RSS

Arhive pe categorii: Fugit Irreparabile Tempus

Dor de Eminescu

Ne place  mereu să-i depănăm povestea, începută ca o profeţie în miez de iarnă şi sfârşită aici, pe pământ, într-o zi de vară.

Putem să credem că Eminescu e o lacrimă vie, putem să visăm că a trecut ca un zbor  în lumea umbrelor ca să ne ocrotească. Dar, în parfumul de smirnă şi aducere-aminte, el mereu ne va apărea ca să vorbească despre faptul că, înainte de toate, a fost un om, pe care destinul pământesc l-a transformat în fascinaţie dureroasă şi mit.

A vorbi despre Eminescu astăzi este ca şi cum ai încerca să mărgineşti nemărginitul. Despre el s-a spus totul şi pare imposibil să mai adaugi ceva încărcat de sensuri noi, fără a aluneca în vulgarizatoarea înşiruire de superlative cu care manualele şcolare ne-au obişnuit de-a lungul timpului.

Eminescu înseamnă o iubire tragică, veche de  când lumea. Încărcătura ei de romantism, de sensibilitate, a fost adesea aruncată – de pe soclurile imaginaţiei noastre – în realitatea brută ce ne-nconjoară pe toţi. L-au divinizat şi l-au hulit şi s-a revărsat multă patimă către el, uitând că, năzuind către lumină, el a fost, înainte de orice, un om. A purtat naşterea sa ca pe un semn de bunăstare pentru neamul lui şi pentru aceasta, el a trecut prin zi, prin noapte, a iubit şi-a plâns, a visat şi s-a chinuit.

A vorbi despre Eminescu înseamnă a resimţi o imensă, apăsătoare căinţă. Înainte de toate, îi suntem datori cu acest sentiment nu dintr-o ipocrită pioşenie pentru cel a cărui operă cuantifică trăsăturile spiritului nostru naţional, ci în dreptul contemporaneităţii ce îşi nedreptăţeşte (mai mereu) geniile. Câteodată, pare departe de lumea noastră pentru că noi îl aşezăm departe, mult prea departe, deasupra, mult prea sus.

A te referi la Eminescu ca la o existenţă concretă e mai mult decât o simplă provocare a închipuirii şi a minţii (când spui Eminescu, te gândeşti –  de fapt  – la opera Poetului). A vorbi despre Eminescu, acum, înseamnă a te supune mustrării de cuget – regretului că noi suntem efemeri, iar el este “Luceafărul  nemuritor”.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Ninsoare de ianuarie

Ninge iar… înalt și egal. Și mi se face dor de Esenin, ca de propria-mi copilărie. Amintirile au claritate doar în prima clipă a revenirii lor. Apoi, contururile se ondulează, se dizolvă în “umoarea” acestui sentiment în mișcare. Ninge viscolit, în rafale, ninge rostogolit peste şesurile înțepenite de ger. Vântul şopteşte o poveste, spusă nimănui. Sevele zac ferecate în rădăcini, vegetalul a intrat într-un somn adânc, crengile – dezbrăcate de frunze – trosnesc deznădăjduit, fără să mai poarte vreun freamăt.

Ninsoarea – palimpsest al memoriei, dans al monadelor, dumnezeiască lăcrimare trimisă pe pământ ca să ne spele de toate păcatele de peste an. Nisoarea – lunecare în sine, ca-ntr-o oglindă din care nu se mai poate ieși decât purificat. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, ninsoarea cheamă totdeauna la tăcere și interiorizare.

Anotimp de poveşti cu ochii înzăpeziţi de stele – iarna  – domneşte suveran. Miroase iar a cetină şi e rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Ninge cu stele albastre şi diafane lunecând pe ţurţuri. S-a mai spulberat încă un an din viaţa noastră şi ne-a lăsat în suflet gânduri şi trăiri profunde; ne-a scrijelit încă un răboj. Este Ianuarie, întâia poartă a Noului An.

