RSS

Arhive pe categorii: Fugit Irreparabile Tempus

Nouă

(Din scrinul cu amintiri – ep.3)

Timpul nu are nicio măsură. Un an nu contează; zece ani nu (mai) înseamnă nimic. Să nu socoteşti, ci să creşti precum arborele pe care seva nu-l grăbeşte, care rezistă marilor vânturi ale primăverii fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu mai vină. Aşa îmi spunea unul dintre bunici. Vara vine, zicea el, dar nu vine decât pentru cei care ştiu să aştepte ca şi când ar avea eternitatea în faţa lor.

(Re) Învăţ asta în fiecare zi, cu preţul suferinţelor pe care ar trebui să le binecuvântez. Şi reînvăţ din lecţia lui Octavian Paler: ” Să aștepți oricât. Să aștepți orice. Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.” (Viaţa pe un peron, 1981)

Viaţa este acea izvorâre de fapte, de gânduri şi de simţiri peste care te îmbrânceşte etern nu-ştiu-ce. Aşa se face că anumite tonuri din nouă ianuarie se pot înfrăţi au unele dintr-un  nouă iulie de mult apus. Dogoarea sevei geruite coincide cu cea a sevelor coapte şi naşte dileme. Astfel, dacă nimeni nu mă întreabă ce este timpul, ştiu ce este, dar dacă vreau să-i explic cuiva care mă întreabă, nu mai ştiu.

 Felicitarea de 9 iulie

“În lumea fast-food-ului, (…), trăind multiplu şi difuz realitatea unui timp care nu-ţi aparţine, neuitând bogăţia jocului, refuzând ridicolul disperării, uneori producând confuzii, alteori, temeri; iscând involuntar judecata tuturor,  din dorinţa de a nu-ţi trăda sufletul, avându-i pe toţi şi neavând pe nimeni, neobosind să te opui atunci când timpul trece fără să-ţi ceară voie şi peste acest prag, îl vei aştepta a „n”-a oară pe Moş Crăciun.

Şi, nu ştiu de ce, deşi te-ai născut prima, eşti cea mai mică dintre noi.

                                                                                        Fetele: G. M. G.

                                                                                              9 iulie ****, București “

Vânturi albe, vânturi noi se dezleagă din crucea anotimpurilor şi se rostogolesc peste obraz. Cu reevaluări  de năzuire şi împliniri, cu redesoperiri de sine, printre viforele iernilor, ostenind uneori printre atâtea nădejdi risipite, cu sufletul hălăduind prin livezile copilăriei, am lăsat în urmă (încă) o iarnă de aşteptări neterminate şi am intrat într-una nouă.

 

Etichete: , , , ,

Oracolul și amintirile

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin…

Prin evantaiul de culori ale verii, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc. Numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului – obişnuit să raporteze totul la fila de calendar -, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj. S-au copt cireşele şi se aude: “A venit vacanţa cu trenu’ din Franţa!”

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin. Memoria scoate fotografic, din adâncul depozitelor nevăzute, neînchegate, stări şi forme de viaţă reală. După ce ultimele ecouri, cu iz de romanţă, ale unui apus de vremi se vor fi stins în orizontul tot mai îndepărtat al clipei devenite trecut – adică amintire -, memoria afectivă mi-a scos, din scrinul cu amintiri, o pagină din Oracolul de la începutul adolescenţei mele.

La întrebarea “Ce este un prieten?”, Zenon (Stoicul) ar fi răspuns: “Un alt tu însuţi.” Adeseori, prietena mea, Gabrielle, mi-a luminat zilele cu bucuriile înţelepciunii şi solidarităţii discrete. Iată ce completase, la acea vreme, pe pagina pe care scria: “Stop! Pagina mea“.

Paiaţa

Am găsit-o acum câteva luni, poate acum un an – o “paiaţă”.

“Paiaţa” mea are ochi albaştri şi părul auriu, bogat. O cheamă Madeleine şi râde mereu cu râsul ei ca o maşină de scârţâit.

