RSS

Arhive pe categorii: Filme de Cannes

Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Mădălina DumitracheEvenimentul e bulversant: dispărută de mai bine de două decenii, o femeie revine în viața fostului soț. Așa cum spunea Jean Starobinsky: „Există în disimulare și în absență o stranie forță care conduce spiritul spre zone inaccesibile”, pelicula Les Fantômes d’Ismaël aduce în prim-plan dragostea și memoria în buclă.

Noul lungmetraj realizat de Arnaud Desplechin schimbă rapid frontierele genurilor și devine ba dramă amoroasă, ba comedie, chiar și thriller, pe alocuri. Această sinteză rezervă partituri generoase unor actrițe de primă mărime precum Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg. Cineastul îmbină accentele autobiografice cu ficțiunea pură, într-o viziune proprie, dar și ca un fel de omagiu adus maeștrilor săi: Bergman, Hitchcock, Resnais și Lacan.

1 - Les Fantômes d'Ismaël (poster)

Așadar, după douăzeci și unu de ani, opt luni și șase zile, fantomele trecutelor iubiri se-ntorc de nicăieri și tulbură apele, într-o manieră unică, în egală măsură lirică, tragică, absurdă. Înainte de începerea filmărilor pentru noul său lungmetraj, viața unui cineast este răscolită de reapariția unei iubiri pierdute. Așa se face că, după mai bine de două decenii de ani, Carlotta revine în viața celui care o crezuse dispărută pentru totdeauna. Întoarcerea fostei iubiri îl găsește pe Ismaël într-o relație cu Sylvia, încercând să-și refacă viața, în timp ce lucrează la un nou film, o producție în care și viața personajului său pare că o ia razna. Trecutul lui Ismaël scoate la iveală trăiri refulate, dar și interacțiuni lipsite de profunzime; personajele trec cu lejeritate de la o lume la alta, astfel încât filmul să developeze o contrariantă intrigă. Les Fantômes d’Ismaël disimulează câteva secrete: idila ratată cu Carlotta, amorul precar, întreținut alături de Sylvia, cât și explorarea fantasmelor unui trecut în care se regăsește și un frate mort, via scenariul filmului de spionaj. În acest echilibru fragil, regăsim raporturile dintre puteri (politică, sentimentală și fizică) pe fondul unor reglări de conturi. Într-o punere în abis („film în film”), în care Mathieu Amalric întruchipează un cineast torturat, Desplechin aduce în prim-plan tipologiile care i-au jalonat filmografia. Cineastul se amuză antrenându-și spectatorii cu obsesiile sale, într-o încercare de manipulare abilă.

2 -Les Fantômes d'Ismaël

Filmul pornește pe fundalul intrigii de spionaj ca apoi să vireze către melodramă (în maniera precedentului său film – Un conte de Noël) în care triunghiul amoros amintește de o altă peliculă semnată de acest regizor – Trois souvenirs de ma jeunesse. Povestea curge liniar, optând pentru flashbackuri cu iz romanțios, pentru o reconstrucție mentală a unei vieți pierdute (cea a fratelui său, diplomatul Ivan Dedalus interpretat de Louis Garrel). Filmul pe care îl turnează personajul interpretat de Mathieu Amalric/ Ismaël, povestește aventurile lui Dedalus. Ppersonaj recurent în filmografia lui Desplechin se poate regăsi în mai multe personalități – în filmul la care lucrează Ismaël e diplomat , spion și e întrupat de Louis Garrel. Personajul e dublul ficțional al fratelui lui Ismaël, Ivan, pe care nu îl vom vedea niciodată. Replica simpatică și cu miez a unui artist torturat de demonii cu care vrea să încheie pace este chiar Ismaël, care trăiește fericit alături de Sylvia (Charlotte Gainsbourg), de profesie astrofizician. Adesea, cuplul se refugiază într-o splendidă casă de la malul mării.

3 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest cadru idilic, ca prin magie, se ivește cea pe care mai toată lumea o credea moartă: Carlotta (Marion Cotillard), prima soție a lui Ismaël, dispărută fără urmă cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Aceasta e hotărâtă să-și regăsească vechea viață, inclusiv fostul soț. Ca și personajul dispărut din filmul Vertigo (de Hitchcock), al cărui portret o fascinează pe eroina interpretată de Kim Novak, Carlotta/Marion are și ea dreptul la o pictură, singura amintire pe care Ismaël a păstrat-o de la ea. Reverența față de marele Hitch se oprește aici fiindcă aici, Carlotta seamănă disperare în jurul său, îndeosebi în cazul lui Ismaël, dar și-al tatălui său, el însuși cineast/Bloom (László Szabó). Triunghiul amoros oferă cele mai frumoase cadre din acest film – întâlnirea dintre Sylvia și un Ismaël tulburat de femeia care îi dădea sens vieții sale, până la scenele aproape suprarealiste dintre Carlotta și Sylvia (curiozitate și sete de putere, două fațete total opuse la iubirii cineastului).

4 - Les Fantômes d'Ismaël

Mathieu Amalric se încadrează perfect în acest tip de univers, iar Charlotte Gainsbourg ne uimește cu sensibitatea eterată afișată de eroina pe care o încarnează atât de vibrant. În replică, Marion Cotillard pare să fi fost o idee stupefiantă pentru distribuție. Simplă, naturală, dar răvășitoare, reprezintă feminitatea carnală. Surâsul inconfundabil o ajută pe frumoasa actriță și mai mult să contureze o ființă bulversantă, aflată la limită cu supranaturalul – o fantomă care vine să revendice drepturi din trecut, un monstru de egoism și de nerecunoștință, dar căruia cu greu îi poți aduce reproșuri. Acest „hop” din scriitură este depășit grație angajamentului total al acestei uimitoare artiste.

5 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest complex dispozitiv, problematica perspectivei (în cadrele cu tablouri precum The Arnolfini Portrait de Van Eyck sau din Renașterea italiană) evidențiază și mai bine acel „du-te-vino” stilistic greu de stăpânit. La Desplechin, pista narativă poate ascunde în ea însăși o multitudine de alte căi/posibilități, ca într-o Matrioșca, iar efectul de oglindă deformatoare este amestecat, în mod subtil, cu umorul. Multiplicarea orizonturilor poveștii și căutările teoretice oferă multiple posibilități de interpretare acestei pelicule cu nuanțe bergmaniene. Această „slăbiciune” se regăsește și în cazul metaforelor dacă avem în vedere pictura, arta în care formele pot fi abstracte sau figurative. Grație imaginii splendide, realizate de Irina Lubtchansky, Les Fantômes d’Ismaël atinge intensități pe care anumite digresiuni l-ar fi putut pune în umbră; așadar, pistele false alimentează neliniștile cineastului. În falsa ficțiune, Ismaël se confruntă cu efectele „în oglindă” – sursă de intense frustrări. Cu toate acestea, pelicula nu deviază, ci capătă forță emoțională, tinzând spre un ademenitor amestec de comic și teoretizare, așa cum rar mai întâlnim (greu de stăpânit așa combinație de monstruozitate combătută cu amor, iar moartea e privită anecdotic). Fără să teoretizeze prea mult ficțiunea, Arnaud Desplechin pune în valoare forța creatorului îndrăgostit, iar Les Fantômes d’Ismaël reprezintă o declarație de dragoste pentru ficțiune, artă, cinema și viață.

Regia: Arnaud Desplechin
Scenariul: Arnaud Desplechin, Julie Peyr, Léa Mysius
Imaginea: Irina Lubtchansky
Decorurile: Toma Baqueni
Costumele: Nathalie Raoul
Sunetul: Nicolas Cantin, Sylvain Malbrant, Stéphane Thiébaut
Montajul: Laurence Briaud
Muzica : Grégoire Hetzel
Distribuția:
Mathieu Amalric – Ismaël
Marion Cotillard – Carlotta
Charlotte Gainsbourg – Sylvia
Louis Garrel – Ivan
Alba Rohrwacher – Arielle / Faunia
Hippolyte Girardot – Zwy
Durata: 1h54

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Scris de pe august 13, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

O bulversantă călătorie intimă, o călătorie menită să facă lumină, grație forței cinematografului, Dolor y gloria/Pain and Glory este o dramă autoreflexivă a lui Pedro Almodóvar, cu Antonio Banderas în rolul unui cineast (Almodovar) fictiv. Paradoxal, deși este unul dintre răsfățații Festivalului de la Cannes (a fost în competiție de cinci ori), spaniolul, în vârstă de 69 de ani, nu a câştigat niciodată râvnitul Palme d’Or.
Recenta peliculă a uimit publicul prin autenticitatea și prin infinita tandrețe, sintetizând mai toate obsesiile artistice ale celebrului regizor, devoalând o tulburătoare intimitate, fără tușe exhibiționiste. Așadar, Dolor y gloria oferă spectatorilor perspectiva asupra morții a unui regizor vârstnic, aflat la pensie. În acest registru personal, Pedro Almodóvar i-a încredințat dificila partitură lui Antonio Banderas.

