RSS

Arhive pe categorii: Filme franțuzești

Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Mădălina DumitracheEvenimentul e bulversant: dispărută de mai bine de două decenii, o femeie revine în viața fostului soț. Așa cum spunea Jean Starobinsky: „Există în disimulare și în absență o stranie forță care conduce spiritul spre zone inaccesibile”, pelicula Les Fantômes d’Ismaël aduce în prim-plan dragostea și memoria în buclă.

Noul lungmetraj realizat de Arnaud Desplechin schimbă rapid frontierele genurilor și devine ba dramă amoroasă, ba comedie, chiar și thriller, pe alocuri. Această sinteză rezervă partituri generoase unor actrițe de primă mărime precum Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg. Cineastul îmbină accentele autobiografice cu ficțiunea pură, într-o viziune proprie, dar și ca un fel de omagiu adus maeștrilor săi: Bergman, Hitchcock, Resnais și Lacan.

1 - Les Fantômes d'Ismaël (poster)

Așadar, după douăzeci și unu de ani, opt luni și șase zile, fantomele trecutelor iubiri se-ntorc de nicăieri și tulbură apele, într-o manieră unică, în egală măsură lirică, tragică, absurdă. Înainte de începerea filmărilor pentru noul său lungmetraj, viața unui cineast este răscolită de reapariția unei iubiri pierdute. Așa se face că, după mai bine de două decenii de ani, Carlotta revine în viața celui care o crezuse dispărută pentru totdeauna. Întoarcerea fostei iubiri îl găsește pe Ismaël într-o relație cu Sylvia, încercând să-și refacă viața, în timp ce lucrează la un nou film, o producție în care și viața personajului său pare că o ia razna. Trecutul lui Ismaël scoate la iveală trăiri refulate, dar și interacțiuni lipsite de profunzime; personajele trec cu lejeritate de la o lume la alta, astfel încât filmul să developeze o contrariantă intrigă. Les Fantômes d’Ismaël disimulează câteva secrete: idila ratată cu Carlotta, amorul precar, întreținut alături de Sylvia, cât și explorarea fantasmelor unui trecut în care se regăsește și un frate mort, via scenariul filmului de spionaj. În acest echilibru fragil, regăsim raporturile dintre puteri (politică, sentimentală și fizică) pe fondul unor reglări de conturi. Într-o punere în abis („film în film”), în care Mathieu Amalric întruchipează un cineast torturat, Desplechin aduce în prim-plan tipologiile care i-au jalonat filmografia. Cineastul se amuză antrenându-și spectatorii cu obsesiile sale, într-o încercare de manipulare abilă.

2 -Les Fantômes d'Ismaël

Filmul pornește pe fundalul intrigii de spionaj ca apoi să vireze către melodramă (în maniera precedentului său film – Un conte de Noël) în care triunghiul amoros amintește de o altă peliculă semnată de acest regizor – Trois souvenirs de ma jeunesse. Povestea curge liniar, optând pentru flashbackuri cu iz romanțios, pentru o reconstrucție mentală a unei vieți pierdute (cea a fratelui său, diplomatul Ivan Dedalus interpretat de Louis Garrel). Filmul pe care îl turnează personajul interpretat de Mathieu Amalric/ Ismaël, povestește aventurile lui Dedalus. Ppersonaj recurent în filmografia lui Desplechin se poate regăsi în mai multe personalități – în filmul la care lucrează Ismaël e diplomat , spion și e întrupat de Louis Garrel. Personajul e dublul ficțional al fratelui lui Ismaël, Ivan, pe care nu îl vom vedea niciodată. Replica simpatică și cu miez a unui artist torturat de demonii cu care vrea să încheie pace este chiar Ismaël, care trăiește fericit alături de Sylvia (Charlotte Gainsbourg), de profesie astrofizician. Adesea, cuplul se refugiază într-o splendidă casă de la malul mării.

3 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest cadru idilic, ca prin magie, se ivește cea pe care mai toată lumea o credea moartă: Carlotta (Marion Cotillard), prima soție a lui Ismaël, dispărută fără urmă cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Aceasta e hotărâtă să-și regăsească vechea viață, inclusiv fostul soț. Ca și personajul dispărut din filmul Vertigo (de Hitchcock), al cărui portret o fascinează pe eroina interpretată de Kim Novak, Carlotta/Marion are și ea dreptul la o pictură, singura amintire pe care Ismaël a păstrat-o de la ea. Reverența față de marele Hitch se oprește aici fiindcă aici, Carlotta seamănă disperare în jurul său, îndeosebi în cazul lui Ismaël, dar și-al tatălui său, el însuși cineast/Bloom (László Szabó). Triunghiul amoros oferă cele mai frumoase cadre din acest film – întâlnirea dintre Sylvia și un Ismaël tulburat de femeia care îi dădea sens vieții sale, până la scenele aproape suprarealiste dintre Carlotta și Sylvia (curiozitate și sete de putere, două fațete total opuse la iubirii cineastului).

4 - Les Fantômes d'Ismaël

Mathieu Amalric se încadrează perfect în acest tip de univers, iar Charlotte Gainsbourg ne uimește cu sensibitatea eterată afișată de eroina pe care o încarnează atât de vibrant. În replică, Marion Cotillard pare să fi fost o idee stupefiantă pentru distribuție. Simplă, naturală, dar răvășitoare, reprezintă feminitatea carnală. Surâsul inconfundabil o ajută pe frumoasa actriță și mai mult să contureze o ființă bulversantă, aflată la limită cu supranaturalul – o fantomă care vine să revendice drepturi din trecut, un monstru de egoism și de nerecunoștință, dar căruia cu greu îi poți aduce reproșuri. Acest „hop” din scriitură este depășit grație angajamentului total al acestei uimitoare artiste.

5 - Les Fantômes d'Ismaël

În acest complex dispozitiv, problematica perspectivei (în cadrele cu tablouri precum The Arnolfini Portrait de Van Eyck sau din Renașterea italiană) evidențiază și mai bine acel „du-te-vino” stilistic greu de stăpânit. La Desplechin, pista narativă poate ascunde în ea însăși o multitudine de alte căi/posibilități, ca într-o Matrioșca, iar efectul de oglindă deformatoare este amestecat, în mod subtil, cu umorul. Multiplicarea orizonturilor poveștii și căutările teoretice oferă multiple posibilități de interpretare acestei pelicule cu nuanțe bergmaniene. Această „slăbiciune” se regăsește și în cazul metaforelor dacă avem în vedere pictura, arta în care formele pot fi abstracte sau figurative. Grație imaginii splendide, realizate de Irina Lubtchansky, Les Fantômes d’Ismaël atinge intensități pe care anumite digresiuni l-ar fi putut pune în umbră; așadar, pistele false alimentează neliniștile cineastului. În falsa ficțiune, Ismaël se confruntă cu efectele „în oglindă” – sursă de intense frustrări. Cu toate acestea, pelicula nu deviază, ci capătă forță emoțională, tinzând spre un ademenitor amestec de comic și teoretizare, așa cum rar mai întâlnim (greu de stăpânit așa combinație de monstruozitate combătută cu amor, iar moartea e privită anecdotic). Fără să teoretizeze prea mult ficțiunea, Arnaud Desplechin pune în valoare forța creatorului îndrăgostit, iar Les Fantômes d’Ismaël reprezintă o declarație de dragoste pentru ficțiune, artă, cinema și viață.

Regia: Arnaud Desplechin
Scenariul: Arnaud Desplechin, Julie Peyr, Léa Mysius
Imaginea: Irina Lubtchansky
Decorurile: Toma Baqueni
Costumele: Nathalie Raoul
Sunetul: Nicolas Cantin, Sylvain Malbrant, Stéphane Thiébaut
Montajul: Laurence Briaud
Muzica : Grégoire Hetzel
Distribuția:
Mathieu Amalric – Ismaël
Marion Cotillard – Carlotta
Charlotte Gainsbourg – Sylvia
Louis Garrel – Ivan
Alba Rohrwacher – Arielle / Faunia
Hippolyte Girardot – Zwy
Durata: 1h54

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Antidot contra melancoliei sau Forța artei – Les Fantômes d’Ismaël/Ismael’s Ghosts

Scris de pe august 13, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Cum să renaști printre falduri – The Collection

Când ne gândim la peliculele despre Parisul anilor ‘40-‘50, adesea ne vine în minte imaginea fantezistă cu Gene Kelly dansând în ploaie. Ideea unei capitale a modei și-a eleganței s-a păstrat și a fost prelucrată de scenaristul și producătorul american Oliver Goldstick, cel care a lucrat la celebrele Pretty Little Liars, Ugly Betty și Lipstick Jungle.