Râsul ei umple totul în jur de viaţă şi de veselie. Râsul Madeleinei este un râs de copil, totuşi descopăr uneori, cu părere de rău, că Made – “paiaţa mea” – nu mai este chiar un copil. Şi, cu toate acestea, m-am îndrăgostit de ea şi de chipul ei ce cuprinde tot ce poate fi mai simpatic pe lume. Glasul ei este un glas de “paiaţă”, care te umple de veselie chiar şi atunci când, supărată, îţi trânteşte un repezit, dar deloc ameninţător,”Du-te la naiba!”.

Madeleine este “paiaţa” vie care râde mereu, care merge cu paşi mici şi sprinteni de păpuşă, care roade cu dinţi de şoricel toate sacoşele din plastic şi pe care îţi vine să o săruţi când îţi cântă cu cel mai sincer şi mai copilăresc glas şi cu cea mai jucăuşă licărire de scântei în privire: “Cel mai bine e de mine / Că am cizme din cauciuc.” Negreşit, Madeleine este cea mai zglobie “paiaţă” din toate paiaţele lumii, iar eu sunt cea mai norocoasă “fetiţă cu fundiţe” pentru că Made este, câteodată, “paiaţa mea”.

Gabrielle A.

Acum, când copilul din sufletul meu se ascunde în pădurea unor ani trecuţi, optez pentru o şi mai bună înţelegere a simpaticei “paiaţe”.

paiata

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe iulie 1, 2020 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Voulez-vous un croissant, Monsieur? – It’s Complicated!

Mădălina DumitracheCu siguranță, pentru scenarista şi regizoarea Nancy Meyers, rețetele de comedii romantice cu mare priză la public nu reprezintă ceva complicat. Dimpotrivă, după atâtea reușite (What Women Want, Something’s Gotta Give,  The Holiday, The Intern) mai picură, cu subtilitate, puțină satiră într-o comedie de moravuri, bine deghizată într-una romantică. S-ar putea spune că cineasta se numără printre inițiatorii acestei noi subspecii holywoodiene, „comedia romantică pentru doamnele-copte-dar-încă-bune-de-iubit”. Mai mult decât atât, lansează interogații pe cât  de hilare (aparent) pe atât de des întâlnite în ultimii ani: „Să devin amanta fostului soț?” Bunăoară, în pelicula ce poartă un titlu cu rezonanță de status bun de postat pe rețelele de socializare – It’s Complicated ! – tratează o relație matură („Older people have s*x, too!”) menită  să stârnească hazul, dar și multe emoții. În fruntea distribuției (de cinci stele), o regăsim pe uimitoarea Meryl Streep; simpla ei prezență face acceptabilă orice scăpare  scenaristico-regizorală, inerentă într-o comedie bulevardieră în care marivodajul e la el acasă.

Meryl

Sursă foto: http://www.universalpictures.com

Personajele sunt încredințate unor actori cu state vechi în comediile romantice de succes: Jane (Meryl Streep) este o prosperă proprietară a unui restaurant din Santa Barbara, are trei copii mari şi de zece ani, este divorţată de Jake (Alec Baldwin), un avocat cu care a rămas în relaţii amicale. Din perspectiva prezentată pe ecran, totul decursese într-o normalitate firească până în ziua în care Jane şi Jake ies la cină, după ce participaseră la festivitatea de absolvență a fiului lor. Cadrul general este îmbietor – locuința eroinei pare decupată dintr-un album art-deco de lux, în vecinătatea Pacificului, dar tot se simte nevoia unei modificări. Gentilii californieni locuiesc în case idilice (aici, «Home sweet home» chiar e o realitate), frecventează numai localuri/hoteluri  de lux, iar copiii sunt merituoși, absolvind cu succes școli înalte. Cele două fiice și mezinul o respectă, îi sunt mereu alături, iar Harley, viitorul ginere, o adoră pe Jane cea solitară. Totuși, amintirile anilor frumoşi, petrecuţi ca soţ şi soţie, se pare că au un efect neaşteptat asupra cuplului Jane-Jake, care se aruncă într-o aventură pasională.

