RSS

Arhive pe categorii: Filme franțuzești

Cum să renaști printre falduri – The Collection

Când ne gândim la peliculele despre Parisul anilor ‘40-‘50, adesea ne vine în minte imaginea fantezistă cu Gene Kelly dansând în ploaie. Ideea unei capitale a modei și-a eleganței s-a păstrat și a fost prelucrată de scenaristul și producătorul american Oliver Goldstick, cel care a lucrat la celebrele Pretty Little Liars, Ugly Betty și Lipstick Jungle.

Bunăoară, amatorii de saga familială, cu iz istorico-romanesc, doldora de secrete sau trădări, vor fi pe deplin mulțumiți urmărind fiecare episod din eleganta serie franco-britanică  The Collection (coproducători: Amazon, BBC și France Télévision). Prin urmare, Oliver Goldstick a făcut apel la o distribuție internațională de înaltă ținută. O lăsăm deoparte pe Betty Suarez și ne acordăm cu ritmurile lui Duke Ellington. Pe lângă veridicitatea (istorică a) dramei, The Collection beneficiază de toate ingredientele unui serial: suspans, tensiune, intrigi, suspiciuni, răsturnări de situație – toate acestea subsumate nevoii de libertate.

Este poveste aceea spinoasă: Ce alegem să lasăm la vedere și ce să dosim în spatele faldurilor (fie și ale unei rochii)? Oliver Goldstick a creat o lume care arată precum un joc de șah, în care fiecare personaj are o poziție. Există întotdeauna o tensiune, o opoziție; pofta unei societăți care nu e gata să o accepte – o permanentă tensiune între trecut și viitor.  Iscusitul cineast lansează provocări: Cine vrea să rămână în trecut și cine vrea să avanseze? Cine vrea să rămână ascuns   și cine vrea să se afișeze? Este o serie tv ghidată, în primul rând, de personaje. Gradual, fiecare episod adaugă încă o nuanță  fiecărui personaj. Grație scenariului bine urzit, cu aspectul rafinamentului  și eleganței din Downton Abbey, Gossip Girl sau Pretty Little Liars. Prin urmare, seria – cu aspect vintage – livrează episoade menite să ofere „o evadare”. The Collection le oferă roluri interesante unor actori precum Irène Jacob, Alix Poisson și Alexandre Brasseur, dar și britanicilor Richard Coyle și Tom Riley. Desigur, să nu uităm de tânăra Jenna Thiam, pe care o (re)găsim cu plăcere după The Revenant; aici, în rolul Ninei, tânăra propulsată ca manechin/model, glisând între secrete grele și dorința de libertate.

«Moda are puterea de a ne transforma. Nu este vorba despre cine ești, ci despre cine ai vrea să fii. Iar cei care declară că urăsc moda se simt bine-mersi cu ceea ce poartă doar ca să poată afirma: Nu dau doi bani !» – zice Paul Sabine (Richard Coyle), patronul unei case de modă din perioada postbelică.

Așadar, în Parisul anului 1947, ‘Casa Sabine’ forţează limitele în lumea modei de după Cel De-al Doilea Război Mondial. Totuși, dincolo de splendoare se ascunde secrete care ameninţă să distrugă succesul fragil al acestei companii. Filmat în Paris, serialul aduce în prim-plan fascinanta lume a modei/high fashion din capitala Franței; atelierul unui harnic investitor devine centrul atenției, în dorința de a trezi interesul pentru frumos, încercând  să uite umbrele lăsate de opresiunea nazistă. The Collection – devine o călătorie în timp, în care lumea răvășită de cruzimile războiului încearcă să depășească orice neajunsuri. La finele Războiului, departe de înfrângeri și pierderi materiale, regăsim o Franță hotărâtă să cucerească din nou lumea prin farmec și frumusețe. Guvernul tinerei Republici (a Patra Republică Franceză) caută să readucă moda franțuzească/à la française pe cele mai înalte trepte ale creației, în felul acesta insuflând optimism locuitorilor din Hexagon.

În fruntea casei de modă/‘Casa Sabine’ se află ambițiosul și charismaticul Paul Sabine, căsătorit cu americanca Helen. În fapt, el este „secundul” deoarece adevăratul geniu al familiei este impetuosul lui frate, Claude. Cei doi îi sunt subordonați lui Yvette – omniprezenta lor mamă. Departe de a-și armoniza relațiile, oportunitatea oferită lui Sabine pune în pericol pactul familial și amenință cu ruinarea visurilor atât ale lor, cât și pe cele ale colaboratorilor (artizanii din atelier, vânzătoarele, manechinele). În loc să-i ajute pe oameni să uite mai repede trecutul întunecat, perspectiva unui „viitor glorios” alimentează secrete, trădări și rivalități în interiorul   și în jurul casei de modă. Paul trebuie să facă față neajunsurilor din propria familie: are o soție care provine dintr-o familie înstărită și care le oferă sprijin în vremurile de austeritate, dar are și un frate talentat, deși e introvertit, spre mizantrop, și homosexual. Claude e, de fapt, cel cu talentul artistic. Trecând peste clișeul creator de modă=gay, găsim și obstacolele ivite din acțiunile unei mame „ultracunoscătoare” (posibil alt clișeu), secretele soției, dar, cel mai periculos pare a fi mediul concurențial: industria modei. Claude suferise în urma multor traume (un jaf al unui iubit dispărut brusc, își dorea mai multă recunoaștere în sânul familiei), iar comportamentul său aproape antisocial nu îl ajută defel. Intriga se ițește pe mai multe paliere: în paralel cu dramele acestora, se derulează cea a Ninei, tânăra nevoită să își caute fiul născut dintr-o relație nelegitimă (copilul fusese dat în adopție). Fondul general sugerează rigiditatea și opacitatea unei societăți abia scăpate de sub presiunea ororilor  războiului. Un suflu de prospețime îl aduce tânărul și talentatul Billy Novak, un fotograf american care este angajat de familia Sabine. Acesta e plin de inspirație și se îndrăgostește de Nina, croitoreasa devenită manechin/model. Pe lângă acțiunile acestora și ale altor angajați din ‘Casa Sabine’, domnește o stare generală de neliniște (zorii Războiului Rece, precum și vânătoarea foștilor colaboratori naziști).

