RSS

Arhive pe categorii: Filme indie (independente)

Provocarea lunii noiembrie – Sweet November

Noiembrie e ceasul tristeților obsedante, al melancoliilor nezăgăzuite. Aflat într-o cumpănă frântă, cu traista timpului aproape golită, anul își plânge sieşi pe umăr trecerea-petrecerea. Târziul toamnei este crepusculul remuşcării, momentul când toate amintirile dor, când nădejdile, laolată cu iubirile, hibernează.

Sweet-NovemberPoate de aceea și unii realizatori de neomelodrame cinematografice (Sweet November, Autumn in New York) au ales această perioadă a anului pentru a plasa timpul acțiunii filmelor într-un acord cu tema. Unii suferă de depresie. (“I don’t have a month. Time is money.”) Li s-au dedicat numeroase pelicule la Hollywood – Nelson Moss (Keanu Reeves) din Sweet November pare a fi cel mai izbutut pentru bărbaţi, iar Ally McBeal (Calista Flockhart), din serialul Tv cu acelaşi nume, este potrivită pentru idealul feminin de middle class workaholic.

Se trezesc, de regulă, înainte de opt şi se culcă după miezul nopţii. Sunt victime ale blocajelor matinale din traficul urban. Lucrează în clădiri noi, securizate, de birouri. Se întrețin cu multivitamine şi mănâncă bio. Se constituie în publicul-ţintă al diverselor tipărituri care şi-au definit targetul: 25-40 de ani, studii superioare, dinamism, carieră, venituri peste medie. Au păreri proprii despre lume şi viaţă şi aşteaptă ocazii pentru a le susţine cu argumente solide. Gândesc pozitiv. Sunt conştienţi că există o psihologie a succesului şi, în general, încearcă inconştient să o aplice. Întreaga lor viaţă se învârte în jurul valorii de succes în carieră şi a capcanelor  monetare.

În Sweet November, Sara (Charlize Theron) alege, în fiecare lună a anului, un bărbat căruia îi propune să producă schimbări în viaţa lui şi să îl facă fericit. Sara este un spirit liber, o fire boemă, care stabileşte un pact cu fiecare dintre cei care-i travesează viaţa în acele luni, fiecare dintre aceştia trebuie trăiască după regulile stabilite de ea. Întorsătura “destinului” (scenariului) face ca luna noiembrie să-i fie alocată lui Nelson Moss (Keanu Reeves), un împătimit al muncii din publicitate. Întâlnirea dintre cei doi are loc la o testare pentru redobândirea permisului de conducător auto, când Sara întârzie şi apoi face atmosferă în sala de examen. Posacul Nelson se comportă nepoliticos, de aceea Sara se decide “să îl salveze” – îl invită să petreacă o lună, alături de ea,  în apartamentul din Potrero Hill. În felul acesta, ultra-ocupatul bărbat va intra în “proiectul” Sarei, în speranţa ca el să devină fericit.

Pelicula, semnată de Pat O’Connor, este un remake după Sweet November din 1968, cu Sandy Dennis şi Anthony Newley. Actualizarea din 2001 este una mai tonică, chiar dacă-i lipseşte tema muzicală, original interpretată de Newley: “… Sweet November-er-wah-wah-wah.” Producătorii au ales o distribuţie strălucitoare, având în vedere cota de piaţă a celor doi interpreţi – Charlize Theron şi Keanu Reeves -, dar au înlăturat glamourul şi-au transformat-o pe statuara actriţă într-o hipiotă pusă pe şotii.

Scenele în care cei doi se vor război pe obiectele la care Nelson ţinea, ca orice om dependent de muncă, sunt dintre cele mai puţin credibile. Figura amar-taciturnă a bărbatului se schimbă destul de rapid şi se lasă cuprins de farmecul inegalabil al fetei colorat îmbrăcate, la fel cum va cădea pradă vieţii lipsite de borne temporale. Versiunea douămiistă aduce ca schimbare ideea de-a trăi sub acelaşi acoperiş cu personane de alte orientări (perechea gay, vecinii-prieteni ai Sarei) şi libertatea de-a alege cum să-ţi gestionezi timpul, fără a te gândi la… bani.

Regizorul O’Connor creează o scenă în care Nelson se opreşte în plină stradă (ca pieton) şi privește în jurul lui: copiii se joacă, oamenii merg pe jos, intră şi ies din magazine. Nu putem şti exact ce sentiment îl traversa, dar se simte unda de tristeţe, lăsând să se vadă şi partea sensibilă a personajului.

Deşi încordat la debutul filmului, Nelson va ajunge să bifeze zilele acelui noiembrie într-un mediu nou, dar plăcut, şi va înţelege importanţa fiecărei clipe. Zona melodramaticului mai ştirbeşte puţin din “prestanţa” acestui workaholic. Sara şi Nelson vor încălzi atmosfera şi vor petrece un noiembrie departe de ceea ce ştim că-ar putea semnifica luna plictisului şi-a somnolenţei. În simetria anului, noiembrie este un fel de “februarie întors”; apoteoza toamnei e chiar… începutul.

După vizionarea acestui Sweet November, suspansul şi tumultul de fiecare zi lasă loc unui freamăt duios-molcom al ființei noastre risipite printre luminile şi umbrele timpului, în “graba noastră de a fi”. Prima lecţie de optimism – timpul este prielnic nu doar  trecerii noastre, ci şi disprețului  pentru condiția noastră efemeră și, deopotrivă, a “aventurii de a fi”.

Sweet November

Regizor: Pat O’Connor
Scriitor: Paul Yurick, Kurt Voelker
Scenarist: Kurt Voelker
Compozitor: Christopher Young
Operator: Edward Lachman
Monteur: Anne V. Coates

Distribuţia:
Keanu Reeves (Nelson Moss)
Jason Isaacs (Chaz)
Charlize Theron (Sara Deever)
Liam Aiken (Abner)
Greg Germann (Vince)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Cercul pasionaţilor de arte liberale – Liberal Arts

Cunoscut graţie sitcomului de succes, How I Met Your Mother, premiat cu un Emmy, cineastul Josh Radnor a făcut o cotitură, aducând un film de nişă. Liberal Arts narează despre viaţa dintr-un campus universitar. Pelicula tratează lumea intelectualilor americani, din anii 2000, realizatorul mergând în Ohio, să filmeze chiar în Universitatea în care el şi-a realizat studiile, Kenyon College din Gambier. Acest film indie a fost selecţionat la Sundance 2012.