it s complicated

Ca în orice comedie, lucrurile nu par deloc atât de simple, fiindcă Jake e însurat cu Agness (Lake Bell), o femeie mult mai tânără decât el, iar Jane este curtată de Adam (Steve Martin), arhitectul pe care îl angajase ca să-i reamenajeze  bucătăria. Cu toate că suferise în urma divorțului, Jane trecuse cu brio, având o profesie care-i aducea venituri substanțiale, dar îi lăsa liberă creativitatea; bineînțeles, nu lipsește grupul restrâns de „cele mai bune patru prietene”/4BFG, iar confidențele scăldate cu vin de fină calitate le eliberează de orice greutate sufletească. Cu astfel de date și cu o strălucitoare distribuție, zigzagul între romanțiozitate și hohote de râs e asigurat. Înșelată după douăzeci de  ani de mariaj/devotament, divorțată, dar curtată de un onest arhitect, Jane se găsește într-o postură ingrată, pe care mult timp o detestase, aceea de amantă a fostului soț. Nancy Meyers orchestrează cu măiestrie comedia tipic hollywoodiană, dozând umor, emoție și mici „porcărele de efect” (vomismente sau glumițe misogine/ «Home sweet home» cu o altă conotație). Copil hoinar, amorul dă zdravene bătăi de cap; Jane încearcă să afle dacă e suportabilă poziția de „cealaltă femeie”, pe când Jake se trezeşte că este foarte (a)prins de această relaţie plăcută, dar și stranie. Deși nu îi convine să fie atras într-un triunghi amoros, Adam, care tocmai încerca să-şi revină după propriul divorţ, îşi dă seama că s-a îndrăgostit de Jane. Oare Jane şi Jake ar trebui să-şi vadă fiecare de viaţa lui şi să renunţe la această relaţie clandestină, sau dragostea e într-adevăr mai dulce când se întâmplă a doua oară? Chiar pare complicat!

38252626_10216110799977738_2412997650065391616_n

Cineasta încearcă să integreze, într-o manieră fluidă, situaţii aproape similare – persoane mature, situate la graniţa fină dintre culpabilitate şi solitudine. Micile bătălii stârnesc hazul, dar fiecare parte din ansamblu are ca numitor comun dorinţa, tentaţia şi adulterul. Jake (admirabil, ca de obicei, Alec Baldwin) și-a părăsit soața pentru mai juna Agness (rimează cu ssss), o femeie cu trup sculptural, dar și cu năravuri înfocate (a derapat de la mariaj și i-a adus un „trofeu” – un băiețel născut dintr-o relație pasageră). Înhămat la noua căsnicie, confruntat cu problemele inerente ale vârstei (Jake: „And what’s with the “big guy”? Is it because I’m fat?”), bietul Jake suspină cu gândul la brioșele bine coapte de Jane. În această ruptură „tantrică” , se strecoară discretul arhitect, bine intenționat și cu vădită dorință de a construi temeinic noul cămin al talentatei Jane (care făcuse cursuri de de gastronomie la Paris).

it_s_complicated01

Mecanica este bine pusă la punct şi filmul ajută spectatorul să parcurgă, pe ritmurile perfect acordate scenelor (Coloana sonoră: Hans Zimmer & Heitor Pereira) peripețiile eroilor surprinși între cine romantice, aventuri în budoar și … iChat (setat cu opțiunile Camera &Screen Sharing). Prin urmare, cu regizoarea Nancy Meyers, lucrurile sunt clare – personajele sale nu luptă pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii, nici împotriva hoardelor de terorişti, ci doar permite simplităţii asumate să ofere momente agreabile. Cele mai des întâlnite clișee despre viața californienilor aflați la a doua tinerețe capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil. Optimistă, cineasta oferă spectatorilor varianta finalului just, eliberând-o pe Jane de povara trecutului. Vine o vreme la care celebra „Voulezvous danser avec moi” trebuie înlocuită cu „Voulez-vous un croissant, Monsieur ?”.  It’s Complicated! este, cu certitudine, o comedie cu îndemnuri pentru iubirea sinceră, o peliculă ornată cu puțin roz (și verde!/joint), ce nu te poate lăsa rece.

