RSS

Arhive pe categorii: Filme de Oscar

Extraordinara odisee a unui lup – The Wolf of Wall Street

Martin Scorsese revine, odată cu The Wolf of the Wall Street (2013), la nivelul său de vârf în materie de naraţiune polifonică, amintind de Goodfellas (1990). Cu această nouă dramă biografică creează o frescă surprinzătoare şi euforică, de o insolentă forţă a unei Americi mereu surprinzătoare. Filmul este o adaptare a romanului autobiografic al lui Jordan Belfort, graţie scenaristului de excepţie, Terence Winter (The Sopranos,  Boardwalk Empire).

The Wolf of Wall Street este povestea unui broker care a trăit ”visul american”, ce s-a prefăcut în coşmar. A început de jos, a avut o ascensiune fulgerătoare, dar lăcomia  şi succesul  ameţitor – puterea dobândită -, l-au transformat din broker onest în infractor implicat în scandaluri de corupţie, înşelăciune şi crimă.

Filmografia lui Scorsese, mereu bivalentă, cu două tipuri de abordare, cea intimistă (omul supus sorţii) şi cea epico-ironică (capitalismul tipic american). Adesea, eroii săi sunt personaje puternice, dar odată izbiţi de megalomanie, aceştia devin patetici şi cad în derizoriu. Jordan Belfort are un destin “bigger than life”, pendulând între mărire şi decădere. Bani, femei, petreceri, droguri, distracţii decadente – tentaţiile erau la tot pasul şi atât de uşor de obţinut. Ameninţarea legii devenea palidă, el putea cumpăra orice şi pe oricine. Pentru Jordan şi restul “haitei de lupi”, nimic nu era destul sau prea mult, iar “modestia era pentru proşti”. La începutul filmului, Belfort este un simplu lucrător, complet detaşat faţă de orgoliul superiorului său (Matthew McConaughey). Încet-încet, este prins în cursa nebunească a grozăviilor din anii ’90 (coke, cash, call girls) şi-şi va  trăi viaţa ca pe o imensă petrecere. Belfort devine rege într-un regat fără legi, el nu are capacitatea de-a pricepe că se găseşte într-un Babilon fără cultură (lumea sa se reducea la orgiile de la birou). Vidul existenţial favorizează existenţa acestei maşinării a crizei permanente. Rechinul financiar (Leonardo DiCaprio, magistral) devine unul dintre cei mai bogaţi oameni din New York, dar subestimează dimensiunea infernală a universului din care-a ieşit.

Scorsese şi-a exprimat dintotdeauna (Casino, Gangs of New York, Aviator) interesul pentru genul de personaje (gangsterul, criminalul, afaceristul) care au constituit “răul necesar” pentru american dream / visul american. Poate niciun alt realizator nu a reuşit să redea mai bine balansul dintre law şi outlaw, jocul măştilor din spatele peronului către american way of life, aşa cum a făcut-o Martin Scorsese. Cineastul italo-american, fascinat de catolicism,  îşi  revitalizează vechile obsesii (pierderea bunului-simț, paradisuri artificiale, demoni interiori, comunităţi şi clanuri, acceptarea iremediabilului), accentuând paradoxurile acestei lumi.  Prins în cercul vicios şi parodic, Belfort multiplică ironiile – cartea sa va deveni un best-seller, viaţa sa va fi adaptată şi redată marelui ecran. Scorsese aduce în prim-plan râsul din faţa angoasei, camera ubicuă a realizatorilor îl însoţeşte pe Belfort peste tot; această complicitate poate fi numită insolenţă. Abia ieşit din puşcărie, lupul devine coach profesionist.

The Wolf of the Wall Street este opera-bufă ce dă la iveală metamorfozarea unui om în lup, a lupului în larvă şi-a modelului în guru. Între coborârile în infern convulsive din această comedie neagră, regăsim o distribuţie fascinantă: Leonardo diCaprio (la a cincea colaborare, după Gangs of New York, AviatorThe Departed, Shutter Island), Matthew McConaughey (demenţial) şi grăsunul bonom Jonah Hill (într-un rol destul de ambiguu, mereu în umbra lui DiCaprio /Jordan Belfort).

Dar filmul nu se reduce la înşiruirea performanţelor actoriceşti, ci reaminteşte, prin energia contagioasă (amplificată de coloana sonoră), tot ceea ce putem iubi în cinema-ul lui Martin Scorsese. De data aceasta, au fost necesare aproape trei ore, petrecute printre flăcări şi cenuşă, pentru a povesti traseul grandios al unei epave.

Regizor: Martin Scorsese. Scriitor: Jordan Belfort. Scenarist: Terence Winter. Compozitor: Howard Shore. Operator: Rodrigo Prieto. Producător: Riza Aziz, Leonardo DiCaprio, Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff. Monteur: Thelma Schoonmaker.

Distribuţia:  Leonardo DiCaprio (Jordan Belfort), Jonah Hill (Donnie Azoff), Matthew McConaughey (Mark Hanna), Jon Favreau (Manny Riskin), Margot Robbie (Naomi Lapaglia), Jon Bernthal (Brad), Rob Reiner (Max Belfort), Kyle Chandler (Patrick Denham), Ethan Suplee (Toby Welch).

Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie: Leonardo DiCaprio; Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun film, nominalizat; Oscar (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Martin Scorsese; Oscar (2014) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Jonah Hill; Oscar (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Terence Winter; Oscar (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Leonardo DiCaprio; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Martin Scorsese; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Terence Winter; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Thelma Schoonmaker; Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun actor, nominalizat: Leonardo DiCaprio

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Destinul îmblânzit – Silence

Martin Scorsese își invită spectatorii în inima tenebrelor. Silence este o profundă reflecție asupra credinței, dar și o magistrală lecție de cinema, pledând pentru înțelepciune în pofida oricărei dâre de prozelitism deplasat. Scenariul a fost scris de Scorsese, împreună cu Jay Cocks, şi are la bază romanul publicat în 1966 de Shusaka Endo/ Endō Shūsaku (japonez convertit la creștinism) și care pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Cineastul italo-american își ține sub  tăcere / Silence ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson.

