc (Jean-Louis Trintignant) un pilot de curse auto/Formula 1, a cărui soție s-a sinucis, a reprezentat miraculoasa aventură a unui tânăr cineast, Claude Lelouch, care până la acea vreme nu “dăduse vreo lovitură”. Totuși, din acea zi, lucrurile au prins altă turnură, așa încât mai mult de patru milioane de spectatori s-au înghesuit în sălile de cinema. Așa se face că un film cu buget redus a fost răsplătit în anul imediat următor premierei cu Globul de Aur pentru “Cel mai bun film străin” și cel pentru “Cea mai bună Actriță”, asortat și cu o nominalizare la premiul Oscar pentru Anouk Aimée și cu un binemeritat Oscar pentru “Cel mai bun film străin”.

Anouk Aimée & Jean-Louis Trintignant în « Un homme et une femme » 1966 © BESTIMAGE/ COADIC GUIREC

Perfecțiune: Cincizeci de ani mai târziu, “Un homme et une femme” apare într-o versiune restaurată în mai bine de 150 de cinematografe. “Este somptuos”, exclamă Anouk. “Planurile au o frumusețe deosebită ! E ca și cum ai atinge apa”. Continuă și Jean-Louis: “A fost un film făcut cu mijloace modeste, dar care nu lăsa senzația de sărăcie a mijloacelor, fiindcă în el descopereai altceva. Acum, el reprezintă perfecțiunea”.

Boala iubirii: Anouk l-a întâlnit, la filmări, pe compozitorul Pierre Barouh, autor al faimosului “Badabadada”. Acesta a fost unul dintre cei trei soți ai actriței. “Multă lume mi-a spus că acest film le-a schimbat viața”, mărturisește Jean-Louis. Anouk chiar povestește anecdota unui spectator care a cerut-o în căsătorie pe femeia care îl însoțea la film. Claude are grijă să completeze: “Acest film a redat oamenilor pofta de-a iubi”.

O apariție: În 1965, cineastul era într-un moment dificil; proiecția de la “Grands Moments” fusese un dezastru. “Producătorul meu, Pierre Bromberger, fusese explicit: E o catastrofă, nimeni nu iubește filmul, nimeni nu vrea să îl distribuie. Atunci, m-am urcat în mașină cu chef de-a avea un accident”. A rulat până la mare, a adormit. Când soarele răsărea, o femeie mergea, în zare, de-a lungul plajei, însoțită de un copil și de un câine. Silueta acestei femei era magică. M-am întrebat ce face acolo. Și punându-mi această întrebare am găsit toate răspunsurile”. Și această poveste de iubire.

Lumina iernii: Contactat de Barouh, Jean-Louis, care se afla în plină ascensiune profesională, acceptă să realizeze filmul. La întrebarea formulată de Lelouch: “Ce tip de femeie crezi că ar trebui să ții în brațe?”, actorul a răspuns: “Anouk Aimée”. Actrița turna, în acea perioadă, alături de Fellini. “Un clarvăzător mi-a spus că voi turna alături de un tânăr regizor, în străinătate. Evident, eram în Italia!”. Filmările au avut loc iarna, în Deauville. “Filmăm mai bine iubirea în timpul iernii”, declară înfocat Lelouch. “În lunile noiembrie și decembrie, sunt cele mai frumoase lumini din timpul anului. Aristocrația luminii!”. Anouk își făcea micile ei capricii. De exemplu, a refuzat să urce pe barcă. Râde. La fel au făcut și cei doi tovarăși ai săi. “Îmi era frică de mașină, îmi era frică de barcă, îmi era frică de cal, îmi era frică de toate, dar executam totul!”.

Citiţi şi Ziua în care Alain Delon a părăsit-o pe Romy Schneider

Medicul devine pilot: Lelouch le povestise despre scenariu în felul său. Cincizeci de ani mai târziu, Anouk se întoarce către el. “Am fost la Jean-Louis și ai făcut toate rolurile. Așa ne-ai sedus”. Claude a zâmbit. “Știi, îl tempera pe Jean-Louis, Claude nu oferă un scenariu actorilor săi. El spune doar ce vrea. De fapt, este un mare mincinos”. Câteva zile mai târziu, Trintignant a propus o schimbare fundamentală a scenariului. De la medicul care se afla în poveste, el a sugerat ca personajul său să fie un pilot auto. “Da”, confirmă actorul cu suspiciunea unui pui de malițioasă mândrie. Am crezut că există ceva foarte trupesc în această poveste de dragoste. Lelouch l-a tăiat însă entuziasmul. “Îți amintești? Ne-am dus cu o mașină! Am făcut raliul Monte-Carlo de-adevăratelea!”. Încă îi mai amuză amintirea și par doi copii.