Uşor de recunoscut după rolul Ted Mosby din serialul produs de CBS, actorul Josh Radnor interpretează de această dată un tânăr universitar care se confruntă cu o criză de identitate cauzată şi de trecerea pragului celor 35 de ani. Locuieşte în New York, tocmai s-a despărţit de iubita sa şi trebuie să-i viziteze un fost profesor, aflat în pragul pensionării. Personajul, Jesse, a fost un student serios, care şi-a petrecut anii frumoşi ai tinereţii în universitate / Alma Mater. La sfârşitul anilor de studiu, a obţinut un post într-un birou de admitere a tinerilor în facultate.

liberal-arts

Eroul trebuie să ia parte la dineul oferit de fostul său profesor, Richard Jenkins, de aceea trebuie să revină la vechea sa universitate. Aici, o întâlneşte pe Zibby (Elizabeth Olsen), o tânără de nouăsprezece ani, plină de pasiuni. Fata este îndrăgostită nebuneşte de muzica clasică, de mersul pe jos, este fascinată de teatru şi de improvizaţie şi…lista poate continua. Regizorul-scenarist-interpret aruncă o provocare spectatorilor douămiişti, arătând că un profesor mai poate, totuşi, avea dileme etice. Astfel, lui Jesse i se pare imposibil să se implice într-o relaţie cu tânara de nouăsprezece ani, având în vedere resorturile morale. În această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, cineastul ne dezvăluie, mai mult sau mai puţin plictisitor, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Unii oameni se maturizează, iar alţii întârzie acest proces sau alţi oameni pot deveni cinici şi amari când dau nas în nas cu bătrâneţea. Din fericire, există şi personaje care descoperă, la timp, noi sensuri ale existenţei.

Campusul universitar american are un aer fermecător, părând un imens univers protector, o adevărată Alma Mater (“mamă hrănitoare” în limba latină). Filmul are în vedere educaţia peripatetică (eroii discută plimbându-se), iar acel colţişor din America se vrea asemănător centrelor universitare europene. Personajul Jesse are chiar aerul lui Owen Wilson din Midnight in Paris. Realizatorul fimului ne oferă o juxtapunere a Manhattan-ului cu peisajele idilice ale acestui campus din mediul rural. Profesorul Peter Hoberg (Richard Jenkins) este un idealist care i-a împărtăşit lui Jesse cam tot ce acesta ştie, mai puţin deziluziile. Actorul Richard Jenkins (Killing Them Softly) combină amărăciunea cu amabilitatea, transformându-le în ”mărci” personale. Filmul are, aici, o uşoară tuşă din celebra peliculă, Dead Poets Society.

Graţie acestui dascăl, Jesse o întâlneşte pe Zibby. Ea îi captează atenţia prin acel ”joie de vivre”, fiind deopotrivă sensibilă, inteligentă dar şi rece. Personajul interpretat de Elizabeth Olsen este bine articulat. Actriţa este magnetică pe ecran şi nu aduce nimic din ceea ce ne-am obişnuit să numim “Manic Pixie Dream Girls“. Vraja dintre cei doi se leagă printr-un obiect magic, un CD cu muzică clasică, astfel pelicula devine foarte Woody Allen-iană livrându-ne un Jesse care pluteşte plin de fericire prin Manhattan, universul lui fiind modificat de Mozart şi Massenet.

Din păcate, între cei doi există o diferenţă majoră de ani. Farmecul comediei este amplificat şi în scena în care Jesse calculează rapid şi realizează că la vremea când el va împlini 87 de ani, Zibby va avea (doar) 71. Realitatea îl îndepărtează de pasiune. Discrepanţa este mai evidentă în privinţa referinţelor literare. El este cuprins de groază când descoperă că o fiinţă aşa de fină ca Zibby citea cărţi despre vampiri. Este intrigat de succesul neobişnuit de mare al popularei serii pentru adolescenţi, Twilight, şi ar putea face un şoc anafilactic aflând că aceste volume se vând foarte bine pe Amazon Kindle. După acel moment în care Jesse realizează diferenţa de netrecut, filmul virează către un registru mai delicat, de comedie morală, tânărul profesor se arată foarte scrupulos, dar şi galant, evitând astfel categoria “dobitoc confuz”.

Totuşi, fanteziile erotice nu sunt pe deplin eludate în acest film indie. După criza morală, Jesse se întâlneşte cu experimentata Judith Fairfield, profesoara care i-a insuflat, în vremea studenţiei, dragostea pentru poeţii romantici. La momentul întâlnirii, ea are un vădit aer castrator şi-şi prezintă dezamăgirile asortate cu alcool şi tutun. Farmecul infailibil al lui Allison Janney face mai uşor digerabilă caricatura personajului – universitarul care şi-a pierdut tinereţea studiind literatura romantică.

Pe fondul acestor poveşti, Josh Radnor introduce şi o serie de personaje, care sunt destul de uşor de identificat, având în vedere zona în care se derulează acţiunea – un campus universitar. Apar şi eroi precum cel interpretat de Zac Efron, chiulangiul sau studentul-şaman. Nat (Zac Efron) „poartă pălăria invers”(căciula în miez de vară), semnalând astfel că el este deosebit de ceilalţi şi rosteşte aforisme ca şi cum ar fi Thoreau al acelui campus. De asemenea, apare şi un personaj mai puţin fericit, Dean (John Magaro), care se simte adesea ”neferict într-un mod agresiv”, aparent, pentru că ar fi citit prea mult David Foster Wallace.

S-ar putea interpreta greşit dacă nostalgiile şi meditaţiile multora dintre personaje ar fi interpretate ca o pantă ”anti-literatură”; în fond, toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii. Pelicula Liberal Arts este doar o comedie iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate. Sunt de apreciat pledoariile pentru mersul pe jos, servietele în care încap operele lui Shakespeare şi ale lui Keats sau un joc de şah portabil. Filmul ne invită să redescoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, vraja muzicii clasice. Epigraful filmului este din Ecleziast: “Cel ce cunoaşte mai mult suferă mai mult”.