Prin urmare, așa cum sugerează titlul (à la Tolstoi), filmul aduce în prim-plan confruntarea unui artist ce-a cunoscut succesul cu neputința în fața bolii, care trebuie să se descurce acum cu depresia și cu pierderea speranței. Problematica morții a dat mereu de furcă cineaștilor, dar în cazul de față sensibilul spaniol abordează toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră. Pasiunea pentru cea de-a șaptea artă reprezintă de fapt depășirea deznădejdii, fiindcă pasiunea regiei de film ar putea fie cuceri moartea, fie duce la acceptarea acesteia. Scenariul, semnat tot de Pedro Almodóvar, abundă în amintiri și regăsiri (în carne și oase) după zeci de ani, într-o viață de artist aflat în suferință.

Așadar, Salvador Mallo este un realizator care a cunoscut succesul, dar care nu mai poate realiza filme în continuare din pricina numeroaselor dureri fizice care-i amărăsc traiul. De apusa lui glorie amintesc pereții imensului său apartament. Trecuta sa glorie îi minează interiorul pentru că nu mai poate filma, paralizat de dureri și de trecerea timpului nemilos. Totuși, acest decor reprezintă identitatea creatoare a personajului; încă mai păstrează urmele copilăriei, amintirile închise într-o cutie de sub pat, din camera mamei sale.

Ca un meta-comentariu, înainte de a-i opera esofagul, chirurgul îl întreabă dacă viitorul său film va fi o dramă sau o comedie. Așezat pe masa de operaţie, realizatorul îi răspunde: «You never know… », înainte de a adormi de la anestezic. Precum secretul lui Polichinelle – sub forma unei ghicitori – întreg filmul se concentrează asupra unei anumite ambiguități autobiografice, care se tot refuză și întârzie devoalarea misterului. În scurta scenă din deschidere, un travelling se deplasează din fundul piscinei pentru a dezvălui o cicatrice care traversează întreaga coloană vertebrală a lui Salvador. Ca un ecou al acestor prime imagini, corpul realizatorului se află pe parcursul intrigii încadrat de liniile roșii ale unui scaner. Aceste planuri au valoarea unei încadrări, deoarece artistului nu-i place să discute despre despre sine, ci despre creațiile sale. Desele flashback-uri din copilărie nu sunt decât o altă formă a iubirii sale dintâi: arta.

Permanenta pendulare trecut-prezent se realizează prin două personaje din trecutul său: un actor pe care nu îl văzuse de 32 de ani și o piesă de teatru (monolog) pe care Salvador a scris-o și la care un asistă Federico, unul dintre vechii săi iubiți. Așa se face că din întâmplare, îl întâlnește pe Alberto Crespo, un actor pe care nu îl mai văzuse de trei decenii. După proiecția filmului său, Sabor, la cinemateca din Madrid, îl regăsește pe acest actor toxicoman, care va fi sursa memoriei „involuntare”. Imediat, își rememorează copilăria petrecută în Paterna, alături de mama sa, primele iubiri, actorii cu care-a lucrat, dar îşi reaminteşte şi pierderea mamei. Imaginile surprind anii ’60, când a plecat spre Valencia, apoi anii ’80 și prima sa dragoste, din Madrid, apoi prezentul și toate durerile. La toate acestea, se adaugă vidul din fața incapacității de-a continua să turneze.

În postura de dublu spiritual al cineastului, Antonio Banderas a împrumutat din caracteristicile fizice ale acestuia (s-a îmbrăcat și s-a pieptănat precum cineastul spaniol) și s-a lăsat prins în terapie de confesiuni. Mai mult de atât, apropierea dintre Salvador și însuși Pedro Almodóvar funcționează pe mai multe niveluri, fiindcă apartamentul din film e o replică a celui din realitate, iar numele unor fișiere din computerul lui Salvador sună precum titlurile unor filme de-ale lui Almodóvar. Mărturisirile artistice se-ndreaptă spre o suprafață fragilă, iar eroinele sunt omiprezente: mama, o actriță care devine asistenta sa personală.

Întrupată de Penélope Cruz, Jacinta în tinerețe și de Julieta Serrano, la bătrânețe, mama cineastului este în egală măsură dură, dar și iubitoare, pudică, dar și indiscretă. Imobilizat în camera lui sau pe canapeaua din salon, cu ochii închiși, Salvador se lasă pradă trecutului său. Își regăsește copilăria rurală, dar precară în La Mancha, însă o copilărie în care-a descoperit dragostea pentru cinema. Imaginea conservă densitatea carnală și plină de viață a unor vremuri apuse. Montajul e calm, iar scriitura cinematografică se scurge invers față de regretele cineastului, exprimate prin deziluziile personajelor.

Mai puțin crud decât precedentele sale filme, Dolor y gloria e sensibil diferit și prezintă o latură de mare delicatețe a cineastului. Ca în niște (veritabile) tablouri vivante, filmul ne prezintă relațiile interumane în diferite momente: inversarea rolurilor și-a locurilor, schimburile dintre un muncitor analfabet și un copil care îl învață să citească, apoi insolența primelor emoții. Trupurile și suferința morală exprimă durerea de a fi, dar și gloria de-a supraviețui.

Copilăria e prezentată ca fertilitate, o inepuizabilă sursă, care nu cunoaște durerea. Amintirile lejere, dar și cele dureroase se propagă ca o adicție la melancolie. Forța creatoare, misterioasă și surprinzătoare în egală măsură e pusă față în față cu depresia, într-o subtilă „reglare de conturi”. În fond, tema centrală din Dolor y gloria, rămâne creația. Fiecare element constitutiv din Dolor y gloria participă la o sinteză a filmografiei lui Almodóvar, fiind o veritabilă reconstrucție a amintirilor artistice. Singură, dorința face ca timpul pierdut să se întâlnească cu cel regăsit. De-o tulburătoare sinceritate, Dolor y gloria rămâne un film romanesc, despre creație.

Regia: Pedro Almodóvar

Scenariul: Pedro Almodóvar

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Antxón Gómez

Costumele: Paola Torres

Sunetul: Marc Orts

Montajul: Teresa Font

Muzica : Alberto Iglesias

Distribuția:

Antonio Banderas – Salvador Mallo

Asier Etxeandia – Alberto Crespo

Leonardo Sbaraglia – Federico

Nora Navas – Mercedes

Penélope Cruz – Jacinta în tinerețe

Durata : 1h52

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

Scris de pe august 10, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Cinema în filigran – La Belle époque

Se pare că, în viața fiecăruia, vine o vreme în care călătorești în timp, pentru a realiza ce contează cel mai mult în viață. Despre despărțire și regăsire ne povestește cineastul Nicolas Bedos. La Belle époque, al doilea film al lui Nicolas Bedos, proiectat în afara competiției la Cannes, este o comedie dulce-amăruie despre persistența și confuzia unor sentimente, narate într-un stil ce ne amintește de Woody Allen. Pentru acest proiect, realizatorul a obținut unsprezece nominalizări la César 2020, ex-æquo cu Les Misérables de Ladj Ly. Așadar, odată cu La Belle époque, Nicolas Bedos semnează o comedie în care nostalgia alternează cu cinismul și umorul. La Belle époque evocă chemarea la regresie, la nostalgie pentru un trecut pe care nu-l putem glorifica decât atunci când vedem că anii trec și constatăm că timpul „ne trece printre degete”. Era mai bine înainte? Poate nu chiar atât. Între comedie și dramă, lăsând un gust amărui, cel de-al doilea lungmetraj al lui Nicolas Bedos arată că toată lumea încearcă să (re)găsească codurile unei epoci, în centrul căreia sunt amplasate cele mai frumoase amintiri. Evocând marea nedumerire pe care o simt cei mai mulți dintre spectatori, în fața progresului și a evoluției societății noastre, regizorul ne mărturisește o neliniște pe care actorii săi o transpun în această nouă peliculă. Așadar, regăsim agresivitate la Guillaume Canet, pasivitate la Daniel Auteuil și cinism la Fanny Ardant. Fiecare personaj reacționează diferit în raport cu o epocă anume și reacționează la o existență pe care nu o recunoaște și pe care nu o mai place. Soluția ideală? Scufundați-vă în trecut. Parafrazându-l pe Louis-Jules Mancini-Mazarini din secolul al XVIII-lea (epoca glorioasă): „Totul este comerț în această lume”. De aici și scenariul, bazat pe o companie creată de Antoine (Guillaume Canet), care oferă clienților săi «o scufundare într-o eră a trecutului ales».

