RSS

Arhive pe categorii: Filme de dragoste

Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

E aproape imposibil ca un cinefil să nu fi auzit vreodată refrenul «Moon River/ Wider than a mile/ I’m crossing you in style/ Someday… » De la Frank Sinatra la REM, mai toți muzicienii au intonat melodia lui Henry Mancini, compusă în mod special pentru filmul realizat de amicul său, Blake Edwards. Așadar, memoria ne-o în fățișează, în acest context, pe delicata Audrey Hepburn, murmurând suav și atingând, cu lungile-i degete, coardele chitarei. Când un  realizator de success (comediile bine „prizate” de public: Pink Panther & The Party) întâlnește o actriță, a cărei eleganță naturală va fermeca generații întregi, nu poate rezulta decât o capodoperă, la fel de dulce precum o cupă de șampanie și la fel de amăruie precum o zi în care ploaia nu mai încetează.

Breakfast at Tiffany’s continuă să seducă spectatori, iar copiile sale se vând în peste 30 000 de copii anual. Calitățile sunt vizibile și astăzi, la aproape 60 de ani de la apariție (1961): imaginea (Technicolor) semnată de Franz Planer este frumos echilibrată, culoarea fiind în aceleași tonuri pe tot parcursul peliculei (fie în exterior, fie în interioare). Sunetul lui Hugo Grenzbach și John Wilkinson e de prim rang, iar montajul realizat de Howard A. Smith este excelent.

«Este povestea unei fete care trăiește singură și care e plină de temeri.» Iată cum o descria Paul Varjak (fermecătoarul George Peppard), un tânăr scriitor aspirant la glorie, aflat în pană de inspirație (totodată, gigolo pentru o damă matură, dar bogată) pe tinerica sa vecină, cu voce voalată, Holly Golightly – Lula Mae Barnes (numele ei real). Aparent, Holly era o femeie plină de viață, care „respira doar fericire”. Zilele sale se derulau între cupe de șampanie rostogolite de la prânz și scurtele escapade până la teribila «Sing Sing» pentru a recupera un „buletin meteo” de la vreun „naș” mafiot, culminând cu zgomotoasele petreceri din apartamentul ei. Nu știm sigur ce fel de activități desfășura Holly pentru a-și subvenționa trebuințele, dar ne este permis a crede că, în timp ce domnii îi ofereau  50 de dolari pentru a se „(re)pudra” în toaletele cluburilor de noapte, nu ne putem aștepta să fi făcut „conversații de salon”. Burlăcița vioaie căuta „tătuci” bogați care să devină o cârjă aurită cu care să înlăture dureroasele traume ale copilăriei curmate brusc. Fericirea acestei tinere era prea zgomotoasă ca să poată fi sinceră. Modul său de a vorbi încontinuu despre nimicuri, evitarea tăcerii, fentarea oricărei întâlniri cu sine și cu gândurile sale negre, ne lasă mari semne de întrebare. Cel mai bizar mod de a petrece un așa-zis mic dejun a fost o hălăduială printre luxoasele vitrine de la magazinul de bijuterii Tiffany’s.

Execentrică, sclipitoare, „defazată”, Holly e un veritabil personaj de cinema, ca și cum viața reală nici nu ar fi existat. Totuși, nimic din acest cortegiu de aparențe, croite cu dibăcie, nu o împiedică să fie umană, mai ales în momentele în care lăsa garda jos și nu își mai putea controla reacțiile. În fond, Holly rămâne fetița care-a ieșit brusc din copilărie și care a văzut viața în mai toate nuanțele ei, fiind nevoită să stea singură pe propriile picioare, deși era înconjurată de nisipuri mișcătoare. Tânăra gracilă și gălăgioasă visa la o libertate asigurată de un mariaj cu un bărbat bogat, dragostea nexistând într-o astfel de ecuație.