Recenta producție este povestea pusă într-un context istoric insolit: doi misionari (preoți iezuiți) portughezi pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi catolicismul, dar și în căutarea mentorului lor dispărut (Părintele Ferreira). Europenii (spaniolii  și portughezii) descoperiseră acolo un ținut nesigur, în care creștinismul fusese declarat ilegal. De aceea, acțiunea lor devine o probă extrem de periculoasă. În Japonia medievală, elita samurailor ducea o luptă de eradicare a creştinismului, prigonind toți adepții/«kirishitan» care erau vânaţi şi torturaţi, forţaţi să renunţe la credinţă sau ucişi în chinuri greu de imaginat astăzi. Tema este pasionantă, ne menține țintuiți în fotolii timp de multe ceasuri într-o urmărire, cu sufletul la gură, a europenilor care-au încercat mondializarea unui  cult.

Silence își trage forța dintr-o inedită uniune între tenebre și lumină, un “big-bang” ivit din șocul cultural care duce la contradicții și rezistență. Într-o epocă cvasibiblică, lupta dintre proaspăt-creștinii și cruzii niponi se desfășoară pe teritoriul mâlos din Țara Soarelui Răsare. Deși abia fuseseră convertiți de misionarii de la Vatican, locuitorii sunt umiliți, torturați cu scopul de a-i face să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, apostat, care-a fost copleșit de torturi până a cedat negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei. Subiectul acestui thriller original în care cuvintele, gândurile și deciziile sunt grave ne îndeamnă la reflecție. Vizibil șocat de atrocitățile comise în numele credinței – masacrarea creștinilor, războaiele, terorismul – cineastul substituie epocii noastre  barbare o perioadă a imperialismului creștin printre barbarii japonezi. Desigur, religia catolică e prezentată în toată generozitatea și bunătatea, când populația din satele nipone  e scoasă din tenebrele ignoranței grație luminii credinței.

Cu un fel de maniheism (asumat) la vedere, Scorsese expune  paradoxurile gândirii religioase, confruntând dogmele, arătând contradicții și – mai ales – indicând relativitatea cultelor și-a culturilor. Indirect, invită spectatorii la întoarcerea spre intim, către respectul față de celălalt/ diferit și pledează pentru pluralism în această perioadă în care se reîncearcă impunerea unor ierarhii (a cultelor). Din acest voiaj ezoteric și metafizic, se naște o stare de apăsare, dar sentimentele fiecărui spectator sunt prezervate. Pe fundalul cinemaului total, maestrul artei narative de tip vizual își surprinde din nou fanii, iar noii săi “recruți” sunt Andrew Garfield și Adam Driver, respectând toate rigorile cinematografice scorsesiene, așa cum făceau, la     vremea lor, DiCaprio sau De Niro. Cel mai “pop-corn” cineast al introspecției renunță la grandilocvența formală: la planurile accelerante, la travellingurile amețitoare și reduce efectul muzicii dintr-o nevoie agresivă de realism. Căile autoflagelării țin acum de tăcere și de frumusețile interiorizate. Cineastul italo-american a ajuns la un alt nivel al maturității artistice, acela în care cinemaul nu se definește doar prin stilul propriu, ci și prin maniera în care ne învață să trăim și să acceptăm imperfecțiunea. A ierta înseamnă a trăi cu conștiința păcatului/greșelii, dar și cu speranță în evoluție. Adoptând tăcerea în detrimentul retoricii și argumentelor, părintele Rodrigues și-a exprimat credința, apoi a s-a adaptat vieții locale (prin extensie, America – imperialismul cultural prin limba engleză și convențiile hollywoodiene).

Silence devine un anti-western, apostat de stil, încrăcat de slăbiciune, dar o demonstrație de forță. Reprezintă victoria unei credințe care-a eșuat să se impună prin intransigența retorică, dar  a re-cucerit prin căile liniștite, integrând inima în credința pură (fostul preot va arde, după obiceiurile nipone, într-un imens butoi din lemn, dar ținând în mâinile sale un minuscul crucifix, abil sculptat ca să evite suspiciunile japonezilor). După un inedit traseu moral, rebusul metafizic își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea flmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

Silence

Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Jay Cocks, Martin Scorsese (după romanul Silence de Shûsako Endô)
Imaginea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Dante Ferretti
Costumele: Dante Ferretti
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Kim Allen Kluge, Kathryn Kluge
Producători : Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich, Irwin Winkler, Vittorio Cecchi Gori
Distribuția: Andrew Garfield – Părintele Sebastião Rodrigues
Adam Driver – Părintele Francisco Garupe
Liam Neeson – Părintele Cristóvão Ferreira
Tadanobu Asano – Interpretul
Ciarán Hinds – Părintele Alessandro Valignano
Yôsuke Kubozuka – Kichijiro
Yoshi Oida – Ichizo
Shinya Tsukamoto – Mokichi
Durata: 2h41

Premii, festivaluri, nominalizări:

– Chicago Film Critics Association Awards 2016 – Nominalizări: Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks)
– Indiewire Critics’ Poll 2016 – Nominalizări: Cel mai bun regizor (Martin Scorsese)
– International Cinephile Society Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor (Andrew Garfield), Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– London Critics Circle Film Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor britanic/Actorul Anului (Andrew Garfield)
– Academy Awards, USA 2017 (Oscar) – Nominalizare: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– AFI Awards, USA 2017 – Câștigător la categoria “Filmul Anului”
– Gold Derby Awards 2017 – Nominalizări: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– International Online Cinema Awards (INOCA) 2017 – Nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Destinul îmblânzit – Silence

Scris de pe decembrie 11, 2019 în Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar, Morală, Relativitate

 

Etichete: , , ,

The Irishman – alesul criticilor de film din LA și mare favorit la Globurile de Aur

Toată lumea a răspuns «prezent» la o “reuniune familială” fără precendet. Încă o dată, forța simbolică funcționează: vocea din off se adresează spectatorilor Netflix, acești copii crescuți și educați să-i considere pe DeNiro, Pacino și alții ca ei, legende nemuritoare ale cinemaului. Cu toate acestea, The Irishman ne arată că, în realitate, și acestea pot fi…obosite și chiar…muritoare.