its-complicated-816152l

Regia: Nancy Meyers

Scenariul: Nancy Meyers

Imaginea: John Toll

Montajul: Joe Hutshing

Muzica: Hans Zimmer & Heitor Pereira

Distribuția:

Meryl Streep – Jane Adler

Steve Martin – Adam Schaffer (architect)

Alec Baldwin – Jacob “Jake” Adler (fostul soț al lui Jane)

Lake Bell – Agness Adler (soția lui Jake)

Hunter Parrish – Luke David Adler (fiul cuplului Jane & Jake)

Zoe Kazan –  Gabby Adler (fiica cea mică a cuplului Jane & Jake)

Caitlin FitzGerald – Lauren Adler (fiica cea mare a cuplului Jane & Jake)

John Krasinski – Harley (logodnicul lui Lauren)

Mary Kay Place – Joanne

Rita Wilson – Trisha

Alexandra Wentworth – Diane

Durata: 120 min

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Voulez-vous un croissant, Monsieur? – It’s Complicated!

Scris de pe iunie 26, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: ,

Mai… către lumină

Salcâmii sunt înfloriţi, străjuind ca nişte lumânări de nuntă la cununia cerului cu zborul de ciocârlii. Este cea mai frumoasă vârstă a anului, când livezile îşi strecoară prin uluci parfumul florilor, când lalelele inundă pieţele, într-un vacarm de culori, când albinele adună licoarea florilor pentru mierea cea mai bună, tămâiată cu iz de brebenea şi de iasomie.

În nicio altă lună a anului, cerul nu se înveşmântează cu hlamida aceasta, de un albastru indescriptibil, ireproductibil, obţinut printr-o formulă secretă, asemenea nuanţelor zugrăvite pe ctitoria de la Voroneţ.

Dintotdeauna, omul s-a simţit irezistibil provocat, atras de sondarea profunzimilor infinite ale spaţiului. Privind, mai întâi, spre sine omul caută să privească şi în ceilalţi. El caută să înţeleagă însăşi viaţa, să-i pătrundă miezul. Vrea să-i priceapă determinările şi rosturile. Face lucrul acesta cel puţin din două motive – pentru a încerca să-şi domine propria existenţă, măcar în punctele ei nodale şi pentru a-şi armoniza propria fiinţă şi viaţă cu ordinea universală.

Experienţa îndelungată a permis configurarea unor concluzii ferme: zestrea de aptitudini, trăsături de caracter şi temperament, structura afectivă şi mentală a individului, dispoziţiile lui sufleteşti sunt determinante şi de momentul ivirii sale pe această lume (lăsăm deoparte speculațiile numerologilor). Fiinţa umană va acţiona şi va reacţiona într-un fel sau altul nu numai datorită zestrei genetice, nu numai datorită educaţiei, ci şi profilului său moral. În mijlocul acestei degringolade perpetue, în care trăieşte, un singur strigăt merită să fie slobozit: bucuria, lauda, speranţa profetică în pofida deselor provocări ale deznădejdii.

Viaţa îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie, omule, calcă sub picioare tot neantul lumii. “Eroarea” de a te fi născut se răscumpără prin “osânda” de a te înfrupta cu bucurie din fiecare întâmplare, din fiecare clipă care ți-a fost dată să o trăiești. Prima lecție de optimism – timpul este prielnic nu doar trecerii noastre, ci şi disprețului pentru condiția noastră efemeră şi, deopotrivă, a aventurii de a fi.Viaţa trebuie luată aşa cum vine, să încerci numai să înfrunţi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este Bun şi Frumos.