Pe fundalul unei țări divizate, a unui Paris plin de animozități, ar putea ‘Casa Sabine’ să înlăture și din interiorul ei rivalitățile? Ar putea, cu adevărat, prospețimea să triumfe într-o lume aflată încă în haos? Serialul mizează pe dorința spectatorilor de a căuta firul printre jocurile de lumini și de umbre, în aflarea acelei triste înaripri (necesară după orice dezamăgire). Bunăoară, Marea Istorie interferează cu mica istorie, iar acea ‘pasăre Phoenix’/speranța sălășluiește în fiecare dintre spectatorii  dornici să descopere secretele acestei elegante serii.

***

Regia: Dan Zeff și Dearbhla Walsh

Producător: Oliver Goldstick

Muzica: Dominik Scherrer

Imaginea: Philip Kloss

Costumele: Chattoune

Decorurile: Carly Adey

Distribuția:

Richard Coyle – Paul Sabine

Tom Riley – Claude Sabine

Mamie Gummer – Helen Sabine

Frances de la Tour – Yvette

Jenna Thiam – Nina

Max Deacon – Billy Novak

Alix Poisson –  Charlotte

Durata unui episod: 52-60 min.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cum să renaști printre falduri – The Collection

Scris de pe ianuarie 9, 2020 în Filme franțuzești, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Generația dezamăgită – L’Heure de la sortie

 Curiozitatea, obsesia, dar și teribilismul vârstei pot influența modul de viață și îi pot conduce la radicalizare pe (unii) adolescenți? Desigur, da. Cu o bogăție de experiențe senzoriale, cu mostre reci, pline de cruzime, pelicula semnată de Sébastien Marnier trage un semnal de alarmă: dezumanizarea lumii actuale. Viziunea feroce a cineastului aduce în prim-plan subiecte precum fracturile dintre generații, fricțiunile intergeneraționale, pericolul poluării și dezinteresul față de semeni, toate subsumate temei centrale: vampirismul. Sébastien Marnier a exploatat eficient capacitatea cinemaului de a transpune angoasele contemporane, metamorfozându-le. Ambalat în straiele unui thriller, filmul livrează, totuși, un discurs politic coerent, chiar dacă coșmarul nu te lasă să vezi prea departe.

L’Heure de la sortie este un veritabil thriller pre-apocaliptic despre urgentarea salvării planetei. Așadar, într-un liceu de elită din Franța, profesorul Capadis se aruncă de la fereastra clasei sub ochii înfiorați ai elevilor săi. Totuși, unii dintre ei rămân impasibili. Cei șase adolescenți, cu un nivel ridicat de inteligență, sunt mereu ostili și răspândeau teamă prin școală. Bunăoară, Pierre Hoffman ajunge profesorul suplinitor de limba franceză la acea clasă. Tânărul profesor descoperă, treptat, viziunea lor întunecată despre un “viitor blestemat” (amenițările ce planează asupra întregului sistem ecologic) și disprețul față de adulții neajutorați care nu-i mai pot proteja. Pierre devine din ce în ce mai obsedat de acești «copii furioși». Viața lui se transformă într-un coșmar pe măsură ce își dă seama că țelul lor final este unul extrem și periculos. Atmosfera opresantă e întreținută și de o distribuție bine aleasă: tinerii Luàna Bajrami (Apolline) și Victor Bonnel (Dimitri) îi dau de cap unui Laurent Lafitte deranjant (calitate indusă și de orientarea sa sexuală).

Într-un cadru aproape banal – mediul școlar – Sébastien Marnier derulează o intrigă coșmarească, la limită cu fantasticul, dar fără să depășească granițele realului. În această fabulă kafkiană, pericolul va fi doar de natură umană. Printre adolescenți, tânărul profesor-suplinitor observă și analizează acțiunile bizare ale grupării de șase elevi supradotați. Resentimentele lui Hoffman constituie însăși mecanica intrigii. Atitudinea nihilistă a celor din fața sa e însoțită și de răceala limitării comunicării. Spectatorul adoptă, de-ndată, atitudinea profesorului, încărcată de tensiunea întrebărilor, apoi de vertij. În spatele misterului, se află subtextul social puternic (ecologie, economie, politică).

Spleenul adolescenților s-a născut din luciditate și din imposibilitatea acceptării tarelor acestei lumi. Sébastien Marnier ajonglat cu toate codurile fantasticului, pedalând pe atmosfera opresantă: profesorul aflat în plină perioadă de documentare pentru teza de doctorat trebuie să se confrunte cu apariții kafkiene. Prin urmare, cineastul nu are niciun scrupul în a ilustra paranoia personajului său (plasat într-un mediu anxiogen). Muzica semnată de Zombie Zombie, efectele regizorale (reurența prezenței gândacilor invadatori, viziunile, pana de curent sau apă din apartamentul junelui profesor, interminabilele apeluri telefonice anonime). Coșmarul în care s-a trezit Pierre transformă drama soacială într-o fabulă kafkiană. Comportamentul ostil al adolescenților, dar și “ancheta” profului întrețin tensiunea. Tinerii urmăriți de Pierre își pun, adesea, viața în pericol și se plasează, de bună voie, în situații-limită.

