RSS

Arhive pe categorii: Filme de dragoste

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

Reclame
 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe septembrie 18, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Obsesiile nebunești, dar fatale – Damage

 Până unde merge pasiunea? Aflăm în Damage despre fatalitate și limitele pasiunii, într-o peliculă rece, dar cu irezistibila femme fatale, Juliette Binoche, aflată (aici) la debutul carierei sale cinematografice. Este cu siguranță un film de văzut și de revăzut: regia bine-unsă ritmează povestea unui trio infernal aflat între Eros și Thanatos. Grecii antici spuneau în tragedii că acei eroi care depășeau măsura/ hamartia, stârneau îndată mânia zeilor. Așa se întâmplă și în epoca modernă, în ecranizarea omonimă după romanul Damage de Josèphine Hart, realizată de Louis Malle (Les Amants, Ascenseur pour l’échafaud), într-un lungmetraj care a tulburat multă lume.
Așadar, unul din membrii de vază ai Parlamentului englez face o pasiune pentru  logodnica fiului său, iar legătura lor devine o pasiune obsesivă care nu doar le distruge viața, ci le provoacă mult rău și celor din preajmă. Viața lui Stephen Fleming (Jeremy Irons) intră pe 0 pantă descendentă din momentul în care începe o relație cu Anna Barton (Juliette Binoche). Medicul, care devenise Secretar de Stat, ducea o viață privilegiată în Londra alături de soția sa, Ingrid (Miranda Richardson) și de fiica cea mică, Sally (Gemma Clarke). Fiul lor, tânărul jurnalist Martyn (Rupert Graves), locuia în altă zonă a metropolei britanice. La o recepție diplomatică, Stephen o întâlnește pe Anna Barton, fiica unui diplomat britanic și al franțuzoiacei Elizabeth Prideaux (Leslie Caron), care locuia în Palm Springs.

Deși juna care cocheta cu Arta (lucra la Sotheby’s) era apropiată de Martyn, după întâlnirea cu Stephen, se lasă purtată de pasiune într-o relație de-un erotism incontrolabil. Tânăra, care își pierduse fratele (pe când ea avea doar 16 ani) de care fusese extrem de atașată, frecventa asiduu casa lui Martyn, dar dorințele carnale și le ostoia alături de „maturul” Stephen. Pasiunea incestuoasă pentru fermecătoarea lui soră îl dusese la pieire pe cel despre care Anna zicea: „Damage people are dangerous, they know they can survive”. Prin urmare, juna detesta orice relație posesivă, dar se aventura cu îndrăzneală într-un consimțit «ménage à trois» (Dr. Stephen Fleming: „Te vreau”. Anna Barton: „Ştiu”).

Odată stârnită patima, acest trio (Martyn-Anna-Stephen) intră în vria iubirilor interzise; urmează scene de amor înfocat ba în Paris, ba în Londra, într-o permanentă glisare temporal-geografică, senzual-erotică. Obsesia lui Stephen ajunge la cote alarmante, mai ales că Anna mereu „toarnă gaz pe foc”- întâlnirea cu Peter Wetzler (Peter Stormare). În acest balet mecanic, părțile feminine (îndeosebi soția lui Stephen și mama Annei) detectează legăturile primejdioase și încearcă să îl descurajeze pe Martyn, care de altfel se și logodise cu șarmanta tinerică. Amețitoarele mutări și permutări amoroase vor duce la descoperirea legăturii dintre Anna și Stephen, dar și la moartea lui Martyn.

Intrați apoi în malaxorul mediatic, membrii ambelor familii sunt devastați. Mai cu seamă, mama lui Martyn și soția lui Stephen, care îl întreabă dacă a iubit-o vreodată cu adevărat. Răspunsul ei cvasi-retoric explică totul:„Fiecare avem doar o singură persoană în viaţa asta. A mea a fost Martyn şi a ta a fost Anna”. Căzut în dizgrația publică, Stephen își pierde și funcția, și familia. Retras din activitatea politică, acesta o pierde de asemenea pe Anna, despre care aflăm că are un copil cu (acel) Peter. Tot ceea ce-i rămâne celui care avusese cam tot e o fotografie cu Martyn și Anna.

Bunăoară, ca în melodiile pop: „A fost de-ajuns o privire!” – și totul a luat foc. Mistuitoarea pasiune carnală l-a basculat pe influentul britanic într-o cursă erotică incontrolabilă. Louis Malle și-a aplecat privirea către o legătură de la marginea convenționalului, adaptând bestsellerul lui Josèphine Hart (autoare a celebrului Ascenseur pour l’échafaud) și a zugrăvit astfel un torid triunghi amoros. Cinciagenarul înfocat e irezistibil atras de logodnica fiului său, tânăra instabilă, dar fascinantă. Bietul bărbat uită de toate convențiile sociale și se lasă purtat de torentul pasiunii. Fascinantul Jeremy Irons întrupează acest personaj și-i dă greutate într-o interpretare de zile mari, proprie unui amor destructiv și „carnivor”. Autopsia unei pasiuni e realizată de Louis Malle, printre scene de amor torid (care-au atras reclamațiile cenzorilor americani) și tensiuni teribile. Sub lentila acestui cineast, amorul capătă nuanțe carnal-venale, iar finalul amintește de fatalitatea hitchcokiană din Vertigo.