Luna Mai – explozia Naturii, singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne înconjoară existenţa, invazie de miresme şi de culori.

Haideţi să gustăm din această simplitate nobilă, prin care să (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de –a culege, de-a mirosi şi de-a oferi, o floare, odată cu sărbătoarea de Armindeni.

leagan-flori
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , ,

Lumina Sfântă

E primăvară iar şi aripi proaspete leagănă ornicul vremii deasupra speranţelor noastre. Muguri cruzi, muguri calzi înţeapă aerul de April. Cu sufletul hoinărind prin livezile năpădite de flori şi parfumuri de-nceput, n-ai cum să te laşi doborât de melancolii păguboase, resemnare, disperare sau apatie. E primăvară iar şi căutăm din nou drumul speranţei!

De mai bine de două mii de ani, sărbătoarea Învierii se aşteaptă împodobită de mâinile curate ale celor care o văd ca pe o speranţă a renaşterii şi înălţării spre o altă Lumină. Religia, dar, mai ales, creştinismul, este un mod de viaţă – un fel de-a fi în Univers, un fel de-a vedea Natura şi pe aproapele tău; ea dă sens şi profunzime existenţei, oferă nesperate şi înviorătoare răspunsuri. Dintotdeauna, la români, Paştele a semnificat sărbătoarea Învierii, dar a fost şi metafora mirifică a descătuşării de moarte. Sfânta taină a Învierii devine însemnul – cu aură divină-, triumfului unui adevăr de credinţă, de existenţă umană. Paştele rămâne, pentru că a fost şi va fi, sărbătoarea de suflet a românilor ortodocşi, rămâne simbolul sfânt al descătuşării şi al credinţei în mai Bine şi mai Frumos.

Reperele nerătăcitoare ale spiritualităţii creştin-ortodoxe nu se constituie în dovezi evidente ale existenţei lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu stă sub semnul “dovezilor”. Pentru acela care crede în Dumnezeu şi în Sfânta Lumină (de la Ierusalim) este un semn al faptului că Cel de Sus nu stă departe de noi, ci ne veghează şi ne poartă de grijă atâta vreme cât nu ne rupem de Adevăr. “(…) Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea”. (1 Corinteni 13,)

În lumea de astăzi, uşor se poate sesiza o greşită “ierarhizare” sufletească. Au fost date uitării iubirea aproapelui, cinstea, sinceritatea, dragostea curată (fără meschinării şi interese ascunse), respectul faţă de părinţi; lumea a uitat cinstirea înaintaşilor şi smerenia în faţa icoanei sfinte.

Sărbătoarea Învierii este încărcată de semnificaţii, dă omului încredere şi speranţă: încă nu suntem singuri şi neocrotiţi în faţa sorţii. Speranţa şi viaţa nu se termină aici, existenţa spiritului este veşnică. Sărbătoarea Învierii are darul de-a sădi şi de-a (re)deştepta în fiecare dintre noi Iubirea, Cinstea, Adevărul, Binele, Iertarea. Nimic din ceea ce are frumos şi înălţător omenescul nu-i este străin credinţei.

Jertfa de sine a Mântuitorului este cea mai înaltă şi mai emoţionantă pildă din câte se pot oferi omului. Exemplaritatea absolută: ispăşind prin Sine, Mântuitorul ispăşeşte pentru om şi în locul omului. Ridicându-se pe cruce, Hristos se ridică în noi, jertfa Lui este preţul credinţei noastre, iar Învierea Lui este leagănul etern al speranţei omeneşti într-o altfel de lume, mai bună şi mai drept aşezată. Respectând legile universale, rămânem în acord cu Natura din care facem parte. Să luăm exemplul ei! Să vedem în explozia de viaţă şi de puritate a Naturii, în bucuria şi frenezia de viaţă pe care Domnul le dăruieşte – în aceste clipe -, tuturor vieţuitoarelor, calea izbăvirii noastre, şansa unică de-a deveni ori redeveni Oameni.

