RSS

Arhive pe categorii: Înţelepciune

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

 Angelina Jolie strălucește din nou pe coperta ediției americane a revistei Elle. Populara actriță, care se pregătește pentru lansarea unui nou blockbuster (Maleficent: Mistress of Evil) e șic și strălucitoare (stilist: Elizabeth Stewart) într-o serie de fotografii realizate de fotograful Alexi Lubomirski.
Pornind de la rolul interpretat de celebra actriță, Maleficent, în care a fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop, jurnaliștii americani o „descos” pe Jolie, căutând să dezvăluie „întăriturile” acestei femei celebre. Recent realizată, pelicula Maleficent 2/ Suverana Răului propune o abordare modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit. Iată cum explică Angelina Jolie necesitatea existenței acelor „fete rele” într-un material ce va apărea în ediția din septembrie 2019 a revistei Elle.

«Care este de fapt puterea unei femei libere (trup și spirit) și de ce a fost percepută drept periculoasă atâta timp? În trecut, chiar în Vechiul Testament, exista o frază care a fost tradusă literal: „Nu lăsa o vrăjitoare să trăiască”. Așa se explică de ce mii de persoane au fost persecutate și ucise pentru presupuse acte de vrăjitorie/ magie, numai dacă amintim procesele din epocile timpurii din Europa, apoi din Lumea Nouă/ America. Majoritatea acestora era formată de femei.

Ca și în cazul teoriei conspirației, orice lucru pe care nu îl poți explica (fie și o simplă îmbolnăvire a unui copil) ar putea fi pus pe seama activității unei presupuse femei malefice. În astfel de cazuri, ele erau văduvele, acele femei aflate în zonele marginale ale societății sau chiar tinere seducătoare, calitățile lor fizice fiind atribuite practicilor ce țin de magie.

Femeile ar putea fi acuzate de vrăjitorie doar pentru că au avut o viață sexuală liberă, pentru că și-au exprimat opiniile despre politică, religie sau pentru că pur și simplu s-au îmbrăcat diferit. Cu siguranță, dacă aș fi trăit în acele vremuri, aș fi fost pusă să ard pe rug doar pentru că am ales să fiu eu însămi.

Acuzația de vrăjitorie a fost folosită pentru deținerea unui anumit control și pentru punerea sub tăcere a femeilor în aproape toate societățile și în fiecare secol. Ioana dArc a fost mistuită de foc în Franța secolului al XV-lea pentru idolatrie și erezie, inclusiv pentru faptul că a purtat straie bărbătești. Inițial, acuzaţiile la adresa ei pomeneau despre anumite practici (dansa la miezul nopții în jurul unui copac) ce erau descrise ca fiind vrăjitorești.

Este atât de ridicol, încât pare aproape amuzant să consideri că o femeie care dansează sau cântă în public este privită ca fiind indecentă în multe țări chiar și astăzi. Iată cum, șase secole mai târziu, fetele din Iran care postează videoclipuri sau dansează sunt categorisite ca având un comportament inacceptabil și se consideră că încalcă în mod vădit dogma religioasă.

Încă din vremuri imemoriale, femeile care se răzvrăteau chiar și în mod involuntar împotriva a tot ceea ce reprezenta normă, erau etichetate imediat ca fiind „ciudate”, „nelegiuite”, „periculoase”. Ce surprinde este maniera în care acest tip de prejudecăți a persistat de-a lungul secolelor și încă mai „colorează” lumea în care trăim. Este uimitor cât de des femeile care candidează pentru funcții politice în țările democratice sunt descrise drept „vrăjitoare”. Dacă se reunesc astăzi mai multe femei puternice, imediat se va spune că se adună pentru a semna un pact cu diavolul. În multe țări, femeile care susțin drepturile omului sunt încă etichetate„deviate”, „mame rele”, „dificile” sau „libertine”.

În munca mea, deseori călătoresc în țări unde știu că, dacă aș fi cetățean acolo, opiniile și acțiunile mele ca femeie m-ar putea expedia în închisoare sau m-ar expune pericolului fizic. Apărătoarele drepturilor omului din întreaga lume sunt încarcerate pentru părerile lor politice sau pentru apărarea lor sau a celorlalți, dovedind un curaj greu de imaginat. Adesea, în numele religiei, tradiției sau culturii condamnă progresele lumii moderne, iar independența și energia creatoare a femeilor sunt încă deseori văzute ca o forță periculoasă care trebuie controlată. Să luăm în considerare aproximativ 200 de milioane de femei și fete în viață astăzi, care au suferit mutilări genitale. Sau cele aproximativ 650 de milioane de femei și fete din întreaga lume care au fost silite să se căsătorească înainte de a împlini 18 ani.

«Adesea, le spun fiicelor mele că lucrul cel mai important pe care îl pot face pentru ele însele este să își dezvolte inteligența. Nu există nimic mai atrăgător – sau încântător – decât o femeie independentă, stăpână pe propriile opinii».

Mii de femei și fete sunt ucise de membrii familiei în așa-numitele „crime de onoare” anuale, drept pedeapsă pentru exercitarea propriei voințe. În această vară, când mii de femei sudaneze au ieșit pe străzile din Khartoum cerând alegeri libere în țara lor, s-a ordonat lovirea fetelor și s-au înregistrat numeroase violuri, în mare parte făcute de forțele de securitate.

Nimic din toate acestea nu e menit să respingă sau să redea pentru o clipă abuzurile teribile făcute și împotriva bărbaților și a băieților – inclusiv acuzațiile moderne de „vrăjitorie”. Dar, uitându-ne în întreaga lume, trebuie să ne întrebăm: de ce se cheltuie atât de multă energie pentru a menține femeile într-o poziție secundară?

Analizate în această lumină, „fetele rele” sunt doar femei obosite de nedreptate și de abuzuri. Ele sunt femeile care refuză să respecte regulile și codurile în care nu cred și pe care nu le consideră cele mai bune pentru ele însele sau pentru familiile lor. Sunt acele femei care nu vor renunța la vocea și drepturile lor, chiar cu preţul vieții. Dacă există atâta răutatea, atunci lumea are nevoie de „femeile rele”.