Tema dublului (Anna e un soi de oglindă dublă pentru tată & fiu), tulburările de natură psihanalitică (amorul incestuos) conferă nuanțe tragice, amintind de grecii antici, chiar dacă acțiunea se derulează în secolul al XX-lea. Infidelitatea, adulterul și imoralitatea dusă până la detestabil au fost reale ambiții scenaristico-regizorale, transformate în reușite artistice, grație unor magistrale interpretări actoricești. Charismaticul Irons pare definitv răpus de senzuala (sublimă în ilustrarea feminității misterioase) Binoche, într-o cronică familială la limită, secondați de riguroasa prestație a Mirandei Richardson. Toate ingredientele tulbură și astăzi spectatorul dornic să afle ce se-ntâmplă când pasiunea rupe limitele (auto)controlului. Multă emoție, suspans și nevoie de reflecție regăsim în Damage, un veritabil thriller psihologic, cu accente baudelairiene.

Regia: Louis Malle

Scenariul: David Hare după romanul Damage de Josèphine Hart

Imaginea: Peter Biziou

Montajul: John Bloom

Muzica: Zbigniew Preisner

Distribuția:

Jeremy Irons – Dr. Stephen Fleming

Juliette Binoche – Anna Barton

Miranda Richardson – Ingrid Thompson-Fleming

Rupert Graves – Martyn Fleming

Ian Bannen – Edward Lloyd

Peter Stormare – Peter Wetzler

Leslie Caron – Elizabeth Prideaux

Durata: 111 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Obsesiile nebunești, dar fatale – Damage

Scris de pe septembrie 16, 2019 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Voulez-vous un croissant, Monsieur? – It’s Complicated!

Mădălina DumitracheCu siguranță, pentru scenarista şi regizoarea Nancy Meyers, rețetele de comedii romantice cu mare priză la public nu reprezintă ceva complicat. Dimpotrivă, după atâtea reușite (What Women Want, Something’s Gotta Give,  The Holiday, The Intern) mai picură, cu subtilitate, puțină satiră într-o comedie de moravuri, bine deghizată într-una romantică. S-ar putea spune că cineasta se numără printre inițiatorii acestei noi subspecii holywoodiene, „comedia romantică pentru doamnele-copte-dar-încă-bune-de-iubit”. Mai mult decât atât, lansează interogații pe cât  de hilare (aparent) pe atât de des întâlnite în ultimii ani: „Să devin amanta fostului soț?” Bunăoară, în pelicula ce poartă un titlu cu rezonanță de status bun de postat pe rețelele de socializare – It’s Complicated ! – tratează o relație matură („Older people have s*x, too!”) menită  să stârnească hazul, dar și multe emoții. În fruntea distribuției (de cinci stele), o regăsim pe uimitoarea Meryl Streep; simpla ei prezență face acceptabilă orice scăpare  scenaristico-regizorală, inerentă într-o comedie bulevardieră în care marivodajul e la el acasă.

Meryl

Sursă foto: http://www.universalpictures.com

Personajele sunt încredințate unor actori cu state vechi în comediile romantice de succes: Jane (Meryl Streep) este o prosperă proprietară a unui restaurant din Santa Barbara, are trei copii mari şi de zece ani, este divorţată de Jake (Alec Baldwin), un avocat cu care a rămas în relaţii amicale. Din perspectiva prezentată pe ecran, totul decursese într-o normalitate firească până în ziua în care Jane şi Jake ies la cină, după ce participaseră la festivitatea de absolvență a fiului lor. Cadrul general este îmbietor – locuința eroinei pare decupată dintr-un album art-deco de lux, în vecinătatea Pacificului, dar tot se simte nevoia unei modificări. Gentilii californieni locuiesc în case idilice (aici, «Home sweet home» chiar e o realitate), frecventează numai localuri/hoteluri  de lux, iar copiii sunt merituoși, absolvind cu succes școli înalte. Cele două fiice și mezinul o respectă, îi sunt mereu alături, iar Harley, viitorul ginere, o adoră pe Jane cea solitară. Totuși, amintirile anilor frumoşi, petrecuţi ca soţ şi soţie, se pare că au un efect neaşteptat asupra cuplului Jane-Jake, care se aruncă într-o aventură pasională.

it s complicated

Ca în orice comedie, lucrurile nu par deloc atât de simple, fiindcă Jake e însurat cu Agness (Lake Bell), o femeie mult mai tânără decât el, iar Jane este curtată de Adam (Steve Martin), arhitectul pe care îl angajase ca să-i reamenajeze  bucătăria. Cu toate că suferise în urma divorțului, Jane trecuse cu brio, având o profesie care-i aducea venituri substanțiale, dar îi lăsa liberă creativitatea; bineînțeles, nu lipsește grupul restrâns de „cele mai bune patru prietene”/4BFG, iar confidențele scăldate cu vin de fină calitate le eliberează de orice greutate sufletească. Cu astfel de date și cu o strălucitoare distribuție, zigzagul între romanțiozitate și hohote de râs e asigurat. Înșelată după douăzeci de  ani de mariaj/devotament, divorțată, dar curtată de un onest arhitect, Jane se găsește într-o postură ingrată, pe care mult timp o detestase, aceea de amantă a fostului soț. Nancy Meyers orchestrează cu măiestrie comedia tipic hollywoodiană, dozând umor, emoție și mici „porcărele de efect” (vomismente sau glumițe misogine/ «Home sweet home» cu o altă conotație). Copil hoinar, amorul dă zdravene bătăi de cap; Jane încearcă să afle dacă e suportabilă poziția de „cealaltă femeie”, pe când Jake se trezeşte că este foarte (a)prins de această relaţie plăcută, dar și stranie. Deși nu îi convine să fie atras într-un triunghi amoros, Adam, care tocmai încerca să-şi revină după propriul divorţ, îşi dă seama că s-a îndrăgostit de Jane. Oare Jane şi Jake ar trebui să-şi vadă fiecare de viaţa lui şi să renunţe la această relaţie clandestină, sau dragostea e într-adevăr mai dulce când se întâmplă a doua oară? Chiar pare complicat!