Bunăoară, amatorii de saga familială, cu iz istorico-romanesc, doldora de secrete sau trădări, vor fi pe deplin mulțumiți urmărind fiecare episod din eleganta serie franco-britanică  The Collection (coproducători: Amazon, BBC și France Télévision). Prin urmare, Oliver Goldstick a făcut apel la o distribuție internațională de înaltă ținută. O lăsăm deoparte pe Betty Suarez și ne acordăm cu ritmurile lui Duke Ellington. Pe lângă veridicitatea (istorică a) dramei, The Collection beneficiază de toate ingredientele unui serial: suspans, tensiune, intrigi, suspiciuni, răsturnări de situație – toate acestea subsumate nevoii de libertate.

Este poveste aceea spinoasă: Ce alegem să lasăm la vedere și ce să dosim în spatele faldurilor (fie și ale unei rochii)? Oliver Goldstick a creat o lume care arată precum un joc de șah, în care fiecare personaj are o poziție. Există întotdeauna o tensiune, o opoziție; pofta unei societăți care nu e gata să o accepte – o permanentă tensiune între trecut și viitor.  Iscusitul cineast lansează provocări: Cine vrea să rămână în trecut și cine vrea să avanseze? Cine vrea să rămână ascuns   și cine vrea să se afișeze? Este o serie tv ghidată, în primul rând, de personaje. Gradual, fiecare episod adaugă încă o nuanță  fiecărui personaj. Grație scenariului bine urzit, cu aspectul rafinamentului  și eleganței din Downton Abbey, Gossip Girl sau Pretty Little Liars. Prin urmare, seria – cu aspect vintage – livrează episoade menite să ofere „o evadare”. The Collection le oferă roluri interesante unor actori precum Irène Jacob, Alix Poisson și Alexandre Brasseur, dar și britanicilor Richard Coyle și Tom Riley. Desigur, să nu uităm de tânăra Jenna Thiam, pe care o (re)găsim cu plăcere după The Revenant; aici, în rolul Ninei, tânăra propulsată ca manechin/model, glisând între secrete grele și dorința de libertate.

«Moda are puterea de a ne transforma. Nu este vorba despre cine ești, ci despre cine ai vrea să fii. Iar cei care declară că urăsc moda se simt bine-mersi cu ceea ce poartă doar ca să poată afirma: Nu dau doi bani !» – zice Paul Sabine (Richard Coyle), patronul unei case de modă din perioada postbelică.

Așadar, în Parisul anului 1947, ‘Casa Sabine’ forţează limitele în lumea modei de după Cel De-al Doilea Război Mondial. Totuși, dincolo de splendoare se ascunde secrete care ameninţă să distrugă succesul fragil al acestei companii. Filmat în Paris, serialul aduce în prim-plan fascinanta lume a modei/high fashion din capitala Franței; atelierul unui harnic investitor devine centrul atenției, în dorința de a trezi interesul pentru frumos, încercând  să uite umbrele lăsate de opresiunea nazistă. The Collection – devine o călătorie în timp, în care lumea răvășită de cruzimile războiului încearcă să depășească orice neajunsuri. La finele Războiului, departe de înfrângeri și pierderi materiale, regăsim o Franță hotărâtă să cucerească din nou lumea prin farmec și frumusețe. Guvernul tinerei Republici (a Patra Republică Franceză) caută să readucă moda franțuzească/à la française pe cele mai înalte trepte ale creației, în felul acesta insuflând optimism locuitorilor din Hexagon.

În fruntea casei de modă/‘Casa Sabine’ se află ambițiosul și charismaticul Paul Sabine, căsătorit cu americanca Helen. În fapt, el este „secundul” deoarece adevăratul geniu al familiei este impetuosul lui frate, Claude. Cei doi îi sunt subordonați lui Yvette – omniprezenta lor mamă. Departe de a-și armoniza relațiile, oportunitatea oferită lui Sabine pune în pericol pactul familial și amenință cu ruinarea visurilor atât ale lor, cât și pe cele ale colaboratorilor (artizanii din atelier, vânzătoarele, manechinele). În loc să-i ajute pe oameni să uite mai repede trecutul întunecat, perspectiva unui „viitor glorios” alimentează secrete, trădări și rivalități în interiorul   și în jurul casei de modă. Paul trebuie să facă față neajunsurilor din propria familie: are o soție care provine dintr-o familie înstărită și care le oferă sprijin în vremurile de austeritate, dar are și un frate talentat, deși e introvertit, spre mizantrop, și homosexual. Claude e, de fapt, cel cu talentul artistic. Trecând peste clișeul creator de modă=gay, găsim și obstacolele ivite din acțiunile unei mame „ultracunoscătoare” (posibil alt clișeu), secretele soției, dar, cel mai periculos pare a fi mediul concurențial: industria modei. Claude suferise în urma multor traume (un jaf al unui iubit dispărut brusc, își dorea mai multă recunoaștere în sânul familiei), iar comportamentul său aproape antisocial nu îl ajută defel. Intriga se ițește pe mai multe paliere: în paralel cu dramele acestora, se derulează cea a Ninei, tânăra nevoită să își caute fiul născut dintr-o relație nelegitimă (copilul fusese dat în adopție). Fondul general sugerează rigiditatea și opacitatea unei societăți abia scăpate de sub presiunea ororilor  războiului. Un suflu de prospețime îl aduce tânărul și talentatul Billy Novak, un fotograf american care este angajat de familia Sabine. Acesta e plin de inspirație și se îndrăgostește de Nina, croitoreasa devenită manechin/model. Pe lângă acțiunile acestora și ale altor angajați din ‘Casa Sabine’, domnește o stare generală de neliniște (zorii Războiului Rece, precum și vânătoarea foștilor colaboratori naziști).

Pe fundalul unei țări divizate, a unui Paris plin de animozități, ar putea ‘Casa Sabine’ să înlăture și din interiorul ei rivalitățile? Ar putea, cu adevărat, prospețimea să triumfe într-o lume aflată încă în haos? Serialul mizează pe dorința spectatorilor de a căuta firul printre jocurile de lumini și de umbre, în aflarea acelei triste înaripri (necesară după orice dezamăgire). Bunăoară, Marea Istorie interferează cu mica istorie, iar acea ‘pasăre Phoenix’/speranța sălășluiește în fiecare dintre spectatorii  dornici să descopere secretele acestei elegante serii.

***

Regia: Dan Zeff și Dearbhla Walsh

Producător: Oliver Goldstick

Muzica: Dominik Scherrer

Imaginea: Philip Kloss

Costumele: Chattoune

Decorurile: Carly Adey

Distribuția:

Richard Coyle – Paul Sabine

Tom Riley – Claude Sabine

Mamie Gummer – Helen Sabine

Frances de la Tour – Yvette

Jenna Thiam – Nina

Max Deacon – Billy Novak

Alix Poisson –  Charlotte

Durata unui episod: 52-60 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cum să renaști printre falduri – The Collection

Scris de pe iulie 26, 2020 în Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Naufragiu şi vertij la Versailles – „Les adieux à la reine/Farewell, My Queen!”

Apărut în 2012, la şase ani distanţă de filmul Marie Antoinette, semnat de Sofia Coppola, Les adieux à la reine este o adaptare liberă după romanul omonim al lui Chantal Thomas (roman premiat în 2002 cu Prix Femina).

Pelicula regizată de Benoît Jacquot redă ultimele trei zile ale sistemului monarhic de la Versailles, simbol al absolutismului, prin ochii unei tinere aspirante la rolul de „favorită” a reginei Marie Antoinette. Regizorul a găsit în tribulaţiile acestei Sidonie Laborde argumentul de care avea nevoie ca să echilibreze fascinaţia pentru domniţe aflate în primejdie şi aplecarea sa către secolul al XVIII-lea.

Nu numai societăţile fac revoluţii, ci şi planetele. Revoluţiile realizate de către oameni impun schimbări radicale, bruşte şi profunde, ele reformează orânduirile nedrepte. Dimpotrivă, revoluţiile planetelor repetă, la nesfârşit, rotaţiile Pământului în jurul Soarelui. Filmul Les adieux à la reine traversează ambele tipuri de revoluţii. Desigur, mai întâi de toate este revolta unei naţiuni care se ridică împotriva unui regim care o guvernează. Filmul se deschide cu dimineaţa zilei de 14 iulie 1789, când, la ora şase, tânăra Sidonie Laborde se scărpina pe braţe din pricina ţânţarilor. Trezitul în zori de zi, cu furia provocată din pricina ţânţarilor avea să prevestească fapte mult mai grave, la scară mai mare. Povestea acestei mici „planete”, Sidonie, care gravitează în jurul „astrului” monarhic, Marie Antoinette, se ţese pe fundalul colapsului unei societăţi: Revoluţia Franceză care avea să schimbe cursul istoriei.