Este de asemenea adevărat că femeile nu se trezesc în fiecare dimineață dorind să se lupte. Vrem să fim capabile de blândețe, pline de grație și de iubire – nu toată lumea se naște pentru a lupta. Și chiar nu avem puteri magice. Ceea ce avem noi este capacitatea de a ne susține reciproc și de a lucra cu bărbații valoroși, care apreciază și respectă femeile, considerându-le ca fiind egalele lor.

Îmi amintesc de un tată, pe care l-am cunoscut prima dată când am fost într-o tabără de refugiați afgani, din Pakistan, în timpul guvernării talibanilor. Fusese așa de rău bătut, încât i se îngălbeniseră ochii din pricina leziunilor la nivelul ficatului, doar pentru că și-a trimis fiicele la școală. Îmi amintesc apoi de soția unui sirian, care paralizase după ce a fost împușcată în coloana vertebrală de un lunetist. Acesta era protejată de soțul iubitor și devotat, trăind într-o tabără de refugiați, fără nicio șansă de a pleca altundeva. Nu pot să nu fiu mândră de fiii mei pentru că își respectă surorile, se respectă între ei și vor deveni bărbați adevărați. Descoperirea propriei meniri în viață trebuie să ne facă să lucrăm cu noi înșine. Și tot femeile pot ajuta, grație instinctelor lor, la adaptarea pentru noile nevoi ale societății.

Poate fi greu să ne găsim timpul necesar ca să ne întrebăm cine vrem să fim cu adevărat – nu ceea ce noi credem că ceilalți vor aproba sau vor accepta, ci cine suntem cu adevărat. Când te asculți pe tine, poți alege să faci pasul înainte și să înveți și să te schimbi. Îmi amintesc când eu am făcut acest pas: când aveam 20 de ani, întâlnind refugiați în Sierra Leone, când se încheia un brutal război civil. Am înțeles pentru prima dată nivelul de violență care există în lume și ce însemna realitatea vieții pentru milioanele de persoane afectate de conflict și prigoană. Cred că așa am descoperit sensul muncii și scopul vieții mele.

De multe ori, le spun fiicelor mele că cel mai important lucru pe care îl pot face este să-și dezvolte mintea/spiritul. Vă puteți pune mereu o rochie drăguță, dar nu contează ce purtați la exterior dacă mintea nu este puternică. Nu este nimic mai atrăgător – aș putea spune chiar fermecător – decât o femeie independentă, cu cu o voință puternică și cu păreri proprii.

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina».

Traducere și adaptare după articolul din revista ELLE

Articol publicat ]n revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

Scris de pe noiembrie 13, 2019 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Deconstrucția constructivă – Demolition

Ni se pare că deja cunoaștem cam tot ceea ce înseamnă team-building – activitățile propuse salariaților unei antreprize pentru a le întări coeziunea: ateliere de gătit, întreceri de tras cu arcul la țintă, olimpiade, maratoane, totuși, o formă aparte ne era străină – „deconstrucția autorizată”.

Acest tip inedit de activitate antistres („Distruge tot !”, „Lasă-te purtat de simțuri !”, „Diminuează tensiunile !”) a dospit  rațiunea originalei pelicule semnate de Jean-Marc Vallée. Jean-Marc Vallée livrează un film mai puțin conformist, dar inteligent și luminos, despre libertate, susținut de uimitoarea interpretare actoricească a lui Jake Gyllenhaal. Demolition face parte din seria de filme indie în care bizareria (simbolistica e cam exagerată în multe dintre secvențe) și impolitețea se-ndreaptă spre un final „normal”. Jean-Marc Vallée și-a construit treptat o filmografie coerentă care aduce în prim-plan destinul omului aflat „la răscruce de drumuri”. Fie că a fost vorba despre The Young Victoria, adolescentul din C.R.A.Z.Y. sau „maratonista” din Wild, fiecare dintre personajele sale este un antierou, care se confruntă cu situații-limită, care îi schimbă – în mod radical – soarta. Tematica favorită a cineastului canadian este capacitatea de-a alege. Bunăoară, în Demolition nu doliul pare a fi tema centrală, ci libertatea de a trece peste erorile din trecut, forța eliberatoare, care te îndeamnă să avansezi.

DEM_9714.psd

Așadar, Davis (Jake Gyllenhaal), un bancher de investiții (din generația yuppie) – care se bucură de succes în carieră – se află într-un mare impas în plan personal, după ce soția lui murise într-un accident de mașină; își pierde total cheful de viață. În ciuda insistentelor socrului său de-a depăși această traumă și de-a își trăi viața în continuare, Davis stăruie să își plângă de milă. Ceea ce părea, inițial, doar o reclamație scrisă împotriva unei companii producătoare de automate se transformă într-o serie de scrisori mai aparte. Lungile misive expediate de  Davis atrag atenția unui reprezentant al serviciului de relații cu clienții pe nume Karen (Naomi Watts) și, în ciuda apăsărilor sufletești și a poverilor financiare pe care le are și ea de suportat, între cei doi se face  o „conexiune” neobișnuită. Cu ajutorul lui Karen și al fiului ei – Chris -, Davis începe să reconstruiască, iar primul pas este „demolarea” propriului trecut.

Davis fusese genul de persoană cu un program mereu pus la punct: deșteptătorul suna întotdeauna la primele ore ale zilei, traseul către locul de muncă era și el regulat, viața de cuplu stătea sub semnul reușitei sociale (se căsătorise cu o frumoasă moștenitoare, fiica unui magnat al finanțelor). Traiul său curgea rectiliniu până în momentul tragicului accident de mașină. În primele zile de după pierderea Juliei, Davis părea anesteziat, de aceea se comporta ca și mai înainte de acel groaznic eveniment. Încet-încet, se ivesc primele semne ale schimbării. Refuzând linia simplistă, filmul nu se complică, nu abundă în discursuri sforăitoare, ci îi permite eroului să comită și alte erori, să iasă din matcă și să-și părăsească vechile obiceiuri. Davis avea o acută nevoie de a-și de-construi viața pentru a trage concluziile necesare unei re-construcții. Mai întâi, își demolează relațiile anterioare, dar și obiectele care îl înconjuraseră, simboluri a ceea ce nu mai putea suporta în urma șocului post-traumatic. Relația (platonică) cu acea femeie, aparținând unei lumi diametral opuse, Karen (Naomie Watts, plină de duioșie), se va transforma într-un „revelator”.