Am tras cortina peste încă un an, au rămas în urmă vremelnicii fără hotar, speranţe pierdute şi dorinţe împlinite, renunţări, dar şi bucurii, deznădejdi, dar și vindecări. Cu un crâmpei de viitor răscumpărăm trecutul devenit amintire. Oare, vom putea regăsi în noi forţa de a ne bizui unii pe ceilalţi şi de a ne izbăvi – prin iubire – în anul care abia şi-a deschis porţile?

Ninge spumos şi firave speranţe, proaspete, încolţesc în zorii anului ce s-arată. Am început să mai uităm de relele ce ne-au împrejmuit şi am încercat să sperăm –  încă o dată –  că voia bună va pune oprelişte oricăror necazuri. E bine să ne cultivăm acea “resemnare” în faţa vieţii şi să acceptăm că bogăţia ei poate consta mai mult în intensitatea trăirilor decât în multitudinea întâmplărilor. Această conduită poate tămădui – uneori – nefericirile şi înfrângerile.

“Păunul face roata,
Hazardul face restul,
Iar Dumnezeu se instalează înăuntru
Şi omul îl împinge.”

(Jacques Prévert)

La mulţi ani!

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Bilanț

Cităm la nesfârșit o sensibilă frază: “Speranța moare ultima.”, dar niciodată nu ne săturăm să-i absorbim înțelesurile.

Atunci când încetăm să mai sperăm, începem, de fapt, să murim câte puțin. Din păcate, ceasul nu-și întoarce curgerea spre izvoare nicicând și niciunde. Totuși, tot ce putrezește în jurul nostru nu este făcut să ne deprime, dimpotrivă – este o invitație a vieții să-i imităm gestul ei inițial – creația, nașterea, renașterea. Este o invitație la voie bună, la curaj, la faptă.

Înfrângerea nu există decât pentru acela care nu se reîntoarce în luptă. Totul se poate distruge, totul se poate preface în pulbere. Știm cu toții că Prometeu, Oedip, Antigona, Fedra au suferit un iad interior de o mie de ori mai crâncen decât al nostru. Dar, dacă s-au dat bătuți, au făcut-o pentru că nu cunoșteau nădejdea. Este o panică a disperării, o manie colectivă în fața răului, o frică sugestionată în fața neantului. Toți oamenii privesc cu spaimă întunericul, haosul. Ne este frică de Lumină pentru că Lumina înseamnă absurda rezistență împotriva oricărei eventualități, înseamnă continuă depășire, continuă viață.

Precedată de restaurarea morală a individului, bucuria programată a sărbătorilor deține o valoare cathartică. ”Primiți colindători?” (mai) întreabă cu un soi de politețe protocolară cei mai frumoși mesageri ai sărbătorilor și ai speranțelor. Ei ne confirmă Sărbătoarea ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru… nădejde.

Iată, anul 2013 “moare” ducând cu el încă o insulă din arhipelagul zbuciumatelor noastre existențe.

365 de zile și 365 de nopți în care ne-am bucurat, dar ne-am și întristat, am iubit și, poate, am fost nedreptățiți, am epuizat gama tuturor stărilor de spirit, adică am ars pe rugul înalt al vieții. Din frământările și trăirile noastre rămâne un vraf de amintiri amare, de porniri răzbunătoare, de teamă – cu care ne-am trezit în unele dimineți – de a fi oameni, de a fi supuși, câteodată, și nefericirii, de a îndura insuportabilul, despărțirea, nestatornicia, vremelnicia. Se schimbă anii și peste tot cortegiul emoțiilor și senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare este aceea de înnoire.

În pragul fiecărui An Nou, ne încearcă presimțirea – himerică uneori – că viața noastră va cunoaște prefaceri de mai bine, că vom trăi mai curat și mai frumos. Este dramul de încredere, de speranță și de curaj de care avem atâta nevoie spre a putea păși către viitor.