Adaptarea după romanul omonim (publicat în 1958) al lui Truman Capote se concentrează doar asupra unui personaj: Holly și evită filonul tragic. Celelalte personaje sunt fascinate de șarmul și de extravaganța acestei tinere și i se subordonează. Cel care o analizează și conferă poveștii un punct de vedere este scriitorul Paul Varjak. El este persoanjul care ne-o prezintă pe Holly obiectiv: o pasăre închisă într-o colivie aurită, care mai scapă pe ici-colo și rătăcește fără rost, dar care se întoarce rapid, fiind incapabilă să se adapteze lumii înconjurătoare și «ticăloșilor» care-o populau. În cvasi-totalitate, scenele filmului se derulează într-un imobil în care viețuia Holly și, prin care, Blake Edwards încearcă să ne ilustreze modul în care se derula existența acestei „Luminițe”. Excentricele ei escapade o făceau să revină în acel spațiu în care ea se considera apărată, chiar dacă inima sa devenise aproape imună la dragoste.

Pentru o astfel de eroină, Blake Edwards se gândise să o distribuie pe Marilyn Monroe (care turna The Misfits). Se pare că cel mai renumit sex-symbol feminin avea să sufere  după această premieră, conștientă fiind că ratase o ofertă de calibru. Bunăoară, șansa de a primi „rolul vieții” sale i-a revenit lui Audrey Hepburn. Actrița i-a împrumutat lui Holly Golightly fragilitatea și eleganța dusă la rafinament. Așadar, cele mai mari orori puteau fi rostite cu clasă, fără pic de vulgaritate, iar rochiile semnate Givenchy păreau turnate pentru gracila ființă care hălăduia dimineața pe trotuarele din Fifth Avenue/New York.

Citiți povestea:

Breakfast at Tiffany’s: de ce Audrey Hepburn a câştigat rolul creat pentru Marilyn Monroe

Firescul era la el acasă, Holly Golightly devenise ea. Prin urmare, și cineastul a renunțat la glumițele de tipul celor din «Laurel & Hardy» și-a abandonat gagurile burlești. Realizatorul a abordat tonalitatea comicului matur, adesea tragic, după modelul lui Chaplin. Chiar dacă există multe gaguri, ele sunt ritmate de muzica (jazz) lui Henry Mancini, iar impresia generală devine una de film dulce-amărui. Să nu uităm că în anul în care se realize pelicula, funcționau încă restricțiile impuse de „Codul de producție” în ceea ce ținea de portretizarea prostituției pe ecran. Cu toate acestea, ecranizarea se îndepărteză de la profunzimile romanului și se rezumă la o prezentare holywoodiană  a unei femei cu spirit liber („free-spirited women”) devenite aici un fel de «fetiță pierdută în marele oraș».

Chiar dacă  are parte de „happy-end”/final fericit, Breakfast at Tiffany’s lasă loc de interpretări și de o suită de întrebări: Ochelarii negri chiar puteau să-i ascundă lacrimile ? Și-au terminat micul-dejun la Tiffany’s? Chiar ar fi putut Paul să o facă fericită pe Holly, fără să o sufoce? Pelicula rămâne cel mai celebru cocktail de sofisticare urbană, în care anxietățile sunt date uitării într-un nostalgic Manhattan, în care întreg New York-ul devine terenul de joacă al unor tineri aflați la răscrucea timpurilor (finalul anilor ‘50 și început de ’60). Locul de joacă al identității și al pretenției, completat de măști, duce la o pisică îmbibată de ploaie pe o alee murată de apă (parte integrantă a artifcialității identității). Avem încă nevoie de această ecranizare, fie și sentimentală, ca să găsim adevărurile din spatele sofisticării, așa cum ne place să admirăm, ca și Holly, infinitele sclipiri ale diamentelor.

Regia: Blake Edwards

Scenariul: George Axelrod (după romanul omonim scris de Truman Capote)

Imaginea: Franz Planer

Montajul: Howard A. Smith

Muzica: Henry Mancini

Producători: Martin Jurow, Richard Shepherd

Distribuția:

Audrey Hepburn (Holly),

George Peppard (Paul),

Patricia Neal (Mrs Failenson),

Buddy Ebsen (Doc Golightly),

José Luis de Vilallonga (José),

Alan Reed (Sally Tomato),

Stanley Adams (Rusty Trawler),

Mickey Rooney (M. Yunioshi)

Durata: 1h55

Pe Mădălina o puteți găsi și aici

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sclipirile diamantelor – Breakfast at Tiffany’s

Scris de pe mai 22, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Încurcatele căi din fortăreața iubirii – „Miss Julie”

Miss Julie.jpg

Cine nu a văzut/citit niciodată Domnișoara Iulia de August Strindberg ar putea rămâne uimit de modernitatea acestui text și, de aceea, merită vizionată noua adaptare pentru ecran, realizată de Liv Ullmann.