Anunțat cu regularitate, apoi lăsat în urma altor lungmetraje, The Irishman este un film despre care se poate spune, din capul locului, că este prea lung (trei ore și jumătate), dar și cel care a necesitat cele mai mari costuri pentru realizator. Gigantul de la SVOD, Netflix, a cumpărat drepturile de autor și i-a oferit lui Scorsese «cartea albă».

Proiectul, așteptat de mai bine de zece ani este o bijuterie servită de un trio actoricesc de excepție. Filmările principale au început în septembrie 2017, în New York și în Mineola, dar și Williston Park din Long Island – și s-au încheiat în martie 2018. Premiera mondială a avut loc la cea de a 57-a ediție a Festivalul de Film de la New York (pe 27 septembrie 2019) și o lansare limitată în cinematografe la 1 noiembrie 2019, urmată, apoi, de lansarea oficială pe Netflix.

Pelicula reprezintă un cumul al elanului fantasmelor scorsesiene, dar și al cinefililor, o saga despre crima organizată din America de după cel de-al Doilea Război Mondial, prin ochii veteranului de război Frank Sheeran, escroc și asasin plătit, care a lucrat pentru unele dintre cele mai cunoscute personaje ale secolului al XX-lea. Pelicula  narează o poveste care se întinde pe parcursul multor decenii. În The Irishman, aura unor monștri sacri precum Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci, fără a uita de Martin Scorsese, capătă altă coloratură, în plină era streaming-ului. După ce-a făcut demonstrația măiestriei sale cu The Wolf of Wall Street, Hugo Cabret și Silence, la 76 de ani, cineastul incită publicul cu această nouă propunere. Persistă o legitimă întrebare: ce-ar mai putea aduce nou într-un registru pe care l-a părăsit în glorie?

Fotografia care însoțește cronica din The New Yorker.

The Irishman urmărește unul dintre cele mai mari mistere nerezolvate din istoria americană: dispariția legendarului șef de sindicat – Jimmy Hoffa – și prezintă o călătorie extraordinară prin coridoarele ascunse ale crimei organizate: modul de funcționare, rivalitățile și legăturile cu politica. De asemenea,   aduce o nouă fructuoasă colaborare  între Martin Scorsese și Robert De Niro, după Mean Streets (1973) și Casino (1995). La mai bine de două decenii distanță, cineastul se întoarce la fresca (criminală) care i-a adus un renume mondial. La baza poveștii epice, se află romanul lui Charles Brands,I Heard You Paint Houses (Frank ‘The Irishman’ Sheeran and the Inside Story of the Mafia, the Teamsters, and the Final Ride by Jimmy Hoffa), bazat pe faptele din viața reală a lui Frank Sheeran. Sheeran aka Irishman din titlu a fost un funcționar din sânul sindicatului numit Teamsters (cel mai mare din Statele Unite), prezidat de Jimmy Hoffa, așadar, doi oameni acuzați de legături secrete cu crima organizată. În cultura populară, personajul Hoffa a fost deja evocat, drept sursă de inspirație pentru F.I.S.T de Norman Jewison (scris de Sylvester Stallone care deținea și rolul principal), apoi – mai lăturalnic – în lungmetrajul lui Danny DeVito, intitulat Hoffa, unde Jack Nicholson îl întrupa pe șeful organizației. Așadar, lui Robert De Niro îi e rezervat rolul lui Frank Sheeran, Joe Pesci iese din pensionare pentru a-i da chip unei figuri emblematice a gangsterismului, Russell Bufalino, în vreme ce Al Pacino își face botezul în fața camerei maestrului, întrupându-l pe Jimmy Hoffa.

Alături de acești «grei» ai marelui ecran, apar și Ray Romano, Bobby Cannavale, Anna Paquin, Stephen Graham, Stephanie Kurtzuba, Jesse Plemons și Harvey Keitel, în roluri secundare. Pelicula îi prezintă pe Frank Sheeran (De Niro), șofer de camion, care devine un ucigaș plătit. Acesta ajunge să fie asociat al mafiotului Russell Bufalino (Pesci) și a familiei sale, incluzând perioada în care a lucrat pentru puternicul lider de sindicat Jimmy Hoffa (Pacino). În acest road-movie, bătrânul Frank Sheeran își convoacă marile moment din viața sa, ca într-un lung voiaj în mașină, alături de Bufalino și femeile lor. Vechiul sindicalist din mafia italo-americană își aduce aminte de raporturile profesionale și amicale cu Jimmy Hoffa, președintele Sindicatului camionagiilor (desființat în 1964 din motive de escrocherie și fraudă).

În Mica Italie din New York, Scorsese a văzut cum se derulează scene de violență de toate genurile (atrocități brutale și sexuale), de aceea, acest microunivers l-a marcat în mai toată cariera sa cinematografică (Mean Streets, Raging Bull, Goodfellas). Prin urmare, din anii ’90, Scorsese a fost considerat cineastul care a tratat într-o manieră realistă crima organizată (Cosa Nostra din New York). Fluidă, dar    și spectaculoasă, camera de filmare ni-l prezintă – în interiorul unei case – pe Robert De Niro îmbătrânit, într-un scaun cu rotile. Frank Sheeran nu este nici Jimmy Conway, nici Sam Rothstein, chiar dacă împărtășește cu acesta din urmă o anumită sobrietate. Eternul “număr doi”, împărțit între loialitate și obligațiile sale, se găsește într-o poziție aflată în umbră, fără mari posibilități de ascensiune.

Din primul act, The Irishman pare că se înscrie în continuitatea predecesorilor săi, apoi se bifurcă, progresiv, și capătă o traiectorie introspectivă. Prin urmare,  ne aflăm în fața unei adevărate «rise and fall/ mărire și decădere» scorsesiene, ceea ce implică motivele comune (râul în care sunt aruncate armele, rapelul către deșertul din Las Vegas unde erau odinioară îngropate cadavrele), tematica abordată (răscumpărarea/izbăvirea, aici, imposibilă, e la fel de importantă), peripețiile așteptate (ascensiunea e mult prea «previzibilă» decât căderea). În toată evoluția, doar violența reprezintă un punct semnificativ.