Să ne despărțim de anul ce tocmai se pregătește să plece, acordându-ne – încă o dată – abandonarea în speranță.

speranta

(sursa foto)
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Mădălina DumitracheDragostea și sexul mai prezintă interes când nu mai ai douăzeci de ani și ești femeie? Iată o propunere incitantă pentru o suculentă comedie romantică ce reunește staruri hollywoodiene din categoria senioarelor (care au avut perioada de glorie în anii ’70-’80): Jane Fonda, Diane Keaton, Mary Steenburgen și Candice Bergen.

Pornind de la ideea (de bază) că „viața poate începe – din nou – la orice vârstă”, Book Club alimentează pofta de viață, stârnește hazul și înfruntă tabuurile. Careul de staruri din distribuție poate fi echivalentul cinematografic al produselor de patiserie americane: superdulci, hipercalorice, ornate din belșug cu frișcă și bezea. Cu siguranță, fiecare dintre spectatori e dornic de astfel de „plăceri vinovate”, fără să-i pese prea mult de …rețetă. Peliculele pentru publicul de vârsta a treia sunt atât de rare, încât nu le putem primi decât cu entuziasm, în ciuda tuturor beteşugurilor. Cele patru formidabile septuagenare californiene, din  comedia lui Bill Holderman, se lasă influențate de un bestseller. Viața acestora capătă o nouă turnură când, în clubul lor de lectură, se citește Fifty Shades of Grey: de la descoperirea unei noi romanțe, la reaprinderea unor flăcări vechi, ele se inspiră reciproc pentru a face din următorul capitol, cel mai bun capitol al vieții lor.

1- Book Club

Așadar, versiunea senior a celebrei S.A.T.C./Sex and the City implică patru prietene de-o viață, care fac parte dintr-un club de lectură. Trecute binișor de șaizeci de ani, amicele se întâlnesc, lunar, în jurul unei mese cu brânzeturi, delicatese, cupcakes și pahare de vin alb, pentru a dezbate teme literare. Diane a rămas recent văduvă după patru decenii de căsătorie. Jane se bucură de partenerul ei fără nicio obligație. Sharon încă se luptă să treacă peste un divorț de zeci de ani,  iar mariajul lui Carol se află într-o criză după 35 de ani. Cu toate acestea, viața acestor patru prietene se transformă radical, după ce ajung să citească „infamul roman”, care le proiectează într-o serie de alegeri și decizii scandaloase. Dacă, de obicei, titlurile alese erau mai relevante, iată că acum le pică în mână acest controversat roman – Fifty Shades of Grey. Discuțiile post-lectură le determină pe Diane (Diane Keaton), Vivian (Jane Fonda), Sharon (Candice Bergen) şi Carol (Mary Steenburgen) să-şi reconsidere vieţile amoroase şi prejudecăţile în ceea ce priveşte sexul. Gonflată pe alocuri, umezită bine cu Chardonnay, dar plină de haz, comedia tinde spre romanțiozitate, dar bifează motive ce nu prea mai cadrau cu statutul de „bunicuță”: una dintre  ele sucombă în fața șarmului unui necunoscut, o alta renunță la „ex-ul” ei, cealaltă încearcă să reaprindă flacăra pasiunii cu o mică doză de albastru (Viagra), iar cea de pe urmă se va obișnui cu site-urile de dating.

2- Book Club

Bunăoară, proprietară a unui mare hotel, Vivian (Jane Fonda) a fost mereu o „devoratoare de bărbați” –  a știut să păstreze întotdeauna granițele între povești și sentimente (Vivian:„ I don’t care what society says about women our age, sex must not be taken off the table”). Totuși, lucrurile  se complică atunci când își regăsește marea dragoste din tinerețe – Arthur. La rândul ei, Diane (Diane Keaton), văduvă de un an, e presată mereu de fiicele sale (Alicia Silverstone și Katie Aselton) care voiau să se instaleze mai aproape de ea. Respectabila Sharon (Candice Bergen) e surprinsă de un dublu eveniment: logdna fiului ei, dar și cea a fostului soț, care se reorientase către o jună. În final, Carol (Mary Steenburgen) trebuie să recurgă la trucuri pentru a trezi pasiunea în mariajul său anchilozat de vreme. Elanul necesar acestui simpatic cvartet apare odată cu nuanțele gri-erotice din bestsellerul lui E. L. James; ele sunt gata să revină la viaţă după ce niscaiva sex sado-maso, din hulita trilogie, le atrage atenţia că nu şi-au mai folosit de mult anumite părţi ale corpului.