Toate acestea sunt argumente pentru un elitism academic ce-ar trebui cultivat. Filmul seamănă cu ceea ce spunea Zibby despre saga Twilight – “Nu e Tolstoi, dar nu este nici televiziune şi mă poate face fericită.” – este un film emoţionant, care nu te poate lăsa rece.

Regizor: Josh Radnor; Scenarist: Josh Radnor; Compozitor: Ben Toth: Operator: Seamus Tierney; Producător: Brice Dal Farra, Claude Dal Farra; Monteur: Michael R. Miller.

Distribuţia: Zac Efron (Nat), Elizabeth Olsen (Zibby), Josh Radnor (Jesse), Allison Janney (Profesoara Judith Fairfield), Elizabeth Reaser (Ana), Richard Jenkins (Profesorul Peter Hoberg), Kate Burton (Susan), Michael Weston (Miles).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Mădălina DumitracheVeșnic neliniștită și mereu în căutarea unor răspunsuri la întrebările  existențiale care nu-i dau pace, Greta Gerwig s-a impus în rândul cineaștilor americani drept un „Woody Allen la feminin”. În spumoasa comedie romantică Maggie’s Plan, descoperim o ființă apropiată mai mult de eroinele lui Jane Auste și aflăm (din nou!) că destinul ar trebui lăsat să-și urmeze cursul, oricât de priceput „matchmaker” ai fi.

Pelicula iese puțin din linia tradițională a comediilor romantic (peliculele catalogate „chick- flick”) cu  cu care Hollywood-ul și-a obișnuit spectatorii. Regăsim un New York agreabil în care Ethan Hawke și Julianne Moore intră perfect în piele unor universitari egocentrici și manipulatori. În galeria cu portrete atipice, din Maggie’s Plan, fantezia și farmecul interpreților, dar mai ales animația din metropola americană rivalizează cu viața pariziană. Eroinele newyorkeze pot în orice moment concura, la capitolul originalitate, cu cele din Orașul Luminilor, iar frecventele nevroze ale personajelor seamănă perfect cu cele ale oricărui intello parizian.

Maggie's Plan 0

În centrul acestei originale pelicule, regăsim goana după fericire, iar protagoniștii vor explora teritorii neumblate cu o inepuizabilă energie în arta comunicării. Realizatoarea (fiica celebrului dramaturg Arthur Miller) a mizat pe asemănarea îndeletnicirilor femeilor moderne (Paris vs. New York) și-a evidențiat permanenta preocupare pentru menținerea unei juste balanțe între viața de familie și cea profesională. Întocmai pariziencelor, și femeile newyorkeze urmăresc cultivarea spiritului, dar și obținerea  unui stil propriu, original, în privința vestimentației. Personajele din această savuroasă comedie romantică își bat capul cu viața sentimentală și trec prin nenumărate situații delicate (frustrare, dragoste, căsnicie, poziție socială, copii, divorț, teamă, singurătate, devotament, potrivire vs. nepotrivire), dar întotdeauna „cu multă clasă”.

Maggie's Plan 1

Așadar, Maggie (Greta Gerwig) – o trentagenară plină de viață din New York – lucrează în educație (The New School) și pare mulțumită de sine. După mai multe nereușite în dragoste, se decide să conceapă un copil pe căi mai neortodoxe, prin inseminare artificială, donatorul fiind Guy, un simpatic antreprenor particular (șarmantul Travis Fimmel) din piața din care ea își făcea aprovizionarea. Când îl întâlnește pe briliantul profesor John Harding (Ethan Hawke), un intelectual (specialist în „ficto-critical anthropology”) cu veleități de romancier, Maggie se îndrăgostește cu adevărat și, astfel, își schimbă radical planurile. Situația nu e nici pe departe roz pentru că John stagnează într-o căsnicie nefericită alături de Georgette (Julianne Moore). Glaciala femeie – concentrată doar pe carieră – este o narcisistă îmbătată de propriile succese profesionale care își neglijează soțul și pe cei doi copii. Cu ajutorul prietenilor săi excentrici și amuzanți -Tony și Felicia – Maggie (se caracterizează autoironic „a little bit stupid ”) urzește un plan care complică viețile tutoror, dar îi și unește în moduri ilare și surprinzătoare (în maniera în care definea Tony viața sa conjugală: „It’s what keeps my wife in post-modern choreography and me in self-loathing”).

Maggie's Plan 2

La câțiva ani distanță, John o va părăsi pe Georgette și se căsătorește cu Maggie-cea-organizată. Fetița născută în timpul mariajului va crește alături de ceilalți doi copii ai lui John, admirabil interpretați de Mina Sundwall și Jackson Frazer. Când totul părea să fi intrat pe un făgaș liniștit, Maggie-cea-crescută- de-quakeri se pomenește iarăși la o răscruce din pricina  apariției autobiografiei lui Georgette care va readuce în atenție problematica fericirii. Din nou este ajutată de statornicii săi prieteni, Tony (Bill Hader) și Felicia (Maya Rudolph) și, astfel, pun la cale re-cuplarea lui John cu Georgette. Deși pare o veche „schemă” shakespeariană (A Midsummer Night’s Dream), de fapt, climaxul prezentat de Miller reflectă teama de singurătate, miezul și adevărul ascuns al multor crize existențiale. Așadar, planul lui Maggie devine doar un pretext  în a demonstra că fericirea sau nefericirea nu țin de calcule și proiecții neapărat realiste, iar destinul își croiește singur calea.

Maggie’s Plan 3

Suita de peripeții imprevizibile, unele desprinse, parcă, din universul lui David Lodge, transformă povestea într-un foileton romanesc (dacă avem în vedere doar intriga) și oferă momente pline de umor, situații hazlii, în toate acele „negocieri”. Extravaganța ținutelor vestimentare și mobilierul cu design unic din apartamentul său o plasează pe Georgette în rândul eroinelor atipice, dar pline de șarm, cu osebire la maniere și la complimente: „Nobody unpacks commodity fetishism like you do”. Cu aerul său exotic, de prințesă scandinavă, admirabila Julianne Moore devine o Georgette, intelectuala (de extracție europeană) plină de vulnerabilități, tocmai bună „de pus la punct” de spiritul practic al lui Maggie (Greta Gerwig). În pofida tuturor manipulărilor și mașinațiunilor, fiecare personaj traversează reprize de introspecție până să realizeze ce i se potrivește cu adevărat. Deși a ales o zonă de nișă, lumea academicienilor newyorkezi, Rebecca Miller evidențiază slăbiciunea omenească în fața suferinței și-a singurătății și înclină balanța în favoarea maturității și stabilității într-o savuroasă comedie de moravuri.