În centrul poveştii din Les adieux à la reine regăsim un triunghi amoros, dar un triunghi oarecum atipic, de natură lesbiană, cvasi-platonic: regina iubeşte o ducesă, care la rândul ei îi împărtăşeşte iubirea, dar există şi o „cititoare” care o iubeşte pe regină şi doreşte să fie în graţiile acesteia. Partea carnală este (aici) doar o ipoteză, căci nu vedem decât un sărut (sau aproape un sărut) şi câteva mângâieri ocazionale. Dragostea se realizează prin admiraţie şi printr-o fascinaţie nemărginită, dar rămâne doar pe interior căci este mai mereu ascunsă.

dianekruger-farewellmyqueen
Madame de Polignac (Virginie Ledoyen) & Marie-Antoinette (Diane Kruger) ©️ GMT Productions

Mergând în zig-zag într-un infern al deşertăciunilor, filmul continuă povestea unei anumite Sidonie Laborde. Cine este această Sidonie? Filmul nu răspunde imediat. Mica poveste a devotamentului Sidoniei (Léa Seydoux) pentru regina ei, şi ea îndrăgostită de Gabrielle de Polignac (Virginie Ledoyen), este acel dram de promiscuitate pe fundalul căderii Bastiliei. Pelicula lui Jacquot capătă o nouă dimensiune, în care senzualitatea şi macabrul îşi oferă un ultim dans la Versailles sporindu-i originalitatea. Istoria Revoluţiei Franceze, provocările sale şi mecanismele ei complexe nu se regăsesc la propriu în acest film. Regele, guvernul, elita aristocraţiei, cu excepţia reginei şi a favoritei sale, nu se regăsesc în mijlocul acestei poveşti.

Regizorul Jacquot este interesat de o categorie mai specială de la Versailles, acea populaţie care trăieşte în pivniţele castelului şi care era terorizată de către „mai-marii ei”, dar care nu era solidară cu revoluţionarii. Damele de companie, lacheii, bucătarii – ei toţi trăiesc printre culisele puterii – iar filmul relevă o frumoasă topografie a acestui spaţiu, a subteranelor de la Versailles. Este un film despre culisele acestui palat, este un decor teatral observat de după frânghii şi mucava.

Locatarii acestei lumi din underground au informaţii fragmentate şi se agită să afle ce s-a petrecut cu adevărat pe 14 iulie la Bastilia. Este o lume în plin naufragiu, iar Versailles este precum vasul de lux, Titanic, izbit de iceberg-ul revoluţiei. Sunt oameni fără însuşiri, sunt doar jucării ale Istoriei. Panica acestei clase intermediare poate fi receptată şi comparată, în contemporaneitate, cu agitaţia clasei de mijloc – aşa des citată de către sociologi. Frica guvernează palatul şi subteranele sale, fiecare se angajează într-o cursă nebună pentru a-şi apăra privilegiile. Acest bunker este cuprins de haos. Sunt zugrăvite trei zile de incertitudini şi anxietăţi în care lista cu cei care vor fi decapitaţi cade în mâna celor de la Curte anunţând colapsul din final. Aceste trei zile aduc mai mult suspans decât unele filme de pură acţiune.

Reuşita acestei pelicule constă şi în faptul că a redat evenimente aşa de ample, scufundarea bruscă a unei lumi, printr-o gaură a cheii. Problema macroistorică se împleteşte cu o poveste mai intimă şi mai pasională. Dragostea tinerei însoţitoare a reginei pentru regina debusolată, ingrată şi manipulatoare oferă un suflu nou acestei pelicule. Léa Seydoux, mai frumoasă şi mai vibrantă ca niciodată, atrage camera de filmat şi ne captează atenţia; mergem pe urmele tinerei Sidonie prin culoarele şi galeriile palatului cuprins de panică.

Benoît Jacquot nu are egal în performanţa de a transpune într-un spectacol palpitant şi graţios un teatru machiavelic al dorinţelor şi al ocolişurilor. A reuşit să proiecteze această „dramă în costume” într-un peisaj amplu şi haotic, iar coliziunea este senzaţională. Cheia cu care Jacquot deblochează genul de peliculă istorică în costume, este respingerea tradiţionalismului formal; aduce un nou suflu, refuzând paseismul de paradă. Scenariul (semnat de Jacquot şi Gilles Taurand) descrie microcosmosul în care tinerele din castele inferioare celei în care se afla deja Sidonie se preocupau pentru a-şi găsi un protector, eventual un soţ. Ştirea despre prăbuşirea Bastiliei spulberă visele din gineceu. Un frumos plan-secvenţă ne-o prezintă pe Sidonie pe coridoarele întunecate ale palatului, însoţită de bătrânul bibliotecar al reginei (Michel Robin); ea se chinuie să descifreze biletul cu ştirea aceasta la lumina lumânării. Mobilitatea camerei, umbrele care cad pe scenă sunt expresia cinematografică modernă. Această secvenţă de noapte stabileşte punctul de vedere al regizorului contemporan, fără compasiune inutilă pentru locuitorii de la Versailles. În dimineaţa zilei de 15 iulie, regele merge neînsoţit la statul general. În paralel, Sidonie devine motiv de ceartă între Marie Antoinette şi favorita ei, Gabrielle de Polignac (Virginie Ledoyen). Prinsă între două stări: disperarea din amor şi neliniştea provocată de revoltele parizienilor, regina (Diane Kruger) trece cu eleganţă printre aceste acumulări de contradicţii.

Cursul accelerat al evenimentelor perturbă orice programare de la Curte. Biata Sidonie sfârşeşte prin a nu distinge visul de realitate. Acesta ar putea fi motivul central al filmului, motiv care elimină graniţa ce separă visul de coşmar. Léa Seydoux trece de la „cititoare” la un alt statut.

Léa Seydoux (Sidonie) în ”Les Adieux à la Reine” ©️ GMT Productions

Pentru un moment ea a crezut că este una dintre cele mai importante persoane din regat, iar o clipă mai târziu, îşi dă seama că este doar o jucărie. Timpul petrecut alături de prima Doamnă a Franţei este inimaginabil, tânăra pică într-un labirint fizic şi mental de neînchipuit. O fată de nicăieri va fi, în curând, un nimeni. Acest „soldat necunoscut” poate reprezenta toate clasele sociale. Viziunea anti-conservatoare a lui Jacquot face ca personajele să nu ne fie livrate la viteză maximă pe autostrada Istoriei. Fineţea abordării istorice, departe de convenţiile manierate cu intrigi amoroase, îi dă valoare acestei pelicule.

Afișul filmului ”Les Adieux à la Reine” ©️ GMT Productions

Personajele respectă poncifele morale şi limbajul epocii, dar ni se prezintă într-un mod familiar. O reuşită a regizorului a fost şi alegerea distribuţiei, mai ales a celor mai importante partituri, astfel Léa Seydoux, fata motoarelor şi a blugilor, este impecabilă aici, Diane Kruger aduce aerul prusac al reginei cuprinsă de vertijul Istoriei, Michel Robin are mereu apariţii luminoase, în contrast cu Xavier Beauvois, un Ludovic al XVI-lea aproape nonexistent. Amintind de tragediile de tip stendhalian, filmul Les adieux à la reine rămâne un film intimist care face să pice perucile ca să se vadă umanul.

Les adieux à la reine
Regia: Benoît Jacquot
Scenariul: Benoît Jacquot, Gilles Taurand
Distribuţie: Diane Kruger (Marie Antoinette ), Virginie Ledoyen (Gabrielle de Polignac), Léa Seydoux (Sidonie Laborde), Noémie Lvovsky (Mme Campan), Xavier Beauvois (Ludovic al XVI-lea), Michel Robin (Jacob Nicolas Moreau)

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Naufragiu şi vertij la Versailles – „Les adieux à la reine/Farewell, My Queen!”

Scris de pe iulie 15, 2020 în Cinema, Film, Filme franțuzești, Moravuri, Revoluţie

 

Etichete:

Élysée, la grătar – Les saveurs du Palais / Haute Cuisine

S-a împământenit expresia:”L’umanité se nourrit, le français dîne.” (Omenirea se hrăneşte, francezul ia masa). Moda gastronomică face încă „victime” în cinema. Pelicula Les saveurs du Palais / Haute Cuisine invită spectatorul chiar în Palatul prezidenţial, în momentul unic, în care postul de bucătar personal era ocupat de o femeie. Danièle Mazet-Delpeuch a deţinut această funcţie timp de doi ani. Inspirat de povestea reală a vieţii celei care a fost prima femeie-bucătar la Palatul Élysée, Christian Vincent (La séparation, 1994), închină ode gastronomiei franţuzeşti şi persoanelor care au menţinut vii tradiţiile. Personajul remarcabil din realitate a fost remodelat, graţie scenaristului Étienne Comar (câştigător a două premii César) şi capătă numele Hortense Laborie.

