RSS

Arhive pe categorii: Filme de Oscar

Starul resuscitat – „Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

A început cu producția de filme publicitare, seriale Tv, apoi s-a lansat – la promițătoarea vârstă de 37 de ani – în realizarea unui lungmetraj (Amores Perros), Alejandro González Inárritu dă impresia că a sosit în cinema cu tolba plină de trucuri – un adevărat arsenal de idei uimitoare – cu scopul de-a seduce spectatorii. În primele sale patru filme (Amores Perros, 21 Grams, Babel, Biutiful), și-a folosit această comoară pentru a-i conferi un aer de seriozitate muncii sale. Virtuozitate de netăgăduit i-a adus mexicanului Inárritu patru premii Oscar (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu și cea mai bună imagine) pentru Birdman, totodată, oferindu-i lui Michael Keaton rolul vieții sale.

Michael Keaton în rolul lui Riggan Thomson / Birdman © Paramount Pictures

Pelicula Birdman este o comedie, o fantezie dezlănțuită, este ocazia perfectă pentru Inárritu de-a da strălucire lumii artistice. A plasat filmul în Times Square și-a încredințat rolul principal unui actor american ultracunoscut: cel care l-a interpretat, cândva, pe celebrul erou de benzi desenate: Batman. “Monstrul” care-a înghițiti cariera unui actor vine să-și continue prada și-n Birdman. Riggan Thomson, dublul de pe ecran al lui Michael Keaton, este un actor “has been”care-a devenit aproape schizofrenic din pricina greutății impresionante a personajului căruia i-a dat viață cu douăzeci de ani în urmă.

 

Regizorul, un subtil analist al traumelor contemporaneității și briliant comentator al epocii pe care-o parcurgem, ne introduce în lumea starurilor hollywoodiene. Riggan Thomson este acel tip de actor decăzut de pe firmamentul gloriei care, în speranța de-a-și revigora celebritatea, încearcă să monteze pe Broadway un text (What We Talk About When We Talk About Love) de Raymond Carver, încercând să-și răspundă întrebărilor legitime despre condiția artistului. Inárritu dă perdeaua deoparte și lasă la vedere cortegiul de probleme cu care fosta glorie trebuie să se confrunte: familia, problemele financiare, apropiații, ostilitatea criticii de specialitate, visurile sale dar, mai ales, egoul și… alter-ego-ul.

Michael Keaton în rolul lui Riggan Thomson / Birdman & Edward Norton în rolul lui Mike Shiner, un actor Broadway © Paramount Pictures

Acest bărbat simte că a fost absent în propria-i viață, crezând că-și iubește cariera și trădându-i pe cei care-l iubiseră. “Mereu ai confundat iubirea cu admirația” – îi reproșa fosta soție. Birdman nu este un film care povestește, pe larg, numai despre profesia de actor, ci și despre iubire. Amorul propriu sufocă adesea existența unui artist și-i bulversează mai toate acțiunile. În timp ce Riggan Thomson se pregătește să monteze un spectacol pe scenă, se simte nevoit să-l înlocuiască pe incontrolabilul actor Mike Shiner (Edward Norton) și, totodată, să gestioneze relațiile cu Sam – fiica și asistenta lui, proaspăt ieșită de la dezalcoolizare, și cu Laura (amanta sa) care-l anunțase că este însărcinată.

Edward Norton în rolul lui Mike Shiner, un actor Broadway & Emma Stone în rolul lui Sam Thomson, fiica și asistenta lui Riggan © Paramount Pictures

Pe fundalul acestor catastrofe, el așteaptă să-ntâmpine premiera. Microcosmosul scenei newyorkeze scoate la iveală o hipersensibilă actriță cvadragenară (Naomi Watts), un actor vanitos și vorbăreț (Edward Norton), capabil de mari grozăvii masculine pe scenă, o exigentă comentatoare a vieții teatrale, surprinși în relațiile deloc amiabile, printre labirintice coridoare în care colcăie omenescul nud: cinismul, disperarea și euforia. Intriga respectă (cu mici excepții) unitatea de loc (un teatru de pe Broadway), de acțiune (regizorul a realizat planuri lungi în care nu se văd racordurile). Cu o cameră mobilă, imprimă fluiditate și dinamism povestirii sale (înțesată de dialoguri). Cineastul se joacă cu schizofrenia personajului său și-și permite unele libertăți vizuale și scenaristice, adesea derutante, dar necesare istorioarei sale, filmând într-un registru comico-fantastic. Dorința de-a monta textul lui Raymond Carver pe scândură devine pretextul cineastului Inárritu de a ilustra lumea ca o scenă. Regăsim o parte dintre motivele folosite și-n alte pelicule: profunzimea personajelor, obsesia pentru sentimentalism lacrimogen și voyeurism.

Din loja lui, nefericitul Riggan Thompson se lasă răvășit de vocea sa interioară, cea a lui Birdman, supereroul care-i adusese efemera glorie planetară, fără a-i acorda, însă, și respectabilitate. Omul-Pasăre de odinioară, din pene și latex, își desconsideră proiectul intello care devine, brusc, unul minat. Regele blockbusterelor consideră că reabilitarea unui actor printr-un spectacol de teatru este începutul declinului. Inárritu îl filmează pe acest Birdman ca pe o himeră, deopotrivă, grotescă și fatală. În elanul său, cu accente mizantropice, cineastul ia în zeflemea mai toate formele de celebritate: cele arhicunoscute, aleului, dar și pe cele mai noi, fulgurante, obținute în doar câteva minute pe internet.

Emma Stone în rolul lui Sam Thomson, fiica și asistenta lui Riggan © Paramount Pictures

Un virtuoz al obiectivului de filmare, Emmanuel Lubezki, face ca întreaga distribuție să apară pe ecran tulburător de veridică. Michael Keaton, eternul Batman, ajunge monstrul sacru într-un rol-provocare. Hăituit de vocea obsedantă a unui alter-ego tiranic, devine patetic, emoționant, neliniștit, odios sau rizibil, mereu la granița dintre realitate și fantasmă.

Viziunea iconoclastă, fără mari menajamente pentru lumea glamouroasă din N.Y., dar plină de poezie și plasticitate, vine să confirme talentul cineastului Alejandro González Inárritu. Birdman oferă multiple piste de abordare și momente de reflecție, îndeosebi asupra naturii efemere a celebrității, dar și alternativa salvării prin…iubire.

Birdman

Regizor: Alejandro González Inárritu
Scenarist: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Compozitor: Antonio Sanchez
Operator: Emmanuel Lubezki
Producător: Alejandro González Inárritu, John Lesher, Arnon Milchan, James W. Skotchdopole
Monteur: Douglas Crise

Distribuţia

Michael Keaton (Riggan Thomson)
Emma Stone (Sam)
Edward Norton (Mike)
Naomi Watts (Lesley)
Andrea Riseborough (Laura)
Zach Galifianakis (Jake)
Amy Ryan (Sylvia)
Merritt Wever (Annie)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie: Michael Keaton
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Oscar (2015) – Cel mai bun film
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor: Alejandro González Inárritu
Oscar (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu original: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Festivalul de film de la Veneţia (2014) – Leul de Aur, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Antonio Sanchez
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj sonor, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun mixaj de sunet, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: James W. Skotchdopole, John Lesher, Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Armando Bo, Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Douglas Crise
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Antonio Sanchez
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton

Articol publicat în revistaBel-Esprit

 
Comentarii închise la Starul resuscitat – „Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Scris de pe iulie 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Relativitate

 

Etichete:

Șic printre freak – The Greatest Showman

Să fie vorba (tot) despre „Panem et circenses”/pâine şi circ ? Mai degrabă glamour și circ – pare să ne sugereze pelicula The Greatest Showman, care antrenează și seduce toți membrii familiei.

Phineas Taylor Barnum a fost considerat un vizionar, ba chiar „un prinț al șarlatanilor” – exloatând apetența publicului pentru un anumit gen de divertisment. Nimic uimitor în faptul că Hollywoodul s-a oprit asupra acestei célèbre figuri și-a oferit publicului o biografie cinematografică, sub formă de comedie muzicală. După Moulin Rouge!, Les Misérables și    La La Land, The Greatest Showman a adus un nou suflu această linie de musicaluri. The Greatest Showman e departe de a împărtăși dulcea nostalgie pentru comedia muzicală specifică epocii de aur a Hollywoodului, așa cum apărea în La La Land. În viziunea lui Baz Luhrmann,  musicalul este «copilul teribil » al MTV-ului. Bunăoară, The Greatest Showman on Earth celebrează naşterea show-business-ului şi ni-l prezintă pe vizionarul care, apărut de nicăieri, a reuşit să creeze un spectacol devenit celebru în întreaga lume. Genul acesta de peliculă se revendică din divertismentul care include muzică, coregrafie și-un montaj eliptic, în care efectele nu lasă nicio secundă de reflecție spectatorului răvășit de o astfel de estetică cu valori ultra-pozitive. Rolul titular i-a revenit lui Hugh Jackman, care este P.T. Barnum, supranumit „Omul spectacol”, fondator al circului ambulant Ringling Bros. and Barnum & Bailey Circus. Așadar, filmul are și-un puternic mesaj motivațional, ornate în glamour, melodii memorabile prin versuri, dar și prin linia melodică și coregrafiile contemporane, deși acțiunea e plasată la mijlocul veacului al XIX-lea.

