RSS

Arhive pe categorii: Înţelepciune

Juliette Binoche – actriță totală, femeie enigmatică

 

“În cinema, cât și în viața de zi cu zi, actrița întrupează șarmul à la française. Prin numeroasele sale roluri, Juliette a adus lumea la picioarele ei.

Într-o epocă în care mai toată lumea exhibă totul în exces pe Ecran și, după treizeci și doi de ani de carieră în fața camerei de filmat, când se crede că se cunoaște totul despre o stea, iată că Juliette Binoche își păstrează intact misterul. Ultracunoscută pe întreg mapamondul, ea reușește să transmită – prin intermediul partiturilor artistice – o fărâmă de suflet. Această sensiblitate pare a fi moștenirea lăsată de mama ei, de asemenea actriță, născută într-un oraș polonez, cu influențe mistice, Częstochowa (loc de pelerinaj în Biserica Catholique pentru că adăpostește o icoană cunoscută sub numele „Madona Neagră de la Częstochowa”).

Juliette Binoche reprezintă o excepție în ceea ce privește longevitatea unei actrițe de cinema și încă „nu a spus totul”. Descoperită în 1985 de Jean-Luc Godard, în filmul Je vous salue, Marie, a continuat apoi să turneze sub îndrumarea unor exigenți realizatori: Jacques Doillon, Abel Ferrara, Krzysztof Kieslowski, Michael Haneke. Adaptabilitatea ei, devenită un fel de tropism, în cazul filmelor de autor are directă legătură cu inteligența de netăgăduit. Niciodată snoabă, adesea a întruchipat roluri sobre, chiar dificile și unele solicitante. De la artista atinsă de aripa geniului din Camille Claudel la mama îndoliată din L’Attente, trecând prin boema hoinară din Les Amants du Pont-Neuf, mereu apare – în filmele sale – energică și serenă. Printre cele mai ambițioase proiecte ale sale se numără și cel mai recent rol din teatru (cântăreața Barbara: interpretat în cadrul FNT, 30 octombrie 2017, și pe scena Teatrului Național din București). Actrița declara (în Le journal L’Indépendant) : «Elle a transformé son désespoir en lumière/Ea și-a transformat disperarea în lumină». Pe scândura scenei, ea cântă și interpretează emoționante texte ale „damei în negru”, o premieră pentru artista care „se temea să-și dezvăluie sufletul cântând”.

Paramount Pictures & DreamWorks Pictures Host The Premiere Of "Ghost In The Shell"

Până la apariția sa pe marile ecrane, în celebra peliculă Trois couleurs: bleu (1993), a cineastului Krzysztof Kieslowski, Juliette Binoche se impusese printr-o inefabilă aură: întruchiparea perfectă a ceea ce denumim generic „french touch”: privirea profundă, atrăgătoare și puternică. Ea a devenit cu adevărat actrița franceză care poate să treacă de la girl next door” la femeia sublimă, care se lasă descoperită, dar care niciodată nu se repetă. L-a cucerit pe însuși Louis Malle în Fatale (1992). Într-o perioadă rapidă, cariera sa a devenit una internațională, iar marile case de producție i-au deschis larg porțile. Cât despre recunoașterea din partea profesioniștilor, a fost recompensată cu numeroase premii: César și Premiul de Interpretare la Mostra de la Veneția pentru Trois couleurs: Bleu, Ursul de Argint la Berlin și un premiu BAFTA pentru rolul din The English Patient (1997), apoi un al doilea César pentru rolul din Copie Conforme (2010). Totuși, Juliette Binoche are o viață interioară prea bogată pentru a ține contul statuetelor și pașilor de pe „covorul roșu”. Într-unul dintre interviurile acordate revistei Psychologies Magazine mărturisea: «Curajul unui actor înseamnă ca acesta să facă vizibil intimul. Trebuie să fie gata să arate insuportabilul și să renunțe la convențional și rațional. Eu sunt o actriță care pătrunde în adâncimea ființei umane, în profunzimea sufletului său, în trupul, dar și în zona umbrelor și-a nebuniilor…» Rara sensibiliate pusă în competiție cu forța caracterului îi permite mereu acea justețe a emoțiilor, umorul și distanța ironiei fine.

Pe Juliette Binoche trebuie să o citești printre rânduri pentru; acest fapt o face și mai interesantă. Se citește printre rânduri atunci când personajul ei poartă numele de fată al mamei sale, Stalens, în Les Amants du Pont-Neuf. Realizatorul filmului, Leos Carax, este chiar companionul său de viață. Turnarea se eterniza, parcă, iar ea a fost nevoită de nenumărate ori să refuze propuneri ale altor producători. Echipa se epuiza, iar actrița a sfârșit prin a-și părăsi realizatorul când a descoperit ce final tragic îi rezervase personajului său. Era prea mult. Acum, când ea postează pe contul de Instagram, la douăzeci și șapte de ani distanță, o fotografie d-ale lui Leos pe Pont-Neuf nu e decât o sugestie pentru clipitul de ochi spre povestea sa …pentru cei care știu/înțeleg.