3 - Book Club

Regia nu excelează în inventivitate, prezintă eroinele mereu preocupate să soarbă vinul alb în cadre luxoase, iar personajele par croite din juxtapunerea unor clișee, totuși, charisma și ironia veteranelor de pe ecran salvează pelicula. Prin urmare, femeia independentă nu cunoaște miezul sentimentului adevărat până nu dă cu ochii de prima sa iubire; văduva – infantilizată până la absurd de cele două fiice – ezită să trăiască idila alături de un pilot de avion; fermecătoarea divorțată își recapătă încrederea în sine după ce petrece ore întregi pe site-uri de întâlniri&relații. În fine, singura căsătorită încă – din acest careu -, dar veșnic plictisită, va încerca, într-un final, unele strategii de a-și condimenta viața de cuplu. Cu siguranță, sub egida lui Christian Grey, nu se va pune prea des problema literaturizării la reuniunile din acest club. Femeile ultra-mature dezlănțuite nu depășesc cu mult hotarele comediilor romantice (arhicunoscutele peripeții amoroase), dar cele patru legende vii de la Hollywood (Diane Keaton, Jane Fonda, Candice Bergen și Mary Steenburgen) probează, cu umor, că și femeile din „categoria 65+” pot să se bucure de viață, departe de casele de pensii. Super-bunicuțele redescoperă pofta de viață și datorită unor frumușei mai copți (Andy García & Don Johnson); dezinvoltura şi aplombul cu care se aruncă într-o avalanşă de glume kinky/fără perdea ne fac să credem că vârsta senectuții nu trebuie asimilată doar cu tricotatul sau cu supravegheatul (nepoților sau… vecinilor).

(L-R) Candice Bergen, Diane Keaton in the film, BOOK CLUB, by Paramount Pictures

Chiar dacă regăsim sex la orice etate și clișee la orice etaj – ca orice film din categoria „feel-good”-Book Club induce o (voită) stare de bine, departe de parfumul „nevestelor disperate”, fără să-și propună revoluționarea scenariilor de comedie. Merită apreciată tendința de la Hollywood de a arunca și o altfel de lumină asupra vârstei a treia, ca și în cazul comediei The Intern, și de a adopta o atitudine mai relaxată față de un proces firesc – îmbătrânirea. Desigur, rămâne valabil: vârsta reprezintă doar un număr (age is just a number); în rest ține de fiecare ce atitudine să adopte.

Regia: Bill Holderman

Scenariul: Bill Holderman și Erin Simms

Imaginea: Andrew Dunn

Montajul:Priscilla Nedd-Friendly

Muzica: Peter Nashel

Distribuția:

Diane Keaton- Diane

Jane Fonda  – Vivian

Candice Bergen – Sharon

Mary Steenburgen – Carol

Andy García –  Mitchell

Don Johnson  – Arthur

Durata: 103 min

 
Comentarii închise la Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Scris de pe decembrie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , ,

Euforia lunii Decembrie

Euforia lunii decembrie este, desigur, efectul eforturilor producătorilor de toate felurile de a-și comercializa cât mai profitabil marfa și serviciile. Totodată este și un efect al dorinței creștinilor consumiști de a converti sacrul la o bucurie mai lumească, mai palpabilă, la îndemână pentru, aproape, oricine. Este bucuria aceea pe care Charles Dickens o surprinde cât se poate de exact în Poveste de Crăciun, cea a dăruirii, împărtășirii și a iubirii de semeni.