Povestea începe în locul cel mai îndepărtat de Hexagon, în ţinuturile arctice. În vreme ce Hortense (Catherine Frot, nominalizată pentru cea mai bună actriţă la premiile César 2013) prepară un adevărat festin culinar, deapănă povestea ultimilor doi ani din viaţa ei, în faţa unei jurnaliste. Spectatorul află că pentru cel de-al doilea mandat, François Mitterrand voia în bucătăria prezidenţială „o femeie de la ţară”. Deşi avea un bucătar ce gătea pentru dineurile oficiale, îşi dorea ceva mai puţin sofisticat pentru hrana de zi cu zi. Astfel, Joël Robuchon i-o recomandă pe femeia născută în Périgord, ţinutul celebrelor trufe negre. Încă de la prima întâlnire, Preşedintele i-a cerut noii bucătărese preparate care să-i aducă aminte de aromele copilăriei. Hortense i-a răsfăţat papilele gustative cu o tartă cu căpşune à la grand-mère.

Dacă îl privim ca pe un film gastronomic, Les saveurs du Palais / Haute Cuisine este eficient, fiindcă de la primul fel de mâncare pregătit de Hortense (abia sosită din Périgord), până la parada gastronomică, pelicula redă produsele culinare reprezentative pentru francezi.

Intriga acestei poveşti este destul de simplă, dat fiind că se concentrează asupra unei femei ce-şi dedică viaţa exclusiv bucătăriei, fie ea şi prezidenţială pentru o perioadă. Povestea se derulează între Paris şi Antarctica, regizorul şi scenaristul au încercat să umple unele „găuri”, folosind flashback-uri pe această „traiectorie”. Christian Vincent se străduieşte să traseze nişte tuşe pentru completarea portretului „bucătăresei Preşedintelui”. În film, actriţa Catherine Frot trece de la dulce la savuros. Interpretând-o pe Hortense, femeia care schimbă o micuţă slujbă cu spaţiul autoritar de la Élysée, prezintă multiple faţete: smerenie, hotărâre şi… pasiune. Catherine Frot excelează în rolul complex al femeii care nu-i mereu simpatică, dar constant pasionată de bucătăria regională / tradiţională. Deşi protocolul o tot împiedică, va găsi resurse pentru a netezi rigiditatea mediului şi, astfel, să poată găti mereu cu plăcere. Noua slujbă îi va îngrădi viaţa privată despre care nu se dau prea multe indicii. Relaţia cu ceilalţi bucătari este călduţă; se deduce uşor că Hortense nu agreează autoritatea şi că există unele rivalităţi în bucătăria Preşedintelui. Academicianul Jean d’Ormesson (un „neofit” în vârstă de 87 de ani) îi dă replica, plină de savoare, din postura lui François Mitterrand.

Realizatorul o prezintă pe această femeie cu delicateţe, fără înflorituri inutile. Cu repeziciune se poate desprinde o concluzie legată de opţiunea ei de a lucra într-un spaţiu aşa de îndepărtat cum este ţinutul arctic – se rupe de un anume trecut şi „dă pagina” pentru a merge mai departe. Scenariştii au căutat o ficţiune care să depăşească coridoarele rivalităţilor profesionale şi disputele dieteticienilor de la Palatul Élysée. Totuşi, liniaritea naraţiunii nu poate fi salvată doar cu delicii vizual-culinare şi flashback-uri, pelicula căpătând un aer de incongruenţă. Machismul bucătarilor, protocolul, complicaţiile administrative, constrângerile prezidenţiale sunt obstacole pentru arta lui Hortense. Nici măcar excelenta interpretare a lui Catherine Frot nu poate suplini absenţa climaxului dramatic, savoarea naraţiunii. Câteodată, şi dramele pot plictisi, deşi personajul Hortense Laborie transmite bucurie. În lipsa unei viziuni regizorale mai clare, spectatorul capătă, la sfârşitul poveştii, o poftă de căpcăun.

Haute Cuisine

Filmul Les saveurs du Palais / Haute Cuisine este un imn dedicat bucătăriei din Hexagon, o simfonie a nostalgiilor şi a emoţiilor culinare.

Regizor: Christian Vincent
Scenarist: Christian Vincent, Étienne Comar / Compozitor: Gabriel Yared / Operator: Laurent Dailland / Producător: Etienne Comar, Philippe Rousselet / Monteur: Monica Coleman.
Distribuţia: Catherine Frot (Hortense), Jean d’Ormesson (Preşedintele), Hippolyte Girardot (David Azoulay), Arthur Dupont (Nicolas Bauvois), Jean-Marc Roulot (Jean-Marc Luchet), Arly Jover (Mary), Brice Fournier (Pascal Le Piq)
Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Élysée, la grătar – Les saveurs du Palais / Haute Cuisine

Scris de pe iulie 14, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , ,

Dragoste la prima vedere, clasa întâi – It Boy /20 ans d’écart

Deși e forfotă mare în comedia franțuzească, în care se mișcă soți încornorați, amante, fete răsfățate ori amorezi aiuriți, în Paris nu s-a atins paroxismul care-a invadat de mult timp marile ecrane de peste Ocean. Așadar, David Moreau încearcă să repare acest “neajuns” cu pelicula: It Boy /20 ans d’écart înhămându-se la un fel de “Cherchez la cougar“.

Alice Lantins (Virginie Efira) – la 38 de ani – este o mamă celibatară frumoasă, ambițioasă și probează o impecabilă conștiință profesională. Cu toate acestea, mai uită de viața ei privată. Ar fi putut să devină redactor-șef al revistei Rebelle (referire directă la celebrele reviste glossy Elle sau Vogue), fie și numai pe baza imaginii ei de femeie stăpână pe sine. Aflată în cursă cu o colegă quebecheză – Lise (Amelie Glenn) – depune eforturi să îl convingă pe șeful ei că ea merită acel post, ci nu  Într-o călătorie cu avionul, tânărul Bathazar (Pierre Niney) își intersectează privirea cu cea a lui Alice și, în pofida celor douăzeci de primăveri ale sale, simte ceva misterios…un veritabil coup de foudre.

Ițele se-ncurcă à la comédie française. Alice devine conștientă că promovarea depinde numai de ea, transformă peripeția cu junele într-o idilă plină de farmec. Presată de lipsa de timp (aproape permanentizată), Alice pierde un stick/USB în avion, dar agilul Balthazar îl recuperează și încearcă să i-l returneze femeii. După câteva tentative eșuate, temerarul izbutește să o găsească pe neglijenta damă și-i propune o întâlnire pentru a-i returna prețiosul obiect. La locul de întâlnire – un bar – tinerii colegi ai lui Balthazar surprind și imortalizează în fotografii câteva ipostaze interpretabile în care se găseau cei doi protagoniști, apoi le “ciripesc” /twittering. De-aici, începe… “catastrofa“, sugerată și de titlul franțuzesc: 20 ans d’écart. Convinsă, că aceast mic incident i-ar putea compromite cariera, încearcă din răsputeri să convingă lumea că se-nșală.

Realizatorul David Moreau (The Eye) se îndepărtează pentru întâia oară de genul său predilect – filmul horror – și abordează comedia romantică. Mai ales că este la prima încercare, pelicula pare o reușită. Fără pretenții sociologice reale, cineastul a ales un subiect din actualitate: diferența mare de vârstă dintr-un cuplu, femeia “la modă”: matură, seducătoare, eichetată adesea (vulgar): cougar /MILF. În Statele Unite, aceasă temă e devenită deja clasică și oferă șansa multor actrițe aflate între două vârste să-și regenereze doza de sex-appeal: Michelle Pfeiffer, Catherine Zeta-Jones, Jennifer Aniston, mergând pe urmele magnificei Anne Bancroft, cea care l-a sedus pe tinerelul Dustin Hoffman, în clasicul The Graduate (1967). În Franța, acest subiect este departe de a fi comun, iar comedia semnată de Moreau încearcă să mai estompeze clișeele vulgarizatoare.