De neuitat: “Un homme et une femme”/ “Un bărbat și o femeie” le-a schimbat viața. “Pentru o lungă perioadă de vreme, cu fiecare film care mi-a fost oferit, am crezut că voi face un nou Un homme et une femme, zâmbește sincer Trintignant. Atât Trintignant, cât și Claude consideră că acest film a deschis ușile libertății timp de cincizeci de ani. Toți trei recunosc: “După el (Un homme et une femme n.n), pentru noi, totul s-a schimbat”.

Traducere și adaptare după articolul “Un homme et une femme: souvenirs souvenirs avec l’équipe du film, publicat în Le Parisien

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la “Un bărbat și o femeie”, cel mai vizionat film de pe planetă

Scris de pe octombrie 3, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Pactul – „Diana” (o biografie romanțată)

 

Familia regală a Marii Britanii se bucură de multă popularitate şi în rândul cineaştilor, dovadă – pelicule: The Queen, The King Speech, W.E. Regizorul german Oliver Hirschbieghel se îndepărtează de acest gen de biografie încercând să surprindă latura umană a uneia dintre cele mai celebre prinţese ale lumii, prinţesa de Wales. Pelicula Diana se bazează pe o sinteză de articole din presă şi pe romanul lui Kate Snell – Diana: Her Last Love – şi redeschide rănile unei femei lovite de un destin vitreg.

Autorul filmului Downfall (despre ultimele ore din viaţa lui Hitler) a încercat să o găsească pe Diana printre evenimentele din ultimii săi doi ani din viaţă. Prinţesa face faţă cu greu nevrozei şi anxietăţii de după pronunţarea divorţului său de prinţul Charles. Această despărţire marchează primul divorţ din istoria recentă a monarhiei britanice, ultimul fiind cel al lui Henric al VIII-lea, din secolul al XVI-lea. Recenta peliculă, semnată de Hirschbiegel, nu se vrea un film biografic propriu-zis, ci o tuşă vie. Redă povestea de iubire dintre Diana şi Hasnat Khan, istorie derulată în ultimii doi ani din viaţa acestei femei. Nu este un documentar, ci o poveste romanţată.

„Diana” Movie Poster © IMP Awards

În septembrie 1995, separată de Charles, Diana îl cunoaşte pe medicul pakistanez Hasnat Khan, la spitalul Royal Brompton din Londra. Această cunoştinţă va deveni obiectul pasiunii prinţesei rănite. În august 1996, se pronunţă divorţul dintre Diana Spencer şi prinţul de Wales. În septembrie 1997, la funerariile fostei prinţese asistă şi un bărbat ce se ascunde după nişte ochelari fumurii. Puţini ştiu, însă, că el este Hasnat Khan, chirurgul pakistanez. În vreme ce tabloidele lansau zvonul că Lady Di urma să se căsătorească cu “băiatul de aur”/ Dody Al-Fayed, Diana încercase să îl recucerească pe Hasnat, stârnindu-i gelozia. Folosind o astfel de poveste, Hirschbiegel a intenţionat să redea publicului o Diană pasională, îndrăgostită nebuneşte de un chirurg cardiolog musulman. Pasiunea va fi devastatoare pentru această femeie, căci presiunea mediatică exercitată asupra ei va fi transferată asupa iubitului ei, care pare copleşit şi se îndepărtează de ea. Scenariul nu străluceşte prin originalitate, ci pare o conformistă punere în scenă, destul de impersonală pe alocuri. Regizorul a privit personajul central ca pe o fiinţă umană, nu doar ca pe o ”imagine”. De aceea, apare o Diană tristă, enervată, agasată, dar şi calculată sau generoasă.