Citiți și Când visul devine coșmar – Joker

Liceul-labirint devine sediul central al angoaselor. Camera de filmare urmărește îndeaproape pașii personajelor, transformând în metafore propagarea bârfelor, schițând harta minciunii. Șase liceeni aflați în criza «vârstei teribile» își angoasează colegii, profesorii și înregistrează (în format DVD) secvențele care-au zguduit omenirea în ultimele decenii (imagini-șoc despre poluarea apelor, abatoare, atacul de la World Trade Center). Pierre constată, astfel, bariera comunicațională construită de acești adolescenți supradotați, care își pregătesc “ieșirea (finală) din scenă”. Denunțarea acestui « rău al lumii actuale» se face prin acel releu narativ/discursiv    și justifică, în parte, atitudinea adolescenților. Fatalismul acestor puști teribili și atitudinea lor atipică îl copleșesc până și pe tenacele Pierre (carismaticul Laurent Laffite). Discursul sociologic valorează mai mult decât amestecul de genuri și transformă L’Heure de la sortie într-un semnal de alarmă, un film de autor, care are șansele sale de a-și găsi publicul adecvat.

Regia: Sébastien Marnier

Scenariul: Sébastien Marnier, Élise Griffon după romanul L’Heure de la sortie de Christophe Dufossé

Imaginea: Romain Carcanade

Decorurile: Guillaume Deviercy

Costumele: Marité Coutard

Sunetul: Benjamin Laurent, Emmanuel Croset

Montajul: Isabelle Manquillet

Muzica: Zombie Zombie

Distribuția:

Laurent Laffite – Pierre Hoffman

Emmanuelle Bercot – Catherine

Pascal Greggory – Directorul Poncin

Grégory Montel – Michel

Luána Bajrami – Apolline

Thomas Scimeca – Victor

Gringe – Steve

Adèle Castillon – Clara

Durata: 103 min

 
Comentarii închise la Generația dezamăgită – L’Heure de la sortie

Scris de pe decembrie 18, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme franțuzești

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Mai există șansa ca un tânăr din zilele noastre, provenit dintr-un mediu defavorizant, să izbutească în viață, depășind barierele sociale? Greu de crezut, dar nu imposibil. Chiar dacă   pare că flirtează cu documentarul, lungmetrajul Les Grands Esprits, realizat de Olivier Ayache-Vidal, propune o interesantă reflecție asupra pedagogiei aplicate elevilor dificili.

Nu lipsesc clișeele nici în cazul acestei pelicule prezentate în premieră la Festivalul de Film Francofon din Angoulême, dar imaginea justă a unui sistem școlar nu s-ar fi putut altfel realiza. Filmul aduce în prim-plan aventurile profesorului François Foucault (Denis Podalydès) și ale junelui Seydou (Abdoulaye Diallo, formidabil), un elev refractar la tot ce înseamnă autoritate. Așadar, François e un profesor de literatură la unul dintre cele mai importante licee din Franța. După o remarcă nepotrivită, făcută la o petrecere, briliantul dascăl e obligat să accepte un post într-o școală de la periferia Parisului. Dacă de la Sorbona până la Courneuve, traseul înseamnă doar douăzeci și cinci de minute cu metroul, distanța socioculturală se va măsura în ani-lumină. Prin urmare, François Foucault se pregătește pentru tot ce este mai rău. Perorația despre necesitatea de a expedia în suburbii profesori experimentați, de calibru, i-a schimbat direcția lui François Foucault: de la Henri IV spre liceul Barbara de Stains. Misiunea care i-a revenit a fost cea de a “îmblânzi” spirtele rebele care populau acel mediu educațional, de la periferia Parisului.

Interpretarea lui Denis Podalydès, actorul care l-a întrupat pe Nicolas Sarkozy, în 2011, în pelicula La Conquête, a stârnit interesul multor spectatori. Scenariul e previzibil, dar maniera  de abordare și interpretările ultranuanțate îl scot din zona locurilor comune. Spiritualul om de litere nu e ocolit de neplăceri; mai întâi în rândul colegilor, mai ales cu cel de matematică, apoi, printre adolescenții lipsiți total de interes pentru actul educativ. Totuși, un spirit fin nu poate fi lesne doborât. Așa se face că metodele inițiate de profesorul Foucault încep să dea roade. Puștii toropiți de plictis se lasă captivați de literele lui Victor Hugo. Grație subtilității acestui profesor, aparent rigid, talentele ascunse ies la iveală.

Pornind analiza literară de la faptul divers care-a condus autorul/scriitorul la celebra ficțiune- romanul Les Misérables – dascălul trezește interesul elevilor pentru lectura literară. E clasica poveste a profesorului cu har. Analiza lucidă a spiritualului profesor a împiedicat resemnarea unora dintre învățăcei. Tactul pedagogic funcționază perfect, iar principiile pedagogice sunt adaptate pentru elevii din suburbia pariziană. Prin urmare, expunerile elevilor se rezumă la participarea lor activă, reală, chiar dacă standardele sunt menținute doar la nivelul mediu (înțelegere, fără multă analiză critică). Toate actele didactice aplicate exprimau o profundă înțelege și o perfectă adecvare la mediu. Din păcate, corpul profesoral nu primește cu entuziasm astfel de inițiative și nici elevii săi nu sunt tocmai “uși de biserică”. Un spirit de glumă (mult prea rafinat pentru puterea de înțelegere a unui adolescent semi-primitiv) îl aruncă pe bietul profesor-diriginte într-o adevărată cursă.