Încredinând rolurile principale unui duo șarmant și osmotic, realizatorul ocolește capcanele din tematica aleasă: nu cedează nici tentației, nici lejerității maladive. Fără prea multă political correctness, filmul găsește echilibrul, capătă o justețe a tonalității și aduce simțul umorului în matca naturală. Plin de spirit ludic, fără a se îndepărta de altoiul seriozității (scenariul este semant de Moreau și Amro Hamzawi) – mai ales în lumea malițioasă în care lucrează Alice -, It Boy reface alianța dintre surâs și râs, umor și tandrețe și scoate la iveală o comedie spumoasă.

Având un ritm bine cumpănit, detaliile subtile ale portretului sunt adăugate cu entuziasm de entuziaștii actori. Trebuie să fie priviți doar cu atenție.Virajul de 180° este benefic pentru cineast. Dialogurile bine susținute de cei doi eroi, regia lipsită de ornamente pun în mișcare pe ecran un mecanism bine-uns ce declanșează un râs molipsitor. Alchimia din cuplul Efira/Niney este evidentă. Virginie Efira (Second Chance, My Worst Nightmare)  este perfectă în postura de cougar” marcată astăzi de fantasmele sociale, respectându-și, în egală măsură, rangul de actriță talentată și respectată din generația ei. Artista trasmite gânduri ce se transformă în hohote de râs, grație expresivității.

Pierre Niney (Romantics Anonymous) – deja societar al Comediei Franceze (deține recordul de-a fi fost, la 24 de ani, cel mai tânăr actor din casa lui Molière!) își găsește cu ușurință locul în acel binom surprinzător. Nici regizorul, nici interpreții n-au lăsat să le scape vreo nunață didacticistă în ceea ce privește diferența “neregulamentară” de vârstă, tratată adesea în zeflemea. Aici, happy-endul nu este decât o piruetă socială bine gândită, după o teribilă cursă printre quiproquo-uri . Montajul (Cyril Besnard) plin de dinamism menține vie atenția spectatorilor invadați de muzica compusă de Guillaume Roussel.

 It Boy /20 ans d’écart rămâne o formă de divertisment de bună calitate, cu o viguroasă formă de umor și multă prospețime. Filmul este o comedie luminoasă tocmai bună într-o zi mohorâtă, cu ceață deasă și ger.

It Boy /20 ans d’écart

Regizor: David Moreau
Scenarist: David Moreau și Amro Hamzawi
Compozitor: Guillaume Roussel
Operator: Laurent Tangy
Producător: Abel Nahmias
Monteur: Cyril Besnard

Distribuţia

Virginie Efira (Alice Lantins)
Pierre Niney (Balthazar Apfel)
Charles Berling (Luc Apfel)
Gilles Cohen (Vincent Khan)
Amélie Glenn (Lise Duchene)
Camille Japy (Elisabeth Lantins)
Michael Abiteboul (Simon)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

O subtilă geografie amoroasă – L’Autre Continent

La ce te poți aștepta de la un spirit liber (atât în suflet, cât și în trup) care și-a ales să se călăuzească în viață după deviza:“Carpe diem !”(Trăiește clipa !) ? “Dragostea fără limite” ar putea fi un (posibil) răspuns. O femeie îndrăgostită nebunește refuză să-și vadă iubitul în comă. Sinistru? Nu și când un cineast abil știe să evite panta melodramatică.

Așadar, regăsim în L’Autre Continent o scriitoare, aspirantă la succes, care plănuiește să își definitiveze romanul (încă în lucru) îndr-un cadru special, un fel de ‘Territory of Love’. Pelicula nu are nimic de-a face cu celebrul basm «Frumoasa din Pădurea adormită», iar prințesa nu îl sărută pe tânăr ca să îl smulgă din comă. Filmul este unic prin abordarea părții medicale, o viziune care  să îl țină departe de rezultatele rigide. Bunăoară, cineastul francez Romain Cogitore a ales să își convingă spectatorii că măreția iubirii nu ține de granițe și a turnat, alături de cei doi interpreți din rolurile principale, o pasionantă poveste, într-un cadru idilic. Déborah François și Paul Hamy l-au susținut, achitându-se cu brio chiar și de replicile rostite în mandarină (limba vorbită în Taiwan). Coproducția franco-taiwaneză a beneficiat de suportul autorităților din statele insulare din Asia de Est.

Pelicula se deschide cu plecarea eroinei, Maria (Déborah François), din Paris către celălalt capăt al lumii, Kaohsiung, unde visa să își desăvârșească lucrarea. Vedem o tânără poliglotă, plină de viață, care schimbă tot felul de ‘iubiri’, apoi lucrând ca ghid pentru niște turiști olandezi. Trentagenara, rebelă și nerăbdătoare, părăsise Franța îndreptându-se către Taiwan. Tânăra, care vorbește fluent cinci limbi străine, e dornică să termine un roman cu fason de veacul ala XIX-lea, căutând un loc special. De cealaltă parte, Olivier (Paul Hamy), care are aceeași vârstă cu cea a Mariei, este încet, timid și vorbește… paisprezece limbi. Cei doi se întâlnesc în Taipei și se îndrăgostesc. Pe cât de exuberantă este ea, pe atât de timid și de pudic este el. Ea insistă, el cedează. Complementari (ea: extrovertită, el: introvertit), ambii se lansează pe orbita dragostei. Tânărul va învăța, alături de Maria, un nou limbaj: al iubirii fără limite. Apoi, brusc, totul este dat peste cap. Povestea lor poate fi cea a iubirii incredibile,  a granițelor între care lucrurile    încep să se destrame, mai puțin limitele Mariei.

După o deschidere plină de vivacitate și poezie, povestea de pe ecran devine o narațiune cvasi-biologică, cu accente profund melodramatice, despre ravagiile bolii în viața unui cuplu. Lungmetrajul a fost conceput în trei părți. Cea dintâi e și cea mai reușită, este cea care evocă întâlnirea din Taiwan. Tonul este lejer, delicat, aproape poetic, iar imaginea pare impecabilă.

Cea de-a doua parte anunță zorii maladiei, iar ultima parte descrie reconstrucția amoroasă.     Cele trei acte se leagă, (aproape) distinct, ca într-o piesă de teatru în care e vorba despre trei   cadre temporale diferite din viața unui cuplu tânăr. Prin urmare, povestea intră pe o pantă descendentă, după ce Maria suferă o întrerupere de sarcină, iar Olivier fusese diagnosticat cu o formă rară de leucemie. Atins de această cumplită maladie, bărbatul are nevoie de o internare urgentă la Strasbourg. În loc să plece în călătoria pentru documentare, Maria și iubitul ei se întorc în Europa, unde Olivier va începe ședințele de radioterapie. Ambițiile literare ale femeii vor superi modificări, pentru că ea este preocupată doar de iubitul ei, devenit din ce în ce mai slab. Spectatorul e nevoit să ia contact cu perdele care separă camerele sterile și să vadă aparatură medicală de înaltă tehnologie, dar și multă știință medicală. Încet-încet, Maria va ajunge doar umbra tinerei ambițioase de odinioară. E destul de greu să nu te îndoiești că o femeie, așa cum era Maria, și-ar abandona propriile ambiții pentru devotamentul neclintit.

Aici, intervine «chimia iubirii». Un savant profesor a propus includerea, în tratamentul lui Olivier, dragostei. Dacă la început erau amândoi angajați (emoțional și fizic) să cucerească noi teritorii fizice, apoi, totul se va reduce la supraviețuire. Când bărbatul se zbate în comă, doar forța iubirii Mariei îl mai poate smulge, dar problemele nu se termină aici.

Aparatul de filmare (Imaginea:Thomas Ozoux) reușește să transmită, în mod eficient, stările fizice și emoționale fluctuante ale personajelor. Între timp, montajul subtil și dimanic (Florence Vassault & Romain Cogitore) ajută la creșterea tensiunii, mai ales când filmul alunecă încet spre melodramă (boli terminale). Pentru că dialogurile nu sunt mereu veridice, iar drama nu convinge de-a dreptul, totuși, interpretarea actoricească ajută mult. Sinceritatea cu care cei doi artiști redau ravagiile unei leziuni cerebrale nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Departe de realitățile strict medicale, totul e pus în seama forței iubirii. Privirea cineastului e plină de perspicacitate. Filmul e înțesat de portrete, cu interioare (de apartament), ici-colo, găsim și-un clișeu exotic, ce conferă transcendență. Totul devine un exercițiu de stil, un eseu cinematografic, cu multă încărcătură emoțională, plină de o stranie grație. Romain Cogitore a deturnat codurile acestei «Love Story» în oglindă, care se derulează între Taiwan și Alsacia, și a menținut cu dibăcie balanța dintre realitate și vis, dintre fantezie și îndrăzneală, jucându-se cu nuanțele. Oniric, melancolic, L’Autre Continent face o grațioasă echilibristică pe panta periculoasă a melodramei și ne livrează o dramă intimistă plină de pathos și de culoare.