La sărbătoarea Învierii, când Lumina Sfântă biruieşte întunericul, sufletul îşi află din nou nădejdea că dincolo de viaţă este VIAŢĂ.

Să luăm, dară, Lumină!

lumanare

 

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Dor de Eminescu

Ne place  mereu să-i depănăm povestea, începută ca o profeţie în miez de iarnă şi sfârşită aici, pe pământ, într-o zi de vară.

Putem să credem că Eminescu e o lacrimă vie, putem să visăm că a trecut ca un zbor  în lumea umbrelor ca să ne ocrotească. Dar, în parfumul de smirnă şi aducere-aminte, el mereu ne va apărea ca să vorbească despre faptul că, înainte de toate, a fost un om, pe care destinul pământesc l-a transformat în fascinaţie dureroasă şi mit.

A vorbi despre Eminescu astăzi este ca şi cum ai încerca să mărgineşti nemărginitul. Despre el s-a spus totul şi pare imposibil să mai adaugi ceva încărcat de sensuri noi, fără a aluneca în vulgarizatoarea înşiruire de superlative cu care manualele şcolare ne-au obişnuit de-a lungul timpului.

Eminescu înseamnă o iubire tragică, veche de  când lumea. Încărcătura ei de romantism, de sensibilitate, a fost adesea aruncată – de pe soclurile imaginaţiei noastre – în realitatea brută ce ne-nconjoară pe toţi. L-au divinizat şi l-au hulit şi s-a revărsat multă patimă către el, uitând că, năzuind către lumină, el a fost, înainte de orice, un om. A purtat naşterea sa ca pe un semn de bunăstare pentru neamul lui şi pentru aceasta, el a trecut prin zi, prin noapte, a iubit şi-a plâns, a visat şi s-a chinuit.

A vorbi despre Eminescu înseamnă a resimţi o imensă, apăsătoare căinţă. Înainte de toate, îi suntem datori cu acest sentiment nu dintr-o ipocrită pioşenie pentru cel a cărui operă cuantifică trăsăturile spiritului nostru naţional, ci în dreptul contemporaneităţii ce îşi nedreptăţeşte (mai mereu) geniile. Câteodată, pare departe de lumea noastră pentru că noi îl aşezăm departe, mult prea departe, deasupra, mult prea sus.

A te referi la Eminescu ca la o existenţă concretă e mai mult decât o simplă provocare a închipuirii şi a minţii (când spui Eminescu, te gândeşti –  de fapt  – la opera Poetului). A vorbi despre Eminescu, acum, înseamnă a te supune mustrării de cuget – regretului că noi suntem efemeri, iar el este “Luceafărul  nemuritor”.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Îndrăznește, doamnă!

Mădălina DumitracheSă fi avut Balzac dreptate? Să existe o vârstă la care feminitatea ajunge la apogeu, când tot ceea ce este înainte sau după să conteze doar ca experienţă? Greu de spus şi uşor de contrazis.

Cu siguranţă, fiecare femeie activă are, indiferent de vârstă, un moment când începe să se vadă altfel, să fie conştientă de ceea ce vrea şi să ştie cum să ceară. Este timpul îndrăznelii şi al deciziilor cu potenţial de risc. Timiditatea şi nehotărârea nu au făcut niciodată din cineva o figură memorabilă. Aşa că zestrea pe care ai acumulat-o se poate transforma într-un bagaj de informaţii care te ajută să îţi construieşti strategii de succes. Domeniile în care te poţi implica pot fi variate. Dacă ai ales să îţi consolidezi cariera, toată energia ta se va canaliza în această direcţie. Dacă ai ales să îţi clădeşti o viaţă de cuplu armonioasă, trebuie să îţi foloseşti “arsenalul” în acest scop. Viaţa profesională sau cea de familie, nu contează ce ai ales, “elementele de strategie” sunt, adesea, comune.