3 - Demolition

Prietenia sinceră dintre cei doi năpăstuiți ai sorții va fi motorul viitoarelor acțiuni de re-facere a vieții. Grație acestei strânse legături, Davis va redeveni ceea ce fusese, va avea curajul să fie îndrăzneț și să simtă gustul libertății. Deloc lipsită de importanță este amiciția cu adolescentul rebel, fiul de cincisprezece ani al lui Keren. Chris avea nevoie de susținere, adolescența tulbure pe care o traversa îl izolase de restul celorlalți care nu-i apreciau talentul (muzical) și nici nu-i admiteau orientarea (gay). Davis este cel care îl ajută să își clădească propria personalitate, fără a ține seama de „gura lumii”. În această peliculă, se adună și se reflectă mai toate obsesiile quebecoazlui Jean-Marc Vallée. Deși unele metafore par forțat introduse – dărâmarea casei lui Davis, simbol al materialismului care îl transformase în prizonier – nu afectează linia generală a filmului. Viața construită pe baza rigidelor convenții ale unei burghezii înstărite îl plasează pe Davis, cumva, alături de personajul Nelson din Sweet November. Fără a vira spre melodramatic, Demolation reface nivelul energiei personajelor și le lasă libere către speranță. Chiar dacă părea dezvrăjit, Davis își schimbă opțiunile, renunță la montagne russe și alege un vechi carusel (parizian), salvându-se de la completa derută.

2- Demolition

 

 

 

Discursul (Scenariul: Brian Sipe) e puternic, asumat și limpede – libertatea de a acționa  în conformitate cu propria voință, permisiunea de te înșela, de a distruge, dar și dreptul de a gândi liber, de a iubi sau nu, de a fi fericit sau nu. Demolition ne amintește că fericirea nu trece decât dacă noi nu suntem de acord, fiindcă toate opțiunile ne sunt induse doar de propria noastră decizie. Ceea ce ar fi putut să devină o peliculă depresivă, de o tristețe abisală, lasă loc unei povești luminoase purtată pe umerii uimitorului Jake Gyllenhaal. Aici, tânărul actor dă dovadă de o „halucinantă” carismă în postura bărbatui șarmant, hotărât să nu se mai mintă pe sine și să „renască din propria-i cenușă”, pornind pe o cale radical izbăvitoare, dar la braț cu speranța.

1- Demolition

Demolition nu aduce vreun mesaj revoluționar, ci îndeamnă pe spectator să își analizeze trecutul și să decidă singur ce alegere să facă, într-o paradoxală „deconstrucție constructivă”.

Regia: Jean-Marc Vallée

Scenariul: Bryan Sipe

Imaginea: Yves Bélanger

Decorurile: John Paino

Montajul: Jay M. Glen

Distribuția:

Jake Gyllenhaal – Davis Mitchell

Naomi Watts – Karen Moreno

Chris Cooper – Phil

Judah Lewis – Chris Moreno

Brendan Dooling – Todd Koehler

Durata: 100 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Deconstrucția constructivă – Demolition

Scris de pe noiembrie 2, 2019 în Înţelepciune, Blockbuster, Cinema, Film

 

Etichete: , , , ,

Julia, o legendă

Mădălina DumitracheÎn recenta peliculă – Wonder – luminoasa regină a starurilor joacă alături de Owen Wilson și o întrupează pe mama unui băiețel handicapat. Cu irezistibilul ei farmec natural, Julia prezintă acest nou proiect în care toleranța devine cuvântul-cheie.

Julia Roberts are o stare de spirit excelentă. În picioarele goale, cu taiorul peste o cămașă roșie, în colanți negri, cu ochelari „de tocilară” (lentile exagerat de mari), așezată pe canapea, comentează, cu o voce de majoretă, despre provocarea pe care-a primit-o  din partea copiilor care-au participat la vizionarea recentei sale pelicule, Wonder. În acest film, a întruchipat-o pe Isabel, o mamă exemplară confruntată cu handicapul băiețelului ei.

„Ați fi fost o mamă la fel de bună precum Isabel?” „Credeți că un handicap i-ar putea schimba cuiva caracterul?” Julia privește cu admirație. „Nu-i așa că puștii ăștia sunt nebuni? Chiar pun întrebări adevărate… Nu știu dacă eu eram așa de matură la vârsta lor.”

julia roberts1

Se auzea c-ar fi distantă, inaccesibilă muritorilor de rând, dar, în acea dimineață, ea s-a hotărât  să joace după o altfel de partitură și să uite că este una dintre cele mai puternice actrițe de la Hollywood (și din punct de vedere financiar, deoarece, după cel mai recent clasament Forbes, ar încasa douăsprezece milioane de dolari pe an), desemnată de cinci ori, de revista People, drept cea mai frumoasă femeie din lume și răsplătită, în 2000, cu premiul Oscar pentru rolul din Erin Brockovich. Julia: o legendă.

O fiică a Sudului

„Nu folosesc săpunul.”

În fața dumneavoastră, cel mai larg zâmbet, mare cât întreg canionul din Colorado, gata să-nghită lumea și râde zgomotos de se simte și-n oglinzile apartamentului din hotelul londonez Corinthia Hotel. „Am cincizeci de ani și nu-mi mai amintesc de momentul în care nu eram celebră”, zice ea. Nici urmă de cochetărie, nici vorbă de aroganță în aceste vorbe. Pentru ea, celebritatea înseamnă o secundă de adevăr nud, un fel de redundanță, o evidență – așa cum ai afirma că ea are ochi căprui ca aluna și un compas în loc de picioare.