Maggie's Plan 4

Regia: Rebecca Miller

Scenariul: Karen Rinaldi și Rebecca Miller

Scriitor: Karen Rinaldi

Imaginea: Sam Levy

Montajul: Sabine Hoffman

Muzica: Michael Rohatyn

Distribuția:

Greta Gerwig – Maggie

Ethan Hawke – John

Travis Fimmel – Guy

Julianne Moore – Georgette

Bill Hader -Tony

Maya Rudolph – Felicia

Wallace Shawn – Kliegler

Durata: 98 min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Scris de pe septembrie 21, 2019 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Mădălina DumitracheRâsul este o atitudine în fața vieții – o fațetă a seriozității – care arată că, la urma urmei, tot distracția e cea mai inofensivă admonestare pentru tot ce e considerat reprobabil sau condamnabil în lumea asta. Iată cum, oferind o altă coloratură comediilor romantice, un regizor își poate regăsi rădăcinile – după ce a testat piața cu două producții în limba engleză (Playing for Keeps, Fathers & Daughters) – repoziționând Italia pe harta umorului odată cu pelicula Summertime. Gabriele Muccino se lansează în căutarea vârstei „fără griji și fără bani” – în care sentimentele năvalnice fac ravagii – și deschide o acoladă în zona minorităților sexuale (cuplurile gay). Această lecție de „educație sentimentală” se vrea tandră, lipsită de aciditate, o deschidere spre toleranță, dar și către acceptarea sentimentelor (fie și înfrângeri). Cineastul nu-și asumă mutații, ci pare mai degrabă că „trimite bezele” tinerilor din ziua de azi, fără a le ține prelegeri, dar păstrează, totuși, o anumită notă de gravitate solară.

Summertime 3

În vara de după absolvirea liceului, când totul capătă un aer contemplativ, viitorul pare pentru doi adolescenți atât de înfricoșător și, totuși, promițător. Gabriele Muccino știe să nareze cu simpatie și detașare despre iubirea adolescentină, dar și cu o fină atenție în ceea ce privește interogațiile specifice acestei perioade „de trecere”. Deși îi oferă spectatorului imagini fermecătoare ale unei veri toride, interesul e centrat pe interogațiile despre o anumită percepție  a vârstei „tuturor posibilităților”. Încă de la debutul filmului, realizăm ce fel de prototip este eroul principal, când – pe fundal sonor instrumental (ukulele) – se prezintă: „My name is Marco. I’m 18 years old. I often think about death.” Apoi, cel care fusese morbid câteva secunde, Marco (Brando Pacitto), devine adolescentul cu „capul în nori” și cu părul vâlvoi, care suferă un accident de motor-scuter. În urma nefericitului eveniment, se alege cu un picior în ghips, dar      și cu o poliță în valoare de 3000 de euro (despăgubiri). La sugestia amicului Vulcano (Guglielmo Poggi), vrea să viziteze California. Bucuros că-și va vedea un vis împlinit, Marco se trezește că fericirea e de scurtă durată: Vulcano îi aranjează același tip de vizită și Mariei (Matilda Lutz),    o puștoiacă îngâmfată, colegă din același liceu. Așadar, Maria și Marco, chiar dacă nu se prea înghit, ajung să petreacă o vacanță de vară împreună, la San Francisco. Prin intermediul comunicării (electronice) și-al unui amic comun, tinerii ajung să petreacă câteva zile în Statele Unite ale Americii. Deși nesiguri din pricina viitorului lor, dar nerăbdători să se aventureze    într-o călătorie în America, adolescenții aterizează la San Francisco, unde îi întâlnesc pe Matt (Taylor Frey) și Paul (Joseph Haro), un cuplu de homosexuali care le devin gazde. Catolică ferventă și cam rigidă, Maria nu își ascunde homofobia față de cuplul ce tocmai îi primise cu brațele deschise. Nici Marco nu se simte în apele lui, dar continuă să o bombardeze cu acuze doar pe Maria. În scurt timp, cei patru devin prieteni și pornesc într-o explorare a iubirii, a vieții și a propriilor evoluții, încercând să se descopere și să se definească. De-a lungul unei veri pe care nu o vor uita niciodată, tachinându-se reciproc, Marco și Maria se lasă purtați de magia verii și de farmecul locurilor, copleșiți de gentilețea gazdelor. Afectele sunt mereu în transformare și    într-o continuă progresie. Cineastul oscilează între justețea privirii și automatismele din scriitură. Această peliculă, cu aspect de carte poștală aseptizată cizelează, ilustrează într-un mod pitoresc maturizarea celor doi adolescenți.

Summertime 4

Zilele petrecute în casa celor doi amici se scurg între ciondănelile dintre Maria (care acaparase dormitorul pentru oaspeți) și Marco (dormind pe canapea, alături de câinele jucăuș, dar iritant)  și numeroasele escapade în orașul american. Pentru că se simțea nevoia și unui altfel de conflict, Maria se simte atrasă de Matt (bisexual), în pofida homofobiei declarate inițial. Egoista „cool chick” nu va reuși să modifice nimic din comportamentul cuplului Paul & Matt, își stăpânește izbucnirile și va face pași simțitori către maturizare. Bietul Marco se îneacă într-o mare de melancolie, fiindcă avansurile sale erau mereu refuzate de inabordabila Maria. Totuși, adolescenții rețin una din lecțiile lui Matt, care – adesea – le atrăgea atenția: „Life’s too short    not to be happy.” Astfel, uită de toate grijile și trăiesc la cote înalte o vară plină de peripeții, de la Roma la San Francisco, apoi în New York și în New Orleans. Veritabile imagini de cartolină ni se prezintă odată cu escapada celor patru amici în Cuba, acolo unde puștii de pe bătrânul continent vor descoperi ceea aflaseră doar din mediul virtual:„tropical-paradise beach”.