Realizatoarea a fost uluită să descopere că în secolul al XIX-lea, în castele, servitorii erau nevoiți să meargă pe căi subterane pentru intrarea-ieșirea din lăcaș. Ei erau “invizibili” pentru stăpânii lor. Feministă convinsă, Liv Ullmann identifică – în actualitate – o situație similară, considerând că oamenii sunt obligați să găsească diferite căi de acces pentru a-și descoperi “drumul”. Actrița norvegiană consideră că toți purtăm măști pentru a putea înfrunta cotidianul și pentru a face față adversităților. În pofida tehnologiei avansate și a tuturor mijloacelor de comunicare ultra-sofisticate, oamenii se izolează în fortărețe solitare. Pe fondul acestor observații, și-a asumat rolul de-a readuce în fața spectatorilor celebra scriere a lui August Strindberg. Realizată în 1888, piesa a fost pusă în scenă abia în anul următor, la Copenhaga, iar autorul a așteptat până în 1906 reprezentarea din țara sa, fiindcă autoritățile suedeze o găseau prea sulfuroasă. Texul a fost considerat de autorul său o tragedie naturalistă și respectă regula celor trei unități (de timp, de loc, de acțiune).

Mademoiselle Julie/Miss Julie © Pretty Pictures

La finele secolului al XIX-lea, în noaptea în care avea loc solstițiul de vară, într-o provincie irlandeză, Julie/Iulia – o tânără aristocrată – îl seduce pe valetul tatălui ei. Majordomul John vede în fermecătoarea jună o posibilă șansă de a-și schimba condiția socială. Deși era logodit cu bucătăreasa, se lasă prins în mrejele tinerei contese – rămasă singură acasă – dar schimbările alunecă vertiginos într-un ghem de încurcături… fatale. În spatele ușilor închise, în bucătăria unui castel, în anul 1890, se va declanșa o luptă pentru putere (confruntarea bărbat-femeie, inegalitatea dintre sexe pe fundalul luptei de clasă). Intriga antrenează personajele puternic conturate de Jessica Chastain și de Colin Farrell.

În brilianta dramă semnată de suedezul Strindberg, frustrările unui valet macho și angoasele unei nobile vor căpăta profunzime grație inspirației realizatoarei norvegiene. Istoria fiicei unui conte, râvnită de valetul tatălui ei, a reprezentat unul dintre rolurile mult-visate de actrița-fetiș a lui Ingmar Bergman. De aceea, a decis să ecranizeze textul la care-a aspirat atâția ani. Incandescența interpretării actoricești a Jessicăi Chastain – în The Tree of Life (2011) și în Zero Dark Thirty (2012) – i-a stârnit interesul pentru această artistă. Deși particulăritățile fizice ale interpretei sunt prea îndepărtate de răceala personajului, capacitatea de transpunere a profunzimii eroinei degajă acea răceală care impresionează și ascunde rănile secrete. Vulcanica roșcată este admirabilă în pielea personajului întrupat în cinema și de Anita Björk (în 1951) și de Saffron Burrows (în 1999). Din rațiuni de producție, Liv Ullmann a transpus povestea în Irlanda, dar a rămas fidelă forței acestui text dramatic. Realizatoarea dezvoltă temele aparențelor și a lipsei de comunicare, bazându-se pe talentul și frumusețea sculpturală a interpretei principale, precum și pe magnifica contribuție a operatorului-șef (Mihail Kriciman) care a obținut cadre demne de picturile lui Vermeer. Cineasta rămâne tributară unui clasicism aflat la graniță cu academismul și aduce referințe picturale celebre (Moartea Ofeliei) pe fundalul sonor cu muzică compusă de Schubert, Schumann și Chopin. Surpriza vine din partea personajului bucătăresei. Impresionanta prezență a Samanthei Morton – în rolul lui Kathleen – oferă câteva momente de grație. În imensa bucătărie a castelului, Iulia /Julie și John joacă, într-o perpetuă alternanță, rolul seducătorului /seducătoarei și dominantul /dominanta. Forța se distribuie pe două paliere: relația nobil-servant și relația femeie-bărbat. Deși a trăit mereu într-o poziție socială dominantă și a fost învățată de mama ei să nu devină sclava bărbaților, Julie nutrește o mare nevoie de dragoste. De cealaltă parte, convins că aparține pe de-a-ntregul clasei dominate, John a citit, a ascultat cu atenție limbajul stăpânilor săi și le-a copiat manierele. În privința femeilor de rangul său, convingerile sale sunt ferme… îi sunt inferioare. Jessica Chastain i-a oferit “domnișoarei Iulia” toată grația, frumusețea și fragilitatea de care dispune. Așa cum un peisaj se poate modifica sub spectrul luminii, așa se metamorfozează chipul actriței traversate de emoții puternice și contradictorii. Într-un magistral tur de forță, victimă și călău, lucidă și dementă, Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge isteria (scena morții canarului). Colin Farrell, pe care îl credeam adesea monolit, compune un personaj (John) plin de orgolii, cu un soi de eleganță rănită. Samantha Morton – în rolul lui Kathleen – devine contrapunctul necesar acestui duo hipnotic. Numai ea știe că fiecare trebuie să-și păstreze rangul /poziția într-o lume lipsită de opțiuni.