„Notorietatea nu-i deranjează pe cei care o doresc. Pe mine, ea m-a eliberat. M-am eliberat de toate obligațiile.” De unde reiese și fantezia anumitor ținute ale sale: blugi găuriți, tricouri minuscule, rochii de seară asortate cu flori. „Să nu uităm că sunt o fiică a Sudului. M-am născut în Georgia, acolo un se derula și acțiunea din celebrul Gone with the Wind, nu prea departe de Nashville, capitala muzicii country. De fapt, sunt foarte legată de rădăcinile mele. Nu folosesc săpunul ca să nu poluez apa din pânza freatică, beau lapte de soia, pe care îl achiziționez de la o băcănie coreeană din Malibu și îmi place foarte mult să tricotez.” Gloria a atins-o de la o vârstă așa de fragedă, încât a ajuns – în final – vaccinată împotriva isteriei generale și contra tentațiilor vanității.

Iată că, totuși, Julia Roberts știe să fie sublima „ambasadoare” a parfumului Lancôme, La vie est belle, într-o rochie-furou, cu strasuri, dar și starul luminos care sparge codurile și merge în picioarele goale pe treptele de la Cannes, în 2016, în timpul prezentării filmului realizat de Jodie Foster, Money Monster. O regină cool care știe să-și împartă, în ritm propriu, viața alături de soțul ei, Daniel Moder (operator-șef, pe care l-a întâlnit la turnarea filmului Mexican), și cei trei copii ai lor. „Nu mai mult de un film pe an. Am o familie și-o grădină de legume”, zice ea.

„Îmi plac luptătorii”

„Aleg, de obicei, filmele sau personajele ce denotă voință, rolurile feminine în care eroinele biruiesc toate dificultățile datorită tenacității. Poate unii vor zâmbi, dar cred că Pretty Woman e, în felul său, un film despre susținere. Demonstrează că și o prostituată care face trotuarul pe Hollywood Boulevard se poate salva grație inteligenței și farmecului personal. E chiar un film care demontează determinismul social. Pe de altă parte, Notting Hill, invers, desființează mitul hollywoodian povestind despre modul în care un star adulat se transformă și-și găsește fericirea alături de un tânăr librar fără un sfanț. Evident, nu fac acum referire la rolurile mele din Erin Brockovich, unde întruchipez o femeie care-a îngenuncheat o poluantă multinațională, nici despre cel din Money Monster. Îmi plac luptătorii, persoanele care-i apără pe cei oprimați și le insuflă speranță. În Wonder, filmul realizat de Stephen Chbosky, interpretez rolul lui Isabel, care trebuie să facă față unei situații dificile – fiul ei se născuse cu o malformație a feței. Isabel este o femeie modernă, sagace, realistă, o persoană adevărată care știe să lupte. Mi-ar plăcea să mă asemăn cu acest personaj.”

„Niciodată lumea n-a fost atât de violentă”

„Am fost uimită de primirea atât de rezervată a acestui nou film. Acesta e un film despre bunăvoință, aceea a unei mame pentru fiul ei, a unui soț pentru familia sa. Profesorii adresau elevilor lor mesaje despre toleranță. Când Isabel și-a dus prima oară băiețelul la școală, i-a șoptit, terorizată, soțului său: „Să sperăm că nu vor fi răi cu el.” Astăzi, ar trebui să nu ne mai temem de așa ceva. Și, cu toate astea, niciodată lumea n-a fost atât de violentă.”

„M-am calmat, m-am măritat”

„Sunt născută într-o familie modestă din Smyrna, la nord-vest de Atlanta, în Georgia. De mică, am muncit mult. Îmi ador profesia. Am reușit să fac cincizeci de filme în cincizeci de ani! Cariera mea e divizată în două părți. Există un „înainte” de un „după” Erin Brockovich. Înainte, eram o actriță de comedii romantice, Pretty Woman, My Best Friend’s Wedding, Notting Hill. După, m-am mai calmat, m-am căsătorit, am făcut copiii și m-am hotărât să fiu mai selectivă în alegerea rolurilor. Am învățat să aștept filmul potrivit la momentul potrivit, desigur, cu realizatorul potrivit. Îmi place foarte mult să turnez alături de prietenii mei Steven Soderbergh, George Clooney sau Owen Wilson, care-l interpretează pe soțul meu din Wonder.”

"Money Monster" Photocall - The 69th Annual Cannes Film Festival

împreună cu George Clooney (2016)

„Profesia mea trebuie să fie în acord cu viața mea personală”

„Am trei copii, sunt căsătorită de mai bine de cincisprezece ani. Toate acestea se construiesc. Nu pot să aleg între familie și profesie, încerc să le fac bine pe amândouă. Din când în când, mai trebuie să și arbitrez. Nu pot să înșir un film unul după celălalt. Nu sunt chiar așa de rezistentă. Țin neapărat ca activitatea mea profesională să fie în acord cu viața mea personală și nu invers.”

press room at the 73rd Annual Academy Awards

Los Angeles, le 25 martie 2001

La Hollywood e o perioadă așa de grea”

„Nu-mi pot încă imagina cum unii bărbați puternici pot abuza de vulnerabilitatea tinerelor actrițe. Ceea ce mă scoate din sărite e să constat că întrebarea cea mai des adresată femeilor e: „Ai fost hărțuită?” sau „Cum ai putut îndura astfel de umilință?” Dar de ce nu-i întreabă pe bărbați: „De ce v-ați purtat așa?” sau „Le-ați cerut iertare femeilor?” Eu chiar eram rezervată pentru că am avut șansa de a fi repede recunoscută/apreciată în acest mediu, am câștigat mereu bine și am fost plătită chiar mai bine decât unii bărbați. Această situație m-a ținut departe de astfel de presiuni. Ceea ce trăim noi astăzi mă duce cu gândul la o altă perioadă sumbră, cea a Mccarthy-ismului. Da, la Hollywood e o perioadă așa de grea.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard | (Madame – 22 dec. 2017)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Julia, o legendă

Scris de pe octombrie 20, 2019 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Juliette Binoche – actriță totală, femeie enigmatică

 

“În cinema, cât și în viața de zi cu zi, actrița întrupează șarmul à la française. Prin numeroasele sale roluri, Juliette a adus lumea la picioarele ei.