Motiv inedit și sursă de scepticism, «provocarea tehnologiei» a fost utilizată, aici, de regizor pentru a modifica trăsăturile lui Robert De Niro, marcând îmbătrânirea sau întinerirea personajului interpretat de acesta. Aceste intervenții, operate asupra lui De Niro, ne reamintesc de prestația sa, de excepție, din Raging Bull (Jake La Motta) în al cărui epilog, actorul apărea îmbătrânit, grație tehnicilor de machiaj și protezelor artizanale. Această prematură îmbătrânire reprezenta o sumă de posibilități, care nu corespund realității, așa cum – în cazul de față – noua propunere (de întinerire) este una ireală. Acest punct reprezintă o nouă pistă: jocul «fals» vs. «adevărat», în  care Scorsese mixează marile figuri, reale și fictive (moștenite din propria sa mitologie cinematografică).

Reformatul tandem De Niro-Pesci, ambii excelenți, reactivează succesul din ultimelor decenii. În această peliculă, regăsim urme din Silence: ca și în precedenta peliculă, Scorsese a inoculat o subtilă lentoare și un suflu meditativ, care se contrapun mașinăriei gangsterilor: camionagiul Frank Sheeran (Robert De Niro) revine în grupările de crimă organizată și devine omul de bază al carismaticului Russell Bufalino (Joe Pesci), căruia îi va rămâne toată viața fidel. Niciun autor a reușit să înscrie atât de bine raporturile de forță și de putere într-o perspectivă istorică.

Așadar, The Irishman evocă mai multe episoade importante din anii ’60 – începând cu tentativa eșuată a invaziei militare în Cuba, alegerea lui John Fitzgerald Kennedy ca președinte al S.U.A., apoi asasinarea acestuia, de la nominalizarea fratelui său, Bobby ca ministru al justiției, războiul din Vietnam și alegerea lui Nixon. Amplă și densă, fresca cinematografică se bazează pe un scenariu complex, cu o structură divizată în trei temporalități distincte, și beneficiază de calitățile de povestitor ale cineastului, care-i conferă fluiditate narativă. Studiul despre viața mafiotului Frank Sheeran ține oglinda în fața unei lumi și aruncă spoturi de lumină înspre perioadele-cheie. Într-un film cu o durată excepțională, narațiunea se articulează în jurul multor flashback-uri, reconstituind corect (socio-istoric) epocile – anii ’60 și ’70. Totuși, ambiguitatea e semnificativ surprinsă când tenta de tristețe resimțită de Hoffa și ai săi e legată de anunțul decesului lui JFK, din 22 noiembrie 1963. Bunăoară, vechiul sodat, devenit asasin pentru mafia, e împărțit între profunda amiciție pentru celelalte două personaje și decizia finală, mai ales, efectul pe care îl are aceasta în relația cu una dintre fiicele sale, Peggy (Anna Paquin). Digresiunile nostalgice sunt destul de greu de digerat (interpreții trec de la vârsta de  24 la  cea de 80 de ani);  dacă filmul ar fi fost realizat în formatul unei mini-serii, cu siguranță, forța emoțională din interpretarea actoricească ar fi fost mult mai bine resimțită de public.

Martin Scorsese narează istorii dintr-o țară cangrenată din interior, în comparație cu “eșantionul” din Las Vegas-ul ilustrat în Casino. Integritatea artistică, etica cinematografică (de care-a dat mereu dovadă cineastul) îl mențin la o riguroasă distanță față de o lume (și o industrie) în descompunere. Cam așa s-ar traduce gestul romantic și melancolic al unui «gigant» care nu cedează în fața facilității nostalgice. Contururile se ivesc în toată durata-fluviu, iar Martin Scorsese observă și studiază timpul (care-a trecut și care-a rămas). Chestiunea a morții se întrevede mereu, greție fidelului alter-egoregizoral/ Robert DeNiro. Aproape Eastwoodian în maniera sa testamentară, ne lasă să contemplăm un om ros de regrete, de erori ale trecutului, în imposibilitatea de a se reabilita (analogia cu Clint Eastwood pleacă de la declarația de adio a cineastului pentru genul western, în 1992 odată cu Unforgiven).

O calitate imensă- de necontestat – este cea interpretărilor actoricești, îndeosebi cea a lui Joe Pesci, șeful din nord-estul Pennsylvaniei. Scos de la pensionare, demonstrează încă o dată că forța interpretativă ține de vocație, venerabilul actor întrupează cu precizie și minuțiozitate toate nuanțele psihologice. De Niro, ca de obicei, exploatează, deja, celebrul său rictus și punctează momentele semnificative (jena ivită din necesitatea eliminării amicului său, Hoffa). Lui Al Pacino i se oferă șansa de a-și etala paroxismul vocal. Puțintel la trup, dar mare în exploziile colerice, maestrul conferă greutate unui personaj care ne poartă prin meandrele strategiilor alambicate din dorința de a supraviețui cu orice preț. Toate buclele temporale ne conduc la solitudinea inițială a lui Sheeran și scot în evidență motivul central. După ce a încercat în zadar să o recontacteze pe fiica sa, Sheeran pare mai izolat ca oricând. Ca de obicei, la Scorsese, intimitatea crepusculară e o formă de eleganță.