Filmul prezintă povestea lui Victor si Marianne, un cuplu care se confrunta cu problemele vârstei a treia. Victor pare că nu se mai regăsește în lumea actuală. Îl vedem cum alege să stea singur cu telefonul mobil decât la discuții în compania amicilor sau cum profesioniști ca el erau înlocuiți de tehnologii moderne la locul său de muncă. Cu un soț deprimat și urâcios, Marianne (Fanny Ardant), psihanalista plină de viață, nu mai poate trăi. Așadar, începe o aventură cu unul dintre prietenii ei (Denis Podalydès) și, întâmplător, unul dintre pacienții de la cabinetul ei. În fața acestei crize, fiul lor încearcă să le condimenteze viața și apelază la Antoine (Guillaume Canet), solicitându-i o mână de ajutor. Pentru a trece peste aceste probleme, apeleaza la serviciile lui Antoine, un iscusit scenarist și regizor. Antoine (Guillaume Canet) conduce o companie care organizează «seri tematice», în care fragmente de istorie (marile, dar și simple felii de viață) sunt reconstruite, într-un studio de film, pentru a satisface extravaganțele clienților înstăriți.

Ce va rezulta ? O adevarată comedie, dulce-acrișoară, dar plină de romantism. Bunăoară, viața lui Victor, un sexagenar dezamăgit, este dată peste cap de Antoine, un destoinic antreprenor, care îi oferă un nou tip de atracție. Amestecând artificii teatrale și reconstituiri istorice, această companie le oferea clienților posibilitatea «să se cufunde» într-o perioadă favorită. Prin urmare, Victor alege apoi să retrăiască cea mai „semnificativă perioadă” din viața sa: cea în care, cu 40 de ani mai devreme, a cunoscut o mare dragoste. În timp ce majoritatea „oaspeților”/clienților aleg viața la castelului Versailles, cu Maria-Antoinetta, sau o seară bahică alături de Ernest Hemingway, Victor îi cere să trăiască din nou seara lui 16 mai 1974, data la care și-a întâlnit soția, când fuma prin bistrouri și când pantalonii evazați făceau furori.

La prima vedere, pare că în timpul filmărilor, regizorul era îndrăgostit, altfel nu se explică mișcările camerei care însoțesc fiecare mișcare a fermecătoarei Doria Tillier, de parcă fiecare priză” ar fi o declarație de dragoste față de o actriță, a cărei prezență contribuie la farmecul unui film care preamărește nostalgia. Acest termen, nostalgie, pare hotărâtor, întrucât spectatorul obișnuit pare pierdut într-o epocă în care se confruntă cu greu. În timp ce reluările telenovelelor și desenelor animate din copilăria noastră atrag întotdeauna un public dezorientat, care se îndreaptă spre ceea ce cunoaște bine, Nicolas Bedos prezintă un film care nu critică aceste noi practici, ci mai degrabă glorifică unui prezent care, din multe aspecte, nu pare a fi atât de rău.

Dincolo de aspectul sfâșietor al unei astfel de practici, marketingul dezvăluie suferința morală profundă a unei societăți care caută orice mijloace de „evadare”. La Belle époque evocă o altă eră (pentru cinema și audiovizual. în general). Deschizând ușa culiselor, Nicolas Bedos ne amintește latura artizanală a divertismentului, atât în ​​cinema, cât și în teatru…studiouri, costume, documentare și dirijare a actorilor. Inflația de seriale a tocit emoția, așa că regizorul și-a imaginat filmul ca pe o reconstrucție în care publicul este inclus (prin imersiune). Aici intervine cuplul format din emoționantul Daniel Auteuil și sublima Doria Tillier, croiți atât de mult să creadă în întâlnirea lor. Cu siguranță, filmului nu-i lipsește farmecul, dar pare să spună prea multe. Daniel Auteuil este fermecător, Fanny Ardant e plăcută, dar personajul lui Guillaume Canet strică frumoasa armonie a reconstrucției, iritând atât clienții, cât și spectatorii filmului. În ciuda bunelor sale intenții, pare să personifice asprimea unei lumi, pe care publicul – care va vedea filmul lui Nicolas Bedos – nu trebuie să-și amintească. Însă, atracția principală a lungmetrajului rămâne nostalgia. Deși face bine doar pentru o perioadă scurtă de timp, relevă starea de rău a unei societăți lipsite de repere. Viața în roz? Cu siguranță, asta a fost cu mult înainte.

Prin împletirea diferitelor momente din viața unui cuplu, filmul intenționează să ofere o formă renovată de comedie despre mariaj. Pelicula parcurge registrul fabulei, redând povestea unei încercări de reconciliere tată-fiu, soț-soție, precum și satira unei epoci, dar și a unei clase (foștii «hippies» ajunși  mari burghezi).

Într-o poveste inteligentă despre o falsă călătorie în timp, Nicolas Bedos amestecă toate ingredientele comediei romantice: păr lung, iubire, dezacord, umor, nostalgie, aiureli și psihanaliză. Totul este acolo, iar această peliculă l-ar putea face invidios chiar și pe Woody Allen. La fel cum a făcut Woody Allen, în multe dintre filmele sale, Bedos își plasează propriul partener (Dora Tillier) în rolul femeii drăguțe de care clientul se va îndrăgosti în timp ce joacă rolul tinerei soții. Jocul «păpușilor rusești» este complicat, deoarece tânăra trăiește o relație pasională cu regizorul, dubla evidentă a lui Nicolas Bedos. Ca și în cazul lui Woody Allen întotdeauna, sentimentele vor conduce personajele în situații confuze, care se vor limpezi în cele din urmă, deoarece natura unei comedii rimează cu binele. Nicolas Bedos stăpânește perfect un mecanismul dramatic și reușește, cu abilitate, să-și conducă spectatorul către aceleași îndoieli și aceleași speranțe ca și clientul copleșit de sentimentele sale. La final, mulți spectatori se vor întreba discret: „Dar mie, ce mi-ar plăcea să trăiesc… sau să trăiesc din nou?”.

Regia: Nicolas Bedos

Scenariul: Nicolas Bedos

Imaginea: Nicolas Bolduc

Decorurile: Stéphane Rozenbaum

Costumele: Emmanuelle Youchnovski

Sunetul: Rémi Daru, Séverin Favriau, Jean-Paul Hurier

Montajul: Anny Danché, Florent Vassault

Muzica: Nicolas Bedos, Anne-Sophie Versnaeyen

Distribuția:

Daniel Auteuil – Victor

Guillaume Canet – Antoine

Doria Tillier – Margot

Fanny Ardant – Marianne

Pierre Arditi – Pierre

Denis Podalydès – François

Durata: 1h55

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cinema în filigran – La Belle époque

Scris de pe august 2, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Arena vanităţii – „La grande bellezza”

Cineastul italian Paolo Sorrentino prezintă o viziune critică şi plină de nelinişte despre ţara lui prin intermediul peliculei La grande bellezza, un film aproape de sublim, dacă n-ar apărea unele dezechilibre.


Într-o vară splendidă, un grup de turişti se prezintă pe Janiculum – un japonez este fascinat de atâta frumuseţe. Jep Gambardella (Toni Servillo, actorul fetiş al cineastului italian) – un bărbat chipeş, în ciuda primelor semne ale îmbătrânirii – ia parte la viaţa socială a oraşului-cetate. La toate seratele, la care este invitat, devine sufletul petrecerii. Jurnalist monden, de succes, un seducător orgolios, Jep a scris în tinereţe un roman ce i-a adus un premiu literar, dar şi reputaţia de scriitor frustrat. Din scriitura sa se degajă mult cinism, iar Jep-autorul aruncă, asupra lumii, o privire de-o luciditate soră cu amărăciunea. Prietenii săi vorbesc încă despre această carte, scrisă în urmă cu patruzeci de ani, dar pe care nu o citiseră.