Într-o epocă în care mai toată lumea exhibă totul în exces pe Ecran și, după treizeci și doi de ani de carieră în fața camerei de filmat, când se crede că se cunoaște totul despre o stea, iată că Juliette Binoche își păstrează intact misterul. Ultracunoscută pe întreg mapamondul, ea reușește să transmită – prin intermediul partiturilor artistice – o fărâmă de suflet. Această sensiblitate pare a fi moștenirea lăsată de mama ei, de asemenea actriță, născută într-un oraș polonez, cu influențe mistice, Częstochowa (loc de pelerinaj în Biserica Catholique pentru că adăpostește o icoană cunoscută sub numele „Madona Neagră de la Częstochowa”).

Juliette Binoche reprezintă o excepție în ceea ce privește longevitatea unei actrițe de cinema și încă „nu a spus totul”. Descoperită în 1985 de Jean-Luc Godard, în filmul Je vous salue, Marie, a continuat apoi să turneze sub îndrumarea unor exigenți realizatori: Jacques Doillon, Abel Ferrara, Krzysztof Kieslowski, Michael Haneke. Adaptabilitatea ei, devenită un fel de tropism, în cazul filmelor de autor are directă legătură cu inteligența de netăgăduit. Niciodată snoabă, adesea a întruchipat roluri sobre, chiar dificile și unele solicitante. De la artista atinsă de aripa geniului din Camille Claudel la mama îndoliată din L’Attente, trecând prin boema hoinară din Les Amants du Pont-Neuf, mereu apare – în filmele sale – energică și serenă. Printre cele mai ambițioase proiecte ale sale se numără și cel mai recent rol din teatru (cântăreața Barbara: interpretat în cadrul FNT, 30 octombrie 2017, și pe scena Teatrului Național din București). Actrița declara (în Le journal L’Indépendant) : «Elle a transformé son désespoir en lumière/Ea și-a transformat disperarea în lumină». Pe scândura scenei, ea cântă și interpretează emoționante texte ale „damei în negru”, o premieră pentru artista care „se temea să-și dezvăluie sufletul cântând”.

Paramount Pictures & DreamWorks Pictures Host The Premiere Of "Ghost In The Shell"

Până la apariția sa pe marile ecrane, în celebra peliculă Trois couleurs: bleu (1993), a cineastului Krzysztof Kieslowski, Juliette Binoche se impusese printr-o inefabilă aură: întruchiparea perfectă a ceea ce denumim generic „french touch”: privirea profundă, atrăgătoare și puternică. Ea a devenit cu adevărat actrița franceză care poate să treacă de la girl next door” la femeia sublimă, care se lasă descoperită, dar care niciodată nu se repetă. L-a cucerit pe însuși Louis Malle în Fatale (1992). Într-o perioadă rapidă, cariera sa a devenit una internațională, iar marile case de producție i-au deschis larg porțile. Cât despre recunoașterea din partea profesioniștilor, a fost recompensată cu numeroase premii: César și Premiul de Interpretare la Mostra de la Veneția pentru Trois couleurs: Bleu, Ursul de Argint la Berlin și un premiu BAFTA pentru rolul din The English Patient (1997), apoi un al doilea César pentru rolul din Copie Conforme (2010). Totuși, Juliette Binoche are o viață interioară prea bogată pentru a ține contul statuetelor și pașilor de pe „covorul roșu”. Într-unul dintre interviurile acordate revistei Psychologies Magazine mărturisea: «Curajul unui actor înseamnă ca acesta să facă vizibil intimul. Trebuie să fie gata să arate insuportabilul și să renunțe la convențional și rațional. Eu sunt o actriță care pătrunde în adâncimea ființei umane, în profunzimea sufletului său, în trupul, dar și în zona umbrelor și-a nebuniilor…» Rara sensibiliate pusă în competiție cu forța caracterului îi permite mereu acea justețe a emoțiilor, umorul și distanța ironiei fine.

Pe Juliette Binoche trebuie să o citești printre rânduri pentru; acest fapt o face și mai interesantă. Se citește printre rânduri atunci când personajul ei poartă numele de fată al mamei sale, Stalens, în Les Amants du Pont-Neuf. Realizatorul filmului, Leos Carax, este chiar companionul său de viață. Turnarea se eterniza, parcă, iar ea a fost nevoită de nenumărate ori să refuze propuneri ale altor producători. Echipa se epuiza, iar actrița a sfârșit prin a-și părăsi realizatorul când a descoperit ce final tragic îi rezervase personajului său. Era prea mult. Acum, când ea postează pe contul de Instagram, la douăzeci și șapte de ani distanță, o fotografie d-ale lui Leos pe Pont-Neuf nu e decât o sugestie pentru clipitul de ochi spre povestea sa …pentru cei care știu/înțeleg.

Când a descoperit-o pe ecran, în Rendez-vous de André Téchiné, Daniel Toscan du Plantier scria, în 1985: «Juliette Binoche aduce, în cinemaul francez, o emoție, un farmec, o gravitate care țin de viitor. » Marele producător de film din Franța nu s-a înșelat în premonițiile sale.

Secretul său?

Mereu rămâne ea însăși revelându-și autenticitatea. Rare sunt actrițele care rămân strălucitoare și credibile, păstrând, în egală măsură, și veridicitatea trăsăturilor impuse de film. Feminitea sa îi oferă șansa de a le provoca masculinitatea unora dintre cei mai valoroși actori: Johnny Depp în Chocolat, Daniel Day-Lewis și Willem Dafoe în The English Patient, Jude Law în Breaking and Entering, Jeremy Irons în Fatale, Antonio Banderas în The 33 sau chiar și Robert Pattinson în High Life, primul film S.F. al lui Claire Denis, care va apărea în 2018.

La cei 53 de ani, această eternă «demoiselle» a respins cel puțin patru cereri în căsătorie și-a făcut din libertatea sa forța vitală. Mamă a doi copii (Hana, născută din legătura cu actorul Benoit Magimel, pe care l-a întâlnit în timpul filmărilor de la Enfants du siècle și Raphael, născut dintr-o relație cu scafandrul profesionist André Hallé, pe care l-a cunoscut în perioada turnărilor de la Bleu), continuă să ia metroul fără să fie prefăcută, pozează – la 43 de ani – pentru coperta revistei Playboy (2007) și ia lecții de dans pentru a putea realiza o coregrafie alături de dansatorul Akram Khan (2008).