În vreme ce Marco și Maria se plâng de corupția endemică din Italia contemporană, cuplul    Matt și Paul se desprinde de materialista civilizație americană, când Paul – încurajat de Marco    – se decide să părăsească bănoasa slujbă/„job-ul” din domeniul finanțelor și se întoarce la o veche pasiune – natura, unde predă lecții de călărie. În vara petrecută împreună, cei patru amici scapă de inhibiții, iar adolescenții încep să înțeleagă sensul noțiunii de acceptare. Autenticitatea trăirilor o probează chiar Maria, când exclamă cu sinceritate: „I’m so happy right now”. Códa (twistul sentimental) din New York îi aduce și un alt tip de experiență, care-i alimentează și    mai mult melancolia lui Marco, acest Werther din Roma. Așa cum îi stă bine tinereții (vârstei juvenile), deloc monotonă, dar pe-alocuri dureroasă, trecerea spre o altă etapă a vieții se face ușurel, prin acea vibrație de„feel-good”.

Summertime 2

Summertime e o agreabilă pagină din calendarul vieții unor adolescenți abia ieșiți de pe băncile școlii, dispuși să se arunce degrabă în valurile vieții, dar și o invitație la mai multă înțelegere și toleranță.

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Gabriele Muccino în colaborare cu Dale Nall
Producători: Marco Cohen, Benedetto Habib, Fabrizio Donvito

Imaginea: Paolo Caimi
Costumele: Angelica Russo
Muzica: Lorenzo Jovanotti Cherubini
Montajul: Alexandro Rodriguez, Valentina Brunetti
Directori de casting: Denise Chamian, Judith Sunga

Distribuția:

Brando Pacitto – Marco

Matilda Lutz – Maria (as Matilda Lutz)

Taylor Frey – Matt

Joseph Haro – Paul

Jessica Rothe – Jules

Scott Bakula – tatăl lui Paul

Ludovico Tersigni – Federico

Durata:108 min

 
Comentarii închise la L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Scris de pe septembrie 12, 2019 în Cinema, Educaţie, Estival, Film, Filme indie (independente), Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Cum se face, oare, că o femeie matură, frumoasă, bogată, căsătorită cu un prosper om de afaceri, ajunge a se întreba:„What right do I have not to be happy?” (…)„ I have everything.”? Atmosfera glacială, din recenta peliculă semnată de Tom Ford, se încălzește pe măsură ce ne lăsăm purtați pe firul unei tumultoase istorisiri: Nocturnal Animals.

Axul principal al interpretării romanului Tony and Susan de Austin Wright îl reprezintă teroarea (întâlnirilor) erotizată. Construită cu dublă ramificație, narațiunea filmică prezintă povestea unei femei de succes, bulversată de lectura unui manuscris al unui roman/thriller și cea a unei familii care este răvășită de intervenția unor străini. Într-un cadru mereu împărțit: de-o parte, lumea snoabă a galeriștilor din New York, de cealaltă, imensitatea unor autostrăzi texane, populate cu ființe primitive. Între burlesc și cathartic, printre vernisaje și imobile luxoase ori printre interioarele unor case sordide, regăsim aceeași specie de animale: omul.

Nocturnal Animals 0

Susan Morrow (Amy Adams), reputată galeristă, primește – de la fostul ei soț – manuscrisul romanului intitulat Nocturnal Animals. Deși l-a iubit cândva pe Edward Sheffield (Jake Gyllenhaal), l-a părăsit și s-a recăsătorit cu un elegant om de afaceri (Armie Hammer). În fața acelor pagini proaspăt scrise, Susan parcurge (nocturna) stranie din povestea, pe care i-o dedică  cel care-i fusese soț. Al doilea pivot narativ, din filmul lui Tom Ford, redă peripețiile lui Tony (interpretat tot de Jake Gyllenhaal) care își ducea familia în vacanță. Alături de soție (Isla Fisher) și de fiica adolescentă (Ellie Bamber), străbate un drum lung, în Texas, noaptea și devin ținta șicanelor unor localnici/rednecks. Disputa ajunge o nedreaptă luptă, în care soția și fiica sunt luate cu de-a sila (violate apoi ucise) de către periculosul Ray (Aaron Taylor-Johnson), iar Tony este forțat să conducă undeva în pustiul texan. Ororile acelei nopți îl vor văduvi pe „neputinciosul” Tony de tot ceea ce avea mai de preț: soție și fiică. Își va trăi agonia gândului de răzbunare, căutând sprijin la șeriful din zonă (Michael Shannon), într-o atmosferă à la Twin Peaks.

Lectura se derulează în paralel cu retrăirea idilei din urmă cu două decenii, când tânăra Susan se îndrăgostise de idealistul scriitor, dar și cu momentele din actualitate, când eroina trebuie să accepte, cu demnitate și-o notă de remușcare, infidelitatea chipeșului ei soț. Asaltată de năvălnicia sentimetelor desprinse din aceste acțiuni, Susan pare total pierdută, dialogurile cu excentricele ei colege redau accentele acelui balet social, în care fiecare se face că nu bagă de seamă drama pe care celălalt se chinuie să o camufleze (excelentă Jena Malone, în postura sarcasticei Sage, iar Andrea Riseborough admirabilă în rolul excentricei Alessia, căsătorită cu  un bărbat gay). Anii petrecuți alături de Edward o prezintă pe Susan ca pe o tânără voluntară, dar cinică, care preluase din prejudecățile mamei sale, ultra-snoabă (admirabilă, cameleonica Laura Linney). Într-un final, îl părăsește, nu înainte de-a face o întrerupere de sarcină (acompaniată fiind de viitorul soț, atunci atent și interesat). Încă bântuită de insomnii, Susan nu-și mai găsește liniștea în acel microunivers strălucitor – în care arivismul pare o simplă monedă de schimb – și încearcă să reia legătura cu cel căruia îi sfâșiase inima.