Jessica Chastain & Colin Farrell © Columbia Pictures

Dimensiunea teatrală copleșește și lasă senzația de mortificare, doar cadrele exterioare aduc momente de respiro în acest sobru micro-univers. Aventura pasionantă, jocul de-a șoarecele și pisica dintre partenerii – aici brutali, aici senzuali – antrenează actorii și aduc în fața spectatorilor o femeie pasională, dar torturată de pulsiuni și un bărbat seducător, dar răutăcios. Jocul se prelungește și prin cadrele filmice care ocolesc rigiditatea convențiilor teatrale și transformă luminișul de lângă castel într-un spațiu ludic. Limita materială a cadrului cinematografic i-a permis realizatoarei să izoleze personajele și să evite liniaritatea, confirmând deopotrivă imposibilitatea coabitării celor două personaje în același perimetru. Cu toate acestea, se fac resimțite lentoarea și focalizarea pe discurs în defavoarea gestului. Rămâne biruința actoricească a Jessicăi Chastain, fermecătoare în rolul unei femei complexe, care optează pentru moarte în locul mărturisirii tristeții de-a fi fost decepționată în iubire.

Miss Julie

Regizor: Liv Ullmann
Scenarist: Liv Ullmann
Operator: Mihail Kriciman
Producător: Teun Hilte, Synnove Horsdal
Monteur: Michal Leszczylowski

Distribuţia

Jessica Chastain (Miss Julie)
Colin Farrell (John)
Samantha Morton (Kathleen)
Nora McMenamy (Little Miss Julie)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Încurcatele căi din fortăreața iubirii – „Miss Julie”

Scris de pe mai 18, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Iubirea pământească dintre „campioni ai imperfecțiunilor” – Only You

O femeie frumoasă (trentagenară), dar singură nu mai reprezintă nicio noutate în zilele noastre, dar când începe o relație cu un bărbat mai tânăr decât ea cu nouă ani, lucrurile se precipită. Harry Wootliff a lansat, la Festivalul Internațional de Film (2018) drama romantică Only You mizând pe farmecul celor doi actori din rolurile principale: Laia Costa și Josh O’Connor. Cineastul aduce în prim-plan o temă actual: infertilitatea în cazul cuplurilor (încă) tinere.

Așadar, doi tineri diferiți se cunosc întâmplător. Elena (Laia Costa) are 35 de ani și provine din Spania. Jake (Josh O’Connor) are 26 de ani. Cei doi „se ciocnesc” în Glasgow, în ajunul Anului Nou, când se ceartă pentru același taxi. Dar, în loc să pornească în direcții diferite, ei decid să petreacă împreună începutul Noului An. Fermecător de stângaci, lunganul studios (își pregătea teza de doctorat, dar își câștiga traiul zilnic din activități colaterale: DJ în cluburi) e atras de focoasa bruntenă. Brutal de sinceră, aceasta îi mărturisise franc cum își petrecuse Revelionul.  Cu toate că e fermecătoare, senzuala Elena (întrupată de șarmanta actriță catalană Laia Costa) își confecționează „o armură” de cinism, așa cum îi șade bine unei administratoare de artă. Odată cu această neașteptată și neprogramată întâlnire, începe o relație pasională. Nu după mult timp, Jake se mută definitiv în apartamentul Elenei. Ba, mai mult, chiar își doresc să aibă o familie. Totuși, pe măsură ce timpul trece, realitatea îi prinde din urmă. Cel mai ușor a fost să se îndrăgostească, dar își pot păstra iubirea când viața nu le dă tot ceea ce și-au dorit? În fapt, începe o idilă pământească între doi „campioni ai imperfecțiunilor”. Cei doi tineri actori au multă charismă  și-am putea să-i comparăm chiar cu James Dean și Natalie Wood, flirtând în Rebel Without a Cause.