“Elevul-problemă” Seydou se ascunde – sub patul lui Ludovic al XVI-lea – împreună cu Maya, colega sa, la Versailles, pentru a-și face un selfie, în timpul unei excursii școlare inițiate de François Foucault și simpatica sa colegă, Chloé. Speranța bravului profesor de-a înălța spiritele mai puțin alese s-a prăbușit odată cu exmatricularea elevului de origine africană. Totuși, titlul ne amintește că avem de-a face cu un “feel good movie”, iar micile tensiuni vor fi depășite. Din această poveste, se desprinde cu claritate accentul apăsat pentru noțiuni importante: disciplină și pedagogie. Superioritatea profesorului este evidentă, iar Denis Podalydès găsește mereu tonul just în mediul multietnic al adolescenților, preponderent de origine africană.

Pelicula alimentează entuziasmul acelor profesori care nu se lasă copleșiți de un (veșnic) sistem bolnav și stârnește interesul tinerilor care nu așteaptă doar stereotipii hollywoodiene. Școala mai poate reprezenta, în viziunea realizatorului, un ascensor social. Mica și turbulenta comunitate de la Saint-Denis devine atașantă, iar incursiunea într-o astfel de școală pare chiar agreabilă. Autenticitatea e la    ea acasă fiindcă Olivier Ayache-Vidal a ales să turneze chiar cu elevii acelui colegiu pentru a conferi o notă de realism întregii povești. Dacă a recreat condițiile de curs, la fel a procedat și    în cazul cancelariei, populate cu aceleași ființe măcinate de frustrări și de invidii profesionale. Cercurile închise se regăsesc în toate taberele descrise. Cineastul nu s-a rezumat să prezinte doar un mediu sufocant, ci a deschis larg porțile spre cultură, văzută și în acest caz precum o șansă de salvare. Bunăoară, spectatorii vor avea prilejul să vadă (și) imagini surprinse în Place de la Concorde, Place de la Madeleine, Place de l’Opéra sau Versailles. Coloana sonoră împletește muzicalitatea lui Peer Gynt de Grieg cu Hipster Shakes (Black Pistol Fire) armonizându-le.

Exigentul profesor, dar plin de înțelegere omenească, găsește calea potrivită către inimile unor tineri mult prea ancorați în materialitate și le oferă lecția optimismului pedagogic. Bineînțeles, putem da vina pe scenarist pentru aspectul antropologic al filmului, într-o realitate ultracunoscută de mai toți francezii. Cu toate acestea, sentimentele bune devin “pâinea noastră zilnică”, în astfel de vremuri. Duioasa complicitate dintre profesorul distins și elevul rebel produce emoții vii și acordă șanse multiple înțelegerii; se întâlniseră, practic, două solitudini. Balsamul emoțional face bine, uneori, cinismului ambiental. Pirueta scenaristică din final aduce necesara notă de umor și ne confirmă că învățământul de tip aristocratic și educația democratică nu se întâlnesc decât dacă există voință din ambele sensuri.

Les Grands Esprits

Regia: Olivier Ayache-Vidal
Scenariul: Olivier Ayache-Vidal
Imaginea: David Cailley
Muzica: Florian Cornet et Gadou Naudin
Montajul: Alexis Mallard
Decorurile: Angelo Zamparutti
Costumele: Julie Brones
Distribuția:
Denis Podalydès: François Foucault
Abdoulaye Diallo: Seydou
Tabono Tandia: Maya
Pauline Huruguen: Chloé, colega lui François
Alexis Moncorgé: Gaspard, soțul lui Chloé
Charles Templon: Sébastien
Léa Drucker: Caroline, sora lui François
Zineb Triki: Agathe
Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Scris de pe octombrie 30, 2019 în Cinema, Cultură, Cărți de colecție, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete: , , , , , ,

Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

 

Nimic nu a făcut-o pe cineasta Nicole Garcia (Place Vendôme) să se înspăimânte la ideea că ar părea de „modă veche”, atunci când a ales să ecranizeze romanul eponim (Mal di pietre, Éditions Liana Levi), scris de Milena Agus, realizând pelicula Mal de pietrres.

Într-o epocă (anii ‘50) în care dorința de a-și găsi iubirea adevărată e considerată scandaloasă sau chiar semn de nebunie, într-un oraș mic din sudul Franței, Gabrielle nu găsește destul spațiu pentru a-și exprima emoțiile și sentimentele. Când omul se simte nefericit, totul în jurul lui pare fără noimă, searbăd și ieftin. Părinții tinerei, persoane înstărite, socotesc că ar fi potrivit să îi găsească, degrabă, un soț; optează pentru muncitorul José, un ins răbdător și generos, care nu refuză propunerea familiei. Deși este mereu înconjurată de afecțiunea și atenția bărbatului cu care s-a căsătorit, Gabrielle nu acceptă iubirea lui și se simte mereu constrânsă de regulile societății de după al doilea război mondial. Viața lor capătă o nouă turnură în momentul în care, după repetate avorturi spontane, femeia trebuie să urmeze un tratament pentru pietrele de la rinichi. Cu eforturile familiei, soția lui José este internată la un sanatoriu din Alpi. Aici, printre alți pacienți, îl întâlnește pe André Sauvage, un tânăr locotenent revenit de pe frontul din Indochina. În apropierea acestui bărbat, Gabrielle va cunoaște o altă latură a vieții – dragostea pasională.