Toni Servillo/Photo by Janus Films © Janus Films

Pe terasa apartamentului său din Roma, cu vedere la Colosseum, Jep organiza petreceri unde putea analiza cam toată „maşinăria umană” (titlul romanului său era L’apparato umano ) şi unde se derulau scene ale „comediei vanităţii”. Jep visa să reia scrisul, dar este bântuit de un amor din tinereţe (o femeie, pe care el o uitase, îl mai iubeşte încă) de care se tot agaţă, dar care-i blochează elanul creator. El nu poate trece peste propriul dezgust de sine şi de ceilalţi, într-un oraş a cărui frumuseţe copleşeşte.

Toni Servillo & Carlo Verdone © Janus Films

Aşadar, fostul scriitor de succes, Jep Gambardella, devine regele petrecerilor mondene şi navighează din serată în serată, fără a şti prea bine de ce. În seara aniversării a şaizeci şi cinci de ani, prezenţa lui s-ar putea justifica în mijlocul mulţimii adunate pe terasa apartamentului său somptuos. În ciuda aparenţelor, Jep este acolo, chiar dacă viaţa aceea uşuratică nu-i mai place. Ca pe timpul vechilor romani, circul este prezent, dar Roma este acum arena unui circ modern şi monden, ce-şi are propriile reguli, cu învingătorii şi cu învinşii săi. Toate acestea nu fac decât să-l obosească pe Jep. Aflat zi de zi în faţa Colosseumului, se confruntă cu însăşi natura vieţii sale – un mare spectacol, dar şi cu un presentiment al finitudinii.

Toni Servillo/Photo by Janus Films © Janus Films

Meritul realizatorului, Paolo Sorrentino, este acela de-a filma cu mare eleganţă şi de-a glisa între sublim şi grosolan, de la serios la absurd, cu o infinită graţie, oferind elemente de compoziţie reunite în imagini surprinzătoare (operator: Luca Bigazzi). Camera de filmat pluteşte pe deasupra subiecţilor, le surprinde mediocritatea şi precaritatea intelectuală, se târăşte pe parchetul bine lustruit şi flirtează cu acele curbe ale imaginilor colorate şi profunde. Fără nicio îndoială, La grande bellezza este o declaraţie de dragoste pentru fermecătorul oraş, Roma, cea care-a fost odinioară, nu pentru cea în devenire: o lume ipocrită, alcătuită din figuri lipsite de fond, patetice. Însă, frumuseţea şi grandoarea Romei rămân copleşitoare.

La grande bellezza © Janus Films

Scenele de noapte sunt uimitoare, în pofida aparenţei de spectacol fellinian. Filmul se pierde, uneori, într-un paseism ce se vrea o reflecţie asupra bătrâneţii, cu (vagi) accente religioase. Aşadar, contemplarea magnificului oraş devine acel omagiu care încetineşte ritmul filmului, în raport cu imaginea personajului central. Prima parte a peliculei descrie ceea ce partea a doua va explora. Există, în La grande bellezza, scene memorabile: girafa imobilizată într-o grădină, cardinalul ce se balansa ca un copil în leagăn, punând întrebări cvasi-spirituale şi se lăuda cu dexterităţile sale culinare sau fetiţa care azvârlea, ţipând şi plângând, vopsea pe o pânză imensă, sub privirile adulţilor. Există, de asemenea şi acea călugăriţă, sora Maria, în vârstă de 104 (!) ani, ce se hrănise cu rădăcini uşoare, de plante, dar şi medicul estetician care făcea pacienţilor săi injecţii cu Botox, pe sume grele (între 700 şi 1.200 de euro). Ceea ce întreţine legătura între scene este umorul viguros, replicile pline de savoare, mai ales cele ale lui Jep. Tuşa fină, aproape poetică, este oferită de extraordinara coloană sonoră semnată de Lele Marchitelli.

Cineastul îmbină, amestecă lumea plină de vulgaritate şi perfidie cu frumuseţea, obţinând un modelaj, uşor bizar, dantelat de ironie. La grande bellezza rămâne, fără îndoială, o peliculă, croită pe motivul vanitas vanitatum, o frescă plină de melancolie şi amărăciune, a Romei actuale, realizată de un estet rătăcit printre stranii petreceri şi bling-bling-uri, într-o lume din ce în ce mai decadentă.

Regizor: Paolo Sorrentino
Scenarist: Paolo Sorrentino, Umberto Contarello / Compozitor: Lele Marchitelli / Operator: Luca Bigazzi / Producător: Francesca Cima, Nicola Giuliano / Monteur: Cristiano Travaglioli
Distribuţia: Toni Servillo (Jep Gambardella), Carlo Verdone (Romano), Sabrina Ferilli (Ramona), Carlo Buccirosso (Lello Cava), Iaia Forte (Trumeau), Pamela Villoresi (Viola), Galatea Ranzi (Stefania), Giorgio Pasotti (Stefano), Giovanna Vignola (Dadina)
Premii, nominalizări, selecţii:
Academia Europeană de Film (2013) – Cel mai bun film: Paolo Sorrentino
Academia Europeană de Film (2013) – Cel mai bun regizor: Paolo Sorrentino
Academia Europeană de Film (2013) – Cel mai bun montaj: Cristiano Travaglioli
Academia Europeană de Film (2013) – Cel mai bun actor: Toni Servillo
Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film străin
Oscar (2014) – Cel mai bun film străin: Paolo Sorrentino
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film de limbă străină: Paolo Sorrentino, Francesca Cima, Nicola Giuliano
Cannes (2013) – Palme d’Or , nominalizat: Paolo Sorrentino

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Arena vanităţii – „La grande bellezza”

Scris de pe iulie 17, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete:

Imensul tribut din peneluri – Loving Vincent

Recenta coproducție Loving Vincent aduce vibrațiile magnificelor tablouri flamande direct pe marele ecran. Cvasi-novici, autorii – Dorota Kabiela și Hugh Welshman – au câștigat pariul cu pânzele celebrului Vincent Van Gogh. Oare cine nu a avut impresia, contemplând faimoasele tablouri, că le poate vedea prinzând viață (să vezi stelele strălucitoare din Starry Night, zborul păsărilor din Wheatfield with Crows sau să auzi clienții stând de vorbă la Café Terrace at Night)? Așadar, filmul de animație calchiază temele lui Vincent, menținând interesul spectatorilor pentru opera binecunoscutului autor. Mult timp, s-a crezut că Van Gogh s-a sinucis aproape de Auvers-sur-Oise (unde a realizat tabloul Wheatfield with Crows). Din povestirile fiului unui fost poștaș, aflăm că nu au fost găsite, în acel spațiu, urmele vreunei arme. Bunăoară, o anchetă de factură polițistă ce se derulează, de fapt, e doar pretextul evocării genialității, suferinței, vieții și operei celui pe care cu toții îl știm datorită faimoaselor sale picturi. Protagoniștii din pelicula semnată de Dorota Kabiela și Hugh Welshman au fost portretizați de… Van Gogh. Realizatorii îi prezintă în stilul inconfundabil și incomparabil al celebrului artist. Izbânda e cu atât mai mare cu cât imaginile de pe marele ecran aduc mult cu originalele, de parcă însuși Vincent le-ar fi translat. Identificarea e totală – toți sunt reuniți: Armand Roulin („anchetatorul”) și tatăl său (poștașul), medicul Gachet și fiica sa, barcagiul, Adeline Ravoux, hotelul în care a murit pictorul, părintele Tanguy, stelele, camera lui Vincent, biserica din Auvers.

1- Loving Vincent

Dacă ideea de a-l evoca pe artist printr-un intermediar (Armand Roulin) părea inspirată, din păcate, nu e pe deplin convingătoare. Autorii își concentrează atenția mai mult asupra poveștii. Cu toate acestea, lipsa ritmului narațiunii duce la o succesiune de imagini purtate de dramaturgie. Dacă te lași sedus de tonuri, observi că racursiul împiedică, pe alocuri, povestea.