Bunăoară, de la o aparentă relație de-o noapte („one-night-stand”), legătura dintre cinica Elena și romanțiosul-studios Jake capătă contururi ferme. După ce-au parcurs etapele în care și-au consumat infatuarea, chiulul de la muncă sau vorbitul ore în șir, s-au convins că merită să clădească o relație serioasă. Rezerva femeii în raport cu șansa acestei noi relații se explică: provenea dintr-o familie în care părinții divorțaseră, iar legăturile emoționale fusesră doar eșecuri. De aceea, tergiversează dezvăluirea vârstei reale. Jake se distrează, însă, pe seama acestor temeri și o asigură că nu era interesat deloc de un astfel de aspect. Tânărul dornic de-a își întemeia o familie ducea povara unei copilării fără mamă, fusese crescut cu devotament de tatăl său, fiindcă mama lui Jake se prepădise când puștiul avea doar șapte ani. Bunăoară, două familii disfuncționale lăsaseră fără prea mari speranțe doi tineri. Acum, pare momentul în care fiecare dintre ei să-și acorde o șansă în plus față de ce avuseseră în copilărie. Deși se iubesc, ceva le scapă. După șase luni de relație, Elena ratează sarcina mult-dorită. După o neplăcută suită de încercări (tratamente și „dragoste cu programări”), femeia clachează și abandonează relația.

În scenele în care Elena verifica testele de sarcină, actrița arată precum un samurai gata de «seppuku». Mereu optimist, dar – totuși – incapabil să înțeleagă severitatea stării în care se afla iubita sa, Jake se simte lezat de propunerea ei și-i declară că nu va reveni în cazul în care ea și-ar mai dori. Ambițioși în orgoliu, cei doi rup tot ceea ce clădiseră și pornesc pe drumuri diferite.

Rătăcirile celor doi foști amorezi îi conduc spre înțelegerea situației: încăpățânarea tinerească de a visa la perfecțiune îi îndepărtase de la firesc. Atât Elena, cât și Jake înțeleg – retroactiv – importanța afinităților elective.  Când biologicul dă greș, e bine să crezi doar „în (al)chimie”.

Finalul optimist lasă ușa deschisă și îndrăznește să treacă peste prejudecăți și alte idei prefabricate, în concordanță doar cu refrenul lui Elvis Costello: „Oh my baby baby, I love you more than you can tell. ”

De fapt, întreaga ilustrație muzicală ilustrează rafinamentul regizorului care-a optat pentru temele lui Emilie Levienaise-Farrouch mixate cu bucăți muzicale de le Elvis Costello, Bronski Beat sau Lhasa de Sela. Amestecând drama (de natură emoțională & medicală) cu romanța de modă veche, Harry Wootliff a livrat o poveste cinematografică menită să stârnească emoție, empatie și înțelegere. Only You nu e doar o convențională poveste de dragoste cu doi „nepotriviți”, nici o diagramă Venn a pasiunii și-a durerii, ci o reconciliere cu aspirațiile care strivesc. În definitiv, doi oameni obișnuiți, care străbat pas cu pas lungul drum al iubirii, merită să-și găsească înțelegerea și să semneze „pacea cu sinele”. Un film indie (independent) stabilește punți între naturalism și romantism și devine o emoționantă fabulă contemporană despre maturizare.