Juliette Binoche ocolește stereotipurile și evită etichetele. Dacă nu se declară feministă totuși nu ezită să îi ia în derâdere pe oamenii de afaceri – mult prea „interesați” când ea își făcea apariția (guest-star) într-un episod din seria Dix pour cent – , cu mult înainte de scandalul iscat de Harvey Weinstein. Artista mărturisea pentru The Guardian: « Nu sunt obsedată de trecut». Probabil de aici își trage și forța: Juliette Binoche jonglează cu timpul fiind – întotdeauna – deschisă pentru noi orizonturi.”

Traducere și adaptare după articolul Katiei Kulawick Assante, publicat în madame.lefigaro.fr.

 

Articol publicat în revista Catchy.

 

Etichete:

Nuanțele unui sentiment – „Răzbunarea iertării” (Éric-Emmanuel Schmitt)

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Nuanțele unui sentiment – „Răzbunarea iertării” (Éric-Emmanuel Schmitt)

Scris de pe septembrie 3, 2019 în Înţelepciune, Cultură, Cărți de colecție, Cărţi

 

Etichete:

Istoria unui copil – „Copilul lui Noe”

„L’essentiel n’est-il pas invisible ?”

Cu siguranță, cititorii care au îndrăgit scrierile Oscar și Tanti Roz sau Domnul Ibrahim și florile din Coran, vor avea plăcuta surpriză de-a regăsi – în volumul Copilul lui Noe – tot „o carte cu suflet de copil”, fiindcă Éric-Emmanuel Schmitt își confirmă extraordinarul talent și sfidează, încă o dată, barierele genurilor literare. Schmitt glisează – în paginile acestui roman – între reflecții filosofice și interogații spirituale. De această dată, aduce în prim-plan legăturile și afinitățile dintre evrei și creștini.
Copilul lui Noe – coperta: Angela Rotaru © Humanitas Fiction

De o rară intensitate, inspirat din întâmplări adevărate, romanul Copilul lui Noe a fost tradus în treizeci de limbi și se înscrie (alături de Milarepa) în „Ciclul invizibilului” (serie despre marile religii ale lumii). Scriitorul (de formație, filosof) franco-belgian s-a născut în anii ’60, iar în perioada în care și-a desăvârșit studiile se spunea că «Dumnezeu este mort/Dieu était mort» și că religia năștea angoase. Poate tocmai de aceea a considerat necesară o abordare care să aducă mai multă lumină. În opinia autorului, necesitatea respectării alterității reprezintă, astăzi, un imperativ într-o lume violentă, traversată de controverse. Cu subtilitate, autorul caută să afle și să releve arhitectura invizibilă a omului. Parafrazându-l, adesea, pe Antoine de Saint-Exupéry (se) justifică afirmând:„L’essentiel n’est-il pas invisible ?”.

Măiestria artistică a acestui autor „reconciliază” orientări și emoționează orice cititor dornic de a se îmbogăți spiritual, mai ales că scriitorul a reușit să extragă, din tenebrele Istoriei / Holocaustului, o poveste luminoasă, plină de speranță. Povestea este cu atât mai fascinantă, deoarece este inspirată de viața unui copil ascuns, Pierre Perelmuter, căruia autorul i-a dedicat această carte. Bunăoară, acest roman luminos este inspirat de povestea adevărată a lui Pierre Perelmuter şi a protectorului său, abatele Andre, vicarul parohiei Saint-Jean-Baptiste de Namur, care a salvat mulţi copii de la moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Copilul lui Noe devine, așadar, o poveste plină de curaj, împărtăşită cu umorul şi inocenţa unui copil de șapte ani care îşi descoperă identitatea şi menirea într-o lume ameninţată de autodistrugere. Misiunea autoasumată a abatelui Andre de a salva copii inocenţi capătă, aici, dimensiunile simbolice ale salvării moştenirilor culturale periclitate de nesăbuinţa semenilor.

Acțiunea are loc în Belgia anului 1942, când Cel de-al Doilea Război Mondial nu și-a decis încă învingătorii. Evreii sunt siliți să se ascundă sau să fugă, alternativa fiind doar lagărul nazist. Cei care nu reușesc să se salveze încearcă măcar să-și pună copiii la adăpost. Micuțul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. El învață să uite, să-și anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. Pentru a-și pierde urma, băiatul este înscris la un internat catolic, alături de alți copii de evrei. Aici, Joseph îl întâlnește pe părintele Pons. Figura acestui preot catolic îi va lumina destinul, căci misiunea lui va este una profundă. Părintele îl ajută să nu își piardă speranța și să creadă necontenit în existența și în puterea Binelui. Alături de farmacista anarhistă atee, Marcelle, încearcă să îi scape de potopul naziștilor pe copiii evrei. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din fața cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construiește o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagogă unde pot fi studiate atât Tora, cât și Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reașază în matcă. Preotul reprezintă speranța, este perfecta întrupare a celui care pornește de la rațiune și ajunge la spiritualitate.

Ca orice copil, Joseph își punea multe întrebări despre sine. Precum în fața unei oglinzi, preotul și copilul formulează interogații despre propria lor identitate:„Joseph, ție ți-ar plăcea să știi care dintre cele două religii e cea adevărată. Dar nici una dintre ele nu e! O religie nu e nici adevărată, nici falsă! Ea propune un mod de a viețui.” Suferințele unui copil stârnesc rapid emoția și, adesea, anulează orice parti-pris. Mai târziu, Joseph își va asuma întreaga sa identitate și îi va respecta pe toți ceilalți, chiar dacă «pământul lui Israel» era mereu amenințat de intoleranță. În volumele din acest ciclu, personajele-copii acceptă să se schime pe sine pentru a-i înțelege mai bine pe ceilalți.