În 1823, un profesor de literatură, Clement Clarke Moore, scria poemul The Night Before Christmas cu scopul de a-și distra copii. Desenatorul Thomas Nast, angajat al revistei Harper’s Weekly, îi desăvârșește portretul personajului central din poem – un bătrân rotofei, cu mantia roșie, în blăniță și săniuța trasă de reni. Cu timpul, imaginea va deveni un adevărat brand al sărbătorilor de Crăciun. Publicitatea și moda ilustratelor de Crăciun vor contribui mult la răspândirea imaginii standard a noului Moș Crăciun de tip american, mai ales compania de băuturi Coca-Cola. Astfel, Moș Crăciun va exista pentru toate vârstele, suplinind nevoia fiecăruia de miraculos și oferind oamenilor o cale mai ușoară de-a avea acces la fenomenul religios.

Euforia lunii decembrie

”Main Street @ Christmas,”December 1, 1944 ©️ AllPosters.com

Acumularea materială, apetitul pentru obiecte, este atât de evident în perioadele de sărbătoare, când magazinele devin locul de viață pentru majoritatea oamenilor, locul de întâlnire, de plăceri și des-frânare, de încântare, în care narcisismul și hedonismul au ca simptom adăugat “febra”. Imaginarul care domină lumea de astăzi este unul de tip marfă, în care fiecare individ se preferă pe sine, lumea fiindu-i disponibilă oricând și oriunde, la picioarele lui. În astfel de perioade, copilul învață de mic că el este un individ-doritor, că el se mișcă într-o lume a doleanțelor.

Dacă se spune că suntem ceea ce mâncăm, ceea ce bem etc., cel mai intim adevăr despre noi este că suntem ceea ce dorim, indiferent dacă universul dorințelor noastre este populat de persoane, obiecte, experiențe, stiluri de viață, cu toate expresiile pe care acesta le îmbracă. Confortul psihologic și imediatețea realizării dorințelor noastre nu lasă loc decât pentru dreptul la plăcere. Societatea se organizează în jurul dorințelor noastre și răspunde dorințelor noastre “personalizate”. Pentru orice doleanță de copil sau de adult, de femeie sau de bărbat etc., cineva gândește, creează, se specializează. Pentru fiecare “target comercial” cineva își pregătește “sulița”. Lumea serviciilor “în slujba” ta sau a mea se extinde mereu. Crăciunul este, fără îndoială, un eveniment scos din spațiul privat, el a devenit un eveniment public, un spectacol. Imediat apare și întrebarea: “Și ce e rău în asta?” sau “Și ce dacă contagiunea socială face ca mimetismul să troneze în lumea dorințelor, când strada devine casă și anturajul tinerilor ține loc de familie?” Totul se explică…

Poezia iernii? Ar putea fi neprihănirea omătului, care s-așterne purificator peste această lume încărcată de păcatele anului ce tocmai se sfârșește. Ar putea fi și vindcarea de regrete și gânduri pizmașe. Suntem bogați sufletește pe cât de intense în trăiri ne sunt amintirile. Iarna camuflează singurătăți viscolite și-nchideri în sine. Dunga plumburie a zării ascunde plecări și părăsiri, nopți lungi ca așteptarea unui tren întârziat pe un peron de gară. Totuși, chiar și așteptarea, care uneori se lasă așa de greu consumată, înseamnă tot trecere și numărătoare inversă.

Vom căuta în noi forța de a ne reîncrede unii în ceilalți și de a ne izbăvi prin iubire în anul ce va veni. Iarna, stările opuse coincid. Sevele se închid în rădăcini, pregătind miracolul învierii de mai târziu. Bucurie zămislită sub masca tristeții, dogoarea fiorilor de gheață. De fapt, iarna nu-i un anotimp, ci o stare de spirit, o dimensiune a spiritului uman – neprihană și întoarcere în sine ca într-o cristelniţă din care nu poți ieși decât purificat.