Regia: Harry Wootliff

Imaginea: Shabier Kirchner

Montajul: Tim Fulford

Muzica: Emilie Levienaise-Farrouch

Distribuția:

Laia Costa – Elena Aldana

Josh O’Connor – Jake

Peter Wight – Andrew

Lisa McGrillis – Carly

Stuart Martin – Shane

Durata: 119 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Iubirea pământească dintre „campioni ai imperfecțiunilor” – Only You

Scris de pe mai 15, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

 

Un celebru scriitor, Honoré de Balzac, mărturisea – prin vocea personajelor sale, că „a simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.” Un punct de vedere asemănător pare să ne împărtășească, în filmul The Girl in the Book, și creatoarea Marya Cohn. The Girl in the Book o aduce în prim-plan pe tânăra Alice Harvey (Emily Vancamp), o scriitoare care încearcă să depăşească blocajul de creaţie. Alice se trezeşte prinsă în capcana unei slujbe de editor junior, care-i solicită – la un moment dat – să se îngrijească personal de relansarea unui bestseller (cartea avea la bază întâmplări din viaţa ei). Astfel, se va re-deschide o fereastră către amintiri  dureroase. Glisând mereu între trecut şi prezent,  tânăra femeie trebuie să găsească puterea de a înfrunta evenimentele tulburătoare pe care le păstrase ascunse în toţi aceşti ani, ca mai apoi să ia decizii pentru a spulbera definitiv demonii trecutului. Ajutată de cea mai bună prietenă, Sadie (Ali Ahn), juna editor își reface puterea pentru a crea și de a redobândi încrederea de sine.

The Girl in the Book 5

The Girl in the Book reprezintă debutul în regie al cineastei Marya Cohn, semnatară și a scenariului pentru filmul lansat în 2015. Viziunea Maryei Cohn (scenariul are nuanțe autobiografice ale cineastei) despre poziția și rolul jucat de femei în lumea literară este una incitantă, cu aspect commercial (cu tentă voit girlish). Cu clare referințe la marea literatură (personajele Alice din opera lui Charles Dodgson / Lewis Carroll sau Lolita din scrierile lui Vladimir Nabokov), pelicula este adaptată publicului din era rețelelor sociale și-a exploziei marketingului digital.

The Girl in the Book 4

Viața trepidantă din Manhattan este bine surprinsă în imaginile realizate de Trevor Forrest și redată de interpretarea subtilă a actorilor din distribuție. Flashbackurile ritmează pelicula („versiunea” Alice la paisprezece ani este actrița Ana Mulvoy-Ten), iar zigzagurile trecut-prezent caută explicații pentru tulburările din actualitate ale eroinei. Când șeful ei, interpretat de Jordan Lage, o solicită pentru re-lansarea cărții de succes a faimosului scriitor Milan Daneker (Michael Nyqvist) derapajele tinerei se accentuează și scot la iveală secvențe dureroase din trecut. Umbrele trecutului capătă contur în ipostaza scriitorului, al cărui prenume face referire directă la cunoscutul om de litere Milan Kundera. Impactul pe care l-a avut relația, inițial de mentor-muză, cu romancierul Daneker a fost răvășitor.

The Girl in the Book 2

În afară de poziția ingrată de „muză-nimfetă”, Alice trebuie să o mai suporte și pe aceea de subaltern al unui șef despotic, care-o tratează ca pe o secretară, ignorându-i calitățile de creatoare. Stabilitatea emoțională devine un punct îndepărtat în istoria acestei fete care se apropia de „borna 30”/„Dirty Thirty”, purtând pe umeri nesuferita povară a copilăriei și-a adolescenței petrecute într-o familie cu veleități și orgolii mari. Tatăl autoritar, Ben (Michael Cristofer), este un renumit agent literar,  iar mama sa (Talia Balsam) a lăsat-o – de mică – în grija soțului faimos, dar și nestatornic.

The Girl in the Book 3

În asemenea situație, Alice „le-a dat replica” refugiindu-se în alcool, legături întâmplătoare /„one-night stands” și scris sub îndrumarea lui Milan. Relația cu bărbatul matur a avut beneficiul stimulării creativității, dar, în egală măsură, și-a derapajelor sexuale. Singura persoană echilibrată cu care stabilește o legătură profundă este Sadie, dar, din păcate, aceasta este mult prea solicitată de viața familială (soțul, Tyler/puștiul de vârstă școlară și un bebe în așteptare). Totuși, providențiala Sadie îi face cunoștință cu Emmett (David Call), un carismatic activist politic.