38252626_10216110799977738_2412997650065391616_n

Cineasta încearcă să integreze, într-o manieră fluidă, situaţii aproape similare – persoane mature, situate la graniţa fină dintre culpabilitate şi solitudine. Micile bătălii stârnesc hazul, dar fiecare parte din ansamblu are ca numitor comun dorinţa, tentaţia şi adulterul. Jake (admirabil, ca de obicei, Alec Baldwin) și-a părăsit soața pentru mai juna Agness (rimează cu ssss), o femeie cu trup sculptural, dar și cu năravuri înfocate (a derapat de la mariaj și i-a adus un „trofeu” – un băiețel născut dintr-o relație pasageră). Înhămat la noua căsnicie, confruntat cu problemele inerente ale vârstei (Jake: „And what’s with the “big guy”? Is it because I’m fat?”), bietul Jake suspină cu gândul la brioșele bine coapte de Jane. În această ruptură „tantrică” , se strecoară discretul arhitect, bine intenționat și cu vădită dorință de a construi temeinic noul cămin al talentatei Jane (care făcuse cursuri de de gastronomie la Paris).

it_s_complicated01

Mecanica este bine pusă la punct şi filmul ajută spectatorul să parcurgă, pe ritmurile perfect acordate scenelor (Coloana sonoră: Hans Zimmer & Heitor Pereira) peripețiile eroilor surprinși între cine romantice, aventuri în budoar și … iChat (setat cu opțiunile Camera &Screen Sharing). Prin urmare, cu regizoarea Nancy Meyers, lucrurile sunt clare – personajele sale nu luptă pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii, nici împotriva hoardelor de terorişti, ci doar permite simplităţii asumate să ofere momente agreabile. Cele mai des întâlnite clișee despre viața californienilor aflați la a doua tinerețe capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil. Optimistă, cineasta oferă spectatorilor varianta finalului just, eliberând-o pe Jane de povara trecutului. Vine o vreme la care celebra „Voulezvous danser avec moi” trebuie înlocuită cu „Voulez-vous un croissant, Monsieur ?”.  It’s Complicated! este, cu certitudine, o comedie cu îndemnuri pentru iubirea sinceră, o peliculă ornată cu puțin roz (și verde!/joint), ce nu te poate lăsa rece.

its-complicated-816152l

Regia: Nancy Meyers

Scenariul: Nancy Meyers

Imaginea: John Toll

Montajul: Joe Hutshing

Muzica: Hans Zimmer & Heitor Pereira

Distribuția:

Meryl Streep – Jane Adler

Steve Martin – Adam Schaffer (architect)

Alec Baldwin – Jacob “Jake” Adler (fostul soț al lui Jane)

Lake Bell – Agness Adler (soția lui Jake)

Hunter Parrish – Luke David Adler (fiul cuplului Jane & Jake)

Zoe Kazan –  Gabby Adler (fiica cea mică a cuplului Jane & Jake)

Caitlin FitzGerald – Lauren Adler (fiica cea mare a cuplului Jane & Jake)

John Krasinski – Harley (logodnicul lui Lauren)

Mary Kay Place – Joanne

Rita Wilson – Trisha

Alexandra Wentworth – Diane

Durata: 120 min

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Voulez-vous un croissant, Monsieur? – It’s Complicated!

Scris de pe septembrie 14, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: ,

Orbitor – „Anna Karenina”

După două incursiuni în lumea contemporană (The Soloist, Hanna), cineastul Joe Wright se întoarce la prima sa iubire – adaptarea cinematografică şi filmul de epocă. După Jane Austen şi Ian McEwan, îl abordează pe Lev Tolstoi şi-i oferă actriţei sale fetiş, Keira Knightley, rolul principal din Anna Karenina (2012).

Soţie a unui înalt demnitar guvernamental din Rusia imperială (1874), Anna duce un trai liniştit, dar lipsit de pasiune, alături de soţul şi de fiul ei. Destinul ei se intersectează cu cel al tânărului ofiţer de cavalerie, Vronski. Intitulat, iniţial, Două mariaje, două cupluri, romanul lui Tolstoi narează atât povestea lui Levin, un prieten al lui Oblonski (fratele Annei), îndrăgostit de Kitty, precum şi istoria amoroasă a contelui Vronski pentru Karenina. Scenaristul Tom Stoppard (Brazil, Shakespeare in Love) ţese cele două poveşti ce-l au drept catalizator pe Oblonski, într-o abordare teatrală.