În 1871, cu buzunarele goale, dar cu mintea plină, Phineas Taylor Barnum se hotărăște să-și facă un (re)nume. Acțiunea e plasată în America acelor ani în care se dezvolta ca țară și ca putere global, iar filmul reprezintă povestea de succes a unui bărbat care a reușit să facă din entertainment o marfă, un specialist în marketing avant la lettre. Înconjurat de trupe de artiști mai mult sau mai puțin înzestrați, acesta va fonda ceea ce va deveni primul circ care a marcat istoria divertismentului. Deși a fost o personalitate destul de controversată, dar foarte faimos în Statele Unite, la mijlocul secolului XIX, P.T. Barnum a reprezentat – pentru unii – «părintele circului modern». Personajul reprezintă o sumă de calități într-un singur ins: antreprenor, om-spectacol, politician. Omul de vânzări, dintr-o epocă în plină dezvoltare, s-a ocupat neobosit de toate acestea, fiind o celebritate a vremii sale (deşi, nicidecum una de prim rang). A simțit nevoia de distracție care se năștea în America modernă și-a alimentat-o din plin, obținând profit. P.T. Barnum nu a fost vreun vizionar politic à la Lincoln sau Carnegie, ci a fost unul dintre acei visători care au făcut avere profitând de dorința omului modern de a se distra.

Musicalul din 2017 aduce în prim-plan mesajul puternic de-a îți urma visul, dar vorbește și despre acceptare și integrarea celor defavorizați. Inspirat destul de liber din faptele reale, The Greatest Showman ar fi putut fi considerat o galerie a portretelor sarcatice à la Freaks, dacă   nu ar fi beneficiat de un scenariu reușit, cum este cel semnat de Bill Condon și Jenny Bicks. Prin urmare, nu avem parte de prea multe clișee și nici de scene lacrimogene în exces, fiind o fabulă fără concesii pentru amatorii de divertisment dulceag. Musicalul cu Hugh Jackman țese o poveste  despre un om de spectacol carismatic, un maestru al iluziilor şi – mai mult – un «fabricant de fericire». În film, circul lui modern – pentru vremea lui, cu acrobaţi şi curiozităţi (oameni cu diverse calități ieşite din comun sau particularităţi fizice ieşite din comun) – nu e doar o afacere, dar e şi o premisă a integrării sociale a celor defavorizaţi, respectând linia impusă de political correctness (aici, dreptul la diferență și la reușită, pe fondul luptei de clasă). Din păcate, duşmanii lui Barnum sunt oamenii mărginiţi şi membrii unei societăţi prea rigide. Barnum      (din realitate) a militat pentru egalitarea între rase și integrarea persoanelor de culoare. În film, Barnum angajează trapeziști de culoare, situație ce a șocat publicul vremii, care desconsidera persoanele de culoare, asimilându-le doar cu rolul de slugi, nicidecum de artiști.

Spectatorii mai în vârstă vor fi uimiți să vadă cum «idolii adolescenților» de la Disney, Zac Efron și Zendaya, starurile din High School Musical au crescut. Tinerii (care au un număr la trapez plin de romantism) au evoluat frumos, livrându-ne performanțe artistice fără note false. Le regăsim alături pe Michelle Williams (în rolul doamnei Barnum), dar şi pe Rebecca Ferguson în rolul unei cântăreațe de operă, contribuind din plin la povestea acestui «success story».

De departe. Hugh Jackman dă aici măsura talentului său plurivalent. Actorul australian înlănțuie abil pasajele melodioase cu monotonia unor dialoguri. Fără îndoială, el pare puternic impregnat de acest rol, chiar de la prima apariție în cadru a elegantei sale siluete. Antreprenor idealist, tătic de excepție, cântăreț, dansator, arivist amoros – Jackman relevă orice fațetă a lui Barnum, glisând abil între cinism și filantropie. Grație melodiilor (un melanj de pop și R’n’b, care asumă anacronismul cu temporalitatea poveștii), The Greatest Showman pledează pentru toleranță, iar «This is me» a devenit deja hit. Energia debordantă și angajamentul total al lui Hugh Jackman rămâne rațiunea de a urmări această poveste strecurată printre mișcările alambicate ale camerei de filmare, costumele flashy/stridente și numeroasele efecte menite să seducă deplin publicul avid de distracție cu orice preț.

Regia: Michael Gracey

Scenariul: Bill Condon, Jenny Bicks

Imaginea : Seamus McGarvey

Montajul : Tom Cross

Muzica: Benj Pasek, Justin Paul, John Debney, Joseph Trapanese

Distribuția:

Hugh Jackman – P.T. Barnum

Zac Efron – Philipp Carlyle

Michelle Williams – Charity Barnum

Zendaya – Anne Wheeler

Durata : 1h44

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Șic printre freak – The Greatest Showman

Scris de pe iulie 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , ,

Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate! – Scent of a Woman

Ce să spui despre un bărbat care stă singur în camera sa întunecată, bea și-și plânge de milă? Că e rău, furios și sarcastic? Simțim că mereu a fost singur, dar niciodată mai singur decât în aceste momente când orbirea i-a răpit frumusețea vieții. Și-a pierdut vederea destul de târziu, din  „propria sa prostie” – după cum el declară –, iar acum pare că-și așteaptă victimele”. Mizând pe esența butadei Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea”, pelicula Scent of a Woman aduce în prim-plan dezamăgirile vieții și transformă eșecurile în victorii.

Colonelul, al cărui nume este Slade, și căruia nu-i place să fie numit „Sir”, este interpretat de Al Pacino, într-una dintre cele mai bune și mai riscante” interpretări ale sale – riscant”, pentru că la început personajul este atât de abraziv, încât cu greu poate fi suportat. Treptat, începem să înțelegem cum funcționează și de ce nu este atât de mizerabil pe cât pare. Scenariul lui Bo Goldman i-a oferit un șir de mostre de înțelepciune, memorabile, iar regia lui Martin Brest i-a permis să dezvolte măreția acestui complicat personaj. Contribuția lui  Pacino, în genul de rol     – pentru care au fost făcute nominalizările la Oscar și Globul de Aur, este de a le reaminti spectatorilor că nu expunerea excesivă îți dă forța.

Răsplătit, pe bună dreptate, cu numeroase premii, lungmetrajul Scent of a Woman a adus bucurie și speranță pentru mulți spectatori. De la anul apariției (1993) și până în prezent, filmul s-a bucurat de un imnes succes de public, grație memoriabilei interpretări actoricești a lui Al Pacino. Paroxisticele momente de criză ale veteranului de război i-au oferit inegalabilui Al Pacino șansa de a etala măsura talentului său. Bunăoară, un personaj complex, frământat de cumplite conflicte interioare, marcat și de pierderea vederii, nu putea fi întrupat mai sugestiv decât de „morocănosul” Al Pacino. În fapt,  pelicula din 1992, este un remake al filmului Profumo di Donna (din 1974), regizat de Dino Risi, în care Vittorio Gassman a jucat unul  dintre cele mai cunoscute roluri ale sale. Pentru Pacino, această partitură a devenit  oportunitatea la care mulți actori visau. Așadar, în acestă poveste despre un militar coroziv și un puști pornit  pe drumul maturizării, Al Pacino rătăcește, demonstrându-ne că deține știința de a jongla cu intesitățile emoționale. Oare mai există speranță pentru rezervistul taciturn ? Două trăsături ale personalității acestui erou ne lasă să credem că șansa există: romantismul conjugat cu umorul răvășitor.


La fel ca în Rain Man, și acest film juxtapune două interpretări diferite: flamboiantul bărbat matur și tânărul frumușel căruia i se relevă minunte fapte de viață, grație versatilității celui dintâi. De astă-dată, junele este Charlie Simms (Chris O’Donnell), un bursier de la o elitistă școală din New England. Așadar, cei doi trebuie să petreacă împreună weekendul de Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day). Asta pentru că nepoata la care colonelul locuia, trebuia să părăsească localitatea, iar Charlie avea nevoie de bani. În căsuța modestă a celor pe care adesea colonelul Slade îi compara cu familia Flintstone. Charlie se confruntă cu atitudinea bulversantă a excentricului veteran. Acesta îi numea pe studenții de la colegiile elitiste „o grămadă de snobi mucioși, în jachete din tweed, toți încercând să fie…George Bush”. După ce l-a angajat pe Charlie și a făcut prezentările, nepoata pleacă din oraș, făcând tot posibilul pentru a  îndepărta suspiciunile lui Charlie („Omul te tachinează”, insistă ea. „Până duminică seara, veți fi cei mai buni prieteni.”). Până la această promisiune, e nevoie de aproximativ două ore și jumătate pentru a ne convinege. Mai bine de două ore, Al Pacino îl aduce pe Frank Slade la viață într-un mod pe care puțini alții l-ar fi putut  vedea în Hollywood. Mereu alături,  Chris O’Donnell, un chip proaspăt (dar nu necunoscut), este solid, deși este oarecum întunecat în umbra omului mai experimentat. El este personajul-reflector în această emoționantă poveste.

Realizatorii au profitat la maximum de oportunitatea acestei convenții și au transformat o situație relativ controversată într-o șansă pentru etalarea talentului maestrului Pacino. Cu siguranță, modelul clasic de tată & fiu-surogat” părea la îndemână având în vedere combinația: «orice om singur și furios poate fi transformat într-o figură amabilă de tată amabil de către fiul-surogat potrivit». Bunăoară, producătorii și regizorul uzează de un twist și familiarizează spectaorii cu suferințele unui om singur și bolnav, dar și cu inechitățile sociale de care avea parte onestul Charlie, care nu voia să-și toarne” colegii bogați, dar răsfățați, deși risca exmatricularea.