Regia: Martin Scorsese

Scenariul: Steven Zaillian după I Heard You Paint Houses de Charles Brandt

Imagiea: Rodrigo Prieto

Decorurile: Regina Graves

Costumele: Christopher Peterson, Sandy Powell

Montajul: Thelma Schoonmaker

Muzica: Robbie Robertson

Distribuția:

Robert De Niro – Frank Sheeran

Al Pacino – Jimmy Hoffa

Joe Pesci – Russell Bufalino

Harvey Keitel – Angelo Bruno

Bobby Cannavale – Felix DiTullio

Ray Romano – Bill Bufalino

Stephen Graham – Anthony Provenzano

Anna Paquin – Peggy Sheeran

Durata: 209 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la The Irishman – alesul criticilor de film din LA și mare favorit la Globurile de Aur

Scris de pe decembrie 10, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Memoria apei – Frozen II

 Oare de ce Elsa se născuse cu puteri magice ? Aflăm, desigur, în Frozen II, când răspunsul la această întrebare pune în pericol ținutul Arendelle. Cu ajutorul Annei, al lui Kristoff, Olaf și Sven, Elsa va fi nevoită să parcurgă un anevoios traseu. Dacă în Frozen I, Elsa se temea că puterile sale ar putea distruge Arendelle, în continuarea din Frozen II, ea speră ca aceste forțe să o ajute să scape ținutul de orice blestem. Așadar, povestea începe la ceva vreme după evenimentele din primul film, într-un Arendelle ai cărui locuitori se bucură de pace. Iniţial, cea mai mare provocare a poveştii pare să fie dorinţa lui Kristoff (Jonathan Groff) de a o cere în căsătorie pe Anna (Kristen Bell). Din păcate, asta doar până când Elsa (Idina Menzel) aude o voce misterioasă ce-i aduce aminte de un cântec de leagăn din copilărie. O ameninţare supranaturală şi posibilitatea ca trecutul regatului să nu fie la fel de luminos precum credeau cele două surori le vor arunca pe eroine într-o nouă aventură, într-un decor de-o fermecătoare bogăție vizuală. Echipa reunită a celor de la studiourile Disney propune un lungmetraj demn de succesul obținut anterior cu pelicula din 2013, când încasările, la nivel mondial, au sfidat orice concurență pentru un film de animație. De-atunci, puterile magice ale Elsei și năzdrăvăniile paradoxalului Olaf au căpătat nuanțele unui fenomen social. Producătorii de la Disney au acordat o mare atenție poveștilor clasice (canavaua Hans-Christian Andersen), efectelor speciale și, în egală măsură, valorilor tradiționale (familie, prietenie, natură, puritatea sentimentelor).

Dacă în Frozen I, decorul era mai puțin luat în serios, iar finalul înghețat dădea fiori, în actuala producție, sarcinile de lucru ale tehnicienilor vizează efectele speciale și melodiile mai puțin incitante, așa cum a fost «Let It Go !» (ultra-premiat, laureat cu premiul Oscar în 2014). Coloana sonoră a fost lăsată în grija unui duo de excepție: Anderson-Lopez & Robert Lopez, propunând melodii mai duioase, în acord cu politica studiorilor: să placă întregii familii! Tonul general nu vizează, defel, autoderiziunea, căci, în mai toate filmele casei Disney, personajele principale sunt rodul unei concepţii idealiste, simplificată în structură şi forme generatoare de emoţii, căci răspund dorinţelor umane cele mai profunde şi reprezintă – după normele disneyene – aspiraţiile publicului: dragostea, fidelitatea, bunătatea, speranţa în mai bine, concretizată în happy-end.

Ingredientul care transformă orice producție Disney ăntr-o mică bijuterie artistic este, desigur, umorul. Grație simpaticului Olaf, povestea se derulează cu voioșie, multiplicând scene și referințe din alte producții care-au avut mare succes de public (Shrek, TheLion King, Frozen I). Dacă în anii de început ai studiourilor, prințesele Disney (Cinderella, Sleeping Beauty) erau mereu în așteptarea unui prinț, acum, acestea par atinse de suflul modernității. Frozen II aplează la beneficiile tehnologiei, în materie de animație pentru marele ecran, dar se îngrijește și de relațiile familiale («Anna: “Two sisters, one mind ”/ Două surori, o singură minte »). Așadar, strânsa legătură dintre surori, iubirea față de părinți și forța individuală rămân embleme ale acestor veritabile prințese de tip «Girl Power».

Anna și Elsa sunt comunicative și au multă energie; Elsa are o mare putere (un creier supraconștient), iar Anna posedă o debordantă vivacitate. Ambele prințese sunt foarte hotărâte și au mereu alături de ele prieteni devotați. Adorabilul Olaf (vocea împrumutată de la simpaticul Josh Gad) e veșnic amenințat de câte-o dezmembrare, dar statutul de «mascotă veselă» nu îl lasă să se vaite. Mai nou, e măcinat de interogații: « Olaf:Hey, let me ask you, how do you guys cope with the ever increasing complexity of thought that comes with maturity”?/Hei, dă-mi voie să te întreb cum faci tu față unei complexe situații: maturizarea? » adresate copiilor (!) din preajma sa. Nu doar în această scenă hilară sunt distilate noțiuni fundamentale, precum ideea că apa e legată de memorie (idee științifică analizată de Patricio Guzmán în documentarul The Pearl Button).

Citiți și Dulcea cărare a copilăriei – The Nutcracker and the Four Realms

În Frozen II, pare să devină pivotul narativ central. Frica este un element cvasi-permanent; Elsa se teme că puterile sale magice ar putea face rău, dar și teama de a deteriora planeta (mesajul indirect însumat de povestea animată). Prin urmare, spectatorul, fie copil, fie matur, va conștientiza pericolul distrugerii planetei. Ideea devine și mai percutatntă grație efectelor vizuale spectaculoase, dintre care amintim calul spectral, labirintul de gheață și giganticele valuri ale oceanului. Forța metafizică a imaginilor tridimensionale evocă o lume amenințată cu dispariția, dar și regăsirea vieții (întrupare și mișcare). Performanțele digitale de la compania Disney îi determină pe spectatorii de toate vârstele să abandoneze realitatea și să se refugieze, timp de 103 minute, în epopeea animată de pe ecran. Mesajul este direct: la finalul feeriei de pe ecran, e nevoie de (re)conectarea cu natura!