Regia: Romain Cogitore

Scenariul: Romain Cogitore

Decorurile: David Faivre și Huei-li Liao

Costumele: Morgane Lambert

Imaginea: Thomas Ozoux

Montajul: Florent Vassault și Romain Cogitore

Muzica: Mathieu Lamboley

Distribuția:

Déborah François – Maria

Paul Hamy – Olivier

Vincent Perez – profesorul Deglacière

Aviis Zhong – profesorul Chen

Durata: 90 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O subtilă geografie amoroasă – L’Autre Continent

Scris de pe aprilie 6, 2020 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Melodramă

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Ce te poate scoate dintr-o criză ? În unele cazuri, o altă situație care să-ția ctiveze puterile pe care nu știai că le ai. Așa se precipită lucrurile în cazul opțiunilor pe care urmează să le facă Adèle, eroina din tele-drama franțuzească, realizată de Olivier Guignard.    Așadar, în Franța anului 2010, într-o școală de cartier, o regăsim pe profesoara pentru învățământ primar, Adèle Massy, cernită de durere. În urmă cu doi ani, își pierduse soțul, un pictor fără prea mare faimă, iar acum își ducea existența între bornele fixe ale programului școlar și cele câteva prietenii mai vechi.

1- Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) © France3

Olivier Guignard ne propune o cronică socială a Franței douămiiste, când exodul migranților ogliga autoritățile franceze să opereze expulzări rapide. Grație interpretărilor actoricești sobre, scenariul simplu și trist capătă dimensiuni dramatice. O dramă personală se va conjuga cu cea a unor imigranți, aflați în căutarea unei țări în care drepturile omului (și ale copilului) să fie deplin respectate.  Propunerea lui Olivier Guignard invită la reflecție. Singur, spectatorul va afla dacă «la république française» din 2010 mai reprezintă spațiul în care s-a născut, odinioară (1789), prima ‘Declarație Drepturilor Omului și ale Cetățeanului’.

Așadar, după ce și-a pierdut soțul, această profesoară și-a petrecut viața în amintirea soțului ei.  În mijlocul anului școlar, sosește – în clasa la care ea preda -, micuta Kaniousha, o refugiată albaneză. Adèle încearcă să o integreze în clasa ei, dar copila de opt ani este rebelă și sfârșește prin a-i exaspera pe profesori. Procesul integrării este dureros și avem parte de portrete destul de schematice. Bunăoară, micuța albaneză „își face debutul” prin acțiuni ce ar încadra-o imediat la categoria «soi rău»: fură telefonul profesoarei, o bate pe o blondină care nu o lăsase să stea lângă ea la cantina școlii, refuză să participe activ la lecții. Cu toate acestea, profesoara nu se lasă copleșită și, cu mult tact pedagogic, încearcă să-i întindă o mână acestei ființe rănite. Desigur, toate desenele copilei trădau traume: asistase la numeroase lupte armate, iar uniformele de orice fel o tulburau până la limită (sângerări nazale însoțite de scăpări urinare).

2 - Le Choix d'Adèle

Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

Pe tot parcursul acțiunilor de integrare școlară, fetița albaneză era susținută de întreg corpul profesoral din acea unitate școlară. Directoarea inimoasă „acoperă” neajunsurile elevei și încearcă să o ajute și pe Adèle, care se afla în perioada de susținere a gradului didactic (în vederea obținerii unei cote salariale mai mari la pensionare). Viața acestei femei retrase – întrupată de fermecătoarea Miou-Miou – se modifică radical. În afara orelor de curs, nu mai avea prea multe contacte sociale. O excepție va fi vecinul ei de scară, un simpatic bătrânel de origine evreiască. Joseph era născut în Hexagon, dar din părinți care se refugiaseră din pricina sovieticilor. Apropierea dintre cei doi se face destul de greu, din temerile femeii, care nu-și revedea dina cel doliu prelungit. La școală, se achita cu succes de toate sarcinile, dar refuza alte legături, în afara celor strict profesionale. Tușa melodramatică e fină, chiar dacă privirile triste ale eroinei ne amintesc de suferințe bine ascunse. Montajul indică clar, fără întorsături, parcursul acestei eroine, care străbate zilnic aceleași trasee monotone. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezența pitorească a bătrânelului Joseph plin de haz sau de micile răutăți /„bârfe” de cancelarie.

După „poznele” micuței Kaniousha, Adèle e prinsă în acțiunea întregului colectiv didactic: o asociație umanitară nonguvernamentală contacteaza școala pentru a anunța că părinții lui Kaniousha se confruntau cu deportarea. Școala este mobilizată împotriva acestui lucru, cu excepția Adèlei. Dar în ziua când poliția a aparut în fața școlii pentru a ridica copila, Adèle schimbă totul. Surprinzător, taciturna profesoară se lansează într-o veritabilă cursă prin oraș pentru a ajunge la casa în care trăiau părinții micuței Kaniousha. Totul se precipită de-acum, iar ritmul devine alert, se modifică radical toate prejudecățile, iar Adèle este prima care înțelege că boicotul pe față al celor din Ministerul Educației (nu i se putea valida acordarea gradului didactic, deși la inspecție primise aprecieri formidabile) era, de fapt, o „atenționare” pentru acțiunile în care se angajase. Pe toată perioada în care îi găzduiește în cochetul ei apartament, are loc «dezghețul» general: ea gătește alături de Vlora (mama fetiței), bea ceaiul pregătit de Arben (simpaticul tătic albanez), se lasă antrenată de Kaniousha în vârtejul lecțiilor de albaneză. Frageda Luàna Bajrami realizează cu sensibilitate portretul uni copil talentat, dar greu încercat de soartă. Sudează relații de apropiere cu toți colegii din școală, iar aceștia o vor aplauda cu sârg, mai ales după demonstrațiile de vituozitate (cântă impecabil la vioară). Nu întâmplător, parcursul actoricesc al Luànei Bajrami se va continua, iar rebela va păstra și „va cânta în aceeași gamă” și în rolul din L’Heure de la sortie.

4 - Le Choix d'Adèle(1)

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, această bulversantă peliculă realistă rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele. Finalul trist (deportarea albanezilor) lasă, totuși, o portiță deschisă: legăturile omenești profunde se pot realiza și în condițiile unui stat foarte vigilent în materie de „acte în regulă”. Departe de toate chestiunile ce vizează direct politica sau morala, Le choix d’Adèle nu chiar o peliculă didacticistă. Cele două personaje întruchipate cu justețe de Miou-Miou și Luàna Bajrami reprezintă două tipologii aparte de revoltați social ai lumii actuale.

3 - Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) & Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

 

 

Scenariul: Nadine Lermite în colaborare cu Pauline Rocafull

Regizor: Olivier Guignard

Muzica: Arland Wrigley

Distribuția:

Miou-Miou – Adèle

Luàna Bajrami – Kaniousha

Marie-Hélène Lentini – Josiane

Marc Citti – Olivier

Elina Löwensohn – Vlora

Imer Kuttlovici – Arben

Jacques Herlin – Joseph

Durata: 90 min

 

 
Comentarii închise la Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Scris de pe aprilie 4, 2020 în Democraţie, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Dragostea, poveste veche – Un beau soleil intérieu/Let the Sunshine In

Exploatând registrul comediei de moravuri, în formula discursului dulce-amărui, Claire Denis ilustrează  varietatea relațiilor interumane. Claire Denis și Christine Angot au pornit demersul lor artistic de la eseul lui Roland Barthes (Fragments d’un discours amoureux) și-au izbutit portretul unei femei mature, prinse într-un flux amoros care virează riscant. Un beau soleil intérieur marchează întoarcerea la un cinema parizian prin intermediul poveștii despre Isabelle (Christine Angot este scenarista cu care Claire Denis a colaborat la scurt-metrajul Voilà l’enchantement).

Cineasta iscodește, cu fină ironie, relațiile amoroase. Permanenta luptă cu neșansa o pune în valoare Juliette Binoche, în rolul unei femei obișnuite care înfruntă solitudinea și rabdă decepțiile care i-au marcat destinul. Așadar, Isabelle – o pictoriță divorțată, mamă a unei fete – caută dragostea, dragostea adevărată. Grație uimitoarei Juliette Binoche, spectatorii vor regăsi chipul luminos al unei femei mature, încă dornică de iubire. Susținută de scenariul croit pe dialoguri solide (scrise în colaborare cu romanciera Christine Angot) și mereu urmată de camera ce surprinde perfect starea personajului său (planurile apropiate sau mișcările aproape dezarticulate), pelicula beneficiază de măiestria interpretării unei actrițe de excepție.