Contorsionările scenaristice sunt îndulcite de lecțiile de viață servite de colonelul Slade. În plus, Al Pacino are un mod unic de a risipi exploziv orice îndoială. De la prima întâlnire, ornată din plin cu jigniri, vocea lui Frank, singura armă care i-a mai rămas, devine atât de formidabilă, încât chiar urmărirea lui vorbind devine o aventură în sine. Slobozind de zor invective, lăsându-și corpul să se ridice și să se umfle la fiecare nouă pronunțare, Frank se înfățișează ca un crainic radio din Sud, în timp ce testează zâmbetul lui Charlie. „Nu ridica din umeri, imbecilule, sunt orb”, strigă el, folosindu-și dizabilitatea pentru a-l face pe Charlie să se simtă și mai incomod.

Traseul ințiatic pentru Charlie începe odată cu „mini-vacanța de adio” a lui Frank. Prin urmare, weekendul nu va fi petrecut în modesta căsuță, ci va deveni o aventură în New York. Colonelul vrea să viziteze Waldorf-Astoria pentru o ultimă «acțiune», și îl vrea pe Charlie ca „ghid”. De asemenea, o întâlnire întâmplătoare cu o tânără frumoasă modifică percepția asupra vieții. Frank se mândrește cu faptul că, deși e lipsit de vedere, poate simți anumite detalii incitante. Pofta sa  de viață îl lansează într-un inedit și flămând tangou. Charlie rămâne uimit de potențialul lui Frank, care doar inspira parfumul unei femei și putea să spună «totul» despre ea: ce culoare are părul sau ochii și dacă are o lumină veselă în ochii.

Uimitorul duo testează și alte resurse emoționale: conducând un nou Ferrari pe străzile din New York, cu Frank la volan. Charlie este iarăși bulversat. Mai trâziu, novicele îi va replica, într-un context cutremurător (tentiativa de sinucidere a colonelului): „Poți dansa tangoul și poți să conduci un Ferrari mai bine decât oricine am văzut eu vreodată”. În schimb, Frank învârte nervii tuturor: „Niciodată n-ai văzut pe nimeni să o facă.”, rotind arma. Exploatarea amănunțită a personajelor, deși e lungă și emoționantă, nu se abate de la coerență, deoarece finalul este la fel de spectaculos. Realismul emoțional al personajelor, în special al lui Slade, este credibil. Relația lui cu Charlie funcționează pentru că Pacino nu-l va lăsa să eșueze. Ultima partitură a colonelului Frank Slade – memorabilul discurs – devine un exemplu despre modul în care Pacino este capabil să se exprime pe sine. După un deznodământ à la Dead Poets Society, pasiunea este cea care domină tot, făcând spectatorul să creadă că bărbații adevărați chiar nu plâng. Scent of a Woman rămâne «lecția» în care afli că: „Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate!” 

Regia: Martin Brest

Scenariul:Bo Goldman, Giovanni Arpino, Dino Risi

Imaginea: Donald E. Thorin

Montajul: Michael Tronick și William Steinkam

Distribuția:

Al Pacino – Locotenent Colonel Frank Slade

Chris O’Donnell – Charlie Simms

James Rebhorn – Dl. Task

Philip Seymour Hoffman – George Willis Jr.

Gabrielle Anwar – Donna

Richard Venture  – W. R. Slade

Bradley Whitford – Randy

Durata: 150 min

 ***

Premii și nominalizări

Premiul Oscar

  • Premiul Oscar pentru cel mai bun actor – Al Pacino (câștigat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor – Martin Brest (nominalizat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun film – Martin Brest (nominalizat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat – Bo Goldman (nominalizat)

Premiul BAFTA

  • BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – Bo Goldman (nominalizat)

Premiul Globul de Aur

  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă) (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă) – Al Pacino (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Bo Goldman (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar – Chris O’Donnell (nominalizat)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate! – Scent of a Woman

Scris de pe iunie 23, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , ,

O femeie puternică – The Post

Mai întâi a fost All the President’s Men (1976, regia: Alan J. Pakula), filmul despre afacerea Watergate și despre rolul jurnalismului de investigație.

Intransigența și profesionalismul, reperele societății americane, sunt omagiate acum într-o țară cu adevărat democratică,într-un magistral thriller politic, devenit manifest pentru libertatea presei. Așadar, neobositul Steven Spielberg revine pe marile ecrane, alături de Meryl Streep şi Tom Hanks, cu The Post: Secretele Pentagonului/ The Post; aduce în prim-plan controversatul subiect al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au zguduit vreodată Pentagonul. În egală măsură, rolul (Katharine Graham, prima directoare a unei publicații de mare anvergură – The Washington Post) realizat de uimitoarea Meryl Streep demonstrează de ce trebuie reanalizat locul pe care trebuie să-l ocupe femeia în societatea modernă. În contextual actual, al unei Americi conduse de un președinte care se joacă cu minciuna/ fake news și Constituția, a patra putere în stat se vede nevoită să se bazeze și pe astfel de „miracole” (care să garanteze libertatea de expresie) de tipul acestei recente pelicule.

The Post 1

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se angajează într-o cursă contra cronometru împotriva publicației The New York Times. Miza este uriașă: deconspirarea unei mari mușamalizări guvernamentale, care implică informații referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi ai Statului american. Pentru a fi siguri de izbândă, cei doi – Ben Bradley şi Katharine Graham – trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, câtă vreme carierele lor sunt expuse unor riscuri maxime, iar libertatea lor rămâne în suspensie. După ce The Washington Post a decis să publice, în 1971, o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale descoperite au aruncat în aer scena politică din SUA.

Probând și de astă-dată înalta-i măiestrie artistică, Steven Spielberg ilustrează cu nostalgie o epocă  apusă – fumul plutește deasupra redacției, telefoanele sunt voluminoase, nodul de la cravată e desfăcut, manșetele sunt suflecate, iar ziariștii își țin picioarele pe birou. Atmosfera e încărcată, ca pe un veritabil câmp de luptă, se aude țăcănitul ca de mitralieră al mașinilor de scris. Pentru a pune în scenă, în acest cadru, un episod atât de învăluit, a fost nevoie de o scriitură clară (Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer) care să nu inducă plictiseală spectatorului de azi. Așa se face că regizorul a insistat asupra confruntărilor politice și juridice iscate între jurnaliști și Casa Albă, dar a prezervat complexitatea și lipsa de transparență a evenimentelor istorice. Bradlee nu se temea de nimic, mai ales că își exercita cu îndârjire profesiunea și o încurajează  pe Katharine Graham să publice documentele (Kay Graham: „Do you have the Papers”? [pause] Ben Bradlee: „Not yet”).

The Post 2

Într-o epocă în care femeile erau invitate (politicos) în salon atunci când bărbații luau decizii importante, portretul realizat – de nimeni alta decât – Meryl Streep pune în valoare hotărârea nestrămutată a aristocraticei Katharine Graham de a continua acțiunile defunctului său soț. Alături de Tom Hanks, actrița imprimă un aer omenos întregii pelicule. Îndrăznețul pariu al celor doi jurnaliști pune în suspans două cuvinte-cheie: conștiință și încredere. Conștiința profesională și cea morală, dar și reciproca încredere dintre protagoniști antrenează o dinamică a libertății – pentru ceilalți, pentru cotidian, dar și pentru țară. Chiar dacă, pe alocuri, academismul realizării contravine gusturilor actuale, Spielberg transmite elan prin eroii săi. Odată ce New York Times era cenzurat, din rațiuni juridice, sosise rândul celor de la The Washington Post (a doua sursă mediatică din Columbia) să preia acel risc – să devină liderul informațiilor naționale publicând documentele interzise (Kay Graham: „News is the first rough draft of history”). Existau numeroase întrebări: să cadă și ei pradă presiunilor judecătorești, mai ales că nu aveau aceleași resurse financiare precum colegii lor de la The Times? Să arunce în șomaj zeci de angajați și să le distrugă familiile? Să fie trimiși la închisoare din pricina convingerilor democratice? Toate aceste interogații planau până în ziua în care Bursa le-a oferit șansa unei garanții (asupra investițiilor). Personajul interpretat de Tom Hanks îi ține isonul și își suflecă mânecile și îi răspunde stagiarului care îl întrebase cu naivitate dacă spionarea redacției de la The Times e… „legală”.

The Post 3

Rafinat, cu aleasă delicatețe, realizatorul își invită spectatorii în acest plonjeu în „newsrooms” cu scopul de-a trezi interesul tinerilor pentru ceea ce (mai) înseamnă cu adevărat „putere” sau „progres”, fără a lăsa impresia că doar a încercat să popularizeze un moment tensionat din istoria recentă a Statelor Unite. Această lecție despre democrație e dublată de tematica de natură feministă, în condițiile în care inegalitățile și umilințele la care-au fost supuse femeile sunt prezente și azi (delațiunile pe rețele sociale). Katharine Graham este editorul, dar și fiica fostului patron de la Post, cât și văduva ultimului șef (care s-a sinucis) – prin urmare, dirija singură destinele de la The Washington Post și trebuia să opteze între deontologie sau rațiunile interne din redacție, între ideologie sau pragmatism. Armele lui Spielberg sunt puternice: formidabila Meryl Streep, care trece prin toată gama emoțiilor (discuția telefonică de dinaintea deciziei de-a publica documentele clasificate e în cel mai pur stil hitchcokian), dialogurile atent cizelate, un maestru al operatoriei (Imaginea: Janusz Kaminski) și un recul istoric esențial (divertismentul poate căpăta forma unui ambițios pamflet). Personajul interpretat cu talent de Meryl Streep reprezintă modelul de eroină prinsă în capcanele istoriei: într-o lume dominată de mentalități patriarhale, în care rostul femeii se rezuma doar la a fi soție, mamă și gospodină, să aibă un comportament docil și să nu se vâre în politică, Katharine/Kay Graham dă peste nas ego-ului masculin găsind echilibrul dintre îndrăzneală și suplețe. Discriminată din poziția de femeie, lipsită de sprijinul celor din consiliul de administrație, aflată în contradicție cu amicii săi din sfera politică, Kay dă dovadă de ceea ce înseamnă adaptare la condiții, prin gesturi mici, dar eficiente, puse în valoare de mereu atentul Spielberg (discuțiile de la telefon despre nunta fiicei președintelui Nixon și cercelul lui Katherine, tergiversările și micile stângăcii printre colaboratorii masculini, mingea nepoatei lui Kay ajunsă în mâinile lui Ben aflat în căutare de „subiecte”, „câștigurile” fetiței lui Ben din vânzarea de limonadă colegilor tatălui ei, discuția discretă dintre Kay și tânăra hispanică angajată la Curtea Supremă de Justiție). Maestrul Spielberg explorează cu finețe toate nuanțele și dezvoltă abil ramificațiile intrigii.