În primul rând, trebuie să îţi faci o analiză destul de exigentă şi să nu renunţi la atitudinile sau reacţiile care ţi-au provocat pierderi. Apoi, trebuie să ştii ce atuuri îţi folosesc în noua postură. Stilul personal este la fel de important şi în carieră, şi în relaţia cu partenerul (aici, nu este vorba doar despre îmbrăcăminte).

Trebuie să fii tu, indiferent de situaţie. A trecut vremea compromisurilor nevinovate şi încă nu a sosit cea a concesiilor îndoielnice. Acum este necesar să ai un cod pentru orice situaţie şi să îl aplici fără ezitare – un fel de manual de stil care să cuprindă toate situaţiile prin care ai trece în această perioadă -, dar să fie cât mai personal. Nimeni nu-ţi poate oferi sfaturile cele mai bune. Fiecare dintre femei este stăpâna propriilor vise. De aceea, e bine să începi să le realizezi, unul câte unul.

Dacă nu vrei să te lupţi un pic cu tine, alege-ţi un model. Este o soluţie mai puţin creativă, dar care poate duce la soluţii şi la rezultate surprinzătoare. Poţi face din traiectoria aleasă ghidul tău, fie că este vorba de o personalitate sau de o persoană din cercul de prieteni. E posibil ca drumul tău să fie mai puţin provocator, totuşi… îndrăzneşte!

Damian Foxe's gorgeous fashion shoot on the Venice Simplon-Orient-Express

Esenţa feminităţii stă în individualitate. Şi dacă ambiţia este direct proporţională cu imaginaţia, uneori, poţi deveni ceea ce îţi doreşti. Ne canonim să aşezăm izbândă lângă izbândă, deznădejde sub deznădejde, vise pe care am putea să le preschimbăm în fapte, fapte cărora le-am putea dărui nemurirea preschimbându-le în vis.

Cât timp nu renunţi să aştepţi cu speranţă, viaţa ta continuă să capete sensuri noi, care ar putea să o facă mai frumoasă. E minunat să poţi condimenta o viaţă bine rânduită şi cu un strop de “nebunie”, care să-i dea culoare şi un gust neîncercat încă. Să judeci cu inima şi să simţi cerebral, dar să fii mereu femeie!

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Îndrăznește, doamnă!

Scris de pe ianuarie 8, 2020 în Eseu, Fugit Irreparabile Tempus, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ninsoare de ianuarie

Ninge iar… înalt și egal. Și mi se face dor de Esenin, ca de propria-mi copilărie. Amintirile au claritate doar în prima clipă a revenirii lor. Apoi, contururile se ondulează, se dizolvă în “umoarea” acestui sentiment în mișcare. Ninge viscolit, în rafale, ninge rostogolit peste şesurile înțepenite de ger. Vântul şopteşte o poveste, spusă nimănui. Sevele zac ferecate în rădăcini, vegetalul a intrat într-un somn adânc, crengile – dezbrăcate de frunze – trosnesc deznădăjduit, fără să mai poarte vreun freamăt.

Ninsoarea – palimpsest al memoriei, dans al monadelor, dumnezeiască lăcrimare trimisă pe pământ ca să ne spele de toate păcatele de peste an. Nisoarea – lunecare în sine, ca-ntr-o oglindă din care nu se mai poate ieși decât purificat. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, ninsoarea cheamă totdeauna la tăcere și interiorizare.

Anotimp de poveşti cu ochii înzăpeziţi de stele – iarna  – domneşte suveran. Miroase iar a cetină şi e rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Ninge cu stele albastre şi diafane lunecând pe ţurţuri. S-a mai spulberat încă un an din viaţa noastră şi ne-a lăsat în suflet gânduri şi trăiri profunde; ne-a scrijelit încă un răboj. Este Ianuarie, întâia poartă a Noului An.