Dacă în cazul destinelor lui Elizabeth din Pride & Prejudice sau al Ceciliei din Atonement, regizorul britanic le-a amplificat, de data aceasta, cu Anna, a procedat invers. Văzută doar ca o bucăţică dintr-un puzzle mai mare, tânăra femeie este mai întâi dezarmantă prin tristeţea şi suferinţa ei, apoi devine chiar antipatică ca şi cum Joe Wright ar fi vrut să sublinieze banalitatea situaţiei sale. Practic, este doar o femeie dintre atâtea altele, un personaj în mijlocul unei scene supraîncărcate din miezul unei poveşti mult prea mari. Este cunoscută pasiunea acestui regizor pentru grandoare, de aceea nici Anna Karenina nu este o excepţie de la această „regulă”. O mare parte din acţiunea filmului se va desfăşura într-un teatru. Decorurile sunt schimbate la vedere, iar trecerea la alte cadre se face prin ridicarea unei cortine de teatru. Realitatea se amestecă, în mod voit, cu teatralitatea. Scenografia acestui film este orbitoare, înfăţişând o sală de teatru „à l’italienne„.

Anna Karenina (2012) Movie Poster ©️ IMP Awards

În spatele scenei trăiesc „figuranţii” (muncitorii, oamenii săraci), în vreme ce înalta aristocraţie ocupă partea din faţă a scenei. Singurele cadre naturale sunt cele în care apare Levin. Copleşit de refuzul lui Kitty (care îi respinsese cererea în căsătorie), părăseşte Moscova şi se retrage undeva în vasta câmpie rusă. Spectacolul perpetuu este utilizat, de regizorul britanic, drept simbol pentru reprezentarea societăţii ruseşti din veacul al XIX-lea, în care fiecare persoană avea un rol bine stabilit. Între baluri, jocuri şi curse de cai, totul nu este decât un joc în care Anna trebuia să danseze după cum i se cânta. Dragostea o orbeşte şi o vulnerabilizează, de aceea nu mai face faţă situaţiei. În culise, zvonul despre aventura ei extraconjugală se răspândeşte cu repeziciune, iar tânăra femeie devine ţinta tuturor atacurilor, pentru că încălcase convenţiile acelei societăţi.

Deşi lipsită de emoţia unor trăiri conforme cu „sufletul rus”, pelicula este o experienţă vizuală şi auditivă deosebită. Cadrul baroc blochează însă emoţia, exprimarea sentimentelor. Ca şi opera lui Baz Luhrmann (Moulin Rouge!), filmul este un balet, un dans al sentimentelor coregrafiate pe muzica lui Dario Marianelli. Joe Wright a colaborat cu coregraful Sidi Larbi Cherkaoui. Dansul Annei cu Vronski amuţeşte mulţimea din jur. În acest flux graţios şi dinamic, regizorul oferă şi unele cadre mai intime cu Anna şi amantul ei. Astfel, a încercat să creeze o versiune de odă pentru iubire în toate formele ei: pasională, maternală şi fraternă. Interpretările actoriceşti sunt în tonalitatea impusă de diapazonul regizorului. După interpretări ale unor actriţe celebre, precum Greta Garbo, Vivien Leigh, Sophie Marceau, cea a Keirei Knightley este una duioasă, sensibilă, dar lipsită de pasiune. Aaron Taylor-Johnson este lipsit de orice vibraţie în rolul contelui Vronski, pare doar o marionetă dandy cu zulufi blonzi. La fel de impasibil pare şi Jude Law, în ipostaza de soţ încornorat. Nicio schimbare de registru nu se reflectă pe chipul său, în ciuda situaţiilor diverse prin care trece. Chimia iubirii se poate regăsi doar la cuplul Levin – Kitty. Alicia Vikander trece cu graţie în secolul al XIX-lea după ce, recent, a interpretat-o pe regina Danemarcei din secolul al XVIII-lea (En kongelig affære / A Royal Affair). Ea vibrează la pasiunea lui Levin (Domhnall Gleeson), moşierul sensibil şi idealist, care se retrăsese la Pokrovskoye.

Aaron Johnson (Contele Vronsky) & Keira Knightley (Anna Karenina) în  ANNA KARENINA ©️ Laurie Sparham

Folosind un estetism aflat la graniţa cu glamour-ul publicitar, cu unele tuşe baroce, această reprezentaţie teatrală perpetuă este una novatoare pentru ecranizările de până acum ale operei lui Lev Tolstoi, fiind o abordare curajoasă. În spatele unui stil formal şi condescendent, rămâne privirea dezaprobatoare, a regizorului, pentru o societate înţepenită în norme rigide.