NOR_D22_062817_111715.raf

În cazul acestui cineast, politica e un schimb de forțe, minuțios redate (gestică, priviri, fapte). La reușita decupajului a contribuit întreaga distribuție (în rolurile secundare îi regăsim pe Carrie Coon, Bradley Whitford, Alison Brie, Sarah Paulson, Tracy Letts, Matthew Rhys și Jesse Plemons). Operatorul Janusz Kaminski respectă toate codurile genului: contra-plonjeu, plonjeuri, cadre joase (redacția de la The Washington Post), mișcări ample și lirice în egală măsură, bunăoară The Post reprezintă o adevărată lecție de regie care îmbină dinamismul cu eleganța. În centrul acestei catedrale vizuale, oamenii vor rămâne regi, fiindcă Steven Spielberg și-a clădit edificiul imaginilor pe un ideal (moral, politic și omenesc).

În The Post, gesturile concrete capătă valoare abstractă, iar funcțiile prozaice devin utopii sentimentale; prea puțin contează președinții, opresiunile, viteza amețitoare a progresului, singur, doar Omul contează.

The Post 5

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer

Imaginea: Janusz Kaminski

Decorurile: Rick Carter

Costumele: Ann Roth

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: John Williams

Producători : Amy Pascal, Steven Spielberg, Kristie Macosko Krieger

Distribuția:

Meryl Streep – Kay Graham

Tom Hanks  – Ben Bradlee

Sarah Paulson – Tony Bradlee

Bob Odenkirk – Ben Bagdikian

Tracy Letts – Fritz Beebe

Bradley Whitford – Arthur Parsons

Bruce Greenwood – Robert McNamara

Durata: 1h55

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Steven Spielberg Nominalizat
Amy Pascal Nominalizat
Kristie Macosko Krieger Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Meryl Streep  Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Meryl Streep Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Josh Singer Nominalizat
Liz Hannah Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna coloana sonora – John Williams  Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Steven Spielberg Nominalizat

 

 
Comentarii închise la O femeie puternică – The Post

Scris de pe iunie 22, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Lecțiile lui Alfred Hitchcock, valabile în perioada de carantină

Îmbinând umorul cu cinefilia, fără să alunece în derizoriu sau într-un anecdotic ieftin, editorii de la The New Yorker ne propun un «ghid de supraviețuire» în plină pandemie. În aceste zile pline de încărcătură emoțională, să ne amintim de «lecțiile» Maestrului Suspansului, Alfred Hitchcock. Cu siguranță, ar fi un thirller în care s-ar putea să nu-și dorească nimeni să fie actant:

Alfred Hitchcock

🏷️„Rear Window

🎥 Rezumatul filmului: Bărbatul blocat (n.n. un fotograf paralizat în urma unui accident) în apartamentul său privește, toată ziua – prin fereastră – viețile/activitățile vecinilor. Rămâne întrebarea: „Coace turta sau a i-o coace?”.

🤳 Concluzia pentru carantină: Niciun hobby/nicio pasiune nu dăunează vieții.


🏷️ „Psycho

🎥 Rezumatul filmului: Femeia părăsește orașul, chiar dacă probabil ar fi trebuit să rămână acasă. Cel mai singuratic băiat din lume deține un han, dar nu îl face mai simpatic deloc. Prietenul său imaginar îl forțează să facă numeroase „liftinguri”.

🗡️Concluzia pentru carantină: Evitați escapadele neesențiale.

 

🏷️„Vertigo

🎥 Rezumatul filmului: Bărbatul este în stare de șoc după o serie de evenimente neașteptate. Are amețeli îngrozitoare, cum ar fi cele pe care le-ar putea experimenta după ce-a urmărit șase ore reconstituirea  unei crime adevărate. Are sarcina de a urmări o femeie, păstrând mereu o «distanțare socială» apreciabilă.

✔️ Concluzia pentru carantină: nu (vă) ignorați simptomele.

 

🏷️„Strangers on a Train

🎥 Rezumatul filmului: Doi bărbați se angajează – în transportul public – într-o conversație aprinsă, fără ca vreunul dintre ei să poarte «mască de protecție». Chestia asta nu face bine niciunuia dintre ei.

🚆Concluzia pentru carantină: Nu este cel mai potrivit moment pentru a călători.

 

🏷️„Dial M for Murder

🎥Rezumatul filmului: un bărbat își face de zor griji în privința veniturilor și-a stilului confortabil de viață. De aceea, i se adresează unui «prieten» cu care nu a mai vorbit de mult timp și-i comandă «operațiunea» necesară.

📞 Concluzia pentru carantină: Afacerile se efectuează cel mai bine prin intermediul telefonului.

 

🏷️„North by Northwest

🎥 Rezumatul filmului: Un bărbat mănâncă la restaurant, punându-și, astfel, viața în pericol. Bărbatul solicită asistență, pentru problemele sale, de la un oficial guvernamental, dar rezultatele sunt dezamăgitoare. Toată lumea traversează o criză de identitate.

✈️ Concluzia pentru carantină: Avioanele = pericol


🏷️„The Man Who Knew Too Much

🎥 Rezumatul filmului: Haos la nivel internațional (n.n. un atentat politic), prin urmare, serviciile și concertele sunt perturbate. «Refrenul» este că „nimeni nu mai răspunde cu adevărat/cu sinceritate la întrebările nimănui”.

📻 Concluzia pentru carantină: nu e bine să fii prea informat.

 

🏷️„The Birds

🎥 Rezumatul filmului: în exteriorul casei, se petrec fapte înfiorătoare. Acestea sunt provocate de păsări. Bunăoară, chiar dacă nu ai văzut personal păsările sau nu ai cunoscut vreodată pe cineva care să fi fost atacat de păsări, e bine să te asiguri de existența lor.

🦅 Concluzia pentru carantină: teama de a sta în aer liber.

 

[Traducere și adaptare după articolul Quarantine Lessons from Alfred Hitchcock ]

 

 
Comentarii închise la Lecțiile lui Alfred Hitchcock, valabile în perioada de carantină

Scris de pe iunie 13, 2020 în Actualitate, Cinema, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , , ,

Super-mustața lui Kenneth Branagh – Murder on the Orient Express

Kenneth Branagh îl rejuvenează pe miticul Hercule Poirot – „cel mai belgian erou din literatura britanică” – într-un film elegant, cu nuanțe vintage, Murder on the Orient Express, într-un ritm bine-dozat. Mai ales că, în cvasitotalitatea lor, cărțile polițiste nu se cer re-citite. Nici că se putea imagina un „moștenitor” mai șarmant pentru opera celebrei Agatha Christie! Există la Agatha Christie o adevărată rigoare a textului, o manieră specială în care sufletul omenesc este disecat într-o aparent banală conversație și acest fapt ține de măreția literaturii clasice. Iată că artistul preocupat – în egală măsură – de monologurile shakespeariene, dar și de poveștile clasice, se interesează (și) de micul univers al Agathei.

Calmul unei confortabile și luxoase călătorii cu Orient-Express-ul este bulversat de o crimă. Cei treisprezece pasageri sunt suspectați de faimosul detectiv Hercule Poirot, care se lansează într-o cursă contra cronometru pentru a-l identifica pe asasin, înainte ca acesta să mai dea încă o lovitură.

Murder on the Orient Express 1

Chiar dacă și-a manifestat direct preferința pentru ecranizările comerciale (Frankenstein, Cinderella sau blockbustere precum Thor), numele lui Kenneth Branagh va rămâne mereu asociat cu regia din zona operelor lui Shakespeare. Și cum nu i-ar fi plăcut să rămână cantonat doar în această arie strictă, actorul-realizator „a atacat” scrierile unui alt pilon al literaturii britanice: Agatha Christie. Într-o altă ordine de idei, s-ar putea spune că l-a mai „scuturat puțin de praf” pe Hercule Poirot, care zăcea în naftalină, nefiind luat în seamă decât de-o serie T.V. britanică. Preluând chiar el rolul detectivului belgian, Branagh s-a decis să îi confere o alură de veritabil erou, în sensul contemporan al termenului. Pentru a fi pe deplin convins de capacitatea deductivă incredibilă, ne prezintă o introducere (prologul – inedit și autonom de intriga romanului) plină de ritm, în care super-inteligența personajului apare precum o „super-putere” asociată – concomitent – cu efectul comic (posibil, inspirat de recentele adaptări după Sherlock Holmes). Cu un soi de cabotinism (asumat), Branagh a reușit în cele mai multe puncte ale scenariului să ofere un joc suficient de atractiv pentru toți spectatorii care cunoșteau deja povestea.