Naomi Watts (Diana, Princess of Wales)

Sărind, practic, peste profunzimea psihologică a personajului, realizatorul se concentrează doar pe acumularea unor elemente tragice (precum cele din prolog şi final), fără a le găsi un corespondent. Hirschbiegel n-a putut gestiona tensiunea tragică, ci s-a limitat doar la a respecta nişte repere narative. Spectatorii recunosc, cu uşurinţă, acele imagini cu Lady Di, în diverse ipostaze, în ţinute ultra-elegante, imagini care au făcut înconjurul lumii. Din acest motiv, pe parcursul filmului, spectatorul nu o poate admira pe Naomi Watts fără să se raporteze, involuntar, la Diana Spencer. Reinterpretarea în maniera revistelor glossy poate transforma pelicula într-un foto-roman. Portretul realizat este lipsit de relief, nu scoate la iveală nicio latură întunecată din acest personaj. Deşi face numeroase aluzii la cauzele eşecului sentimental, Oliver Hirschbiegel le tratează destul de simplist, anecdotic chiar. Diana devine astfel un mănunchi de clişee “parfumate”, în care vedem o Lady Di ce “aleargă prin iarbă fiindcă este tristă”, dar şi o Diană pe alocuri isterică sau patetică. Pelicula alunecă încet-încet spre soap-opera. Faptul că provenea dintr-o famile despărţită, că ea era înşelată de soţul adulterin, ostracizarea care a lovit-o, îndepărtarea de fiii ei sunt tot atâtea cauze care au împins-o către divorţ, dar regizorul nu le-a dat greutatea cuvenită în realizarea portretului. Prinţul de Wales, Regina sau William şi Harry – personaje-cheie din viaţa eroinei – sunt doar schiţaţi, într-o singură secvenţă. Cu toate aceste scăpări, povestea reuşeşte să menţină trează atenţia unui anumit tip de public (preponderent feminin) exploatând şi latura pasională a celei care a fost supranumită ”Prinţesa inimilor”.

Folosindu-se de stratageme, Diana vrea să îl recucerească pe medicul musulman, înscenând o relaţie cu Dodi Al-Fayed. În fapt, această secvenţă relevă ambiguitatea relaţiei dintre ”favorita tabloidelor”şi victima lor. Fosta prinţesă pare să fi semnat un pact diavolesc cu fotoreporterii. Devenită ”cea mai celebră femeie din lume”, graţie miilor de paparazzi, ea nu-şi poate trăi visul de iubire alături de un bărbat, din pricina… fotojurnaliştilor. Laitmotivul acestei istorii este imaginea Dianei, traversând per pedes piaţa Vendôme, sub asaltul blitzurilor. Nivelul de hărţuire al mass-media pare de nesuportat. Aceasta este ”picătura care umple paharul” din destinul trist al unei femei celebre. Deşi a ratat rolul lui Grace de Monaco din viitoarea peliculă a lui Olivier Dahan, actriţa Naomi Watts este strălucitoare întrupând-o pe Lady Di. O surpriză plăcută este şi apariţia lui Naveen Andrews (Sayid Jarrah din Lost) în rolul lui Hasnat Khan, bărbatul sfâşiat între raţiune şi simţire.

Naveen Andrews (Dr. Hasnat Khan) & Naomi Watts (Diana, Princess of Wales)

Un regizor german, o actriţă australiancă şi o canava scenaristică dulceagă menţin în atenţia publicului povestea unei prinţese, care a fost dovada cea mai elocventă pentru a demonstra că există un fatum. Doliul colectiv, din deschiderea şi din finalul acestei pelicule, capătă dimensiuni cathartice, graţie marelui ecran.

Regizor: Oliver Hirschbiegel; Scenarist: Stephen Jeffreys; Operator: Rainer Klausmann; Producător: Robert Bernstein, Douglas Rae; Monteur: Hans Funck; Distribuţia: Naomi Watts (Prinţesa Diana), Cas Anvar (Dodi Fayed), Laurence Belcher (William), Harry Holland (Harry), Naveen Andrews (Dr. Hasnat Khan), Douglas Hodge (Paul Burrell), Geraldine James (Oonagh Toffolo), Charles Edwards (Patrick Jephson), Juliet Stevenson (Sonia), Jonathan Kerrigan (Colin)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Pactul – „Diana” (o biografie romanțată)

Scris de pe septembrie 29, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web