Schmitt folosește, în scrierile sale, vocea copiilor aflați la vârsta interogațiilor tocmai pentru a se descotorosi de prejudecăți, mirarea copiărească fiind prima calitate a unui filosof. Așadar, narațiunea e sensibilă, pe alocuri, voit-caraghioasă, dar profund emoționantă. Scriitorul mai mult întreabă decât afirmă. Prin urmare, limbajul e unul lipsit de artificii și de ornamente inutile, ajutând cititorul să pătrundă miezul scriiturii sale. Frazele sunt pline de calm, fără a fi deloc simpliste. Narațiunea e condusă cu o nebănuită forță calmă, menită să transmită liniștirea cititorului. Oricare dintre cititori ar putea să se identifice cu un copilaș bătut de soartă (orice aspect ar căpăta aceasta, în funcție de context). Adept al lui Diderot, Éric-Emmanuel Schmitt a ales formula poveștii filosofice pentru a scrie despre religie, când Dumnezeu pare absent: „Într-o clipă am înțeles totul: Dumnezeu era acolo. Pretutindeni în jurul nostru. Pretutindeni deasupra noastră. El era aerul care să clătina, aerul care cânta, aerul care țâșnea de sub bolți, aerul care se mlădia sub cupolă. El era aerul care colora în nuanțele vitraliilor, aerul care strălucea, aerul care scotea scântei, aerul care mirosea a mir, a ceară de albine și a parfum dulce de crin.”

În această carte, totul e vesel, dar și trist, inocența e un dar ceresc, dar și experineța își spune cuvântul. Copilul lui Noe poate fi considerată o carte mistică – e doldora de interogații pe care orice om și le formulează/adresează într-o viață, dar poate converti pe oricine la toleranță și acceptare a celuilalt. Încă o dată, Éric-Emmanuel Schmitt s-a jucat cu genurile literare, inventând «filosofia clandestină» și-a dat dovada talentului scriitoricesc autentic.

Copilul lui Noe (Bestseller Gaudeamus 2018)

Traducere de Ileana Cantuniari

Humanitas Fiction, Literatură/Colectia: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt

Mădălina Dumitrache Editor

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Istoria unui copil – „Copilul lui Noe”

Scris de pe septembrie 2, 2019 în Înţelepciune, Cultură, Cărți de colecție, Cărţi

 

Etichete: ,

«Cum îți poți găsi drumul în lume?» – „Milarepa”

Dintotdeauna, poveștile cu nuanțe metafizice au fascinat cititorii din lumea occidentală. Ziceri precum «Nimic nu e veșnic, nimic nu e real» suscită interesul celui căruia truda zilnică și problemele de natură materială nu-i dau pacea la care râvnește. Bunăoară, scriitorul franco-belgian,  Éric-Emmanuel Schmitt, ne invită să parcurgem o serie de lecturi consacrate spiritualității (Le Cycle de l’invisible/Ciclul Invizibilului); unul dintre cele mai surprinzătoare romane din acest ciclu fiind Milarepa (apărut în 1997, Ed. Albin Michel, tradus în limba română de Ileana Cantuniari pentru Editura Humanitas).

Milarepa, Editura Humanitas – Coperta Angela Rotaru

Ediția originală este însoţită de o postfaţă în care se poate citi un interviu oferit de autor, unde acesta prezintă modul în care a receptat filosofia orientală, viziunea budistă asupra iertării şi a suferinţei, dar şi povestea lui Milarepa. Textele centrate pe căutarea sinelui şi regăsirea valorilor morale par a fi mult mai echilibrante decât aderarea propriu-zisă la o mişcare spiritualistă. Furat  de plăcerea de a împărtăşi tuturor bucuria descoperirii valorilor tibetane, celebrul autor purcede la o demonstaţie interculturală de emoţie pură, cuceritoare și pledează pentru acel sâmbure de bunătate luminoasă din fiinţa umană, dar care nu poate fi dat la iveală decât în urma unor suplicii, pierderi sau traume.

Milarepa – Le Livre de Poche

Romanul, cu aspect de monolog spiritual, ne poarta spre piscurile Himalayei, spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: «Cum iți poți găsi drumul în lume?». Așadar, avem – în cele 63 de pagini – un text poetic, o poveste karmică tocmai bună pentru cei care nu cunosc prea multe despre budism. Încă o dată, Schmitt semnează un roman excelent, situat la granița fantasticului cu filosofia (orientală). Deși e de dimensiuni reduse (mai scurt decât orice carte semnată de Amélie Nothomb) și pare mai degrabă o broșură decât un roman, Milarepa are o mare densitate. Abilul autor se folosește de trucurile sale de „povestaș” și ne introduce mai întâi la Paris, unde Simon visează mereu un vis bizar. Schmitt îşi imaginează cum ar fi fost ca unchiul lui Milarepa să se reincarneze într-un bărbat în vârstă de treizeci şi opt de ani din Paris, care la rândul său trebuie să îşi purifice sufletul repetând povestea lui Milarepa de sute de mii de ori. Ca și Buddha, Milarepa simbolizează purificarea prin renunţarea la slăbiciuni şi la tentaţia urii pentru a-şi purifica definitiv karma şi pentru a-şi întrerupe ciclul reincarnărilor, considerat şi o sursă a suferinţelor, ca dobândă pentru păcatele din vieţile anterioare. Prin urmare, parizianul cu viaţă anoastă nu şi-ar fi amintit de o existenţă orientală anterioară dacă o şarmantă femeie nu l-ar fi abordat într-o cafenea şi nu i-ar fi amintit de infamiile comise cu aproape un mileniu în urmă, undeva, într-un ţinut aflat la mii de metri deasupra lumii dezlănţuite. Pentru a scăpa de «samsara», Simon trebuie să spună de cel puțin o sută de mii de ori povestea. Mereu, Simon visează la o viață în munți. Autorul prezintă legenda din perspectiva unchiului lui Milarepa, reîncarnat, conturându-se, astfel, mitul metempsihozei, al reîntrupării de după moartea fizică, o credință orientală. Avem să aflăm că Milarepa întrupează Poetul, Sfântul, Ascetul şi Stăpânul Spiritual. Născut în 1040, în Tibet, într-o familie nobilă, Milarepa rămăsese fără tată la vârsta de șapte ani și – împreună cu mama și sora lui – cade în mâinile unui unchi tiranic și lacom. Așadar, mătușa și unchiul îi sărăcesc, trasnformându-l pe Milarepa într-un servitor exploatat. Mama sa îl va trimite să învețe magia neagră pentru a se răzbuna pe cei care profitaseră de ei. Pentru a-şi spăla păcatele acumulate prin actul vindicativ, mai târziu,  se va aciua pe lângă un mare înţelept din Tibet.