Regia: Joe Wright
Scenarişti: Lev Tolstoi (roman), Tom Stoppard
Muzica: Dario Marianelli
Distribuţia: Keira Knightley (Anna Karenina), Matthew Macfadyen (Oblonski), Olivia Williams (Contesa Vronski), Jude Law (Karenin), Domhnall Gleeson (Levin), Alicia Vikander (Kitty), Aaron Taylor-Johnson (Vronski)

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Orbitor – „Anna Karenina”

Scris de pe septembrie 11, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar

 

Etichete:

Timpul maturizării – L’Avenir/Things to Come

Cum se poate echilibra balanța între libertate și solitudine? În primele zece minute din L’Avenir, spectatorul ar putea fi ușor timorat de cele câteva clișee cinematografice post-Nouvelle Vague. Greu de crezut că niște liceeni pot filosofa pe seama viitorului actualei societăți. Șarmul operei cineastei Mia Hansen-Løve se regăsește în portretul (ocolind caricaturizarea) unei femei mature, un portret care descrie complexitatea psihologică a tuturor personajelor surprinse. Nathalie este modelul femeii aflate în apogeu, silită de viață să re-învețe să trăiască singură, fără soț, fără copii și fără mamă. Nu este cazul vreunei depresii sau a unor crize de isterie, totul este «mezzo note», cu tonalități dulci între gravitate și lejeritate. Filmul basculează în ironie, îndeosebi scenele cu pisica „neagră, bătrână și obeză” (botezată, deloc surprinzător, Pandora!) care, adesea, ne duce cu gândul la felina din seria americană The Night Of. Mia Hansen-Løve a convins exigentul juriu de la Festivalul de Film de la Berlin, prezidat de Meryl Streep, care i-a acordat Ursul de Argint pentru regie.

L’Avenir 1

Cineasta povestește, cu tonul dulce-amărui, despre eterna cursă în căutarea fericirii. Și, ca totul să fie în deplin acord, Nathalie își petrece timpul alergând după autobuz, tren sau după taxiuri, parcă născută să fie mereu în mișcare, dar lipsită de orice undă de panică sau nervozitate. Ultimele cadre din film o prezintă cu nepotul, nou-născut, în brațe. Pelicula este o permanentă alternanare între cuvinte și liniște, din care nu lipsește umorul și autorironia („Passé 40 ans, on est bonne à jeter”). Comunista de odinioară face cumpărturi, dar, totodată, nu încetează să-i invoce pe Jean-Jacques Rousseau sau peVladimir Jankélévitch pentru a oferi modele tinerilor. Această dramă inteligentă este iluminată de prezența radioasă a încântătoarei Isabelle Huppert. Eroina principală, cvadragenara Nathalie, își iubește profesia – predă filosofie la un liceu parizian și este coordonatoarea unei colecții de studii filosofice la o prestigioasă editură din Paris. Scopul său? Să ofere elevilor cheia gândirii (independente), să-i învețe pe tineri să găsească singuri soluții pentru problemele vieții.

L’Avenir 2

Căsătorită cu un profesor de filosofie (cu idei conservatoare), are doi copii, abia ieșiți din adolescență și trebuie să o îngrijească permanent pe mama sa, o fostă manechină, cu reale probleme psihice. Traiul burghez o face pe această femeie matură să nu adereze la ideile (ce țin de libertarianism) tânărului Fabien (Romain Kolinka), fostul ei elev. Continuă să publice studiile filosofice, deși e agasată de marketingul agresiv. Când soțul ei (André Marcon) o părăsește pentru o femeie mai tânără, iar mama sa moare, Nathalie hotărăște să învețe să ia totul de la început și face primii pași prin vizitarea protejatului său, la Vercors. La o astfel de femeie, umorul devine politețea disperării. În noua situație –ambiguă – va încerca să stabilească un acord astfel încât să nu afecteze libertatea nimănui, iar vechile legături să nu se degradeze. Aluzivă, lejeră și cu accente grave pe atmosferă, regia ajută spectatorul să traverseze cu ușurință acest univers intello-chic. Nathalie zugrăvește arta de-a trăi fără compromisuri sau permanentul exercițiu spiritual. Suverană în acest univers este inegalabila Isabelle Huppert. O putem surprinde în acea vibrantă traiectorie, plină de sensibilitate, în care viața devine o adevărată probă (găsirea sensului profund filosofic). Femeia matură de pe ecran învață „să moară puțin câte puțin”, dar să rămână fermă, păstrând distanța cuvenită dintre spiritul critic și curiozitate – Nathalie este ironică, nostalgică și sceptică în egală măsură. Mia Hansen-Løve abordează cu serenitate condiția femeilor trecute de pragul celor patruzecei de ani, adesea considerate, de unii – „bune de aruncat la gunoi”/„femmes bonnes à jeter à la poubelle”. Povestea din L’Avenir este, în fapt, cea a unui dezastru, a unei catastrofe  pe care filosofia se vede nevoită să o contempleze cu un calm uimitor. Deși este relatată precum o melodramă încărcată cu strigăte și lacrimi, dar și cu solitidinea copleșitoare, drama se relevă grație interpretării impecabile a lui Isabelle Huppert. Aflată mereu între două puncte diferite, actrița face ca stoicismul filosofic al eroinei să pice în mișcările unui clovn placid care-și exprimă durerea cu mult umor: aruncă buchete de flori, se ocupă de crizele suicidare ale mamei depresive, discută cu preotul, merge (neînsoțită) la cinema, sortează cărți, o îngrijește pe nedorita Pandora și aleargă într-o cursă fără oprire („Last but not least”).