Murder on the Orient Express 4

Din materialul de origine, acest nou film nu a modificat decât unele caracteristici minore ale personajelor, începând cu naționalitatea și terminând cu asocierea eroilor de pe ecran cu o distribuție credibilă (de cinci stele !). Branagh a rămas fidel romanului, așa cum procedase și Sidney Lumet în versiunea din 1974, dar a îmbunătățit – prin interpretarea actoricească și montaj – psihologia propriului său rol. Un singur minus ar putea atenua prestația sa: accentul „fals -britanic”, accentuând prea mult dimensiunea iconoclast-burlescă dorită. Adesea, întorsăturile din scenariu sunt urmate de momente de introspecție. Și, pentru că e aproape imposibil să nu compari această nouă versiune cu cea din 1974, trebuie adăugată suita de prezențe – Judi Dench, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Penélope Cruz sau Daisy Ridley (cota acestor actori atrage numeroși spectatori) – care încearcă să mențină ștacheta cât mai sus, așa cum o făceau, anterior, fermecătorii Lauren Bacall, Jacqueline Bisset, Sean Connery, Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Albert Finney. Se cuvine o mențiune specială pentru mai puțin celebrul Leslie Odom Jr., care – prin intermediul personajului său – lansează subtile aluzii la segregare (inexistente în roman și care nu apar nici în prima ecranizare). Printre asemenea prezențe, personajele secundare nu au prea mult loc. Kenneth Branagh se joacă, abil, cu spectatorii săi, conducându-i pe piste false, iar la deznodământ, toate personajele sunt aliniate în fața lui Poirot, într-un tunel, în vreme ce Orient Express-ul e blocat în zăpadă.

Murder on the Orient Express 2

Cineastul devine omniprezent pe ecran, îndreptându-se către ultimul act în care judecata morală se relevă ca o veritabilă provocare, în această intrigă. Cu o vădită tentă hitchcockiană, regia semnată de Branagh permite re-descoperirea tensiunii acestui clasic „whodunit”. Adevărata plusvaloare din noua ecranizare e asigurată de calitatea estetică care-a făcut posibil ca acest tren de lux să devină locul propice unui thriller psihologic. Frumusețea peisajelor hibernale (filmate în zona Chamonix) e contrapunctată de încordarea din spatele ușilor închise (decorurile din interiorul trenului au fost realizate în studio) și se face și mai vizibilă atunci când personajele ies din vagon. Așadar, am putea spune că modernitatea și respirația personajelor alimentează ritmul acestui film în care intriga (destul de sumară) se rezolvă printr-o lovitură de teatru și permite transformarea morală. Branagh a insuflat o anumită gravitate personajelor, iar lui Poirot i-a conferit, pe lângă silueta pitorească, o anumită obstinație solitară (eroul e conștient de potențialul său, dar și de o anume inadecvare) pentru a demasca adevărata natură umană.

Murder on the Orient Express 3

În afara divertismentului și a efectelor generate de mișcările camerei, se impune o reflecție asupra pierderii și-asupra doliului, o analiză mai clară despre bine și rău. Ca nu cumva – dacă realizatorii își vor pune în minte să ne dea jaloane într-o posibilă (viitoare) croazieră pe Nil, spectatorii să nu fie luați prin surprindere de fluctuațiile curenților/curentelor de la Fox.

Murder on the Orient Express 5

Regia: Kenneth Branagh

Scenariul: Michael Green (după romanul Murder on the Orient Express de Agatha Christie)

Imaginea: Haris Zambarloukos

Decorurile: Jim Clay

Costumele: Alexandra Byrne

Montajul: Mick Audlsey

Muzica: Patrick Doyle

Productori: Simon Kinberg, Ridley Scott, Mark Gordon, Kenneth Branagh, Michael Schaefer, Judy Hofflund

Producția: Scott Free Productions, The Mark Gordon Compagny, Kinberg Genre

Distribuția:

Kenneth Branagh – Hercule Poirot

Johnny Depp – Edward Ratchett

Michelle Pfeiffer – Caroline Hubbard

Josh Gad – Hector MacQueen

Willem Dafoe – Gerhard Hardman

Derek Jacobi – Edward Masterman

Daisy Ridley – Mary Debenham

Penélope Cruz – Pilar Estravados

Judi Dench – Prințesa Dragomiroff

Leslie Odom Jr – Dr Arbuthnot

Durata: 1h49 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Super-mustața lui Kenneth Branagh – Murder on the Orient Express

Scris de pe iunie 10, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate

 

Etichete: , , ,

Destinul îmblânzit – „Silence”

Martin Scorsese își invită spectatorii în inima tenebrelor. Silence este o profundă reflecție asupra credinței, dar și o magistrală lecție de cinema, pledând pentru înțelepciune în pofida oricărei dâre de prozelitism deplasat. Scenariul a fost scris de Scorsese, împreună cu Jay Cocks, şi are la bază romanul publicat în 1966 de Shusaka Endo/Endō Shūsaku (japonez convertit la creștinism). Acesta pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Cineastul italo-american își ține sub  tăcere / Silence ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson.

Andrew Garfield & Adam Driver © Paramount Pictures

Recenta producție este povestea pusă într-un context istoric insolit: doi misionari (preoți iezuiți) portughezi pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi catolicismul, dar și în căutarea mentorului lor dispărut (Părintele Ferreira). Europenii (spaniolii  și portughezii) descoperiseră acolo un ținut nesigur, în care creștinismul fusese declarat ilegal. De aceea, acțiunea lor devine o probă extrem de periculoasă. În Japonia medievală, elita samurailor ducea o luptă de eradicare a creştinismului, prigonind toți adepții/«kirishitan» care erau vânaţi şi torturaţi, forţaţi să renunţe la credinţă sau ucişi în chinuri greu de imaginat astăzi. Tema este pasionantă, ne menține țintuiți în fotolii timp de multe ceasuri într-o urmărire, cu sufletul la gură, a europenilor care-au încercat mondializarea unui  cult.

Silence își trage forța dintr-o inedită uniune între tenebre și lumină, un “big-bang” ivit din șocul cultural care duce la contradicții și rezistență. Într-o epocă cvasibiblică, lupta dintre proaspăt-creștinii și cruzii niponi se desfășoară pe teritoriul mâlos din Țara Soarelui Răsare. Deși abia fuseseră convertiți de misionarii de la Vatican, locuitorii sunt umiliți, torturați cu scopul de a-i face să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, apostat, care-a fost copleșit de torturi până a cedat negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei.

Liam Neeson © Paramount Pictures

Subiectul acestui thriller original în care cuvintele, gândurile și deciziile sunt grave ne îndeamnă la reflecție. Vizibil șocat de atrocitățile comise în numele credinței – masacrarea creștinilor, războaiele, terorismul – cineastul substituie epocii noastre barbare o perioadă a imperialismului creștin printre barbarii japonezi. Desigur, religia catolică e prezentată în toată generozitatea și bunătatea, când populația din satele nipone  e scoasă din tenebrele ignoranței grație luminii credinței.

Yoshi Oida & Andrew Garfield © Paramount Pictures

Cu un fel de maniheism (asumat) la vedere, Scorsese expune  paradoxurile gândirii religioase, confruntând dogmele, arătând contradicții și – mai ales – indicând relativitatea cultelor și-a culturilor. Indirect, invită spectatorii la întoarcerea spre intim, către respectul față de celălalt/diferit și pledează pentru pluralism în această perioadă în care se reîncearcă impunerea unor ierarhii (a cultelor).

Din acest voiaj ezoteric și metafizic, se naște o stare de apăsare, dar sentimentele fiecărui spectator sunt prezervate. Pe fundalul cinemaului total, maestrul artei narative de tip vizual își surprinde din nou fanii, iar noii săi “recruți” sunt Andrew Garfield și Adam Driver, respectând toate rigorile cinematografice scorsesiene, așa cum făceau, la vremea lor, DiCaprio sau De Niro. Cel mai “pop-corn” cineast al introspecției renunță la grandilocvența formală: la planurile accelerante, la travellingurile amețitoare și reduce efectul muzicii dintr-o nevoie agresivă de realism. Căile autoflagelării țin acum de tăcere și de frumusețile interiorizate. Cineastul italo-american a ajuns la un alt nivel al maturității artistice, acela în care cinemaul nu se definește doar prin stilul propriu, ci și prin maniera în care ne învață să trăim și să acceptăm imperfecțiunea. A ierta înseamnă a trăi cu conștiința păcatului/greșelii, dar și cu speranță în evoluție. Adoptând tăcerea în detrimentul retoricii și argumentelor, părintele Rodrigues și-a exprimat credința, apoi a s-a adaptat vieții locale (prin extensie, America – imperialismul cultural prin limba engleză și convențiile hollywoodiene).