2- Loving Vincent

Așadar, în vara anului 1891, la Paris, Armand Roulin a fost însărcinat de tatăl său, poștașul Joseph Roulin, să îi predea, în propriile mâini, o scrisoare fratelui pictorului Vincent van Gogh. Vestea sinuciderii artistului căzuse ca un trăsnet. Deloc încântat de amiciția dintre tatăl său și pictor, Armand primește cu greu misiunea. La Paris, Theo, fratele lui Van Gogh e de negăsit. Tânărul află de la Père Tanguy, comerciantul de vopseluri care-l servise pe artist, că Theo, vizibil afectat de dispariția fratelui său mai mare, nu i-a putut supraviețui decât câteva luni. Înțelegând că l-a judecat greșit pe Vincent, Armand se întoarce la Auvers-sur-Oise, locul în care pictorul își petrecuse ultimele luni din viață, ca să poată înțelege ce l-a determinat să recurgă la acel gest disperat. Tot interesându-se, pe la cei care îl cunoscuseră, descoperă cât de neliniștită și de pasionantă i-a fost viața artisului. Filmul realizat de Hugh Welchman și Dorota Kobiela prezintă viaţa şi moartea controversată a lui Vincent van Gogh printr-o animaţie desprinsă din picturile lui şi populată cu personajele pictate de el. Intriga se înfiripă datorită interviurilor realizate cu personajele apropiate de Vincent, dar şi prin reconstruirea dramatică a unor evenimente care au dus la moartea pictorului.

3- Loving Vincent

Nu mulți artiști plastici au suscitat atâtea fantasme precum Vincent Van Gogh. Calificat, adesea, drept martir, satir lubric, nebun, geniu, leneș, adevăratul Vincent se lasă descoperit printre epistolele sale. Chiar el mărturisea în ultima sa scrisoare: „We cannot speak other than by our paintings”/„Nu ne putem exprima decât prin tablourile noastre/opera noastră”. Iată de ce Dorota Kobiela (licențiată a Academiei de Arte Frumoase) a găsit mai potrivită această ocazie de-a povesti prin intermediul tablourilor în defavoarea clasicului scurtmetraj animat. Al șaselea scurtmetraj – Loving Vincent – a reunit, așadar, pasiunea sa atât pentru pictură, cât și pentru cinema. Soțul artistei, Hugh Welchman, a convins-o să realizeze și un lungmetraj, iar el a devenit co-producător (co-scenarist, co-realizator).

4- Loving Vincent

Mai întâi, turnat ca o narațiune filmică cu actori adevărați (perfect pentru a lăsa libere emoțiile sugerate de picturile din tinerețea artistului olandez), pelicula s-a constituit din lucrările a peste 125 de artiști din lumea întreagă. Rezultatul e un subtil joc dintre actori și munca unor pictori – animatori. Grație acestui tip de reconstituire, neexplorată până acum, opera lui Van Gogh prinde viață sub ochii spectatorilor. Filmul se derulează precum un gigantic tablou și focalizează atenția asupra ultimelor luni din viața lui Vincent Van Gogh. Începe la doar câteva luni după moartea artistului și urmărește – ca un fir roșu -, purtat de tânărul Armand care nu se simte foarte atras de misiunea încredințată de tatăl său. Primele secvențe ar putea deruta spectatorul dacă avem în vedere lejeritatea abordării lui Armand. Chiar nu părea interesat de „acest Vincent Van Gogh”. Încet-încet, descoperă complexitatea acestui om, iar arogantul june se descoperă și pe sine, pe tot parcursul acestui veritabil traseu inițiatic, odată cu adevăratele valori de care nu avusese cunoștință până la acel moment. Intriga se articulează în jurul controversei iscate de moartea artistului (în mijlocul miilor de culori de pe ecran, amintirile cunoscuților lui Vincent Van Gogh sunt marcate prin numeroase flashbackuri în alb-negru): faptele istorice și evocările mai mult sau mai puțin reale (ambiguitatea din viața artistului a lăsat loc pentru speculații) care-au condus la dispariția lui. Suspansul menține interesul, chiar dacă pare dificil de separat ficțiunea de adevăr. Cele peste   opt sute de scrisori pe care le-a adresat prietenilor, familiei și în mod special fratelui său, Theo, alimentează dialogurile și contribuie la înviorarea acestui documentar original. Forța acestui inedit lungmetraj (gen aflat în premieră mondială) constă în pofta de-a descoperi opera și fascinanta personalitate a celui care astăzi trece drept unul dintre cei mai mari pictori ai vremurilor sale.

5- Loving Vincent

Rezultatul e o incredibilă imersiune într-un univers al tablourilor pe care, astăzi, le poate recunoaște oricine. Sensibilitatea artistică a celor doi realizatori a conferit puterea de seducție a filmului, iar performanțele grafice au oferit șansa de-a urmări o adevărată anchetă… polițisto-estetică. Loving Vincent deschide porți, povestește despre complexitatea și fragilitatea vieții, dar și despre nemuritoarele opere ale lui Vincent Van Gogh, care „odihnesc” ochii privitorilor.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Dorota Kobiela și Hugh Welchman

Scenariul: Dorota Kobiela, Hugh Welchman și Jacek Dehnel

Imaginea: Tristan Olivier

Montajul: Dorota Kobiela și Justyna Wierszynska

Muzica: Clint Mansell

Distribuția:

Robert Gulaczyk – Vincent van Gogh

Douglas Booth – Armand Roulin

Jerome Flynn –  Paul Gachet

Saoirse Ronan –  Marguerite Gachet

Helen McCrory –  Louise Chevalier

Chris O’Dowd –  Poștașul  Joseph Roulin

John Sessions  – Părintele / Père Tanguy

Eleanor Tomlinson – Adeline Ravoux

Aidan Turner –  Barcagiul

Durata: 95 min

Premii, nominalizări, participări la festivaluri:

Premii Oscar – 2018:

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film de animație (lungmetraj)
Dorota Kobiela Nominalizat
Ivan Mactaggart Nominalizat
Hugh Welchman Nominalizat

Premii Globul de Aur – 2018:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film de animație Nominalizat

Premii BAFTA – 2018:

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună animaţie
Dorota Kobiela Nominalizat
Ivan Mactaggart Nominalizat
Hugh Welchman Nominalizat

Premii Academia Europeana de Film – 2017

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film de animație
Dorota Kobiela Câștigător
Hugh Welchman Câștigător

 

 
Comentarii închise la Imensul tribut din peneluri – Loving Vincent

Scris de pe iulie 16, 2020 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: , , ,

Élysée, la grătar – Les saveurs du Palais / Haute Cuisine

S-a împământenit expresia:”L’umanité se nourrit, le français dîne.” (Omenirea se hrăneşte, francezul ia masa). Moda gastronomică face încă „victime” în cinema. Pelicula Les saveurs du Palais / Haute Cuisine invită spectatorul chiar în Palatul prezidenţial, în momentul unic, în care postul de bucătar personal era ocupat de o femeie. Danièle Mazet-Delpeuch a deţinut această funcţie timp de doi ani. Inspirat de povestea reală a vieţii celei care a fost prima femeie-bucătar la Palatul Élysée, Christian Vincent (La séparation, 1994), închină ode gastronomiei franţuzeşti şi persoanelor care au menţinut vii tradiţiile. Personajul remarcabil din realitate a fost remodelat, graţie scenaristului Étienne Comar (câştigător a două premii César) şi capătă numele Hortense Laborie.

Povestea începe în locul cel mai îndepărtat de Hexagon, în ţinuturile arctice. În vreme ce Hortense (Catherine Frot, nominalizată pentru cea mai bună actriţă la premiile César 2013) prepară un adevărat festin culinar, deapănă povestea ultimilor doi ani din viaţa ei, în faţa unei jurnaliste. Spectatorul află că pentru cel de-al doilea mandat, François Mitterrand voia în bucătăria prezidenţială „o femeie de la ţară”. Deşi avea un bucătar ce gătea pentru dineurile oficiale, îşi dorea ceva mai puţin sofisticat pentru hrana de zi cu zi. Astfel, Joël Robuchon i-o recomandă pe femeia născută în Périgord, ţinutul celebrelor trufe negre. Încă de la prima întâlnire, Preşedintele i-a cerut noii bucătărese preparate care să-i aducă aminte de aromele copilăriei. Hortense i-a răsfăţat papilele gustative cu o tartă cu căpşune à la grand-mère.

Dacă îl privim ca pe un film gastronomic, Les saveurs du Palais / Haute Cuisine este eficient, fiindcă de la primul fel de mâncare pregătit de Hortense (abia sosită din Périgord), până la parada gastronomică, pelicula redă produsele culinare reprezentative pentru francezi.