Când lucrurile păreau să intre pe un făgaș bun, perpetuul autosabotaj apare din nou. Destabilizarea produsă de certurile cu șeful frustrat și apariția neașteptată a expatului Milan o aruncă pe Alice într-o aventură pasageră surprinsă de ființele cele mai dragi: Sadie și Emmett. Aflată, deci, pe orbita tumultoasă, Alice își reconfigurează traiectoria și încearcă să-i recucerească pe cei dragi, abandonând anumite persoane: șeful, Milan și propriul tată. Își concentrează forțele în acțiuni cu efect cathartic, își înfruntă superiorul, se confruntă față în față cu scriitorul care-i exploatase filonul creativ și frăgezimea adolescenței (se folosise de jurnalele fetei, introducându-le în scrierile sale) și-i lasă de izbeliște pe toți în ziua re-lansării cărții. Cele mai des întâlnite clișee despre viața boemă și despre traiul artiștilor din New York capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil realizat de Jessica Brunetto.

Regizor: Marya Cohn
Scenarist: Marya Cohn
Compozitor: Will Bates
Operator: Trevor Forrest
Producător: Kyle Heller, Gina Resnick
Producător executiv: Spencer Medof
Monteur: Jessica Brunetto

Distribuţia:
Emily VanCamp (Alice Harvey)
Michael Nyqvist (Milan Daneker)

Ali Ahn (Sadie)
Courtney Daniels (Lynn)

David Call (Emmett )
Jordan Lage (Jack)
Talia Balsam (Mama lui Alice)

Durata: 88 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

Scris de pe mai 12, 2020 în Cinema, Cărţi, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , ,

Când pasiunea face legea – Chocolat

Pentru o zi relaxantă de vacanţă, nu poate fi mai nimerit decât Chocolat, o fabulă cinematografică lejeră, scrisă sub pretextul beneficiilor savurosului produs. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub masca uşor naivă a poveştii şi ne aduce un mesaj pentru toleranţă, libertate şi trăire a pasiunii.

În profunda Burgundie a anului 1959, Flavigny-sur-Ozerain îşi duce traiul patriarhal sub dominaţia moralei rigide, impuse de mai-marii regiunii (primarul – bogătaşul Reynaud).În acest sat monoton, lovit de un vânt nordic (semn rău pentru locuitorii încuiaţi), în mijlocul unei veritabile furtuni de zăpadă, sosesc (în pelerine roşii luminiscente) Vianne (Juliette Binoche) şi fiica ei, Anouk (Victoire Thivisol). Purtată de vânturi, ca un fel de Mary Poppins,  tânăra Rocher îşi găseşte loc în acest ţinut provincial. Va închiria spaţiul unei foste patiserii  de la capricioasa Amande Voizin (Judi Dench) şi va deschide o… “Chocolaterie” (ciocolată cu lapte, ciocolată amăruie, ceşti aburinde cu ciocolată caldă, tort de ciocolată). Interesantă la această ciocolată este însăşi formula (ce-i conferă calități afrodisiace), secret deţinut doar de Vianne.

Alături de fiica ei, sub deviza “Carpe diem”, ea va începe o nouă viaţă printre acei locuitori reţinuţi. Capacitatea magică de a percepe dorinţele ascunse ale oamenilor şi de a le satisface, oferindu-le exact dulciurile de care aveau nevoie, îi convinge încet-încet, pe toţi, să se abandoneze tentaţiilor. Se vor lăsa, pe rând, cuceriţi de Vianne şi de preparatele ei, vor învăţa mai multe despre ei înşişi, despre sufletele lor, despre visele lor pierdute sau doar neglijate.   Lângă Vianne, se vor alinia forţele Binelui, oamenii de bun-simţ (în special femei, cum este Josephine / Lena Olin – victimă a unui soţ abuziv).

Doar arogantul conte Reynaud (Alfred Molina) e de  altă părere, şi anume că delicioasa ciocolată va crea haos în ţinutul lui şi va submina strictul său cod moral. Se vor găsi şi câteva  persoane din administraţia locală care vor spune că produsele de cofetărie au aparteneţă diavolească, iar pe Vianne o consideră o întrupare a Răului. Luptătoare, tânăra femeie nu se lasă intimidată prea uşor. Încrederea în sine a femeii este consolidată şi de pasiunea vagabondului Roux, care  se îndrăgosteşte de ea şi  în care trezeşte flacăra pasiunii. Se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea.