Am tras cortina peste încă un an, au rămas în urmă vremelnicii fără hotar, speranţe pierdute şi dorinţe împlinite, renunţări, dar şi bucurii, deznădejdi, dar și vindecări. Cu un crâmpei de viitor răscumpărăm trecutul devenit amintire. Oare, vom putea regăsi în noi forţa de a ne bizui unii pe ceilalţi şi de a ne izbăvi – prin iubire – în anul care abia şi-a deschis porţile?

Ninge spumos şi firave speranţe, proaspete, încolţesc în zorii anului ce s-arată. Am început să mai uităm de relele ce ne-au împrejmuit şi am încercat să sperăm –  încă o dată –  că voia bună va pune oprelişte oricăror necazuri. E bine să ne cultivăm acea “resemnare” în faţa vieţii şi să acceptăm că bogăţia ei poate consta mai mult în intensitatea trăirilor decât în multitudinea întâmplărilor. Această conduită poate tămădui – uneori – nefericirile şi înfrângerile.

“Păunul face roata,
Hazardul face restul,
Iar Dumnezeu se instalează înăuntru
Şi omul îl împinge.”

(Jacques Prévert)

La mulţi ani!

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Bilanț

Cităm la nesfârșit o sensibilă frază: “Speranța moare ultima.”, dar niciodată nu ne săturăm să-i absorbim înțelesurile.

Atunci când încetăm să mai sperăm, începem, de fapt, să murim câte puțin. Din păcate, ceasul nu-și întoarce curgerea spre izvoare nicicând și niciunde. Totuși, tot ce putrezește în jurul nostru nu este făcut să ne deprime, dimpotrivă – este o invitație a vieții să-i imităm gestul ei inițial – creația, nașterea, renașterea. Este o invitație la voie bună, la curaj, la faptă.

Înfrângerea nu există decât pentru acela care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere. Știm cu toții că Prometeu, Oedip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen decât al nostru. Dar, dacă s-au dat bătuți, au făcut-o pentru că nu cunoșteau nădejdea. Este o panică a disperării, o manie colectivă în fața răului, o frică sugestionată în fața neantului. Toți oamenii privesc cu spaimă întunericul, haosul. Ne este frică de Lumină pentru că Lumina înseamnă absurda rezistență împotriva oricărei eventualități, înseamnă continuă depășire, continuă viață.

Precedată de restaurarea morală a individului, bucuria programată a sărbătorilor deține o valoare cathartică. ”Primiți colindători?” (mai) întreabă cu un soi de politețe protocolară cei mai frumoși mesageri ai sărbătorilor și ai speranțelor. Ei ne confirmă Sărbătoarea ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru… nădejde.

Iată, anul 2013 “moare” ducând cu el încă o insulă din arhipelagul zbuciumatelor noastre existențe.

365 de zile și 365 de nopți în care ne-am bucurat, dar ne-am și întristat, am iubit și, poate, am fost nedreptățiți, am epuizat gama tuturor stărilor de spirit, adică am ars pe rugul înalt al vieții. Din frământările și trăirile noastre rămâne un vraf de amintiri amare, de porniri răzbunătoare, de teamă – cu care ne-am trezit în unele dimineți – de a fi oameni, de a fi supuși, câteodată, și nefericirii, de a îndura insuportabilul, despărțirea, nestatornicia, vremelnicia. Se schimbă anii și peste tot cortegiul emoțiilor și senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare este aceea de înnoire.

În pragul fiecărui An Nou, ne încearcă presimțirea – himerică uneori – că viața noastră va cunoaște prefaceri de mai bine, că vom trăi mai curat și mai frumos. Este dramul de încredere, de speranță și de curaj de care avem atâta nevoie spre a putea păși către viitor.

Să ne despărțim de anul ce tocmai se pregătește să plece, acordându-ne – încă o dată – abandonarea în speranță.

speranta

(sursa foto)
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web