Chiar dacă pe ecran se cântă, se dansează, în gigantice tablouri vivante, se desprinde și un fior de lirism. Explorând misterioasele origini ale puterii prințesei Elsa, actuala peliculă activează melancolia. Prințesele voioase retrăiesc frumusețea clipelor copilăriei, petrecute alături de părinții lor («Elsa: “[to Anna] Do you want to build a snowman?/Vrei să construim un om de zăpadă ?»).

Odată cu aceste amintiri, Elsa aude o voce lăuntrică care o călăuzește spre Pădurea Fermecată. Este imediat urmată de Anna, devotatul Kristoff, alături de renul Sven și neobositul Olaf. Din nou, Elsa va avea de înfruntat forțe misterioase. Nordicul tărâm – Arendelle – ia forma unui “paradis pierdut”. Aventura exterioară se suprapune cu aventura interioară, iar personajele își confruntă stările de spirit. Și Elsa și Anna trebuie să-și regleze relația cu trecutul comun, iar mezina trebuie să fie atentă și la trăirile montaniardului Kristoff (înduioșător de îndrăgostit de neastâmpărata roșcovană). Fiecare personaj are multe de spus (chiar și Olaf are o sumedenie de amintiri), dar tematica abordată a căpătat maturitate.

Flashback-urile pendulează între două regate antagonice: Arendelle vs. Northuldra (populația celui din urmă trăia într-o pădure stăpânită de cele patru elemente). La prima vedere, diferențele dintre cele două civilizații se rezumă la două concepții despre animație: una e fondată pe imitarea realului (giganții din piatră), cealaltă pe exploatarea plasticității numerice (de exemplu, chiar Olaf se destramă în cristale de gheață ce împânzesc tot ecranul). Personajul-mascotă/Olaf e capabil să își permute diferite părți ale corpului sintetizând capacitatea animației numerice de a conferi viață unei materii inerte, regăsindu-și mereu forma originală. Fulgii de zăpadă de pe ecran rememorează o formă anterioară. Elsa este cea care operează joncțiunea “animat-neanimat”.

Spiritele din pădurea lipsită de magie refac echilibrul material: străzile din regatul Arendelle sunt pavate din nou. Cele două surori, legate de același spirit, restabilesc echilibrul (armonia dintre mișcare și imobilitate). Epava vasului pe care au pierit părinții fetelor confirmă existența memoriei afective (apa oferă accesul spre adevărul ascuns). De asemenea, rezoluția finală restabilește pacea între două populații.

Totuși, în Frozen II, nu se vorbește doar despre emancipare, ci și despre angajamente, responsabilități, iar peste toate se adaugă frica. Cu toții au temeri. Scenariștii au îmbogățit textul, dar au păstrat principala rută. Toate personajele fac haz și se amuză de propriile erori din trecutul lor, arătându-ne că – în șase ani – “au mai crescut”. Am părăsit două fetițe și-am descoperit două tinere încrezătoare în propriile forțe (costumele impecabil realizate conturează perfect feminitatea în floare a celor două prințese nordice). Tematica sumbră a “fantomelor din trecut”, erorile de odinioară, secretele bine tăinuite – toate sunt depășite cu forță și umor. Marea reușită a noii pelicule constă în preocuparea psihanalitică. Impregnată cu gravitate, această latură e mereu contrabalansată de secvențele pline de poezie și de umor, așa cum se cuvine la o serioasă producție marca Disney.

Regia: Jennifer Lee, Chris Buck

Scenariul: Jennifer Lee

Imaginea: Mohit Kallianpur

Montajul: Jeff Draheim

Muzica: Kristen Anderson-Lopez, Robert Lopez, Christophe Beck

Producători: Walt Disney Animation Studios

Distribuție:

Kristen Bell – Anna, Prințesă din Arendelle

Hadley Gannaway & Libby Stubenrauch (arhivă sonoră) – micuța Anna

Idina Menzel – Elsa, Regina din Arendelle

Mattea Conforti & Eva Bella (arhivă sonoră) – Elsa în copilărie

Josh Gad – Olaf, omul de zăpadă magic, creat de Elsa

Jonathan Groff – Kristoff, iubitul Annei

Sterling K. Brown – Mattias, șeful gărzilor din pădure

Durata: 1h43

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Memoria apei – Frozen II

Scris de pe decembrie 8, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Arta de-a pierde – Still Alice

După dureroasele The Notebook, Iris, Amour sau The Theory of Everything, regăsim încă o dramă răscolitoare printre ecranizările consacrate luptei cu boala necruțătoare. Realizatorii Richard Glatzer și Wash Westmoreland (veniți din zona cinema-ului underground) și-au clădit o frumoasă reputație cu filmul independent Echo Park LA, peliculă ce le-a deschis calea către Hollywood. Și-au îngăduit să realizeze, prin Still Alice, o operă mai puțin canonică despre maladie, creație ce i-a adus (în 2015) lui Julianne Moore importante premii: BAFTA, Globul de Aur și Oscar. Din păcate, această reușită artistică a fost îndoliată de cruda realitate. Unul dintre co-realizatori (Richard Glatzer) a decedat din pricina bolii Charcot. Adaptare a romanului Lisei Genova, filmul narează istoria unei profesoare de la Universitatea Columbia, lovită de nemiloasa boală Alzheimer.

Still-AliceAlice Howland (Julianne Moore), soţie şi fericită mamă a trei copii mari, are o viaţă socială respectabilă, iar profesional este împlinită. E normal ca atunci când semnele bolii se fac simțite (uita des unele cuvinte uzuale), pentru ea şi familia ei să se tragă semnalul de alarmă. Membrii familiei sale sunt bulversați, toţi vor căuta soluţii pentru a mearge mai departe. În fața destinului implacabil, o femeie cultivată și cu o ascuțită inteligență nu poate decât să abdice – după o luptă epuizantă – în fața degenerării premature și ineluctabile a creierului.

Vestea că, la cincizeci de ani, are un diagnostic teribil (demență prematură) aduce neliniște pentru protagonistă și pentru familia ei. Negarea devine imediat arma familiei pentru a îndepărta inevitabila maree care va șterge, în cele din urmă, memoria lui Alice. Pur și simplu, Alice se scufundă tot mai adânc în propria inconștiență. Pentru a o mobiliza pe Lydia (Kristen Stewart) uneori, ea folosește chiar boala. O încurajează pe fiica ei să abandoneze traiectoria actoricească pentru a urma cursurile universitare.