Metafora este detectabilă încă de la începutul filmului, când vocea din off pregăteşte spectatorul pentru poveste cu acel “Once upon a time”, distilând plăcerile. Vianne devine o persoană căutată, fiind asimilată cu libertatea şi plăcerea – interzise de austeritatea moralei acelei epoci (anii ’50 ai secolului al XX-lea). Astfel, tânăra cofetăreasă împarte, în egală măsură, plăcere şi teamă într-un orăşel din ipocriţii ani cincizeci. Simpatica pledoarie, uşor feministă, pentru libertate este susţinută de interpretarea fără cusur a încântătoarei Juliette Binoche, iar “cireaşa de pe tortul de ciocolată” este partenerul ei de joc – rebelul Johnny Depp.

Juliette  Binoche este o Vianne perfectă, care radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni. JudiDench creează un personaj inconfundabil, în partitura excentricei Armande Voizin. Lena Olin o transformă pe Josephine Muscat dintr-o victimă nevrotică, ducând-o spre împlinirea triumfătoare a unei veritabile eroine. Alfred Molina este personajul negativ, tocmai bun pentru a suporta  huiduielile. Întreaga distribuţie sprijină această fantezie, până şi o actriţă veterană, precum Leslie Caron, la mai bine de şaizeci de ani după ce-a câştigat inimile publicului într-un dans cu Gene Kelly în An american in Paris.

O văduvă şi un vagabond boem vor destrăma, alături de oamenii oneşti, legile ancestrale, caduce. Plasat într-un spaţiu din Franța, vorbit în limba engleză, şi populat cu personaje ale căror accente sunt de la peste tot pe hartă, Chocolat transcende locul acţiunii. Chiar dacă e plasat într-un soi de “Fantasyland”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Cu mici ajustări, aşezarea ar putea fi, un oraş din S.U.A., Chile, China sau… România.

Vizionat în orice sezon, fie de Crăciun, fie de Paşte, acest film, asezonat cu o coloană sonoră specială, aduce un mesaj profund moral, în limita în care spectatorul înţelege că bunătatea este măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, fantezia şi umorul vor fi arme ce pot combate, întotdeauna, răul.

Chocolat

Regizor: Lasse Hallström
Scriitor: Joanne Harris
Scenarist: Robert Nelson Jacobs
Compozitor: Rachel Portman
Operator: Roger Pratt
Scenograf: John Frankish, Louise Marzaroli, Lucy Richardson
Costume: Renee Ehrlich Kalfus
Producător: David Brown, Kit Golden, Leslie Holleran
Producător executiv: Bob Weinstein, Harvey Weinstein, Alan C. Blomquist, Meryl Poster
Scenograf: David Gropman
Monteur: Andrew Mondshein

Distribuţia

Juliette Binoche (Vianne Rocher)
Johnny Depp (Roux)
Judi Dench (Armande Voizin)
Alfred Molina (Conte de Reynaud)
Lena Olin (Josephine Muscat)
Peter Stormare (Serge Muscat)
Carrie-Anne Moss (Caroline Claimont)
Leslie Caron (Madame Audel)
John Wood (Guillaume Bierot)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul internaţional de film din Berlin (2001) – Ursul de Aur, nominalizat: Lasse Hallström
Globurile de Aur (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench
Globurile de Aur (2001) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Juliette Binoche
Globurile de Aur (2001) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Rachel Portman
Globurile de Aur (2001) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2001) – Cel mai bun film, nominalizat: David Brown, Kit Golden, Leslie Holleran
Oscar (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench
Oscar (2001) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Robert Nelson Jacobs
Oscar (2001) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Rachel Portman
Oscar (2001) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Juliette Binoche
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun operator, nominalizat: Roger Pratt
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench, Lena Olin
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Robert Nelson Jacobs
Premiul BAFTA (2001) – Cele mai bune costume, nominalizat: Renee Ehrlich Kalfus
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună imagine, nominalizat: David Gropman
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Juliette Binoche

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Magic în the Moonlight

Mădălina DumitracheCoerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Magic în the Moonlight

Scris de pe mai 8, 2020 în Cinema, Cultură, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web