L’Avenir 3

Cineasta „profită” de eroina sa pentru a contura o satiră la adresa tarelor societății occidentale actuale, în  care mercantilismul a detronat cu violență pasiunea pentru a gândi. Delicatețea filmului rezidă în permanenta circulație a obiectelor și a trupurilor,  ce devin detalii simple și concrete, vizibile și sensibile, ce relevă doliul și zbuciumul interior al personajului central (Nathalie). Decorul (Decorul: Anna Falguères) însoțește mereu evoluția stărilor interne ale eroinei – e plin de fantome, de afecte, dar și de speranță. Renunțarea la traiul tihnit al unei lungi vieți conjugale se reflectă tot în spații: abandonarea peisajelor din Bretania, partajul bunurilor (cărți!), spațiile noi din Vercors. Scenariul încearcă să profileze frumusețea tristă a persoanei care-a descoperit libertatea.Tema iluziei se face văzută datorită briliantei piste false care, încă de la debut, va induce spectatorului ideea unei idile (de tip oedipian) cu Fabien, care o așteaptă (mereu) la ieșirea de la cursuri sau în gară. Apoi, schimbul de volume poate fi asemuit cu unul  de suflete. Permanent, eroina va stabili un acord perfect între viața privată și profesie. Cărțile pe care le citește sunt ecourile propriei sale existențe: Difficile liberté de Emmanuel Levinas, La Mort de Jankélévitch sau Les Pensées de Pascal din care Nathalie  redă un pasaj la funeraliile mamei:„L’Avenir semble compromis.”

L’Avenir 4

Pe străzile din Paris, printre peisajele din Vercors sau Bretania, primăvara sau iarna, imaginea (Imaginea: Denis Lenoir) este de-o frumusețe fără de cusur. Natalie, acest „mic soldat” înaintează, aleargă, urcă, coboară…funcționează. Filmul urmărește ritmul lui Nathalie, curge precum merge Isabelle Huppert și e purtat pe notele din coloana sonoră supervizată de Raphael Hamburger. Eroina regăsește senzațiile pe care le crezuse uitate: căldura unei îmbrățișări într-o gară pustie, savoarea trăncănitului despre lucrurile (aparent) neimportante, dulceața gânguritului unui bebeluș. Re-învățarea, reluarea și transformarea unei înfrângeri într-o victorie este lecția despre libertate pe care Nathalie ne-o spune pe ecran. În L’Avenir, totul se reunește într-o nuanțată formă culturală, dar cu mesaje directe și clare – în care transmiterea de emoții și sentimente se realizează între diferite generații prin canale asemănătoare:părinte-copil, profesor-elev.

L’Avenir 5

Regia: Mia Hansen-Løve

Scenariul: Mia Hansen-Løve

Imaginea: Denis Lenoir

Decorul: Anna Falguères

Costumele: Rachèle Raoult

Sunetul: Vincent Vatoux, Olivier Goinard

Montajul: Marion Monnier

Distribuția:

Isabelle Huppert – Nathalie Chazeaux

André Marcon – Heinz

Romain Kolinka – Fabien

Édith Scob – Yvette Lavastre

Sarah Le Picard – Chloé

Solal Forte – Johann

Elise Lhomeau – Elsa

Lionel Dray – Hugo

Durata: 102 min

Premii :

Berlin International Film Festival, 2016 – Best Director: Mia Hansen-Løve

Selecții oficiale în festivaluri:

New York Film Festival, Istanbul Film Festival, Bucharest International Film Festival,

Taipei Film Festival, New Zealand International Film Festival, New Horizons Film Festival, Melbourne International Film Festival

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Timpul maturizării – L’Avenir/Things to Come

Scris de pe septembrie 7, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme franțuzești

 

Etichete:

Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Mădălina DumitracheNăstrușnică ideea de a prezenta patrimoniul cultural, precum și savoarea gastronomică franțuzească, prin intermediul unei idile de tip road-movie, de vară… târzie. Realizatoarea Eleanor Coppola (soția celebrului Francis Ford Coppola și mama talentatei Sofia Coppola) se apropie, în Paris Can Wait, de avuțiile culinar-culturale de pe ruta Cannes-Paris, în compania fermecătorului duet: Anne (Diane Lane) și Jacques (Arnaud Viard). Pelicula urmărește povestea unei femei bogate/Anne, soția unui producător de la Hollywood, care ajunge într-o neașteptată excursie în Franța, alături de partenerul de afaceri al soțului workaholic, redescoperind, astfel, pofta de viață. Șarmul radiosului franțuz, Arnaud Viard, și delicatețea americancei Diane Lane susțin cheful de viață, chiar dacă nu se mai află la prima junețe și nici nu trebuie să fenteze prea mult clișeele unei comedii romantice.

1.paris can wait

Bunăoară, nu ne miră faptul că soțul lui Anne, Michael, un important producător de film, este chemat – brusc – la Budapesta pentru afaceri. Deși plănuiseră de mult să petreacă mai mult timp în Franța, Michael (interpretat de nimeni altul decât celebrul „mascul alfa” Alec Baldwin) se vede nevoit să acorde atenție altor chestiuni. Nimic mai potrivit pentru introducerea în scenă a celui de-„al treilea element” – Jacques, asociatul lui Michael, un francez jovial, care se oferă să o conducă pe Anne direct la Paris pentru a aștepta sosirea soțului ei. Biata Anne suferise o mică infecție la ureche, motiv pentru care medicul îi recomandase să evite călătoria cu avionul. Așa se face că tot ceea ce începuse ca o „inocentă favoare” se transformă într-o excursie automobilistică, neașteptat de interesantă, garnisită din belșug cu preparate delicioase, peisaje uluitoare, conversații intime și o romanță ce se profilează la orizont. Călătoria fără griji, dar plină de aventuri, redeșteaptă simțurile Annei, pofta de viață și îi oferă o nouă perspectivă asupra vieții.