Primele semne ale bolii (tulburările de limbaj, pierderea unor repere – chiar în interiorul campusului în care preda) o neliniștesc și-i provoacă teamă asociată cu jenă. Eroina trebuie să lupte cu perspectiva unui viitor întunecat, în care va uita de alții și de sine. Încercările ei de a rămâne cât de cât persoana care fusese înainte sunt înfricoşătoare, devastatoare, extrem de emoţionante. Amintirile din copilărie devin, ca la orice bolnav de Alzheimer, firicele pe ecran, iar realitatea se dizolvă în trecut.  Conștientă că va putea deveni o povară – intrând într-o stare vegetativă – își proiectează sinuciderea, găsind-o ca pe o portiță “de-a ieși demn din scenă”.  La un moment dat, Alice încearcă să se sinucidă, dar o împiedică accesele de uitare. Lent, reținut și răvășitor, filmul devine un azil de bătrâni, publicul privind – cu îngrijorare și neputință – cum Alice Howland luptă pentru fiecare centimetru  al declinului său.

Unul dintre cineaști a suferit de o scleroză amiotrofică, de aceea portretul eroinei nu este trasat în tușe groase, melodramatice. Drama personală și familială, aproape filosofică, este tratată într-o manieră echilibrată, pentru a evita capcana emoționalului senzaționalist. Poate, totuși, un singur lucru ar fi de reproșat: metafora devine prea evidentă – tenebrele se abat asupra unei minți luminate. Cumplita maladie care se instalează, mai întâi, prin dereglări ale limbajului, se abate asupra unei femei care se ocupă cu semantica (autoare a studiului Neurons to Nouns). În lunga și chinuitoarea cursă contra bolii, i se alătură întreaga familie, care încearcă să o susțină din toate puterile.

Cei doi realizatori au imprimat forță și curaj acestui personaj, păstrând echilibrul dintre relațiile umane în această degenerescență a ființei omenești, pricinuită de maladie. Filmul denunță gravitatea bolii care vine din faptul că teama și durerea nu țin seama nici de nivelul de instrucție, nici de statutul social al persoanei, desenul existenței umane fiind unul din tușe fine. La una dintre conferințele despre Alzheimer, în discursul său, eroina devoalează chinul: “I am not suffering. I am struggling…It means so much to be talking here, today, like my old ambitious self who was so fascinated by communication. (“Nu sufăr, sunt o luptătoare, înseamnă că vorbesc aici așa cum odinioară eram fascinată de comunicare.”)

Julianne Moore devine o veritabilă “mână de fier” și o conștiință care demonstrează că are capacitatea incredibilă de-a fi extrem de prezentă în momentele de absență (ale eroinei). Din distribuția atent aleasă (Alec Baldwin, Kristen Stewart, Kate Bosworth, Hunter Parrish, Victoria Cartagena), se detașează interpretarea minunată a tinerei Kristen Stewart, în rolul fiicei care-i va sta alături până la capăt. Cele două femei se descoperă una celeilalte   într- o scenă luminoasă, la finalul melodramatic al peliculei. Acest cadru poate fi singura opțiune pentru o concluzie la o asemenea dramă.

În afară de unele aspecte pur medicale, filmul are calitatea de a descrie relațiile familiale (legătura cu fiecare copil, îndeobște cu “rebela” familiei), lăsând trapa între diferitele expresii ale iubirii și ale suportului. Sunt lesne de sesizat posibilele urme de ranchiună sau vinovăție grea, la unele dintre personaje, toate acestea fiind induse de identificarea unei boli genetice, în sânul aceleiași familii.

Mai presus de toate, printre ravagiile bolii Alzheimer, realizatorii reușesc să evoce, cu sinceră empatie, individualitatea lui Alice: sentimentele sale, amintirile – toate acele componente care se dezintegrează și-i distrug lent, dar sigur, identitatea. Nu există nicio îndoială că Still Alice datorează mult interpretării inteligente a unei mari artiste: Julianne Moore. Ea a reușit să redea umanitatea indestructibilă a personajului: o femeie sensibilă, inteligentă și puternică.

Still Alice

Regizor: Wash Westmoreland, Richard Glatzer
Scriitor: Lisa Genova
Scenarist: Richard Glatzer, Wash Westmoreland
Compozitor: Ilan Eshkeri
Operator: Denis Lenoir
Monteur: Nicolas Chaudeurge

Distribuţia

Julianne Moore (Dr. Alice Howland)
Kristen Stewart (Lydia Howland)
Kate Bosworth (Anna Howland-Jones)
Alec Baldwin (Dr. John Howland)
Seth Gilliam (Frederic Johnson)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă într-o dramă: Julianne Moore
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă: Julianne Moore
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă: Julianne Moore

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Înapoi spre viitor cu Steven Spielberg – Ready Player One

Decalajul dintre lumea virtuală – internet și V.R. (Virtual Reality) – și cea reală încă ne dă fiori? Dacă răspunsul este afirmativ, merită să urmărim pelicula Ready Player One. Actori charismatici, muzică înnebunitoare, efecte speciale novatoare – toate reprezintă elementele fundamentale din Ready Player One.