Yoshi Oida, Shin’ya Tsukamoto, Andrew Garfield, Adam Driver Photo: Kerry Brown © Paramount Pictures

Silence devine un anti-western, apostat de stil, încrăcat de slăbiciune, dar o demonstrație de forță. Reprezintă victoria unei credințe care-a eșuat să se impună prin intransigența retorică, dar a recucerit prin căile liniștite, integrând inima în credința pură (fostul preot va arde, după obiceiurile nipone, într-un imens butoi din lemn, dar ținând în mâinile sale un minuscul crucifix, abil sculptat ca să evite suspiciunile japonezilor). După un inedit traseu moral, rebusul metafizic își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea filmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

Martin Scorsese @ ”Silence” (2016) © Paramount Pictures

Silence

Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Jay Cocks, Martin Scorsese (după romanul Silence de Shûsako Endô)
Imaginea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Dante Ferretti
Costumele: Dante Ferretti
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Kim Allen Kluge, Kathryn Kluge
Producători : Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich, Irwin Winkler, Vittorio Cecchi Gori

Distribuția: Andrew Garfield – Părintele Sebastião Rodrigues
Adam Driver – Părintele Francisco Garupe
Liam Neeson – Părintele Cristóvão Ferreira
Tadanobu Asano – Interpretul
Ciarán Hinds – Părintele Alessandro Valignano
Yôsuke Kubozuka – Kichijiro
Yoshi Oida – Ichizo
Shinya Tsukamoto – Mokichi
Durata: 2h41

Premii, festivaluri, nominalizări

– Chicago Film Critics Association Awards 2016 – Nominalizări: Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks)
– Indiewire Critics’ Poll 2016 – Nominalizări: Cel mai bun regizor (Martin Scorsese)
– International Cinephile Society Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor (Andrew Garfield), Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– London Critics Circle Film Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor britanic/Actorul Anului (Andrew Garfield)
– Academy Awards, USA 2017 (Oscar) – Nominalizare: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– AFI Awards, USA 2017 – Câștigător la categoria “Filmul Anului”
– Gold Derby Awards 2017 – Nominalizări: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– International Online Cinema Awards (INOCA) 2017 – Nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Destinul îmblânzit – „Silence”

Scris de pe iunie 8, 2020 în Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar, Morală, Uncategorized

 

Etichete:

Iluzii spulberate – The Great Gatsby

După îndelungi aşteptări, cea mai promovată dintre ecranizările romanului The Great Gatsby şi-a făcut debutul la a 66-a ediţie a Festivalului de film de la Cannes, 2013. Cu o distribuţie ce reuneşte staruri şi cu un buget „pompos”, regizorul Baz Luhrmann a realizat un film dur, dar captivant. Gatsby este un impostor, dar unul remarcabil. Renumit pentru „trilogia muzicală” Strictly Ballroom, Romeo + Juliet şi Moulin Rouge!, regizorul australian a creat, în recenta peliculă The Great Gatsby, o frescă barocă şi orgiastică pentru aşa-numitul deceniu al „anilor nebuni”/ les années folles din America.

La publicarea, din 1925, a romanului The Great Gatsby, scriitorul Scott Fitzgerald era sfâşiat de incertitudini, pendulând între teama de a fi scris o carte „inutilă” sau de a fi creat „o capodoperă”. Astfel, cartea sa a avut o soartă pe măsură: a fost un eşec comercial şi de receptare critică la debut, apoi a fost „reabilitată” începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi, Gatsby a devenit un simbol al civilizaţiei occidentale, romanul fiind citit / studiat de multe generaţii, în şcoală.

Regizorul Baz Luhrmann s-a confruntat şi el cu spinoasa problemă a adaptării unui roman celebru al literaturii universale. De aceea, el şi-a transferat pe ecran propria pasiune pentru literatură, dar şi admiraţia pentru o Americă năbădăioasă.

Înaintea acestei încercări de adaptare, au mai existat experienţe precum cele ale lui Herbert Brenon, în 1926, Elliott Nugent, în 1949 şi Jack Clayton, în 1974. Realizatorul australian s-a străduit să combine adaptarea respectuoasă cu propria viziune asupra universului fitzgeraldian.

În mare măsură, pelicula este fidelă naraţiunii romaneşti; acţiunea se derulează în America din 1922. Speranţa deşartă a unui om pierdut în iluzii este plasată între jazz, foxtrot, sclipici, focuri de artificii şi râuri de alcool. Deceniul furtunos iese dintre paranteze înecat în şampanie şi jazz şi este livrat spectatorilor de „zeităţi” kitsch. Leneşa „aristocraţie” se desfată între Park Avenue şi Hamptons până în Long Island. În această suburbie chic, din West Egg, Nick Carraway, un scriitor ratat, se converteşte în broker, apoi îşi închiriază o căsuţă în umbra unui conac magnific. În vecinătate, un misterios Gatsby, proaspăt îmbogăţit, organiza săptămânal petreceri dintre cele mai „sălbatice”. Convoaie de maşini de lux, politicieni, starlete, producători, gangsteri şi muzicieni bizari hălăduiau pe proprietatea bogatului Gatsby.

Pe malul celălalt al râului, în East Egg, Nick îşi reîntâlneşte verişoara, Daisy Buchanan, alături de soţul ei, Tom. Încet-încet, Nick devine confident atât al lui Gatsby, cât şi al lui Daisy. El asistă, discret, la iubirea dintre cei doi. Astfel, tânărul participă la aventurile unor fiinţe pline de dorinţe, iar secretele rămân „atât în interior, cât şi în afară”, după cum el însuşi recunoaşte. Descoperă viaţa dublă a lui Tom (Joel Edgerton) alături de Myrtle (Isla Fisher) şi află secretul vieţii /ascensiunii lui Gatsby.

The Great Gatsby

Prezenţa sa în Long Island avea drept scop recâştigarea iubirii lui Daisy, pe care o pierduse în urmă cu cinci ani. Nick devine martorul „mut” al tuturor excentricităţilor izvorâte din neobişnuita iubire a lui Gatsby. Destinul tragic al tuturor personajelor vine să zugrăvească egoismul şi narcisismul unei clase sociale rapid îmbogăţite, lipsită de responsabilităţi, dar predispusă la amnezie. Nick pătrunde într-o lume de o goliciune abisală, dar ghidată de o frenezie ce părea indexată la cotele de vârf de la Bursă. Se lasă sedus de acest vertij îmbibat cu plăceri interzise.

Ca şi în filmul Romeo + Juliet, Luhrmann încearcă să ilustreze cuvintele autorului-narator. Totuşi, unele fraze din roman, scrise pe ecran, puteau fi evitate pentru a lăsa loc emoţiei. Această ilustrare, prin cuvinte scrise direct pe ecran, relevă poziţia regizorului faţă de romanul lui Fitzgerald. Filmul său urmăreşte să redea, prin descrieri concise, acuitatea de exprimare a sentimentelor şi a impulsurilor. Rezultatul rămâne aleatoriu.

Prima apariţie a lui Daisy este o reuşită. Vedem un braţ, apoi un picior, auzim râsul, totul într-un decor supraexpus luxului, sufocat de flori şi de perdeluţe, ca într-un vis „roz”. Fiindcă Nick este singurul vector al povestirii în film, ca şi în roman, regia transcrie subiectivitatea privirii acestuia, la acel moment. Mai puţin reuşită pare a fi prima apariţie a lui Gatsby. Acesta îşi pierde din aura de mister fiind intercalat cu alte personaje îndoielnice, la una dintre petrecerile sale. Desigur, regizorul încearcă să redea „anii nebuni”, excesele acelui deceniu furtunos fără să încarce pelicula cu un romantism dulceag.

Filmul nu scapă, totuşi, de grandilocvenţa estetică proprie universului lui Baz Luhrmann. Primele şaizeci de minute, din cele 125 ale peliculei, pot fi considerate obositoare prin revărsarea de culori acidulate, focuri de artificii, mişcări nevrotice ale camerei de filmat şi conexiunile sincopate cu fundalul sonor. Suflul imprimat de 3D, de obicei apanajul unui blockbuster SF, se rarefiază treptat lăsând loc unor scene intimiste, cu două-trei personaje, în care dialogul are prioritate.

Întruparea lui Jay Gatsby şi a lui Daisy Buchanan, pe ecran, lasă să se ghicească spectrul lui Scott şi al Zeldei, a căror dragoste tumultoasă a umplut opera lui Fitzgerald. Din păcate, interpretările actoriceşti nu sunt egale calitativ. Tobey Maguire joacă un „Papă-Lapte” perfect ca să-i dea viaţă lui Nick Carraway – un bun observator al lumii „ca circ”, o lume opulentă şi perversă.

Jordan Baxter (Elizabeth Debicki), prietena lui Daisy, obiectul dorinţelor lui Nick, rămâne doar un personaj-accesoriu din pricina inconsistenţei acestuia din urmă. Impulsurile lui sunt vagi, el fiind eficient doar în redarea vieţii decadente.

DiCaprio şi Mulligan conferă lui Gatsby şi lui Daisy figuri melancolice şi comportamentele capricioase pe care scriitorul însuşi le indica în roman. Mai lunatică decât Mia Farrow, în ecranizarea lui Clayton, Carey Mulligan îi împrumută lui Daisy un amestec de inconsecvenţă şi severitate, blândeţe şi indiferenţă, care fac din aceasta o persoană evazivă. Regizorul nu recurge la eschive, ci o prezintă pe această femeie aşa cum este ea în spatele măştii de soţie – dispreţuitoare, crudă şi surdă. Gatsby are nevoie de escapade şi de artificii ca să îi atragă atenţia şi să o seducă. Filmul lui Baz Luhrmann afirmă narcisismul latent din spatele eroului. Viziunea regizorală rezumă rapid delirul nevrotic provocat de iubire, fără să-i dea răgaz pentru măreţie.

DiCaprio ştie cum să facă vizibilă fragilitatea acestui nostalgic, mişcat de pasiunea amoroasă până la obsesie. Acest aventurier, împins de megalomanie, crede că îi va câştiga inima singurei femei care conta pentru el: frumoasa şi superficiala Daisy Buchanan. Văzându-l pe Gatsby cu chipul către cer, vedem mirajul lui Romeo Montague oftând după Juliet Capulet. Văzându-l pe Gatsby în apa (din piscină) verzulie, îl vedem pe Jack Dawson din apele reci şi tulburi ale Atlanticului. Acest actor, fără vârstă, adesea confruntat cu destine funeste, îi dă pregnanţă lui Gatsby, amestecând forţa cu fragilitatea în acest fatum.