2 - Paris Can Wait

Paris Can Wait invită spectatorii într-o călătorie elegantă, atât prin Hexagon, cât și prin gândurile unei femei uimite să regăsească amintiri de mult ascunse și impresionante atracții.  Din start, suntem avertizați că o astfel de excursie, în compania unui seducător francez, ne poate surprinde, totuși educația americancei („Jacques, I’m not a french woman.”) ne obligă să ne concentrăm pe frumusețile naturale de pe Valea Ronului și pe informațiile desprinse din numeroasele vizite culturale. În această combinație, manierele eroului întrupat de seducătorul Arnaud Viard reiterează proverbiala charismă franțuzească. Elegantă, fină și discretă, Diane Lane întreține interesul privitorilor dornici să urmărească reacțiile unei femei din lumea bună într-o inedită aventură turistică începând cu sudul Franței până în nord, în capitala Hexagonului.

5 - Paris Can Wait

Itinerarul e presărat cu numeroase staționări la bistrouri, restaurante bine cotate în Michelin, vestigii romane, muzee, chiar și cu un picnic, mereu într-un simpatic Peugeot ornat cu trandafiri de grădină, și cu fundalul sonor asigurat de un discret euro-jazz (radioul de la bordul mașinii). Proverbialul amator de gourmet o ajută pe încercata Anne să depășească tristețea atunci când, vizitând o veche biserică, retrăiește coșmarul de-a fi pierdut o fiică. Diferențele cultural-culinare sunt privite cu detașare și umor, din simplul motiv că „gusturile nu se discută” (este evidentă lipsa de interes a femeii pentru orice tip de escargot); rafinata Anne îndrăgește fotografiatul în detaliu. Mâinle ei fine manevrează cu dibăcie o mini-cameră foto digitală, în defavoarea furculițelor.  Micile trucuri  ale galantului Jacques (folosește cardul bancar al lui Anne, bifează întâlniri amoroase cu vechi amice/Martine) par nevinovate în acel context – doi adulți trecuți  bine prin viață. Ba chiar se ivește și momentul confesiunilor dureroase din perspectiva masculină (sinuciderea fratelui acestuia).

3 - Paris Can Wait

Încă de la titlu, remarcă faptul că flirtul e la el acasă, chiar dacă desele escale tergiversează și derutează aștepările, orientând spectatorul către potențialul cultural și culinar francez. Nimeni nu își mai bate capul cu stereotipurile sau cu un Rolex dispărut atunci când, după un întreg șir de imagini glossy, de tip cartolină, se-nearcă o idilă. Asta mai ales că Jacques avea obiceiul de a-și oferi o pauză după fiecare oră parcursă, oferind un motiv ideal pentru a admira mirificele câmpuri de lavandă. Chiar dacă Anne se dovedește a fi o veritabilă „old-school wife”, iar ocheadele franțuzului îi dăduseră bătăi de cap, frații Lumière, Paul Cézanne, Pierre-AugusteRenoir și Édouard Manet intră în ramă. Venerabila doamnă Coppola este o adevărată maestră la echilibrarea talerelor balanței dintre viață și artă. După 92 de minute de bucurie vizuală, o vacanță de vis devine aproape un imperativ („Take a break and go on a journey through the French countryside!”).

Regia: Eleanor Coppola

Scenariul: Eleanor Coppola

Imaginea: Crystal Fournier

Montajul: Akrivi Fili și Glen Scantlebury

Muzica: Laura Karpman

Distribuția:

Diane Lane – Anne

Alec Baldwin  – Michael

Arnaud Viard – Jacques

Élise Tielrooy – Martine

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Scris de pe septembrie 6, 2019 în Cinema, Cultură, Estival, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire, Moravuri, Poveşti

 

Etichete: , , , , , , ,

Viața e frumoasă și merită trăită! – A Good Year

A Good Year are toate ingredientele unei pelicule Hallmark ori în genul celor pe care le regăsim și în Four Weddings and a Funeral, Love Actually, Nothing Hill, și nu în cele din urmă în Under the Tuscan Sun.

A-Good-YearRidley Scott l-a transformat pe “gladiatorul” Russell Crowe într-un rechin imobiliar care trece – într-un singur an – printr-o inedită, dar frumoasă, transformare. Scenariul (Marc Klein), bazat pe o carte scrisă de Peter Mayle. are o textură subțirică, dar filmul umple golurile cu distribuția și, mai ales, cu imaginile din sudul Franței. Cinematografia (Philippe Le Sourd) și scenografia (Sonja Klaus) sunt impecabile.