Neobositul Steven Spielberg girează cu talentul său această producție science-fiction-retro, după ce a trecut prin culisele scandalului de la The Post. De astă-dată, Spielberg omagiază cultura populară, dar, în egală măsură, lansează un avertisment către cei care s-au lăsat pradă dependențelor: lumea virtuală & gadgeturile ei. Cel de-al treizecilea lungmetraj al lui Spielberg devine o pledoarie pentru (unica) realitate. Așadar, filmul – care se bazează pe romanul-bestseller (un adevărat fenomen în ultimii ani) omonim al lui Ernest Cline – plasează acțiunea într-o distopie, în anul 2045, când suprapopularea şi resursele limitate îi obligă pe oameni să trăiască la granița sărăciei, în containere aruncate unele peste altele, parcă la întâmplare. Prin urmare, omenirea se află în haos și la un pas de colaps. Însă lumea și-a găsit refugiul în OASIS, un univers online bazat pe realitate virtuală, creat de genialul, dar excentricul James Halliday (Mark Rylance). După moartea sa, Halliday lasă – prin testament – întreaga lui avere primei persoane, oricare ar fi aceasta, care va găși “Oul de Paște” ascuns undeva în OASIS. De aici, o competiție acerbă pornește în toată lumea. Wade Watts (Tye Sheridan) intră în ametitoarea cursă fantastică și devine unul dintre cei mai vânați utilizatori, după ce reușește să treacă primul de indiciul inițial.

Sub înfăţişarea lui Parsifal, avatarul său din OASIS, Wade este gata de orice pentru a câştiga, dar pentru asta va trebui să înfrunte competiţia corporaţiei IOI, condusă de Nolan Sorrento (Ben Mendelsohn), un afacerist pentru care OASIS e doar un premiu financiar, ci nu un mod de viaţă. De la primele secvențe, sesizăm emergența democratizării internetului: un soi de joc à la Minecraft. Imaginea devine un fel de materie a cărei fluiditate e limitată doar de frontierele spiritului. Acest nou «blockbuster» nu e opera unui artist pălit de narcisism sau aflat în căutarea notorietății de odinioară. Construcția scenaristică, fidelă celei furnizate de Ernst Cline, păstrează caracterizarea personajelor, urmărind evoluția lor emoțională și arta de a îmbina umorul cu suspansul, realismul cu fantasticul. Septuagenarul Spielberg rămâne fidel lui însuși, cu tot aerul de nostalgie al anilor ‘80, și evită “reciclarea” propriei opere, distilând citatele cu ajutorul unei excelente coloane sonore.

Spielberg demonstrează că (mai) poate adapta un roman destul de greu de ecranizat, grație inepuizabilului său talent. Ready Player One este o veritabilă producție «marca Spielberg»  dacă ținem seama de “ingredinete”: o poveste fantastică într-un ritm susținut, spirit ludic, poveste complexă, dar accesibilă (fir narativ ușor de urmărit), referințele culturale (seriale, personaje   din cultura populară, filme-cult/The Iron Giant, Lara Croft, Duke Nukem, Nathan Drake sau Chucky /“Sixer #1: It’s fucking Chucky! ”) și substratul moralizator (pledează pentru fair-play și dezavuează influența nefastă a puterii/banilor). OASIS e o lume minunată în care orice mișcare a camerei de filmare poate releva o altă fațetă a spațiului. La Spielberg, virtualul îmbogățește experiența din real și devine chiar o poartă de acces. Un plan sintetizează acest raport de interacțiune dintre virtualitate și realitate – când Wade se află pe punctul de a se conecta la OASIS, primește un mesaj ce ia forma unei holograme piramidale. Printr-un singur gest, incrustația numerică – combinată în 3D – permite operarea celor trei forțe distincte, reunite într-una singură: mâna la stânga, ochiul la dreapta și spiritul în centru. Pendularea între cele două universuri (lumea reală și cea virtuală) nu urmărește să le pună în anititeză, ci, mai degrabă, să indice îmbunătățirea (mutuală) a realității. Viitorul spre care ne-ndreptăm cu o viteză amețitoare și pericolul din spatele așa-zisei democrații online îl determină pe veteranul cineast să contureze portretul lucid al unei lumi noi: World Wide Web.

Totuși, filmul nu pică în capcana autocitării narcisistice, ci multiplică punctele de vedere asupra culturii pop optzeciste, într-un dens și coerent univers vizual, care nu parazitează textul de la baza scenariului.

Bunăoară, devine o reală plăcere să descoperi entuziasmul lui Wade/Parzival, câştigă acestuia acoliţi atât în viaţa reală, cât şi în OASIS. Unica dorință a lui Wede este să câștige, dar pentru că e cel mai priceput și nu trișează, așa cum face IOI, aruncând în OASIS adevărate armate de angajaţi. Wade face slalom printre capcanele din OASIS şi din viaţa reală, ghidând spectatorul către final, dar și către refleție. Scopul acestei pelicule vizează și o discuție «after-show», care să contorizeze timpul real petrecut în mediul virtual, comparativ cu cel petrecut efectiv în spațiului offline. Dialogul dintre Halliday și Wade surprinde esența: «Halliday:“Because reality is real. You understand what I’m saying?/Pentru că realitatea e reală. Înțelegi ce îți spun?”- Wade:Yes. Yes, I do./Da, da, înțeleg”».

Hibridând realul și imaginarul, într-un amețitor balet, Steven Spielberg construiește un film oximoronic în care contrariile își dau mâna și realizează o perfectă omogenizare. Ready Player One devine o miraculoasă oglindă care combină trecutul și viitorul pentru a ne ajuta să vedem mai clar actualitatea.

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Zak Penn, Ernest Cline după romanul Ready Player One de  Ernest Cline

Imaginea: Janusz Kamiński

Decorurile: Adam Stockhausen

Costumele: Kasia Walicka-Maimone

Sunetul: Kyrsten Mate

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: Alan Silvestri

Distribuția:

Tye Sheridan – Parzival / Wade

Olivia Cooke – Art3mis / Samantha

Ben Mendelsohn – Sorrento

Lena Waithe – Aech / Helen

Mark Rylance – Anorak / Halliday

Simon Pegg – Ogden Morrow

T.J. Miller – i-R0ck

Hannah John-Kamen – F’Nale Zandor

Durata: 2h20

Articol publicat în revista Catchy

 

 

 
Comentarii închise la Înapoi spre viitor cu Steven Spielberg – Ready Player One

Scris de pe noiembrie 27, 2019 în Actualitate, Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Modernitate, Postmodernitate, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Magic în the Moonlight

Mădălina DumitracheCoerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Magic în the Moonlight

Scris de pe noiembrie 26, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web