50805_AA_6087 print_v2lmCTRST+SAT3F Academy Award nominee Amy Adams stars as Susan Morrow in writer/director Tom Ford’s romantic thriller NOCTURNAL ANIMALS, a Focus Features release. Credit: Merrick Morton/Focus Features

Fiica acelei republicane materialiste, homofobă și rasistă, se vede învăluită în acea vacuitate de care se temuse. Destinul tragic al eroilor din cartea pe care-o citește o îndeamnă și la o profundă introspecție, iar viața ei devine o acrobație între un trecut încărcat de regrete și o letargică acceptare a unor convenții. Stratificările narative induc neliniște, iar pendulările între glamour și sordid imprimă un ritm neliniștitor, iar muzica (specifică filmelor noir din anii 40 – 50) amplifică starea. Toate acele flashback-uri vin să lămurească privitorul care asistă uluit la o construcție bine structurată. Tom Ford își plasează, cu subtilitate, pionii, iar imaginile contribuie din plin la senzația de siderare: mâini pe o capotă murdară, în plin film noir, altele pe exponate de artă modrnă; punctul comun – narcisismul. Trupurile care asudă din cauza violenței, precum și cele ale femeilor ucise denotă o monstruoasă bestialitate, în concurență cu aseptica lume a publicității (în care trupul vinde cel mai bine). Nu știi cui i se potrivește mai bine formula „animal de noapte” în toată această diatribă purificatoare. Jake Gyllenhaal interpretează nuanțat și expresiv slăbiciunea și nebunia destructivă, perfect egal în ambele situații, iar Amy Adams îi dă replica pe măsură.

nocturnal animals 2

Nocturnal Animals este, în egală măsură, un thriller, o tragedie familială, portretul unei femei aflate în criză, cât și cronica unei crude răzbunări. Încă de la primele cadre, ambiția estetică a filmului impresionează. De la generic, care pare să impună cu cinism trupurile nude, până la reprezentarea minuțioasă a mediului șic pe care Tom Ford pare să îl cunoască bine, totul confirmă viziunea intens moralizatoare, pe care acest realizator a lansat-o. Există o ordine perfectă în viața cotidiană a personajelor (ici empatie, dincolo, lașitate), geometrie a locurilor, a vestimentației, a coafurilor și a machiajelor. Acel lifestyle afișat de eroina lui Ford este cel rezervat revistelor glossy care se distanțează izbitor de cel al deșertului texan. Contrastul izbitor dintre perfecțiunea mobilierului de lux din Los Angeles și geometria drumurilor drepte din înăbușitorul Texas constituie arhitectura acestei pelicule. Singurele incoveniente sunt acele trucuri prin care realizatorul atenționează privitorul că se face tranziția de la real la ficțional: ba țipătul unei păsări, ba o căzătură (cartea lui Susan); totuși, vertijul se prefigurează, iar senzația de sufocare se accentuează. Răzbunarea este un fel care se savurează „la rece”. Astfel, scena finală devine una magistrală: pe chipul lui Amy Adams se reflectă decepția promisiunii neonorate și regretul unei povești înăbușite de trufie.

nocturnal animals 4

Nocturnal Animals este o emoționantă lecție de viață despre arena vanității, în care nu se știe sigur care e învingătorul și cine a fost învins. De-o frumusețe rece, pelicula lui Tom Ford rămâne un veritabil telescop  prin care pot fi văzute erorile săvârșite de făptura umană.

nocturnal animals 5

Regizor: Tom Ford

Scenarist: Tom Ford (după romanul Tony et Susan de Austin Wright)

Imagine: Seamus McGarvey

Decoruri: Shane Valentino

Costume: Arianne Phillips

Sunet: Kris Fenske

Montaj: Joan Sobel

Muzică: Abel Korzeniowski

Producători:Tom Ford, Robert Salerno

Nocturnal-Animals-3

Distribuție:

Amy Adams (Susan Morrow), Jake Gyllenhaal (Tony Hastings / Edward Sheffield), Michael Shannon (Bobby Andes), Aaron Taylor-Johnson (Ray Marcus), Isla Fisher (Laura Hastings), Ellie Bamber (India Hastings), Armie Hammer (Hutton Morrow), Karl Glusman (Lou), Laura Linney (Anne Sutton), Andrea Riseborough (Alessia), Michael Sheen (Carlos), Jena Malone (Sage Ross).

Articol publicat în revista Catchy

 

 
Comentarii închise la Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Scris de pe august 21, 2019 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Relativitate

 

Etichete: , , ,

O poveste nonconformistă de amor – Vita and Virginia

Afinități elective sau mai mult decât atât? Așa ne-am putea întreba – în epoca lui „politically correct” – despre noua biografie cinematografică, Vita and Virginia, ce le are în prim-plan pe scriitoarele Vita Sackville-West și Virginia Woolf.

Așadar, britanica Chanya Button „pune în scenă” legăturile intelectuale și sentimentale dintre două remarcabile femei ale veacului trecut. Această relație a fost romanțată într-una dintre cele mai reușite cărți ale Virginiei Woolf: Orlando. Scenariul a fost scris de regizoare în colaborare cu Eileen Atkins, iar distribuția le reunește pe faimoasele Gemma Arterton, Elizabeth Debicki și Isabella Rossellini. Realizatoarea britanică, Chanya Button (ea însăși scriitoare) se dovedește o fină cunoscătoare a operei faimoasei Virginia Woolf (i-a consacrat numeroase studii universitare în perioada studenției sale la Oxford).

În acest prim lungmetraj al realizatoarei, literatura e profund legată cu pasiunea, iar arta cu iubirea. Prin urmare, avem pe ecran o poveste de amor între două scriitoare, o istorie ce pare atât pasională, cât și toxică. Vita and Virginia redă cu finețe, printre subtilele dialoguri literare, o poveste de dragoste nonconformistă, reliefând raportările contrariate ale fragilei Virginia la sexualitate și la fericire. Actual în ceea ce privește studiile de gen, dar și subtil, filmul de epocă se dovedește a fi deopotrivă senzual și (nuanțat) feminist.