Max Skinner (Russell Crowe) este un bancher londonez, specialist în investiţii, cu o reputație de afacerist de succes. Singura lui rudă – unchiul Henry (Albert Finney)  – îi lasă moștenire un domeniu viticol și o casă cam veche din Hexagon. Bătrânul trăise aproape 30 de ani în Provence, departe de tumultoasa lume a bussiness-ului. Max pleacă să-și ia în stăpânire “moșia” din Franța. Aici, îi regăseşte pe Francis Duflot (Didier Bourdon) şi pe soţia sa, Ludivine (Isabelle Candelier), cei care se ocupaseră dintotdeauna de producţia vinicolă a domeniului unchiului Henry. Max nu e încă decis să se mute în Sudul Franţei, iar un amic al său, agent imobiliar, îl sfătuieşte să vândă domeniul care, după părerea sa, făcea o avere.

Odată deschis arcul familial, Max redescoperă farmecul tihnit al acelor locuri, în care-și petrecuse copilăria.Totuși, o complicaţie – ivită pe neaşteptate – îi schimbă planurile: sosirea unei californience, Christie Roberts (frumoasa Abbie Cornish), care pretindea că este fiica nelegitimă a unchiului său, Henry. Conform legii franceze, Christie putea deveni moştenitoarea legală a domeniului. Bănuind că-i ceva necurat la mijloc, Max începe să îşi chestioneze “verişoara” despre trecut. În acelaşi timp, descoperă în pivniţa casei o serie de sticle cu un vin de o calitate extraordinară, complet diferit de vinul produs în mod normal pe domeniul unchiului Henry, care era cotat în categoria vinului mediu spre prost / vin de garage. Tot în acest răstimp, o re-cunoaște pe Fanny Chenal (Marion Cotillard), o fermecătoare chelneriță de la cafeneaua centrală. Ea îi explică, printre altele, și faptul că sticlele dosite în pivniţă se vindeau de ani de zile la preţuri fabuloase pe piaţa neagră. Max se vede nevoit să dezlege încă un mister: de unde proveneau acele sticle şi de ce Duflot se încăpăţâna să administreze domeniul, în pofida unei producţii de vin de proastă calitate? Şi de ce susţine Duflot că acest vin este doar un experiment nereuşit, nevalorând mai nimic în ochii oenologilor?

Povestea cinematografică este spusă cu flashback-uri ocazionale pentru a explica relația lui Max cu Henry. Micul Max (interpretat de Freddie Highmore din Charlie and the Chocolate Factory și Finding Neverland) primește importante lecții de viață de la un spirit liber, așa cum era Henry. Îl revedem pe micul Max înotând în piscina unchiului său și reproducând replici din filmul Lawrence of Arabia. La întrebarea “De ce-ți place deșertul “? Răspundea: “It’s clean. I like it because it’s clean / Este curat. Îmi place fiindcă este curat.”

Scenele de acest gen creează nostalgie și emoționează privitorul vrăjit de peisajele scăldate de soarele mediteraneean și de casa decolorată / vechi chateau, ce devine chiar șic.

Aceste “taine”, la care se adaugă suspendarea sa de către firma londoneză la care lucra, din pricina unei tranzacţii dubioase, îl determină pe Max să rămână în Provence. Încet-încet, el dezleagă misterul și realizează că unchiul său avusese mare dreptate: viaţa e frumoasă şi merită trăită.

Aparent previzibil, scenariul oferă, totuși, unele surprize. Povestea unui workaholic londonez care cedează în fața unei fermecătoare galeze și acceptă să trăiască într-o Franță rurală și idilică nu este surprinzătoare, având în vedere suita de comedii romantice pe această temă, dar modul în care apare în A Good Year ne invită să reconsiderăm prioritățile din viață.

Le Sourd convertește filmul dintr-o serie de imagini-cartolină (cu sate franțuzești aflate în contrast cu metropola bleu-gri londoneză) într-o experiență vizuală plăcută. Arogantul și cinicul londonez – Max Skinner – devine un năuc amorezat, după ce tocmai fusese în pragul unui accident auto, sau ajunge o veritabilă mașină de jucat tenis în fața bietului viticultor care-i îngrijea domeniul avut în proprietate. Prestația lui Crowe – din această peliculă – amintește de cele ale lui Hugh Grant sau ale inconfundabilului Cary Grant. Fermecătoarea Marion Cotillard îmblânzește inima rece a britanicului, iar muzica / “Itsy Bitsy Petit Bikini“,  “La fleur que tu m’avais jetée“, “Vous, qui passez sans me voir”, “Gotta Get Up” (Marc Streitenfeld) stârnește pofta de viață. Câteodată, și creatorii unor drame de factură epică și violentă, așa cum este Ridley Scott, încetinesc motoarele și apreciază lucrurile “mărunte”: vinul bun, femeile frumoase și tihna din sudul Franței.

Imaginile auriu-decolorat, muzica și distribuția fac din A Good Year o șansă de ne-ndepărta de agitația cotidiană și reprezintă o alegere potrivită pentru o după-amiază sau o seară de vară, cu mesajul “Enjoy Life!”.

A Good Year

Regizor: Ridley Scott
Scriitor: Peter Mayle
Scenarist: Marc Klein
Compozitor: Marc Streitenfeld
Operator: Philippe Le Sourd
Producător: Ridley Scott
Monteur: Dody Dorn

Distribuţia

Russell Crowe (Max Skinner)
Marion Cotillard (Fanny)
Albert Finney (Henry)
Freddie Highmore (Micul Max)
Tom Hollander (Charlie)
Didier Bourdon (Roussel)
Isabelle Candelier (Ludivine Duflot)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web