Intriga acestei poveşti este destul de simplă, dat fiind că se concentrează asupra unei femei ce-şi dedică viaţa exclusiv bucătăriei, fie ea şi prezidenţială pentru o perioadă. Povestea se derulează între Paris şi Antarctica, regizorul şi scenaristul au încercat să umple unele „găuri”, folosind flashback-uri pe această „traiectorie”. Christian Vincent se străduieşte să traseze nişte tuşe pentru completarea portretului „bucătăresei Preşedintelui”. În film, actriţa Catherine Frot trece de la dulce la savuros. Interpretând-o pe Hortense, femeia care schimbă o micuţă slujbă cu spaţiul autoritar de la Élysée, prezintă multiple faţete: smerenie, hotărâre şi… pasiune. Catherine Frot excelează în rolul complex al femeii care nu-i mereu simpatică, dar constant pasionată de bucătăria regională / tradiţională. Deşi protocolul o tot împiedică, va găsi resurse pentru a netezi rigiditatea mediului şi, astfel, să poată găti mereu cu plăcere. Noua slujbă îi va îngrădi viaţa privată despre care nu se dau prea multe indicii. Relaţia cu ceilalţi bucătari este călduţă; se deduce uşor că Hortense nu agreează autoritatea şi că există unele rivalităţi în bucătăria Preşedintelui. Academicianul Jean d’Ormesson (un „neofit” în vârstă de 87 de ani) îi dă replica, plină de savoare, din postura lui François Mitterrand.

Realizatorul o prezintă pe această femeie cu delicateţe, fără înflorituri inutile. Cu repeziciune se poate desprinde o concluzie legată de opţiunea ei de a lucra într-un spaţiu aşa de îndepărtat cum este ţinutul arctic – se rupe de un anume trecut şi „dă pagina” pentru a merge mai departe. Scenariştii au căutat o ficţiune care să depăşească coridoarele rivalităţilor profesionale şi disputele dieteticienilor de la Palatul Élysée. Totuşi, liniaritea naraţiunii nu poate fi salvată doar cu delicii vizual-culinare şi flashback-uri, pelicula căpătând un aer de incongruenţă. Machismul bucătarilor, protocolul, complicaţiile administrative, constrângerile prezidenţiale sunt obstacole pentru arta lui Hortense. Nici măcar excelenta interpretare a lui Catherine Frot nu poate suplini absenţa climaxului dramatic, savoarea naraţiunii. Câteodată, şi dramele pot plictisi, deşi personajul Hortense Laborie transmite bucurie. În lipsa unei viziuni regizorale mai clare, spectatorul capătă, la sfârşitul poveştii, o poftă de căpcăun.

Haute Cuisine

Filmul Les saveurs du Palais / Haute Cuisine este un imn dedicat bucătăriei din Hexagon, o simfonie a nostalgiilor şi a emoţiilor culinare.

Regizor: Christian Vincent
Scenarist: Christian Vincent, Étienne Comar / Compozitor: Gabriel Yared / Operator: Laurent Dailland / Producător: Etienne Comar, Philippe Rousselet / Monteur: Monica Coleman.
Distribuţia: Catherine Frot (Hortense), Jean d’Ormesson (Preşedintele), Hippolyte Girardot (David Azoulay), Arthur Dupont (Nicolas Bauvois), Jean-Marc Roulot (Jean-Marc Luchet), Arly Jover (Mary), Brice Fournier (Pascal Le Piq)
Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Élysée, la grătar – Les saveurs du Palais / Haute Cuisine

Scris de pe iulie 14, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , ,

Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

The Immigrant (2013) poartă, sigur, amprenta lui James Gray. Narând trista poveste a două surori poloneze care-au debarcat la New York (Ellis Island – faimosul centru al imigraţiei până în 1954), acest film izvorăşte din însăşi istoria cinema-ului (momentul anului 1920), când părinţii celei de-a şaptea arte soseau în Statele Unite ale Americii.

Pelicula, o adevărată frescă hollywoodiană, în tonuri lirice, îmbină tragicul unor întâmplări cu marea istorie. Ewa Cybulski (Marion Cotillard), separată de Magda, sora ei (bolnavă de tuberculoză) va descoperi singură “măruntaiele” marii metropole americane şi va încerca, pe toate căile, să-şi elibereze sora din custodia autorităţilor.

Marion Cotillard © Wild Bunch

Cineastul aduce în prim-plan o tematică des abordată de el: filiaţia, familia, dar şi moralitatea. În această poveste nouă, Gray prelungeşte sentimentalismul din alte pelicule, realizate anterior (Two Lovers) şi îndreaptă reflectorul asupra unui triunghi amoros, dar şi peste afecţiunile inconştiente sau nemărturisite. Imediat, spectatorul este captivat de personajele acestei picturi baroce, a New York-ului anilor ’20, fiindcă i se dau mai multe piste (în maniera unui thriller clasic).

Romanţa prezentată pe ecran face ca personajele ascunse în spatele unor aparenţe să constituie potenţiale victime. Aşa cum s-ar fi putut crede, The Immigrant nu se limitează doar la figuraţie, ci pune în lumină ceea ce se vedea în spectacolele de magie: visul american este doar o fantasmă. Imaginea sublimă, semnată de Darius Khondji (Se7en, My Blueberry Nights, Amour), surprinde căldura din “măruntaiele” newyorkeze. Printre cei mai săraci locuitori ai marelui oraş, se află numeroşi imigranţi; multe dintre femei nu aveau decât o singură “şansă”: de-a se prostitua.

Marion Cotillard & Joaquin Phoenix Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Graţie acelei imagini încărcate de patină, filmul introduce spectatorul  în marele “azil” de pe tărâmul american. Cele două tinere surori din Silezia sunt controlate în marea “redută” din centrul de primire – Ellis Island. Magda este ţinută în carantină (până la finele poveştii), iar Ewa se vede nevoită să-i surâdă celui care i-a întins o mână de ajutor, Bruno Weiss (Joaquin Phoenix), tenebrosul animator de cabaret,   ce va deveni binefăcătorul, patronul, proxenetul şi amantul ei. Legătura de familie se va rupe odată cu apariţia lui Emil, cunoscut şi sub numele de „Orlando Magicianul”(Jeremy Renner), vărul lui Bruno; diferenţa temperamentală dintre cei doi va alimenta încurcăturile. Ca în vechile melodrame (Orphans   of the Storm, 1921) din cinemaul mut, cele două orfeline poloneze visează la “pământul făgăduinţei” înainte de-a debarca. Ellis Island devine, din păcate, un castel malefic, desprins parcă din romanele lui Alexandre Dumas.

Marion Cotillard & Jeremy Renner Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Filmul lui James Gray aduce un frumos omagiu marilor producători ai secolului trecut, care-au rămas contemporani. The Immmigrant îşi trage seva puternică din echilibrul perfect dintre tradiţie şi modernitate, prezentându-şi discursul politic, aproape anacronic, şi fuga nebunească a Ewei, izbitor de asemănătoare cu cea a imigrantelor din zilele noastre. De altfel, mesajul este unul pro-imigraţie, văzută ca un factor dinamizator din punct de vedere cultural.

În contextul istoric în care se derulează această poveste, cu multiple faţete, regăsim un fel de apetit pentru denunţ, cât şi acel triunghi amoros (inversat faţă de cel din Two Lovers). Deşi aparent, The Immigrant prezintă o femeie, de fapt, bărbaţii sunt cei care nu ştiu să iasă învingători din acest joc amoros. Filmul nu-şi pierde cursul intrigii, nici emoţiile oferite de actorii bine aleşi de către acest regizor prestigios. James Gray nu renunţă la preferinţa sa pentru tragedie, unde legăturile familiale şi amoroase înlănţuiesc personajele într-o fatalitate conflictuală.

Toate elementele unei tragedii sunt prezente aici, reunite de un scenariu bine scris, în căutarea clasicului într-un context bogat (America interbelică, lumea cosmopolită a New York-ului şi “visul american” pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa) şi a legăturilor de sânge. Filmarea elegantă oscilează între reconstituitrea aproape istorică şi inspiraţia picturală (precum cea din cadrul final). Totul este bine pus la punct în aceste imagini, unde predomină ócrul, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, dar îi scapă mici elemente. Ewa, despărţită de Magda, se sacrifică pe sine ca să repare o inechitate. Ca să-şi poată salva sora din acel sanatoriu, ea trece de la tutela binefăcătorului înamorat la cea a unui magician de cartier (simpaticul «crai de mahala» în versiune americană) care visa la o “evadare” în California.