Narațiunea alternează între Parisul contemporan, cu Simon, și Tibetul veacului XI, pe urmele lui Milarepa („Montmartre e frumos în seara asta. Parisul e un decor. Tibetul, un alt decor. Îndărătul imaginii se înfioară vidul”). Verva lui Schmitt, narațiunea plurivalentă, pe mai multe niveluri, ajută ca lectura să devină fluidă, iar extraordinara poveste metafizică  e mult mai accesibilă. Drumul lui Milarepa din întunecimea ființei, din închisoarea propriei cărni, către iluminarea spirituală și împlinirea fiineți, este prezentată din perspectiva lui Simon: „Mi-amintesc încă de ultima mea suflare: nu era şoapta părerii de rău. Nu. De veacuri rătăceşte din trup în trup şi a sfârşit prin a se instala în mine…Simon-Svastika, în aşternutul durerii mele. Simon. Căci întrezăream, în sfârşit, înţelepciunea. Era urletul urii.” Acesta – reprezentând reîntruparea unchiului lui Milarepa, care, pentru a își elibera spiritul de păcatele săvârșite – trebuie să ducă istoria eremitului mai departe. Prin urmare, regretându-și trecutul, Milarepa caută iertarea, înțelepciunea și puterea de a trece peste toate cele întâmplate, ajungând să facă un pact cu preamăritul Lama, Marele Marpa, oferindu-i „trupului, cuvântul și inima”, în schimbul „hranei, veșmintelor și învățăturii”. Se conturează (și) motivul pactului cu diavolul, așadar, Milarepa nu le poate avea pe toate și trebuie să aleagă doar una singură. Astfel, alege învățătura, fiind nevoit ca de celelalte două să se îngrijească singur: „A dori prea multe îți tulbură sufletul.”

Adesea ludic, adesea epic, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ne inițiază, cu suplețe, în spiritualitatea tibetană („Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”). Deși Simon relatează legenda lui Milarepa, ura unchiului său, Svastika, are consecințe asupra caracterului tânărului Milarepa. Spiritul răzbunător se va domoli în momentul în care maestrul său, Lama Marpa, îi deschide calea – grație studiului și meditației – spre disciplina interioară și către înțelepciune. În mare sa aventură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege. Într-o permanentă stare contradictorie, crede că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca, mai apoi, să-l pună să distrugă ceea ce a construit, într-un permanent „du-te-vino” al sorții. Obosit, rănit și dezamăgit, admonestat de Marele Marpa, Milarepa are o revelație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. După un veritabil traseu inițiatic, el însuși devine un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe calea spiritului („M-a legat prin jurământul de novice și mi-a poruncit ca, dincolo de suferințele mele, mai târziu, după moartea mea, să revin pe pământ de câte ori va trebui spre a-mi continua sarcina. Voia să facă din mine un adevărat bodhisattva.”)

Éric-Emmanuel Schmitt

Parcursul lui Milarepa către sine e jalonat de reflecții despre credință și desăvârșire:„ – Care nefericire ? întrebă Milarepa. Eu sunt fericit cum nu am mai fost niciodată. Am învățat să mă îndepărtez de mine însumi, să simt deșertăciunea lucrurilor și să mă rog pentru soarta celorlalte făpturi.” Ca și în celelalte romane din acest ciclu, autorul pledează pentru înțelegerea acestei lumi, presărând în text pilde despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare:„ Izolându-mă în grotele mele cocoțate sus pe munte, am dat uitării lumea comună a simțurilor, părerea fraților și-a vecinilor mei. Cântând doar cânturi de iubire, am dat uitării disputele. Străduindu-mă să învăț blândețea, am dat uitării deosebirea dintre mine și ceilalți.” Adesea ludic, adesea epic, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ne inițiază, cu suplețe, în spiritualitatea tibetană („Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”). Deși Simon relatează legenda lui Milarepa, ura unchiului său, Svastika, are consecințe asupra caracterului tânărului Milarepa. Spiritul răzbunător se va domoli în momentul în care maestrul său, Lama Marpa, îi deschide calea – grație studiului și meditației – spre disciplina interioară și către înțelepciune. În mare sa aventură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege. Într-o permanentă stare contradictorie, crede că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca, mai apoi, să-l pună să distrugă ceea ce a construit, într-un permanent „du-te-vino” al sorții. Obosit, rănit și dezamăgit, admonestat de Marele Marpa, Milarepa are o revelație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. După un veritabil traseu inițiatic, el însuși devine un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe calea spiritului („M-a legat prin jurământul de novice și mi-a poruncit ca, dincolo de suferințele mele, mai târziu, după moartea mea, să revin pe pământ de câte ori va trebui spre a-mi continua sarcina. Voia să facă din mine un adevărat bodhisattva.”) Parcursul lui Milarepa către sine e jalonat de reflecții despre credință și desăvârșire:„ – Care nefericire ? întrebă Milarepa. Eu sunt fericit cum nu am mai fost niciodată. Am învățat să mă îndepărtez de mine însumi, să simt deșertăciunea lucrurilor și să mă rog pentru soarta celorlalte făpturi.”

Ca și în celelalte romane din acest ciclu, autorul pledează pentru înțelegerea acestei lumi, presărând în text pilde despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare: „Izolându-mă în grotele mele cocoțate sus pe munte, am dat uitării lumea comună a simțurilor, părerea fraților și-a vecinilor mei. Cântând doar cânturi de iubire, am dat uitării disputele. Străduindu-mă să învăț blândețea, am dat uitării deosebirea dintre mine și ceilalți.” Lecția de optimism desprinsă și din această proteică scriere a lui Éric-Emmanuel Schmitt, aparent despre «îmblânzirea karmei», se înscrie în aceeași traiectorie ca și celelalte opere din „Ciclul Invizibilului”. Învățămintele desprinse din întâlnirile cu personajele exotice din lumea orientală par să îl reînveţe pe occidental să vadă lumea şi cu alţi ochi.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la «Cum îți poți găsi drumul în lume?» – „Milarepa”

Scris de pe septembrie 1, 2019 în Înţelepciune, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web