Mal de Pierres 0

Fără a trăda spiritul romanului, Nicole Garcia încearcă să ilustreze destinul acestei femei pentru a releva forța imaginativă de care femeile dau dovadă, în pofida oricăror piedici. Romanescul poveștii, adânciturile intrigii, numeroasel flashback-uri, personajele ce par decupate din romanele psihologice din secolul al XIX-lea – nimic din toate acestea nu o rețin pe cineastă din a înfrunta modernitatea ultra-tehnologizată, construind o poveste, melodramatică, cu parfum de epocă. Acest film sensibil și emoționant relevă calitățile scriitoricești ale lui Jacques Fieschi și eleganța stilului regizoarei (cei doi se află la a opta lor colaborare). Chiar dacă structura în flashback-uri nu e novatoare, îi permite privitorului să pătrundă mai bine motivația acestei femei, prinsă între sentimentele năvalnice și prejudecățile unei societăți cvasi-arhaice. Percepută, în mica ei comunitate (croită pe stigmatizare), drept „nebună”/„deranjată”, Gabrielle nu renunță la visurile și dorințele sale, chiar iluzorii.

Mal de Pierres 1

Eroina interpretată de Marion Cotillard (Two Days, One Night, Allied) a moștenit – angoasele, melancolia prelungită și interogările fără sfârșit – de la celelalte personaje feminine (interpretate de Nathalie Baye sau Catherine Deneuve) din filmografia lui Nicole Garcia. În Provența anilor 1950, în care mama conduce o exploatație agricolă, fiica trăiește deopotrivă frustrarea și mânia de-a fi sortită unui bărbat ales ca soț de autoritatea maternă. Deși încercase să își exerseze farmecele feminine asupra profesorului căsătoit, care-i împrumuta cărți, fata se expune goală în fața privirilor scandalizate ale unor zilieri spanioli; singurul care-și abate privirea cu mai multă atenție asupra sa este José (Àlex Brendemühl).

Mal de Pierres 5

Aproape vândută lui José, de mama sa, tânăra îi declară de la început că nu îl va iubi: „ Je ne coucherai pas avec vous. Je ne vous aime pas, ne vous aimerai jamais.” Tânărul tace și o contemplă. Apoi, acceptă toate capriciile și exagerările ei. José pare dăltuit în neclintirea sa. Formidabilul personaj care mai mult tace și se adâncește în priviri va demonstra nebănuita forță a iubirii. Orbită de pasiune, Gabrielle nu poate mult timp să îl vadă clar. Prima parte a filmului ține în ceață senzualitatea bărbatului de lângă tănăra focoasă. Întâlnirile dintre cei doi soți, de la sanatoriul elevețian, par formale și reci. Atenția spectatorului este abătută de apariția militarului rănit pe frontul din Indochina fiindcă acest misterios  locotenent reaprinde flacăra în privirile tinerei ce părea doar o somnambulă în propria-i viață. Expresivitatea chipului frumos al lui Marion Cotillard reduce din frenezia intrigii, astfel peripețiile din scriitură par nesemnificative  în raport cu intensitatea trăirilor actriței. Emoțiile pe care le transmite sunt precise și bine direcționate. Senzuală și incandescentă, Marion Cotillard oferă din frumusețea ei acestei eroine purtată doar de-o singură dorință: de a iubi și de-a fi iubită. Nebunește. Îndrăgostită, aparent, de André (Louis Garrel), Gabrielle va reuși să revină acasă, după tratamente, și să dea naștere unui fiu.

Mal de Pierres 3

În partea a doua, situațiile încep să se lămurească, iar viața lui Gabrielle părea să curgă liniștit între  postura de mamă devotată și aspirația (secretă) de a-l revedea pe junele Sauvage. Reglarea planurilor celor două părți ale filmului (în care predomină elipsa) se realizează mai târziu, prin acel twist, un flashback al iubițior, din epilog. Culorile și decorurile provensale (adevărate cartoline) contrastează cu cele înecate în negură din cadrul aplin (sanatoriul) și accentuează, astfel, pasiunea febrilă și aproape viscerală ce stă la baza tuturor acțiunilor acestei eroine. Imaginea semnată de Christophe Beaucarne face posibilă compararea stărilor eroinei; cadrele largi (provincia, marea, muntele, satul) ce adăpostesc tăcerile eroinei lasă loc lirismului  muzicii lui Daniel Pemberton (Steve Jobs). Nu poate trece neobservată contribuția celor doi actori din rolurile secundare: Alex Brendemühl (soțul) și Brigitte Roüan (mama) care-au conturat și mai bine expresivitatea și forța artistică a talentatei Marion Cotillard în această compoziție borderline.

Mal de Pierres 4

Pasiunea are leac? Nicole Garcia a trasat pe ecran un portret, ca un tablou de Van Gogh, în dorința de-a omagia femeile vibrante.

Regia: Nicole Garcia
Scenariul: Jacques  Fieschi, Natalie Cartier,  Nicole Garcia
Imaginea: Christophe Beaucarne
Montajul: Simon Jacquet
Decor: Arnaud De Moleron
Sunetul: Jean-Pierre Duret

Distribuția:
Marion Cotillard – Gabrielle
Louis Garrel – André Sauvage
Alex Brendemühl – José
Brigitte Roüan – Adèle
Victoire du Bois– Jeannine

Durata: 120 min.

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Forța de-a refuza fericirea îngustă – Mal de pierres/From the Land of the Moon

Scris de pe octombrie 22, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

Camille Claudel: chinuita muză și amantă a lui Auguste Rodin – Camille Claudel 1915

Graţie actriţei Anne Delbée şi, mai ales, cărţii sale – Une femme – , povestea dramatică a sculptoriţei Camille Claudel (1864-1943) a devenit celebră. Soră mai mare a scriitorului şi diplomatului Paul Claudel, artista este, mai întâi, ucenica lui Auguste Rodin, apoi muză, amantă şi emul. După o perioadă, îl părăseşte şi se dedică întru totul artei sale; cade, uşor, pradă unui delir paranoid, în care ex-amantul său deţine rolul de maestru-abuziv. Ca şi Antonin Artaud, Camille Claudel întruchipează mitul romantic al artistului “rătăcit” în propriile-i iluzii. Lipsit de simțul normei și al demnității, fără drept de existență socială, marginal într-o lume centripetă, era doar tolerat sau izolat, cu menirea de a ține “nebuniile” departe de armonia societății.