Un Beau Soleil Intérieur 0

Pradă ușoară pentru niște amanți dezabuzați, eroina este captivantă mai ales prin romantismul disperat al femeii cincantenare, trecute printr-un mariaj eșuat, ea tot mai speră să poată găsi un bărbat de care să se îndrăgostească. Frumoasă, într-un amestec de forță și de fragilitate, Isabelle încă este agreată de bărbați, mai ales de cei care încearcă să profite de această ființă vulnerabilă. Mai mult decât portretizarea lui Isabelle, Un beau soleil intérieur realizează un mozaic de figuri de bărbați – seducători, mincinoși, ipocriți, lași, alcoolici, egoiști, profitori… într-un cuvânt, șarlatani. Cutezanța lui Claire Denis de-a modela ceea ce filosofii și semiologii numesc «muncă amoroasă» se reflectă, pe ecran, în fraze ce rămân suspendate sau în elocvența unor gesturi.

Un Beau Soleil Intérieur 1

Claire Denis pune în scenă discursurile celor două momente ale seducției masculine: cel de «înainte» și cel de «după». Dialogurile distilează tăcerile și subînțelesurile – fiecare întâlnire față în față dă impresia că asistăm la un braț de fier îndrăgostit, puțin poker fals, situații în care Isabelle este, pe rând, actriță sau victimă. Sesizăm forța persuasivă a limbajului și capacitatea sa de-a manipula în mod vizibil (eroina lansează cuvintele dulci așa cum ar arunca unui câine un os) sau indirect (o tăcere încărcată de lașitate întreține toate îndoielile). Chiar la una dintre întâlniri, cea cu bărbatul interpretat de Gérard Depardieu, ne oferă un dialog jubilatoriu – tipul este ironic și  perfid. Montajul conferă un ritm vioi, iar duelurile amoroase se consumă pe ritmul jazzului dulceag. Camera de filmare face ca fiecare dintre capete să se-ntoarcă de la un personaj la altul, scrutând cu atenție fiecare vorbă, orice privire, ca într-un veritabil trompe-l’œil amoros, în care Isabelle este mereu tentată să se prindă. Interpretarea lui Juliette Binoche se află mereu pe hotare instabile – între candoare și fermitate, deschidere și închistare – dezvăluind  un noian de emoții. Regizoarea captează langoarea și dulceața trupului apetisant al actriței, îndeosebi în scenele din pat, filmate precum mici instantanee utopice. Această peliculă despre decepția în dragoste devine și o excelentă analiză a raporturilor dintre „forțele implicate în relații”, dar și o lecție despre comunicare.

Un Beau Soleil Intérieur 2

Din păcate, lungmetrajul se divizează în atâtea fragmente amoroase în câți bărbați apar în existența eroinei, ilustrând unele limite ale scenariului ce se poate rezuma doar într-o singură frază. Încercând mereu să explice dragostea, să o materializeze în formă complex, încercând să afle de ce lupta nu este eroică, iar victoria e incertă, nu trezește interes. Ceea ce salvează pelicula de la plictiseală este distribuția de cinci stele, în frunte cu steaua de primă mărime, Juliette Binoche, înconjurată de Xavier Beauvois, Bruno Podalydès, Nicolas Duvauchelle, Paul Blain și… Gérard Depardieu. Lumina arzătoare a unei eroine aflate într-o permanentă căutare este pusă în valoare de pleiada masculină, mai ales de celebrul actor care l-a interpretat pe renumitul Cyrano de Bergerac. De un calm olimpian, mereu solar, magnetic și cu o voce al cărei timbru se lipește de memoria afectivă, rezumă paradoxul ființei omenești, care – neobosită – caută frumusețea interioară, dar nu ajunge să profite de aceasta. Vorbele rostite de personajul interpretat de Gérard Depardieu vor învălui nu doar auzul spectatorilor, ci și sufletul. Un beau soleil intérieur aduce în fața spectatorilor ironia tandră, presară puțin absurd, dar nu cedează în fața condescendenței.

Un Beau Soleil Intérieur 3

Alchimia creată de Claire ­Denis între scenariu, imagine și interpretarea actoricească exprimă adevăruri sesizabile. În egală măsură, îi aduce un omagiu fermecătoarei Juliette ­Binoche, în această peliculă – simplă, lejeră, vulnerabilă și disponibilă – scăldată în lumina celestă a lui Agnès ­Godard. Undeva, într-un ring de dans, se-aude Etta James cântând „And life is like a song”; viața este un cântec. Regăsim din plin, în Un beau soleil intérieur, senzualitate jazzy, spleen urban, cerebralitate depresivă, limbaj abrupt și umor nevrotic. Dacă spectatorii sunt emoționați după această peliculă, acest fapt se datorează apropierii de starea de îndrăgostire, relativ inedită, pe care cinemaul îi îndeamnă, aici, s-o atingă.

Un Beau Soleil Intérieur 4

Regia: Claire Denis

Scenariul: Claire Denis, Christine Angot

Imaginea: Agnès Godard

Decorurile : Arnaud de Moléron

Costumele: Judy Shrewsbury

Sunetul: Jean-Paul Muguel

Montajul: Guy Lecorne

Muzica : Stuart A. Staples

Distribuția:

Juliette Binoche – Isabelle

Xavier Beauvois – Bancherul

Philippe Katerine – Mathieu

Josiane Balasko – Maxime

Nicolas Duvauchelle – Actorul

Alex Descas – Marc

Laurent Grévill – François

Bruno Podalydès – Fabrice

Paul Blain – Sylvain

Gérard Depardieu – Denis

Durata: 1h34min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete:

Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

 

Nimic nu a făcut-o pe cineasta Nicole Garcia (Place Vendôme) să se înspăimânte la ideea că ar părea de „modă veche”, atunci când a ales să ecranizeze romanul eponim (Mal di pietre, Éditions Liana Levi), scris de Milena Agus, realizând pelicula Mal de pietrres.

Într-o epocă (anii ‘50) în care dorința de a-și găsi iubirea adevărată e considerată scandaloasă sau chiar semn de nebunie, într-un oraș mic din sudul Franței, Gabrielle nu găsește destul spațiu pentru a-și exprima emoțiile și sentimentele. Când omul se simte nefericit, totul în jurul lui pare fără noimă, searbăd și ieftin. Părinții tinerei, persoane înstărite, socotesc că ar fi potrivit să îi găsească, degrabă, un soț; optează pentru muncitorul José, un ins răbdător și generos, care nu refuză propunerea familiei. Deși este mereu înconjurată de afecțiunea și atenția bărbatului cu care s-a căsătorit, Gabrielle nu acceptă iubirea lui și se simte mereu constrânsă de regulile societății de după al doilea război mondial. Viața lor capătă o nouă turnură în momentul în care, după repetate avorturi spontane, femeia trebuie să urmeze un tratament pentru pietrele de la rinichi. Cu eforturile familiei, soția lui José este internată la un sanatoriu din Alpi. Aici, printre alți pacienți, îl întâlnește pe André Sauvage, un tânăr locotenent revenit de pe frontul din Indochina. În apropierea acestui bărbat, Gabrielle va cunoaște o altă latură a vieții – dragostea pasională.

Mal de Pierres 0

Fără a trăda spiritul romanului, Nicole Garcia încearcă să ilustreze destinul acestei femei pentru a releva forța imaginativă de care femeile dau dovadă, în pofida oricăror piedici. Romanescul poveștii, adânciturile intrigii, numeroasel flashback-uri, personajele ce par decupate din romanele psihologice din secolul al XIX-lea – nimic din toate acestea nu o rețin pe cineastă din a înfrunta modernitatea ultra-tehnologizată, construind o poveste, melodramatică, cu parfum de epocă. Acest film sensibil și emoționant relevă calitățile scriitoricești ale lui Jacques Fieschi și eleganța stilului regizoarei (cei doi se află la a opta lor colaborare). Chiar dacă structura în flashback-uri nu e novatoare, îi permite privitorului să pătrundă mai bine motivația acestei femei, prinsă între sentimentele năvalnice și prejudecățile unei societăți cvasi-arhaice. Percepută, în mica ei comunitate (croită pe stigmatizare), drept „nebună”/„deranjată”, Gabrielle nu renunță la visurile și dorințele sale, chiar iluzorii.