Totodată, regizorul australian povesteşte, în această peliculă, despre o Americă contemporană, cea de dinaintea crizei economice din 2008. Este o Americă arogantă şi plină de inechităţi, gata de a găsi mereu „ţapi ispăşitori”. Filmul este un elogiu adus literaturii, dar şi culturii populare (aportul adus de minorităţi). Realizatorul Baz Luhrmann aduce un omagiu şi fotografului Charles C. Ebbets, cel care-a relevat rolul clasei muncitoare şi al constructorilor de zgârie-nori. Pentru a scoate în relief punerea în oglindă a societăţii anilor ’20 şi cea a secolului al XXI-lea pune alături, în coloana sonoră, Cole Porter, Louis Armstrong şi George Gershwin (Rhapsody in Blue) alături de Jay-Z, Beyonce, Lana Del Rey şi Kanye West. Povestea narată de regizorul american, sub forma unei tragedii greceşti postmoderne, este şi o declaraţie de dragoste pentru o Americă de admirat, dar şi iritantă.

Deşi inegal din punct de vedere estetic, filmul lui Baz Luhrman rămâne o adaptare reverenţioasă, dar ambiţioasă, în ţinută postmodernă.

Regizor: Baz Luhrmann
Scriitor: F. Scott Fitzgerald / Scenarişti: Baz Luhrmann, Craig Pearce
Compozitor: Craig Armstrong / Operator: Simon Duggan / Producători: Lucy Fisher, Catherine Knapman, Baz Luhrmann, Catherine Martin, Douglas Wick / Monteuri: Jason Ballantine, Jonathan Redmond, Matt Villa

Distribuţia: Leonardo DiCaprio (Jay Gatsby), Carey Mulligan (Daisy Buchanan), Tobey Maguire (Nick Carraway), Isla Fisher (Myrtle Wilson), Joel Edgerton (Tom Buchanan), Amitabh Bachchan (Meyer Wolfsheim), Jason Clarke (George Wilson), Callan McAuliffe (Jay Gatsby tânăr)

 Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Iluzii spulberate – The Great Gatsby

Scris de pe mai 28, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

Cadrilul feminității – Little Women

Banii, statutul, dar aspirațiile artistice au constituit adevărate probleme pentru orice femeie, mai cu seamă în epocile moderne. Într-o societate în care destinul unei femei e reglat doar de un unic ‘ceasornic’ – un (bun) mariaj – argumentele ce țin de șansă sau talent intră pe un teren nisipos. Așa se face că cele trei teme majore (femeia, arta și banii) au fost basculate de energica cineastă (regizoare, scenaristă și actriță) Greta Gerwig într-o faimoasă poveste de epocă. Așadar, Greta Gerwig revine asupra dorinței de emancipare a femeii și mizează pe clasic, știind că această formulă ‘merge la sigur’ oriunde și oricând. După ce a demonstrat fragilitatea emoțională a unei adolescente, în pelicula Lady Bird, cineasta de factură alleniană (‘debitoare’ a lui Woody Allen), a adaptat, în 2019, Little Women.

Pelicula, care se bazează atât pe romanul clasic (bestseller) cât şi pe alte scrieri ale Louisei May Alcott, redă parcursul, suişurile şi coborâşurile vieţii lui Jo March, un alter ego al scriitoarei. În accepţiunea lui Gerwig, îndrăgita poveste a celor patru surori, care erau hotărâte să-şi trăiască viaţa după propriile lor criterii, este valabilă în orice epocă şi totodată potrivită pentru momentul actual. Astfel, scriitoarea Jo/Josephine (Saoirse Ronan) declară: «I can’t get over my disappointment at being a girl. /Nu pot depăși dezamăgirea de a fi fată.». Avem de-a face, totuși,  cu o frescă familială ce merită vizionată în familie.

Un soi de restaurație a patriarhatului ? Nici vorbă, pentru că Greta Gerwig orchestrează de minune disputele hollywoodiene, comedia sentimentală cu specific (Crăciun), toate asezonate  cu apă de roze și îmbibate cu melodrama socială; inocența și tristețea produc efecte năucitoare. Scenarista (nimeni alta decât Greta Gerwig !) reduce distanța dintre autoare și personajele sale. Coloana sonoră este semnată de Alexandre Desplat, asigurându-se, astfel, tonalitatea dulce-suavă. Louisa May Alcott și-a spus povestea (romanul a fost publicat în1868) prin intermediul eroinelor sale într-o epocă în care femeilor, oricât de talentate ar fi fost, le era greu să se dedice scrisului, literatura fiind rezervată exclusiv bărbaților. Doar aceștia erau tratați cu seriozitate. În centrul acțiunii se află Jo (Saoirse Ronan), o scriitoare aspirantă, în jurul căreia se țes poveștile celorlalte trei surori – convenționala Meg (Emma Watson), inocenta Beth (Eliza Scanlen) și precocea Amy (Florence Pugh ). Pelicula urmărește lupta fetelor cu greutățile vieții, în timp ce relațiile dintre ele rămân strânse și pline de afecțiune în fața tragediilor, mici sau mari, prin care trec de-a lungul timpului.

Jo March (Saoirse Ronan) – acest alter ego al scriitoarei – scrie și dorește să-și publice primul volum, dă semne de independență,  dar mentalitățile patriarhale o țin departe de succes. Secvențele din debut ne-o prezintă pe Jo March (Saoirse Ronan) în New York, la trei ani distanță după terminarea Războiului de Secesiune; tânăra femeie spera ca va trăi mai bine convingând editorii să-i publice romanele. Îi va da replică autoritarului Tracy Letts, întruchiparea aroganței paternaliste. A zecea ecranizare după romanul americancei Louisa May Alcott a însemnat, în 2019, dorința de actualizare a emancipării sub semnătura Gretei Gerwig. Panta ascendentă a mișcării #MeToo și lupta pentru re-poziționarea femeii în sistemul hollywodian au conferit sens acestei opțiuni cinematografice. Aspectul atemporal nu înseamnă că modernizarea nu e inclusă. Sensul e profund aici, nu forma. Gerwig posedă o inestimabilă calitate: sensul ritmului.

Cineasta redă o poveste despre viitorul a patru femei deosebite: în timpul Războiului Civil din Statele Unite ale Americii, acestea rămân fără suport (doctorul March fiind pe front) și trebuie să se descurce într-o lume bulversată de secesiune. Emma Watson e Meg March, sora mai mare, protectoare, fermecătoarea Florence Pugh întrupează forța de caracter a orgolioasei Amy March, pasionată de pictură, iar Eliza Scanlen este Beth March, un personaj nuanțat, cu destin tragic. De asemenea, și la capitolul personaje secundare, distribuția este strălucitoare, câtă vreme le regăsim pe Laura Dern (Marmee March) și Meryl Streep (Mătușa March). La o astfel de garnitură actoricească se alătură fermecătorul june Timothée Chalamet (din pelicula Call Me By Your Name), care trebuie să le facă față seducătorilor Louis Garrel (din pelicula L’Homme fidèle)  și James Norton; rolul  doctorului March i-a revenit lui Bob Odenkirk (Breaking Bad).

Impulsionată de o distribuție de excepție, Gerwig filmează două cronologii diferite, dar la un moment dat, paralele. Printre flashback-uri și mișcări de tip flash-forward, le regăsim pe Jo, o romancieră cu ‘apucături’ feministe, Meg, care năzuiește la un trai tihnit și așezat, Amy dornică de grandoare și micuța Beth, timidă, dar înzestrată cu talent de pianistă. Jo aruncă o privire nostalgică asupra unei perioade în care bucuria și tristețea se intersectează în viețile eroinelor.   În acest mod, Greta Gerwig reușește să facă dintr-o mostră de literatură din veacul al XIX-lea un adevărat ‘manifest’ feminist pentru adolescentele din secolul XXI. Schimburile vii, rivalitățile dintre surori, adesea violente, sunt bine conturate pe ecran. Cineasta modernizează povestea, într-un veritabil tur de forță, dar nu trădează esența scrierii originale. Nicicând, Gerwig n-a încercat să își scuze personajele sau să le justifice momentele de lașitate sau de egoism. Realizatoarea creează empatia indicând defecte, toate circumscrise naturaleții, aici, excelează Saoirse Ronan și Florence Pugh. Dimensiunea retrospectivă a filmului conferă o tonalitate melancolică și elegiacă legată de tragedia care a dus la ruptura brutală de lumea inocenței, a copilăriei. Trecerea către maturizare se face cu renunțări, aspirațiile din tinerețe se ciocnesc de micile compromisuri din viața de adult. În acest cadril vintage, realizatoarea face o reverență în fața înaintașelor sale care-au prezentat subtil  mai toate aspectele feminității. Printre broderii, dantelării, refinament (Costumele: Jacqueline Durran), romantism și calde sentimente (happy ending matrimonial), noua ecranizare – Little Women –  demonstrează redutabilul talent al Gretei Gerwig.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Greta Gerwig

Scenariul: Greta Gerwig după Little Women de Louisa May Alcott

Imaginea: Yorick Le Saux

Decorurile: Jess Gonchor

Costumele: Jacqueline Durran

Montajul: Nick Houy

Muzica: Alexandre Desplat

Distribuția:

Saoirse Ronan – Jo March

Emma Watson – Meg March

Florence Pugh – Amy March

Eliza Scanlen – Beth March

Laura Dern – Marmee March

Timothée Chalamet – Theodore ‘Laurie’ Laurence

Meryl Streep – Mătușa March

Bob Odenkirk – Robert March

Durata: 2h14

Premii, nominalizări:

·      Premiile Oscar, 2020:Categoria Rezultatul
Cel mai bun film – Amy Pascal Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
Cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
Cele mai bune costume – Jacqueline Durran Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile Globul de Aur, 2020 :Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Saoirse Ronan Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile BAFTA, 2020:Categoria: Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
 