În ambianța încorsetată a Angliei anilor 1920, în permisiva atmosferă a grupului Bloomsbury, două personaje trăiesc cu pasiune: Vita e o femeie celebră, iar Virginia e o solitară cu tendințe sinucigaşe. Chanya Button se străduiește să ilustreze șocul a două personaje reunite de tot ceea ce le diferențiază, de la prima întâlnire din 1922 până la legătura care se va preschimba într-o strânsă prietenie. Secvența din deschidere face să i se succeadă inserturile cu rotativa de la Hogarth Press, editura care publica scrierile Virginiei Woolf, semnificând urgența creației. Animate de spiritul unei epoci în care plutea emanciparea, încercând să evadeze din carcasa societății victoriene de după Primul Război Mondial, cele două femei rup aceste coduri printr-o scriitură plină de forță.

Căsătorită cu un diplomat şi pusă la adăpostul unei astfel de poziții, Vita încercase adesea legături amoroase cu femei, iar de astă-dată, îi surâde Virginia. După apariția romanului Mrs. Dalloway, excentrica Vita încearcă să o cucerească pe Virginia, scriitoare genială, dar introvertită. Cele două femei emancipate, pline de creativitate, nu încetează să sfideze convențiile victoriene pentru a-și impune atât stilul, cât și modul de viață. În acest sens, secvența interviului radiofonic (Vita Sackville-West și soțul său își expuneau concepțiile despre căsătorie) este emblematică pentru afirmarea dorinței de emancipare. Lejeritatea, umorul british al cuplului, savuroasele jocuri de cuvinte – toate exprimă o viziune modernă asupra vieții. Îndată ce interviul se termină, cei doi soți se salută cordial și pleacă, fiecare în mașina sa decapotabilă, în direcții opuse.

Dacă modul de viață al Vitei și originile sale aristocratice pot explica la o primă vedere această libertate afișată, spectatorul se vede constrâns să înlăture ipoteza când va da cu ochii de lady Sackville. Întrupată de geniala Isabella Rossellini, mama Vitei e o apariție grotescă și periculoasă. Încă din copilăria Vitei, lady Sackville și-a exprimat în mod violent dezaprobarea în privința independenței fiicei sale, fapt care se va reflecta în relația dintre cele două scriitoare.

Mutuala fascinație răspunde cumva atracției contrariilor: eleganța Vitei contra discretei Virginia, vivacitatea aristocratei Vita contra tulburărilor psihice ale boemei Virginia. Optând pentru două actrițe fascinate, Chanya Button și-a asumat și riscul de a cocheta și cu ideea de a transforma biografia cinematografică într-un „roman-foto”; totuși, măiestria interpretelor poate salva pelicula de la această supoziție. Bunăoară, Vita/Gemma Arterton, cu o alură à la garçonne, dar în egală măsură ultra-feminină, traversează viața cu surâsul pe buze. De cealaltă parte, Virginia/Elizabeth Debicki, diafană, nu pică în ridicol atunci când silueta ei fragilă se apleacă sub asaltul păsărilor negre.

Realizatoarea a folosit adesea prim-planul, scrutându-le chipurile în căutarea misterului de după priviri, alternat cu recurentul schimb de epistole dintre cele două romanciere. Acestea au făcut necesare intervențiile jubilatoare ale Isabellei Rossellinni/«Madame mère», aplecate asupra principiilor sau ezitărilor sentimentale ale lui Ruppert Penry-Jones, remarcabilul „soț de fațadă”, pentru a da un alt impuls acestui exercițiu, dar și pentru a reliefa singularitatea magnetică a eroinelor. Magnificele costume inspirate de stilul șaptezecist al lui David Bowie și muzica, semnată de Isobel Waller-Bridge, reflectă legăturile complexe și indică avangardismul acestor femei celebre ale secolului al XX-lea. Incursiunile onirice, ce depășesc narațiunea, se susțin pe surprinzătoarea coloană sonoră. Din acest punct de vedere, filmul e unul contemporan și dă impresia că se ocupă mai degrabă de epoca actuală decât de cea a celebrului Bloomsbury Group.

Îndrăzneala formală poetizează atmosfera și îndreaptă spectatorul spre intimitate, pasiune și creație artistică; refrenele electro conferă ritm scriiturii. Femeia de excepție era caracterizată de o sensibilitate exacerbată, așa se explică distorsionările vizuale, care au menirea de a reflecta spiritul bolnăvicios al scriitoarei Virginia Woolf, victimă a halucinațiilor dureroase. Pelicula cu aspect de „roman-foto” restituie un climat artistic avangardist: emulație intelectuală, vernisaje, călătorii, cupluri libertine și homosexualitatea (din punct de vedere social refulată, dar asumată în intimitate).

Schimbul epistolar, reciprocitatea fascinației sunt relevate de multe procedee formale și de o vizibilă stilizare. Schimburile intelectuale dintre două femei retranscriu, pe ecran, și dimensiunea pasională/carnală a unei aventuri. Totuși, Vita and Virginia ține seama legăturile profunde, amoroase și reflectă modul în care o decepție sentimentală se poate transforma în creație literară.

Regia: Chanya Button

Scenariul: Eileen Atkins & Chanya Button

Imaginea: Carlos De Carvalho

Montajul: Mark Trend

Distribuția:

Gemma ArtertonVita Sackville-West

Elizabeth Debicki – Virginia Woolf

Isabella Rossellini – Lady Sackville

Rupert Penry-Jones – Sir Harold Nicolson

Peter Ferdinando – Leonard Woolf

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O poveste nonconformistă de amor – Vita and Virginia

Scris de pe august 11, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Ochi pentru ochi…- Wind River

Iată că promițătorul scenarist al filmului Sicario se face remarcat și în calitate de regizor, explorând frontierele universului sălbatic dintr-un ținut hibernal, din inima statului Wyoming, în pelicula Wind River. Cineastul îmbină thrillerul cu studierea aplicată a comunității amerindiene, cu un ascuțit simț al narațiunii filmice, utilizând o bună calitate tehnică. Deși nu e lipsit de unele stângăcii (firești în cazul primului lungmetraj), care se regăsesc în simbolistica (vânătoarea de „prădători”) excesivă și replicile sentențioase, Wind River posedă calități narative, dar și emoționale.