În 1988, Bruno Nuytten propune o adaptare pentru cinema, cu filmul Camille Claudel, distribuindu-i pe Isabelle Adjani în rolul lui Camille, iar pe Gérard Depardieu în cel al lui Rodin. Cineastul a contribuit la popularizarea istoriei acestei muze chinuite. Astăzi, Camille Claudel este un simbol al artistei “blestemate”, ce demască ipocrizia de tip burghez (propria familie se ruşina de boala ei şi a internat-o departe de Paris) şi, deopotrivă, represiunea creaţiei artistice la femei. Se poate spune că artista a fost victima bărbaţilor din acea epocă (există suspiciunea că Rodin a plagiat sau chiar a semnat unele lucrări ale lui Camille).

Fără să se abată prea mult de la această “imagine”, aşa cum a rămas ea astăzi, regizorul Bruno Dumont se apropie de Camille Claudel într-o manieră “à l’intime”. În pelicula Camille Claudel 1915, spune povestea a trei zile din viaţa artistei, când era internată în azilul Montdevergues, aproape de Avignon. Aşa cum indică genericul, filmul este o adaptare “liberă” după opera şi corespondenţa lui Paul Claudel, de asemenea, şi din arhiva medicală personală a lui Camille Claudel.

Cadrul general este cel al unei Franţe aflate în primul război mondial, dar acţiunea din film se va concentra asupra vieţii din acest aşezământ, unde Camille va rămâne internată până la sfârşitul vieţii sale. Captivitatea într-un mediu populat cu alienaţi mintal şi cu călugăriţe este insuportabilă; relativa muţenie a eroinei transformă pelicula Camille Claudel 1915 într-o veritabilă ”probă de foc”. Bruno Dumont aruncă o privire frontală şi bulversantă asupra ”nebuniei”. Cineastul face apel la un cinema radical, în care corpul ”spune” mai mult decât orice replică. În felul acesta, i se oferă şansa lui Juliette Binoche (fără machiaj) de a-şi manifesta jocul actoricesc magistral, ducând singură prima parte a filmului. Camille Caludel, prezentată în acest film, se reduce la gesturi, atitudini şi crize de plâns. Interiorizarea sculptoriţei este impenetrabilă; ea vede zilnic comportamentul ”pensionarelor” şi duce în sine povara; spre deosebire de celelalte ”colocatare”, ea este conştientă de mizeria în care se află. Camille se simţea izolată şi însingurată, de aceea voia să se reîntoarcă la Paris, să-şi revadă mama.

În 1915, când Camille vieţuise deja zece ani în acest “cuib de cuci”, este înştiinţată de către medicul-şef că va primi vizita fratelui său. Bruno Dumont ilustrează viaţa cotidiană a lui Camille în acel azil – călugăriţele care le vegheau pe bolnave şi “rezidentele”/ bolnavele. Pe aceste chipuri torturate de boala mintală, de anii de frică, Bruno Dumont filmează însăşi durerea, nebunia, expresia “răului” interior.

Juliette Binoche este uluitoare, cum numai ea poate să fie. În prima parte a filmului – destul de trenantă -, ea exprimă nerăbdarea de a-şi revedea fratele. Paul Claudel (Jean-Luc Vincent) soseşte, pe drumul pietros, cu maşina şi-o întâlneşte pe artista “azilantă”. Dacă sculptoriţa îşi pierduse nădejdea, chiar şi în Dumnezeu, fratele ei care are felul lui personal de-a vedea relaţia cu dumnezeirea. Paul Claudel ştie că sora lui fusese o artistă de geniu, dar talentul ei ”se epuizase”. În opinia lui, tot ce se petrece pe pământ (inclusiv primul război mondial) este doar voinţa divină. Maladia lui Camille este o fatalitate din faţa căreia nimeni nu se putea da deoparte. Întâlnirea mult-aşteptată de Camille, distantă şi reţinută, nu durează mai mult de zece minute.Cei doi au viziuni diferite; Paul nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă ceea ce este, de fapt, Camille. El pleacă aşa cum a venit.

Camille va mai supravieţui douăzeci şi opt de ani în azilul de la Montdevergues. Ajunge să moară de foame, victimă a restricţiilor alimentare impuse celor numiţi ”nebunii” de către regimul de la Vichy. Abandonată de familie, cadavrul ei a fost aruncat în groapa comună.

Lipsit de artificii, aspru chiar, filmul lasă mereu spectatorului senzaţia că sacrul se intersectează cu profanul. Personajele îşi expun interioritatea prin gesturi mici, dar expresive. Pelicula ţine, în mod voit, spectatorul la distanţă şi se vrea austeră, prezentând acest “drum al crucii”, alături de Camille Claudel. Într-o lume adesea prea dură, artiştii par să-şi poarte “blestemul” dăruirii de sine (“nebuniei”). Fragilitatea de sens a cuvântului “nebun” reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate de spectrul aparențelor.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Polina, danser sa vie – Grație și efort într-o lecție despre recunoștință

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan).

Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată   de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism  ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive ; picioare pline de răni sângerânde și…pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic.