Ellis Island din ”The Immigrant” © 2013 – Wild Bunch

Regizorul, frământat de problematica trecutului familial şi cea a iubirilor complicate, îşi concentrează atenţia, destul de mult, asupra tensiunii întreţinute de Ewa. Frumuseţea actriţei franceze aduce, aici, cu cea a lui Lillian Gish. Marion Cotillard pare un bloc plin de forţă în această “probă”, în pofida înfăţişării sale fragile. În confruntarea dintre Ewa şi Bruno, se poate sesiza o friabilitate surprinzătoare a reacţiilor – Cotillard întoarsă şi Phoenix fiert – , cineastul nu reuşeşte să surprindă cu adevărat victima şi exploatatorul. Se văd, însă, clar doi supravieţuitori constrânşi (de instinctele lor şi de legile “junglei” capitaliste din “pământul făgăduinţei”) să meargă împreună, în vreme ce fiecare găseşte în celălalt motive suficiente pentru dezgustul de sine.

Cu toate acestea, The Immigrant nu este o cochilie vidă, ci rămâne un film solid, cu un subtil mesaj politic, realizat cu aportul unor actori formidabili. Pelicula The Immigrant confirmă, încă o dată, “vocea” personală a cineastului James Gray.

The Immigrant

Regizor: James Gray
Scenarist: James Gray, Ric Menello
Operator: Darius Khondji
Producător: James Gray, Anthony Katagas, Greg Shapiro
Monteur: John Axelrad, Kayla Emter

Distribuţia:
Jeremy Renner (Orlando Magicianul)
Marion Cotillard (Ewa Cybulski)
Joaquin Phoenix (Bruno Weiss)
Dagmara Dominczyk (Belva)
Ilia Volokh (Voytek)
Antoni Corone (Thomas MacNally)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: James Gray

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

Scris de pe iulie 8, 2020 în Filme de Cannes, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

The Immigrant (2013) poartă, sigur, amprenta lui James Gray. Narând trista poveste a două surori poloneze care-au debarcat la New York (Ellis Island – faimosul centru al imigraţiei până în 1954), acest film izvorăşte din însăşi istoria cinema-ului (momentul anului 1920), când părinţii celei de-a şaptea arte soseau în Statele Unite ale Americii.

Pelicula, o adevărată frescă hollywoodiană, în tonuri lirice, îmbină tragicul unor întâmplări cu marea istorie. Ewa Cybulski (Marion Cotillard), separată de Magda, sora ei (bolnavă de tuberculoză) va descoperi singură “măruntaiele” marii metropole americane şi va încerca, pe toate căile, să-şi elibereze sora din custodia autorităţilor.

Marion Cotillard © Wild Bunch

Cineastul aduce în prim-plan o tematică des abordată de el: filiaţia, familia, dar şi moralitatea. În această poveste nouă, Gray prelungeşte sentimentalismul din alte pelicule, realizate anterior (Two Lovers) şi îndreaptă reflectorul asupra unui triunghi amoros, dar şi peste afecţiunile inconştiente sau nemărturisite. Imediat, spectatorul este captivat de personajele acestei picturi baroce, a New York-ului anilor ’20, fiindcă i se dau mai multe piste (în maniera unui thriller clasic).

Romanţa prezentată pe ecran face ca personajele ascunse în spatele unor aparenţe să constituie potenţiale victime. Aşa cum s-ar fi putut crede, The Immigrant nu se limitează doar la figuraţie, ci pune în lumină ceea ce se vedea în spectacolele de magie: visul american este doar o fantasmă. Imaginea sublimă, semnată de Darius Khondji (Se7en, My Blueberry Nights, Amour), surprinde căldura din “măruntaiele” newyorkeze. Printre cei mai săraci locuitori ai marelui oraş, se află numeroşi imigranţi; multe dintre femei nu aveau decât o singură “şansă”: de-a se prostitua.

Marion Cotillard & Joaquin Phoenix Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Graţie acelei imagini încărcate de patină, filmul introduce spectatorul  în marele “azil” de pe tărâmul american. Cele două tinere surori din Silezia sunt controlate în marea “redută” din centrul de primire – Ellis Island. Magda este ţinută în carantină (până la finele poveştii), iar Ewa se vede nevoită să-i surâdă celui care i-a întins o mână de ajutor, Bruno Weiss (Joaquin Phoenix), tenebrosul animator de cabaret,   ce va deveni binefăcătorul, patronul, proxenetul şi amantul ei. Legătura de familie se va rupe odată cu apariţia lui Emil, cunoscut şi sub numele de „Orlando Magicianul”(Jeremy Renner), vărul lui Bruno; diferenţa temperamentală dintre cei doi va alimenta încurcăturile. Ca în vechile melodrame (Orphans   of the Storm, 1921) din cinemaul mut, cele două orfeline poloneze visează la “pământul făgăduinţei” înainte de-a debarca. Ellis Island devine, din păcate, un castel malefic, desprins parcă din romanele lui Alexandre Dumas.

Marion Cotillard & Jeremy Renner Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Filmul lui James Gray aduce un frumos omagiu marilor producători ai secolului trecut, care-au rămas contemporani. The Immmigrant îşi trage seva puternică din echilibrul perfect dintre tradiţie şi modernitate, prezentându-şi discursul politic, aproape anacronic, şi fuga nebunească a Ewei, izbitor de asemănătoare cu cea a imigrantelor din zilele noastre. De altfel, mesajul este unul pro-imigraţie, văzută ca un factor dinamizator din punct de vedere cultural.

În contextul istoric în care se derulează această poveste, cu multiple faţete, regăsim un fel de apetit pentru denunţ, cât şi acel triunghi amoros (inversat faţă de cel din Two Lovers). Deşi aparent, The Immigrant prezintă o femeie, de fapt, bărbaţii sunt cei care nu ştiu să iasă învingători din acest joc amoros. Filmul nu-şi pierde cursul intrigii, nici emoţiile oferite de actorii bine aleşi de către acest regizor prestigios. James Gray nu renunţă la preferinţa sa pentru tragedie, unde legăturile familiale şi amoroase înlănţuiesc personajele într-o fatalitate conflictuală.

Toate elementele unei tragedii sunt prezente aici, reunite de un scenariu bine scris, în căutarea clasicului într-un context bogat (America interbelică, lumea cosmopolită a New York-ului şi “visul american” pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa) şi a legăturilor de sânge. Filmarea elegantă oscilează între reconstituitrea aproape istorică şi inspiraţia picturală (precum cea din cadrul final). Totul este bine pus la punct în aceste imagini, unde predomină ócrul, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, dar îi scapă mici elemente. Ewa, despărţită de Magda, se sacrifică pe sine ca să repare o inechitate. Ca să-şi poată salva sora din acel sanatoriu, ea trece de la tutela binefăcătorului înamorat la cea a unui magician de cartier (simpaticul «crai de mahala» în versiune americană) care visa la o “evadare” în California.

Ellis Island din ”The Immigrant” © 2013 – Wild Bunch

Regizorul, frământat de problematica trecutului familial şi cea a iubirilor complicate, îşi concentrează atenţia, destul de mult, asupra tensiunii întreţinute de Ewa. Frumuseţea actriţei franceze aduce, aici, cu cea a lui Lillian Gish. Marion Cotillard pare un bloc plin de forţă în această “probă”, în pofida înfăţişării sale fragile. În confruntarea dintre Ewa şi Bruno, se poate sesiza o friabilitate surprinzătoare a reacţiilor – Cotillard întoarsă şi Phoenix fiert – , cineastul nu reuşeşte să surprindă cu adevărat victima şi exploatatorul. Se văd, însă, clar doi supravieţuitori constrânşi (de instinctele lor şi de legile “junglei” capitaliste din “pământul făgăduinţei”) să meargă împreună, în vreme ce fiecare găseşte în celălalt motive suficiente pentru dezgustul de sine.

Cu toate acestea, The Immigrant nu este o cochilie vidă, ci rămâne un film solid, cu un subtil mesaj politic, realizat cu aportul unor actori formidabili. Pelicula The Immigrant confirmă, încă o dată, “vocea” personală a cineastului James Gray.