O tânără abia ieșită din adolescență aleargă, noaptea, desculță, pe zăpadă. De cine și de ce voia să scape? Autopsia va releva și un viol asupra tinerei, înainte de-a muri înghețată, înecată cu propriul sânge (din plămânii suprasolicitați). FBI-ul o trimite pe Jane Banner (Elizabeth Olsen), o tânără „boboacă”, să ancheteze cazul și să elucideze enigma (Jane Banner: „Why would a teenage girl be out here? What was she running from? What happened?”). Cory Lambert este vânător într-o rezervație indiană din Wind River – ținutul pierdut în imensitatea sălbatică din Wyoming. Acesta găsise, la marginea pădurii, trupul neînsuflețit al lui Natalie, o tânără din tribul local (Cory Lambert:„I knew that girl, she’s a fighter”). Atașat de indigeni, Cory va încerca să ajute ancheta, dar mereu are de înfruntat ostilitatea… naturii.

Wind River 0

Având o profundă legătură cu regiunea și cu cei din comunitatea Shoshone, divorțat de o amerindiancă, mama celor doi copii ai săi, Lambert n-a reușit să limpezească misterul din jurul morții fiicei sale mai mari (izbitor de asemănătoare cu cea a lui Natalie). Practic, se vede în situația de-a obține – la ani distanță după drama care i-a distrus căsnicia – justiție prin procură. Așadar, istoria unei răzbunări de tip familal ajunge pretextul acestei drame consumate în spațiile nesfârșite din Wyoming, veritabilă pușcărie sub cerul liber.

America prezentată de scenarisul de la Sicario (R: Denis Villeneuve) și Comancheria (R: David Mackenzie) este una rurală, patriarhală, în care sălbăticia domnește atotputernică, iar progresul e foarte departe. Viitorul este mereu înăbușit, nimeni nu îndrăznește să îl pronunțe în acel ținut. Locuitorii se abrutizează și se refugiază în droguri. Realizatorul evită, cu abilitate, să pice în romantism și estimează că suspansul reprezintă, întotdeauna, esențialul. Precizia realistă și documentarea (triburile Arapahoe și Shoshone) se constituie în principalele atuuri ale acestei pelicule. Oscilând între ancheta criminalistică și terenul periculos al răzbunărilor, filmul lui Sheridan conturează unele clișee specifice, dar își găsește tonul propriu, mai ales că dimensiunea tragică sugerează referințele repetate în scenariul orginal (genocidul amerindienilor a pătat actul fondării Statelor Unite).

Wind River 1

Lup singuratic, taciturn și mereu vigilent, Cory (Jeremy Renner – perfect în postura unui tăcut imperturbabil) își petrece mai tot timpul la vânătoarea de coioți sau de alte animale de pradă, în Wind River. Acest trist eveniment schimbă și sensul vieții sale. Așa cum lesne am putea deduce, amestecul de fragilitate și de forță interioară ale celor două personaje ar putea să ne conducă spre un versant sentimental, Wind River evită, însă, logoreea dialogurilor, preferând să menajeze spațiile eliptice și să accentueze raportul dintre om și natură.

Wind River 2

Acest „studiu în alb” pare să nu aibă final. ­Taylor Sheridan nu lasă loc pentru emoțiile induse de repercusiunile din dramele intime care nu sunt defel simple, pretext pentru o intrigă polițistă. Cineastul realizează planuri sublime (finalul din munții împovărați de zăpadă), ajutat de munca operatorului-șef (Ben Richardson). Distribuția atent aleasă reflectă talentul lui Sheridan de a plasa actorii potriviți în rolurile cuvenite. Filmul, drapat în albul solemn al omătului pătat cu sânge indian, se inspiră din problemele endemice ale rezervațiilor indiene: ravagiile drogurilor și violul într-un teritoriu în care poliția tribală nu acționează totdeauna eficient.

Wind River - 70th Cannes Film Festival, France - 19 May 2017

În spatele camerei, cineastul revendică o apropiere naturalistă, dar nu se limitează doar la atât. Iamginile cu munții-suverani aduc un suflu plin de lirism, tămăduitor. Ca să poată dialoga cu acest univers implacabil, în care nu există decât furie sau renunțare, scenaristul-realizator a ales judicios distribuția. Jeremy Renner îi conferă lui Cory fragilitatea omului care a traversat el însuși suferința. Acestuia îi dă replica Elizabeth Olsen, care întrupează o tânără agentă FBI a cărei dorință de-a face bine se amestecă cu sentimentul de ilegitimitate în aproape fiecare dintre planuri. Aceste două personaje au puritatea și densitatea ucigătoarelor ninsori.

Wind River 4

Wind River se îndreaptă către catharsis în ritmul personajelor sale, lăsând răgaz și pentru explorarea unui teritoriu sinistrat din pricina crizei economice și învăluit în liniștea care precede avalanșele. Cineastul conturează folclorul din acest mediu, iar portretul dezolant al minorității îi conferă mult credit realizatorului animat de o mare doză de umanitarism.

Sobru și laborios, Wind River se înscrie pe linia cinemaului respectuos cu toate codurile genului (aici, devenit un western tragic) și tratează cu sensibilitate probleme delicate. Acest thriller crepuscular favorizează accesul spre o lume a cărei precaritate rănește spiritele sensibile, seduse de melancolia imaginilor, dar trezește și conștiințe adormite.

Regia: Taylor Sheridan

Scenariul: Taylor Sheridan

Imaginea: Ben Richardson

Decorurile: Neil Spisak

Costumele: Keri Perkins

Montajul: Gary D. Roach

Muzica: Warren Ellis, Nick Cave

Producători: Basil Iwanyk, Peter Berg, Matthew George, Wayne L. Rogers, Elizabeth A. Bell

Distribuția:

Jeremy Renner – Cory Lambert

Elizabeth Olsen – Jane Banner

Graham Greene – Dan Crowheart

Kelsey Asbille – Natalie

Gil Birmingham – Martin

Jon Bernthal – Matt

Julia Jones – Wilma Lambert

Durata: 1h 50min

Articol publicat în revista Catchy

Premii, festivaluri, nominalizări:

Festivalul de Film, Cannes, 2016 :

Caméra d’Or – Taylor Sheridan Nominalizat
Premiul Un Certain Regard – Taylor Sheridan Nominalizat
Premiul pentru regie al secţiunii Un Certain Regard – Taylor Sheridan Câștigător
 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web