Aparținând clasei muncitoare, părinții fetiței vedeau o șansă de neratat în admiterea la cea mai renumită companie de dans din Moscova. Manifestând semne clare de talent, fetița se pregătea să fie integrată în prestigiosul balet Bolșoi/Bolshoi, dar – după ce-a asistat la un spectacol de dans contemporan – a fost bulversată total. Acest șoc artistic îi va clătina tot eșafodajul năzuințelor sale. Așadar, se hotărăște să părăsească țara natală și să se-ndrepte spre Aix-en-Provence, sperând să lucreze cu talentata coregrafă Liria Elsaj. Toate întâlnirile pe care le va avea îi vor modela identitatea, iar tânăra dansatoare va explora noi medii artistice, îndreptându-se către țelul său (Liria: “An artist has to know how to look at the world around them”).

Întreaga poveste de  pe ecran glisează între hotarele dansului și ale vieții reale. Adaptarea cinematografică după un roman grafic nu e tocmai la îndemână, de aceea vom putea descoperi multe sugestii metaforice. Astfel, imaginea (mentală) a renului, pe care micuța îl văzuse în pădurea înzăpezită din copilărie, va deveni traducerea simbolică a ceea ce ea însăși va deveni, pe măsură ce se va descoperi pe sine. În perioada moscovită, era nevoită să respecte o schemă (rigidă) impusă, dar în interior, căuta să le transforme în gesturi artistice proprii sufletului ei. Acolo unde începea dansul, transcendea viața. Pelicula nu se concentrează cu osebire asupra terenului social, ci, mai insistent asupra dramei adolescentului surprins în schema «maestru-învățăcel». Primul său profesor, aproape oedipian, suscită interesul.

Filmul se vrea, în egală măsură, istoria unei priviri: cea a profesorului intransigent (cel care a îndrumat-o în primii săi ani de dans), dar și cea a formării, maestrul înregistrând progresul   elevei sale. Narațiunea filmică apare ca un veritabil mozaic care o surprinde pe “Fata-în-căutarea-visului” atât în Rusia, cât și în Franța sau Belgia (surprinzătoare scena în care Polina improvizează alături de Jeremie Belingard un “pas de deux” de-a lungul râului Schelde din Anvers/ trupurile negre în contrast de calitate cu apusul hibernal). În Belgia, Polina descoperă arta improvizației alături de coregraful Karl (Jérémie Bèlingard – o stea/“étoile”de la Opera din Paris), observă mișcările trupurilor omenești și își înțelege vocația.

Realizatorii au reușit să ne inducă ideea că trupul arată gândul în mișcare: corpuri omenești traversează mereu spațiul, împărțindu-l între aer și sol. Peste tot, pe oriunde merge (bar, metrou, străzi) Polina vede numai dans. Nu lipsesc nici clișeele referitoare la “Fata-inocentă- piedută- în- marele-oraș”(pașii greșiți: alcool, anorexie, țigări, intrigi ș.a). Cea care devine catalizatorul evoluției artistice este Liria. Datorită acestei prezențe marcante, pelicula revine la acea lecție despre trimful deplin, la capătul a numeroase renunțări și chinuitoare căderi, pentru că dansul – ca orice altă artă – nu se rezumă la rezultate, ci la…proces. Natastya Shevtzoda oferă admirabile momente coregrafice după o suită de peripeții sentimentale, iar dansul din final marchează momentul de grație. Plutește un erotism subtil între Niels Schneider și Anastasia Shevtsova, surprinși de cameră în chip de Prinț și Prințesă, pe un fundal sonor pregnant (Muzica: Philip Glass). Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

Polina, danser sa vie

Regia:Valérie Müller-Preljocaj și Angelin Preljocaj
Scenariul: Valérie Müller-Preljocaj
Scriitor (BD Polina,Editura Casterman, 2011 ): Bastien Vives
Imaginea: Georges Lechaptois
Montajul: Guillaume Saignol și Fabrice Rouaud
Muzica : 79D, Philip Glass
Distribuția :
Nastya Shevtzoda – Polina
Juliette Binoche – Liria Elsaj
Niels Schneider – Adrien
Miglen Mirtchev – Anton
Aleksey Guskov – Bojinski
Durata: 108 min

Parte a programului Festivalului Naţional de Teatru, proiecţia filmului a avut loc duminică, 29 oct., la Cinema Elvire Popesco

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Dragostea, poveste veche – Un beau soleil intérieu/Let the Sunshine In

Exploatând registrul comediei de moravuri, în formula discursului dulce-amărui, Claire Denis ilustrează  varietatea relațiilor interumane. Claire Denis și Christine Angot au pornit demersul lor artistic de la eseul lui Roland Barthes (Fragments d’un discours amoureux) și-au izbutit portretul unei femei mature, prinse într-un flux amoros care virează riscant. Un beau soleil intérieur marchează întoarcerea la un cinema parizian prin intermediul poveștii despre Isabelle (Christine Angot este scenarista cu care Claire Denis a colaborat la scurt-metrajul Voilà l’enchantement).

Cineasta iscodește, cu fină ironie, relațiile amoroase. Permanenta luptă cu neșansa o pune în valoare Juliette Binoche, în rolul unei femei obișnuite care înfruntă solitudinea și rabdă decepțiile care i-au marcat destinul. Așadar, Isabelle – o pictoriță divorțată, mamă a unei fete – caută dragostea, dragostea adevărată. Grație uimitoarei Juliette Binoche, spectatorii vor regăsi chipul luminos al unei femei mature, încă dornică de iubire. Susținută de scenariul croit pe dialoguri solide (scrise în colaborare cu romanciera Christine Angot) și mereu urmată de camera ce surprinde perfect starea personajului său (planurile apropiate sau mișcările aproape dezarticulate), pelicula beneficiază de măiestria interpretării unei actrițe de excepție.