The Immigrant

Regizor: James Gray
Scenarist: James Gray, Ric Menello
Operator: Darius Khondji
Producător: James Gray, Anthony Katagas, Greg Shapiro
Monteur: John Axelrad, Kayla Emter

Distribuţia:
Jeremy Renner (Orlando Magicianul)
Marion Cotillard (Ewa Cybulski)
Joaquin Phoenix (Bruno Weiss)
Dagmara Dominczyk (Belva)
Ilia Volokh (Voytek)
Antoni Corone (Thomas MacNally)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: James Gray

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

Scris de pe iunie 29, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Melodramă

 

Etichete:

Cele cincizeci de nuanțe ale lui Almodóvar – Julieta

Parcă niciodată Pedro Almodóvar nu și-a cantonat personajele ca într-o tragedie greacă așa cum a făcut-o în Julieta. Pelicula, al 20-lea lungmetraj al faimosului regizor, este inspirată din trilogia Runaway (Chance, Soon şi Silence) realizată de Alice Munro (laureată a premiului Nobel pentru literatură, în 2013). „Julieta marchează întoarcerea mea la universul feminin”, a declarat Almodóvar. „Aproape toate actriţele din acest film sunt complet noi pentru mine. Dar acum pot spune că Adriana Ugarte şi Emma Suárez (actriţele care o interpretează pe Julieta la tinereţe, respectiv la maturitate) fac şi ele parte din forul meu olimpian, umăr la umăr cu muzele mele: Penélope Cruz, Carmen Maura, Victoria Abril, Marisa Paredes şi Cecilia Roth.”

julieta-0

La Madrid, Julieta – o femeie de cincizeci de ani – se pregătește să plece în Portugalia, însoțită de partenerul său. Din întâmplare, în stradă, o întâlnește pe tânăra Bea, prietena cea mai bună din copiărie a propiei fiice, Antía. Dichisită și volubilă, tânăra îi oferă unele informații despre cea de care nu mai știa nimic de mult timp. Imediat, așa cum un alcoolic care nu vrea nimic altceva decât un pahar de băutură, Julieta renunță la tot, îl părăsește pe omul alături de care trăia, abandonează viața confortabilă pentru a se întoarce în imobilul în care viețuise alături de fiica sa căreia începe să-i scrie o lungă scrisoare-confesiune. Precum dependenții de anumite substanțe, Julieta se abandonează obsesiei de-a o revedea pe Antía. Cvasi-integralitatea acestui film constă în flashbackuri povestite de vocea din off a Julietei. Dintr-odată, privitorul se află pus în fața unei povestiri cu alură trompe-l’œil.

julieta-1

Așadar, o vom revedea pe tânăra Julieta, care trăieşte în Madrid, alături de fiica sa, după ce şi-a pierdut soţul. Amândouă îndură în tăcere lipsa soţului, respectiv a tatălui copilei. Se pare că nu întotdeauna durerea reuşeşte să-i apropie pe cei aflați în suferință, dimpotrivă, îi desparte şi mai mult. Când Antía împlineşte optsprezece ani, aceasta se hotărăște  să plece de-acasă fără nicio explicaţie. Julieta o caută cu disperare și face tot posibilul să o găsească. Din păcate, cu cât o caută mai mult, cu atât descoperă cât de puţin îşi cunoştea propria fiică. Banalul eveniment din stradă îi va schimba radical proiectele; Julieta va recăpăta speranța că o va reîntâlni pe aceea pe care o credea definitiv dispărută din viața sa. Așa se decide să-i scrie tot ceea ce ținuse în taină mulți ani, așadar, Julieta va pomeni despre fatum/destin, culpă/vină și despre lupta cu incertitudinea – totul în speranța că aceste confidențe vor fi citite și, în final, înțelese. Actuala eroină a lui Pedro Almodóvar este întruchipată de două actrițe – Emma Suárez și Adriana Ugarte. Acestea vor deveni cele două fațete ale aceleiași medalii: Julieta, femeia surprinsă în două epoci, pasiunea și doliul/solitudinea. Julieta este un film melodramatic despre femei.

julieta-3

Almodóvar a multiplicat pistele false plasând spectatorul în situația de-a aștepta și de-a spera; destinul eroinei este croit de la început sub semnul unei zodii nefaste/fatum. Se impune, așadar, introducerea într-o povestire a trecutului său, după un prezent marcat de o soartă crudă. Întâlnirea din tren cu acel misterios călător vorbăreț, de care Julieta alege să fugă, este ilustrativă în acest sens.

julieta-5

Ezitările Julietei de-a ceda în fața fermecătorului Xoan a cărui soție era pe patul morții nu vor dura mult. Tânăra va deveni amanta efebului șarmant. Din acel moment, toate direcțiile în care va alege Julieta să meargă vor fi pavate cu drame. Analogia cu episodul mitologic în care rătăcitorul erou grec Ulise o întâlnește pe Calypso este perfectă, deși inversată. Juna profesoară de literatură clasică va fi în postura celui care-a cedat în fața farmecelor, abandonându-se în brațele vânjosului Xoan. Vor urma valurile vieții ce vor aduce furtună, doliu, abandon; Julieta va plăti scump toate erorile, mai mult decât a făcut-o Vera din La Piel que Habito (2011). Ca întotdeauna, la Almodóvar, niciun protagonist nu va reuși să scape din traseul inițial al vieții sale anterioare; aici a refuzat toate posibilitățile salvatoare ale personajelor sale. Încă din primele cadre și din afișul oficial,  vălul/prosopul roșu simbolizează gravitatea păcatului și, astfel, îi conferă filmului o atmosferă de blestem. Mereu, flashbackurile vin să mai lămurească câte ceva despre natura destinului său implacabil. E suficient  să vedem eroina lângă (auto)portretul   semnat de Lucian Freud pentru a înțelege semnificația jocului psihologic – așa cum pictorul își scrutează profunzimile, tot așa, nici eroina nu va putea ridica vălul care este propria ei damnare. Realizatorul va desena un portret al iubirii materne, și – în egală măsură – pe cel al vinovăției (forța motrice a peliculei), va povesti despre legăturile familiale nerostite, toate sigur fixate ca într-un ceasornic bine-uns.

julieta-2

De la Julieta în vârstă de treizecei de ani la Julieta cincantenară, Almodóvar trasează linia destinului eroinei sale, jonglând cu percepțiile spectatorului. Cineastul îl convocă pe Hitchcock pe parcursul întregului său film – de la călătoria cu trenul, unde are loc întâlnirea amorezilor, dimensiunea metaforică (sexuală) a mijlocului de transport și semnificația apariției profetice a cerbului până la ivirea machiavelică a menajerei (magistrală Rossy de Palma într-o apariție à la Mrs. Danvers din Rebecca).

julieta-4

Profesoara de literatură clasică zărise, pe geam, animalul care simbolizează virilitatea și fertilitatea – cerbul -, dar care îi va bulversa destinul. Julieta pare să încarneze toate eroinele din filmografia lui Almodóvar. Cineastul spaniol abordează frontal melodrama, dar lasă mereu la vedere cota necesară de ironie pentru a impune distanța necesară; regăsim doze egale  de căldură picturală și răceală stilistică, aproape clinică. Rezultatul acestui judicios dozaj se regăsește într-o peliculă cu multe nuanțe, în care ficțiunea domnește, iar personajele sunt dominate de culpabilitate și au profunzime. Imaginile sunt excelent fixate de camera de filmare, care traversează Madridul, umeda și idilica Galicia, dar și secetoasa Andaluzie. Orchestrând dezvăluirea unui mister (adevărata rațiune a dispariției Antíei), Julieta capătă aerul unei pelicule polițiste, dar refuză să analizeze mobilul fugii și să condamne vreun personaj. Copleșitoarea mașinărie a filmului împiedică drama să submineze puterea de atracție emoțională.

Regizor: Pedro Almodóvar
Scenarist: Pedro Almodóvar, Alice Munro
Operator: Jean-Claude Larrieu
Producător: Agustín Almodóvar, Esther García
Monteur: José Salcedo
Distribuţia:
Adriana Ugarte (Julieta Joven)
Michelle Jenner (Beatriz)
Rossy de Palma (Marian)
Inma Cuesta (Ava)
Emma Suárez (Julieta)
Daniel Grao (Xoan)
Darío Grandinetti (Lorenzo)
Nathalie Poza (Juana)
Mariam Bachir (Sanáa)

Durata: 99 min.

Data premierei:  30 septembrie 2016

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2016) – Palme D’Or , nominalizat: Pedro Almodóvar

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cele cincizeci de nuanțe ale lui Almodóvar – Julieta

Scris de pe iunie 12, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: ,

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web