Mal de Pierres 1

Eroina interpretată de Marion Cotillard (Two Days, One Night, Allied) a moștenit – angoasele, melancolia prelungită și interogările fără sfârșit – de la celelalte personaje feminine (interpretate de Nathalie Baye sau Catherine Deneuve) din filmografia lui Nicole Garcia. În Provența anilor 1950, în care mama conduce o exploatație agricolă, fiica trăiește deopotrivă frustrarea și mânia de-a fi sortită unui bărbat ales ca soț de autoritatea maternă. Deși încercase să își exerseze farmecele feminine asupra profesorului căsătoit, care-i împrumuta cărți, fata se expune goală în fața privirilor scandalizate ale unor zilieri spanioli; singurul care-și abate privirea cu mai multă atenție asupra sa este José (Àlex Brendemühl).

Mal de Pierres 5

Aproape vândută lui José, de mama sa, tânăra îi declară de la început că nu îl va iubi: „ Je ne coucherai pas avec vous. Je ne vous aime pas, ne vous aimerai jamais.” Tânărul tace și o contemplă. Apoi, acceptă toate capriciile și exagerările ei. José pare dăltuit în neclintirea sa. Formidabilul personaj care mai mult tace și se adâncește în priviri va demonstra nebănuita forță a iubirii. Orbită de pasiune, Gabrielle nu poate mult timp să îl vadă clar. Prima parte a filmului ține în ceață senzualitatea bărbatului de lângă tănăra focoasă. Întâlnirile dintre cei doi soți, de la sanatoriul elevețian, par formale și reci. Atenția spectatorului este abătută de apariția militarului rănit pe frontul din Indochina fiindcă acest misterios  locotenent reaprinde flacăra în privirile tinerei ce părea doar o somnambulă în propria-i viață. Expresivitatea chipului frumos al lui Marion Cotillard reduce din frenezia intrigii, astfel peripețiile din scriitură par nesemnificative  în raport cu intensitatea trăirilor actriței. Emoțiile pe care le transmite sunt precise și bine direcționate. Senzuală și incandescentă, Marion Cotillard oferă din frumusețea ei acestei eroine purtată doar de-o singură dorință: de a iubi și de-a fi iubită. Nebunește. Îndrăgostită, aparent, de André (Louis Garrel), Gabrielle va reuși să revină acasă, după tratamente, și să dea naștere unui fiu.

Mal de Pierres 3

În partea a doua, situațiile încep să se lămurească, iar viața lui Gabrielle părea să curgă liniștit între  postura de mamă devotată și aspirația (secretă) de a-l revedea pe junele Sauvage. Reglarea planurilor celor două părți ale filmului (în care predomină elipsa) se realizează mai târziu, prin acel twist, un flashback al iubițior, din epilog. Culorile și decorurile provensale (adevărate cartoline) contrastează cu cele înecate în negură din cadrul aplin (sanatoriul) și accentuează, astfel, pasiunea febrilă și aproape viscerală ce stă la baza tuturor acțiunilor acestei eroine. Imaginea semnată de Christophe Beaucarne face posibilă compararea stărilor eroinei; cadrele largi (provincia, marea, muntele, satul) ce adăpostesc tăcerile eroinei lasă loc lirismului  muzicii lui Daniel Pemberton (Steve Jobs). Nu poate trece neobservată contribuția celor doi actori din rolurile secundare: Alex Brendemühl (soțul) și Brigitte Roüan (mama) care-au conturat și mai bine expresivitatea și forța artistică a talentatei Marion Cotillard în această compoziție borderline.

Mal de Pierres 4

Pasiunea are leac? Nicole Garcia a trasat pe ecran un portret, ca un tablou de Van Gogh, în dorința de-a omagia femeile vibrante.

Regia: Nicole Garcia
Scenariul: Jacques  Fieschi, Natalie Cartier,  Nicole Garcia
Imaginea: Christophe Beaucarne
Montajul: Simon Jacquet
Decor: Arnaud De Moleron
Sunetul: Jean-Pierre Duret

Distribuția:
Marion Cotillard – Gabrielle
Louis Garrel – André Sauvage
Alex Brendemühl – José
Brigitte Roüan – Adèle
Victoire du Bois– Jeannine

Durata: 120 min.

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

Scris de pe februarie 27, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

Polina, danser sa vie – Grație și efort într-o lecție despre recunoștință

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan).

Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată   de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism  ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive ; picioare pline de răni sângerânde și…pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic.

Aparținând clasei muncitoare, părinții fetiței vedeau o șansă de neratat în admiterea la cea mai renumită companie de dans din Moscova. Manifestând semne clare de talent, fetița se pregătea să fie integrată în prestigiosul balet Bolșoi/Bolshoi, dar – după ce-a asistat la un spectacol de dans contemporan – a fost bulversată total. Acest șoc artistic îi va clătina tot eșafodajul năzuințelor sale. Așadar, se hotărăște să părăsească țara natală și să se-ndrepte spre Aix-en-Provence, sperând să lucreze cu talentata coregrafă Liria Elsaj. Toate întâlnirile pe care le va avea îi vor modela identitatea, iar tânăra dansatoare va explora noi medii artistice, îndreptându-se către țelul său (Liria: “An artist has to know how to look at the world around them”).

Întreaga poveste de  pe ecran glisează între hotarele dansului și ale vieții reale. Adaptarea cinematografică după un roman grafic nu e tocmai la îndemână, de aceea vom putea descoperi multe sugestii metaforice. Astfel, imaginea (mentală) a renului, pe care micuța îl văzuse în pădurea înzăpezită din copilărie, va deveni traducerea simbolică a ceea ce ea însăși va deveni, pe măsură ce se va descoperi pe sine. În perioada moscovită, era nevoită să respecte o schemă (rigidă) impusă, dar în interior, căuta să le transforme în gesturi artistice proprii sufletului ei. Acolo unde începea dansul, transcendea viața. Pelicula nu se concentrează cu osebire asupra terenului social, ci, mai insistent asupra dramei adolescentului surprins în schema «maestru-învățăcel». Primul său profesor, aproape oedipian, suscită interesul.

Filmul se vrea, în egală măsură, istoria unei priviri: cea a profesorului intransigent (cel care a îndrumat-o în primii săi ani de dans), dar și cea a formării, maestrul înregistrând progresul   elevei sale. Narațiunea filmică apare ca un veritabil mozaic care o surprinde pe “Fata-în-căutarea-visului” atât în Rusia, cât și în Franța sau Belgia (surprinzătoare scena în care Polina improvizează alături de Jeremie Belingard un “pas de deux” de-a lungul râului Schelde din Anvers/ trupurile negre în contrast de calitate cu apusul hibernal). În Belgia, Polina descoperă arta improvizației alături de coregraful Karl (Jérémie Bèlingard – o stea/“étoile”de la Opera din Paris), observă mișcările trupurilor omenești și își înțelege vocația.

Realizatorii au reușit să ne inducă ideea că trupul arată gândul în mișcare: corpuri omenești traversează mereu spațiul, împărțindu-l între aer și sol. Peste tot, pe oriunde merge (bar, metrou, străzi) Polina vede numai dans. Nu lipsesc nici clișeele referitoare la “Fata-inocentă- piedută- în- marele-oraș”(pașii greșiți: alcool, anorexie, țigări, intrigi ș.a). Cea care devine catalizatorul evoluției artistice este Liria. Datorită acestei prezențe marcante, pelicula revine la acea lecție despre trimful deplin, la capătul a numeroase renunțări și chinuitoare căderi, pentru că dansul – ca orice altă artă – nu se rezumă la rezultate, ci la…proces. Natastya Shevtzoda oferă admirabile momente coregrafice după o suită de peripeții sentimentale, iar dansul din final marchează momentul de grație. Plutește un erotism subtil între Niels Schneider și Anastasia Shevtsova, surprinși de cameră în chip de Prinț și Prințesă, pe un fundal sonor pregnant (Muzica: Philip Glass). Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

Polina, danser sa vie

Regia:Valérie Müller-Preljocaj și Angelin Preljocaj
Scenariul: Valérie Müller-Preljocaj
Scriitor (BD Polina,Editura Casterman, 2011 ): Bastien Vives
Imaginea: Georges Lechaptois
Montajul: Guillaume Saignol și Fabrice Rouaud
Muzica : 79D, Philip Glass
Distribuția :
Nastya Shevtzoda – Polina
Juliette Binoche – Liria Elsaj
Niels Schneider – Adrien
Miglen Mirtchev – Anton
Aleksey Guskov – Bojinski
Durata: 108 min

Parte a programului Festivalului Naţional de Teatru, proiecţia filmului a avut loc duminică, 29 oct., la Cinema Elvire Popesco

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web