Comentarii închise la Cadrilul feminității – Little Women

Scris de pe mai 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Privind înapoi cu duioșie – Brooklyn

Mădălina DumitracheEste foarte interesant cum doi cineaști precum scenaristul Nick Hornby (About a Boy) și regizorul John Crowley (Boy A, Intermission) – renumiți pentru producțiile cu specific masculin/boyish works – lansează o provocare prin recenta lor peliculă: Brooklyn (2015). Povestea cinematografică are în prim-plan, de această dată, o tânără irlandeză pornită pe drumul devenirii, dar cu escală în New York. Așadar, ne aflăm la începutul anilor ’50, când Eilis Lacey (Saoirse Ronan) – o tânără irlandeză, care trăiește în sud/estul Irlandei, alături de mama (Jane Brennan) și de sora ei, Rose (Fiona Glascott) – se decide să-și caute alt drum în viață. Orașul în care locuiește (Enniscorthy) poartă urmele anilor grei de după război, iar Eilis este în imposibilitatea de-a găsi un loc de muncă decent, în vreme ce sora ei ocupă un post de contabil. Singura ei speranță rămâne Lumea Nouă/America. După o călătorie plină de peripeții, ajunge în New York/ Brooklyn, oraș în care comunitatea irlandeză era foarte bine închegată. Cu ajutorul preotului Flood (Jim Broadbent), își găsește un loc de muncă la un mare magazin și locuiește într-o pensiune, alături de alte tinere aflate în căutarea unei vieți mai bune. Universul feminin din pensiunea doamnei Kehoe se aseamănă cu cel din pelicula Mona Lisa Smile.

Brooklyn 1

Metropola o bulversează într-o primă fază pe frageda irlandeză, care suferă de dor și se blochează când persoane străine încearcă să se angajeze într-o conversație cu ea. Timpul lui Eilis se scurge printre orele petrecute în spatele tejghelei, citind scrisorile de acasă (de la mama sau de la sora ei) și conversând la cină cu tinerele colocatare din pensiunea (cu aspect matriarhal) doamnei Kehoe. Orașul în care trăiește acum contrastează cu prăfoasa urbe din Wexford. În New York, femeile poartă pantofi roșii, rochii viu colorate, eșarfe și ochelari de soare, iar bărbații sunt volubili și nu seamănă deloc cu tinerii dați cu ulei în păr (à la Gary Cooper) și care poartă „același sacou bleumarin” – totuși, Eilis se mișcă prudent în acest nou decor. Șocul multiculturalismului lasă urme din primele minute asupra delicatei Eilis.

Brooklyn 2

Narațiunea cu subiect decupat din anii’50, centrată pe imaginea femeii, a fost mult timp coloana vertebrală a cinema-ului popular. Publicul contemporan, familiarizat și cu un romantism surescitat, trebuie să-și recalibreze reacțiile. Pentru spectatorii îndrăgostiți de filmele din perioada ’30-’40, anii de glorie ai lui Bette Davis, Joan Crawford și Barbara Stanwyck, Brooklyn aduce o gură de aer proaspăt. Filmul ar fi putut fi doar dulceag fără contribuția esențială a uneia dintre cele mai inteligente și convingătoare actrițe din generația ei: Saoirse Ronan. Nick Hornby (scenarist și pentru An Education) a realizat scenariul pe baza romanului lui Colm Tóibín. Legăturile profunde cu străbunii și țara natală – iată una dintre coordonatele existenței pentru orice irlandez, de aceea sentimentul dezrădăcinării va fi atât de bine zugrăvit de fragila Eilis/Saoirse. Faptul că irlandezii sunt povestitori neîntrecuți a devenit axiomatic, la fel și acela că unii dintre ei cântă precum îngerii (există, evident, o astfel de scenă în care ni se prezintă un solo de-o melncolie copleșitoare, la cina oferită de parohia irlandeză conaționalilor fără adăpost). Din păcate, pentru orice preot cu inimă de aur, așa cum este părintele Flood, există și contrabalans: teribila Mrs. Kehoe – o femei cu atât de multe impulsuri contradictorii -, desprinsă parcă din piesele lui Oscar Wilde.

Brooklyn 3

Operatorul Yves Bélanger surprinde îmbogățirea experienței lui Eilis, lărgind orizonturile: cadrele cu străzile înguste și interioarele din bisericile austere și reci din Irlanda vor alerna cu animația de peste Atlantic, toate reflectate în privirea albastră a lui Eilis/Saoirse. Deși lipsită de vlagă în primele momente de pe teritoriul Lumii Noi, tânăra va trece peste ruptură și va găsi o „fereastră deschisă” odată cu apariția lui Tony. Filmul se-nrudește cu peliculele din categoria émigré cinema (In Amrica, 2002, Jim Sheridan sau The Immigrant, 2013, James Gray) și evocă neputințele și zbaterile celor care-și schimbă cursul vieții (locul și identitatea). În Irlanda natală, Eilis era o fiică cu un trecut, în America este doar o femeie cu un viitor; în ambele poziții, starea nu este tocmai confortabilă. Muzica are rolul de povestitor și marchează atât noile versuri, cât și vechiul refren din viața tinerei. Scena de la cina de Crăciun răscolește dorul de casă și accentuează talentul înnăscut al irlandezilor (Iarla Ó Lionáird intonează magistral un cântec de dragoste tradițional irlandez (Casadh an t-Súgáin). Instalatorul italian – Tony – va schimba traiectoria oscilantă a junei irlandeze. Vorbind o engleză cu accent, dar dornic de-a avea familia sa, Tony (Emory Cohen cu un aer de James Dean stângaci) o introduce în universul multicultural al Lumii Noi. Deși asimetria dintre cei doi tineri este evidentă (fizic, cultural), incongruența va cumpăni în dragoste și o va forța pe Eilis să aleagă. Întorsătura din scenariu – moartea subită a surorii din Irlanda – va modifica atitudinea eroinei. La revenirea în țara natală, Eilis va fi curtată (la impulsul familiilor) de junele Jim Farrell (Domhnall Gleeson). Arătosul moștenitor, cu aspect de preppy boy, pare partida perfectă pentru suava Eilis. Deodată, tânăra cu sclipiri în privire se află în ingrata situație de-a alege. Cumpăna din Brooklyn se reduce la această decizie a lui Eilis. Așa-zisa „potrivire perfectă” să fie cheia care desferecă drumul spre fericire? Din fericire, eroina nu se încadrează la categoria fetelor naive și pasive, dispuse să-i lase pe alții să decidă pentru ea, ci știe să acționeze cum e mai bine pentru viitorul ei. În balanță, exista opțiunea de-a trăi alături de un bărbat frumos, înstărit și curtenitor, dar într-o lume cu mentalități obtuze, limitată, iar cealaltă variantă era cea de-a fi iubită de-un june modest, dar onest, într-o lume deschisă și lipsită de false pudori. La doar puțin peste douăzeci de ani, Saoirse Ronan aduce mereu ceva deosebit, la fiecare nou rol, acum, o simplitate îmbinată cu un aer de misticism.

Brooklyn 4

Privirea de ciută, vorbirea în tonuri joase, atitudinea fermă – toate – conferă  un stil lipsit de ornamente. Acțiunile ei de pe ecran ne fac să intuim gândurile și faptele personajului său. Gesturile, minuțios nuanțate, inflexiunile vocii fac din Saoirse Ronan o prezență convingătoare și cuceritoare. Clipirile de furie și uitătura stranie ne fac să înțelegem disprețul pe care îl avea Eilis față de persoanele lașe și limitate din orașul ei natal, așa cum era bătrâna intrigntă care-i mărturisea perfid: „The world is a small place.” La această actriță, dezvoltarea interioară se reflectă coerent în schimbarea exterioară. Ochii ei privesc mai departe, spre o Lume Nouă; este precum o roză care s-a deschis după ce-a parcurs o lungă și întortocheată călătorie.Totul este bine pus la punct în aceste imagini, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, iar tânăra poartă pe umerii ei tot romantismul și toată frumusețea din Brooklyn.

Deși nu este lipsit de unele clișee (scenele de traversare a Oceanului, triajul, renumita Coney Island, simetria început-final, precum în clasicul All About Eve din 1950), Brooklyn nu rămâne doar old-fashioned (costumele și machiajul sunt fidele epocii descrise), ci este o emoționantă poveste despre împăcarea cu sine, cu trecutul și acceptarea cu seninătate a viitorului. În acest rit de trecere, în pofida dorului copleșitor, eroina vrea să ştie cine este cu adevărat și privește stăruitor undeva… departe.

Regizor: John Crowley
Scenarist: Nick Hornby
Operator: Yves Bélanger
Muzica: Michael Brook
Producător: Finola Dwyer
Monteur: Jake Roberts

Distribuţia:
Saoirse Ronan (Eilis Lacey)
Domhnall Gleeson (Jim Farrell)
Michael Zegen (Maurizio)
Emory Cohen (Tony)
Mary O’Driscoll (Miss McAdam)
Julie Walters (Doamna Kehoe)
Eileen O’Higgins (Nancy)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-un rol principal, nominalizat: Saoirse Ronan
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Julie Walters
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Nick Hornby
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat: Odile Dicks-Mireaux
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj și hairstyle, nominalizat: Morna Ferguson, Lorraine Glynn
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Saoirse Ronan
Premiul BAFTA (2016) – Cel Mai Bun Film Britanic, nominalizat: Finola Dwyer, John Crowley, Nick Hornby

Oscar (2016)
Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Saoirse Ronan
Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Nick Hornby

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Privind înapoi cu duioșie – Brooklyn

Scris de pe mai 19, 2020 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web