Începe încă o iarnă răzvrătită ca zăpezile de altădată asupra fantasmelor amintirii. Alte nopți în mătase albă, alte zile grele de culori se vor aduna peste sufletele noastre, ca reluarea unei existențe deja trăite. Ne pregătim iarăși să mai trecem un prag și nu suntem mai bătrâni, ci doar am mai adăugat o fărâmă de bogăție inimilor noastre. Să lăsăm loc, încă o dată, speranței. Un decalog al zilei de mâine pe care nu am avut curajul să îl rostim, iese în lumina răvășită și alungată de teamă: să fii curat la gânduri, la vorbe și, mai ales, la fapte, să nu urăști, să te bucuri de fiecare clipă trăită și… să iubești. În realitate, nu a alege este greu, ci a accepta să ne împărțim fericirea cu ceilalți.

Începutul sfârșitului de an răstălmăcește sensul destinului ce ne-a fost dat. De aceea, ce n-am împlinit vom avea ocazia de a încerca să izbutim, pe cine am îndurerat (din întâmplare) vom putea să bucurăm. Cine ne-a amăgit va avea șansa să se reabiliteze. Numai clipa pierdută nu se va mai întoarce, fiindcă ea, clipa, suverana destinului, e cea care ne pierde. Pentru că nimic nu-i definitiv pierdut dinainte și pentru că nimic nu se mai poate recâștiga, să reînvățăm drumul speranței.

La urma-urmei, și “filosofiile” despre viață se pot schimba odată cu viața însăși.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe noiembrie 25, 2019 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Nostalgii autumnale

Semnele toamnei dau iarăşi ocol melancoliilor noastre. Oricât de revolut şi desuet ar părea acest sentiment pentru sensibilitatea modernă, toamna rămâne, transgresând contingenţele, anotimpul nostalgiilor fără leac.

O emoţie distinctă se desprinde ca să colinde tainiţele inimii, făcând-o să vibreze într-un fel anume. Prin evantaiul de culori ale toamnei, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc, numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului, obişnuit să raporteze totul la fila de calendar, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj.

Vremelnicie şi nostalgii aduce toamna. Bolnavi de nostalgie, aşezăm silabe de dor pe suspinul unui cântec trist ca o despărţire. Nicicând mai mult decât în acest ceas al anului, propria noastră sensibilitate nu este mai predispusă la melancolii fără leac, reverii poetice şi aduceri-aminte. Orice treaptă a cunoaşterii e dureroasă. Toamna este exerciţiul tuturor stărilor de spirit: de la bucuria (aproape gregară) cu care dezmoştenim de rod livezile şi câmpurile până la devastarea sinelui – pustiul nu înseamnă absenţă, ci materializarea părăsirii.

Toamna, sufletul omenesc se lasă inundat subtil de sentimentalisme şi efuziuni lirice – în acord cu ritmurile secrete ale curgerii timpului. Nicicând mai mult decât acum, profund-omenescul din noi nu sesizează mai acut avatarurile înstrăinării, ale fragilităţii şi ale perisabiltăţii fiinţei umane. Miroase a toamnă şi-a nostalgii fără leac. Aroma toamnei strecoară în mine un soi de narcoză a simţurilor – mă leapăd de prezent –  şi caut un leagăn de alint în trecut.

Umblu pe aceleaşi străzi să-mi regăsesc o parte din trecut, să-mi recuprez amintirile – bezmetice şi alunecoase. Caut visările şi energiile acelei vârste la care nu credeam că voi cunoaşte vreodată înfrângerea, resemnarea sau blazarea. Şi-atunci, te învăluie o linişte împietrită, o tăcere învechită, o potolire fără resemnare în suferinţă – vezi şi apreciezi o piatră, o buturugă, un copac, o floare. Numai efemeritatea nuanţează şi delimitează- individualizând existenţele.

***

Între vremea de-afară şi vremea dinlăuntrul nostru există o concordanţă secretă, întemeiată pe un pact pe care de mult, Natura l-a încheiat cu Omul. De-atunci, ne tot amăgim cu gândul că dominăm Natura, când, de fapt, suntem “sclavii” ei.

Nostalgii-autumnaleArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web