Un Beau Soleil Intérieur 0

Pradă ușoară pentru niște amanți dezabuzați, eroina este captivantă mai ales prin romantismul disperat al femeii cincantenare, trecute printr-un mariaj eșuat, ea tot mai speră să poată găsi un bărbat de care să se îndrăgostească. Frumoasă, într-un amestec de forță și de fragilitate, Isabelle încă este agreată de bărbați, mai ales de cei care încearcă să profite de această ființă vulnerabilă. Mai mult decât portretizarea lui Isabelle, Un beau soleil intérieur realizează un mozaic de figuri de bărbați – seducători, mincinoși, ipocriți, lași, alcoolici, egoiști, profitori… într-un cuvânt, șarlatani. Cutezanța lui Claire Denis de-a modela ceea ce filosofii și semiologii numesc «muncă amoroasă» se reflectă, pe ecran, în fraze ce rămân suspendate sau în elocvența unor gesturi.

Un Beau Soleil Intérieur 1

Claire Denis pune în scenă discursurile celor două momente ale seducției masculine: cel de «înainte» și cel de «după». Dialogurile distilează tăcerile și subînțelesurile – fiecare întâlnire față în față dă impresia că asistăm la un braț de fier îndrăgostit, puțin poker fals, situații în care Isabelle este, pe rând, actriță sau victimă. Sesizăm forța persuasivă a limbajului și capacitatea sa de-a manipula în mod vizibil (eroina lansează cuvintele dulci așa cum ar arunca unui câine un os) sau indirect (o tăcere încărcată de lașitate întreține toate îndoielile). Chiar la una dintre întâlniri, cea cu bărbatul interpretat de Gérard Depardieu, ne oferă un dialog jubilatoriu – tipul este ironic și  perfid. Montajul conferă un ritm vioi, iar duelurile amoroase se consumă pe ritmul jazzului dulceag. Camera de filmare face ca fiecare dintre capete să se-ntoarcă de la un personaj la altul, scrutând cu atenție fiecare vorbă, orice privire, ca într-un veritabil trompe-l’œil amoros, în care Isabelle este mereu tentată să se prindă. Interpretarea lui Juliette Binoche se află mereu pe hotare instabile – între candoare și fermitate, deschidere și închistare – dezvăluind  un noian de emoții. Regizoarea captează langoarea și dulceața trupului apetisant al actriței, îndeosebi în scenele din pat, filmate precum mici instantanee utopice. Această peliculă despre decepția în dragoste devine și o excelentă analiză a raporturilor dintre „forțele implicate în relații”, dar și o lecție despre comunicare.

Un Beau Soleil Intérieur 2

Din păcate, lungmetrajul se divizează în atâtea fragmente amoroase în câți bărbați apar în existența eroinei, ilustrând unele limite ale scenariului ce se poate rezuma doar într-o singură frază. Încercând mereu să explice dragostea, să o materializeze în formă complex, încercând să afle de ce lupta nu este eroică, iar victoria e incertă, nu trezește interes. Ceea ce salvează pelicula de la plictiseală este distribuția de cinci stele, în frunte cu steaua de primă mărime, Juliette Binoche, înconjurată de Xavier Beauvois, Bruno Podalydès, Nicolas Duvauchelle, Paul Blain și… Gérard Depardieu. Lumina arzătoare a unei eroine aflate într-o permanentă căutare este pusă în valoare de pleiada masculină, mai ales de celebrul actor care l-a interpretat pe renumitul Cyrano de Bergerac. De un calm olimpian, mereu solar, magnetic și cu o voce al cărei timbru se lipește de memoria afectivă, rezumă paradoxul ființei omenești, care – neobosită – caută frumusețea interioară, dar nu ajunge să profite de aceasta. Vorbele rostite de personajul interpretat de Gérard Depardieu vor învălui nu doar auzul spectatorilor, ci și sufletul. Un beau soleil intérieur aduce în fața spectatorilor ironia tandră, presară puțin absurd, dar nu cedează în fața condescendenței.

Un Beau Soleil Intérieur 3

Alchimia creată de Claire ­Denis între scenariu, imagine și interpretarea actoricească exprimă adevăruri sesizabile. În egală măsură, îi aduce un omagiu fermecătoarei Juliette ­Binoche, în această peliculă – simplă, lejeră, vulnerabilă și disponibilă – scăldată în lumina celestă a lui Agnès ­Godard. Undeva, într-un ring de dans, se-aude Etta James cântând „And life is like a song”; viața este un cântec. Regăsim din plin, în Un beau soleil intérieur, senzualitate jazzy, spleen urban, cerebralitate depresivă, limbaj abrupt și umor nevrotic. Dacă spectatorii sunt emoționați după această peliculă, acest fapt se datorează apropierii de starea de îndrăgostire, relativ inedită, pe care cinemaul îi îndeamnă, aici, s-o atingă.

Un Beau Soleil Intérieur 4

Regia: Claire Denis

Scenariul: Claire Denis, Christine Angot

Imaginea: Agnès Godard

Decorurile : Arnaud de Moléron

Costumele: Judy Shrewsbury

Sunetul: Jean-Paul Muguel

Montajul: Guy Lecorne

Muzica : Stuart A. Staples

Distribuția:

Juliette Binoche – Isabelle

Xavier Beauvois – Bancherul

Philippe Katerine – Mathieu

Josiane Balasko – Maxime

Nicolas Duvauchelle – Actorul

Alex Descas – Marc

Laurent Grévill – François

Bruno Podalydès – Fabrice

Paul Blain – Sylvain

Gérard Depardieu – Denis

Durata: 1h34min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web