Când a descoperit-o pe ecran, în Rendez-vous de André Téchiné, Daniel Toscan du Plantier scria, în 1985: «Juliette Binoche aduce, în cinemaul francez, o emoție, un farmec, o gravitate care țin de viitor. » Marele producător de film din Franța nu s-a înșelat în premonițiile sale.

Secretul său?

Mereu rămâne ea însăși revelându-și autenticitatea. Rare sunt actrițele care rămân strălucitoare și credibile, păstrând, în egală măsură, și veridicitatea trăsăturilor impuse de film. Feminitea sa îi oferă șansa de a le provoca masculinitatea unora dintre cei mai valoroși actori: Johnny Depp în Chocolat, Daniel Day-Lewis și Willem Dafoe în The English Patient, Jude Law în Breaking and Entering, Jeremy Irons în Fatale, Antonio Banderas în The 33 sau chiar și Robert Pattinson în High Life, primul film S.F. al lui Claire Denis, care va apărea în 2018.

La cei 53 de ani, această eternă «demoiselle» a respins cel puțin patru cereri în căsătorie și-a făcut din libertatea sa forța vitală. Mamă a doi copii (Hana, născută din legătura cu actorul Benoit Magimel, pe care l-a întâlnit în timpul filmărilor de la Enfants du siècle și Raphael, născut dintr-o relație cu scafandrul profesionist André Hallé, pe care l-a cunoscut în perioada turnărilor de la Bleu), continuă să ia metroul fără să fie prefăcută, pozează – la 43 de ani – pentru coperta revistei Playboy (2007) și ia lecții de dans pentru a putea realiza o coregrafie alături de dansatorul Akram Khan (2008).

Juliette Binoche ocolește stereotipurile și evită etichetele. Dacă nu se declară feministă totuși nu ezită să îi ia în derâdere pe oamenii de afaceri – mult prea „interesați” când ea își făcea apariția (guest-star) într-un episod din seria Dix pour cent – , cu mult înainte de scandalul iscat de Harvey Weinstein. Artista mărturisea pentru The Guardian: « Nu sunt obsedată de trecut». Probabil de aici își trage și forța: Juliette Binoche jonglează cu timpul fiind – întotdeauna – deschisă pentru noi orizonturi.”

Traducere și adaptare după articolul Katiei Kulawick Assante, publicat în madame.lefigaro.fr.

 

Articol publicat în revista Catchy.

 

Etichete:

Fascinaţia orientală la Hollywood – „Când nu ai identitate îţi cauţi o imagine.”

Totul a început prin anii ’60: hinduismul şi alte religii orientale erau descoperite de tinerii hippies americani care deveneau propovăduitorii sloganului: „Make Love not War!” şi-şi prindeau în păr ghirlande din flori. După ce trăgeau câteva fumuri de marijuana, ei îşi imaginau că au cam tot atâtea braţe câte avea Shiva, apoi  plecau în pelerinaj spre Katmandu. Epidemia i-a lovit, mai ales, pe cei din lumea rockului şi a Hollywoodului. Rolling Stones şi Beatles participau la Marea Chemare a lui Maharishi Mahesh Yogi, maestru al meditaţiei transcedentale, care însă nu pleca niciodată nicăieri, fără să fie însoţit de consilierul său financiar. Într-o seară, Ringo Star l-a  văzut pe „bătrânul ăla libidinos” (aşa avea să-i spună mai târziu lui Yogi) zbenguindu-se printre tufişuri cu foarte tinerica Mia Farrow. Ringo s-a decis să părăsească „azilul de nebuni”, a luat primul avion şi s-a întors la Londra. Puţin mai târziu, John Lennon şi Paul Mc Cartney, trezindu-se din „beţia orientală” şi dându-şi seama de  mascaradă, au compus Sexy Sadie, un pseudo-omagiu adus „veneratului” lor ex-guru. Doar George Harrison i-a mai rămas fidel „divinului” Maharishi, continuând să frecventeze întrunirile transcedentale ale celui care se autointitula „urmaşul” lui Dalai Lama. „Eram foarte tineri. Pentru noi, drogul şi mirajul hindus erau un refugiu” declara şi actriţa Jane Birkin, la ani distanţă.

Prin anii ’80 ai secolului al XX-lea, Richard Gere a devenit purtătorul de cuvânt  al tibetanilor aflaţi sub autoritate chineză din 1950. Actorul (prieten cu veritabilul Dalai Lama, care îi este mentor) a înfiinţat The Tibet House prin intermediul căreia încearcă să familiarizeze Occidentul cu aspiraţiile spre libertate ale poporului tibetan, dar şi cu elemente ale culturii sale milenare.  După dispariţia lui Maharishi, o întreagă serie de „maeştri spirituali”, „divini părinţi” şi „urmaşi ai unor zeităţi orientale” şi-au făcut apariţia încercând, prin toate mijloacele, să-şi atragă prozeliţi din rândul vedetelor. Astfel, Sri Chinmay din Bangladesh a devenit maestrul spiritual al lui Carlos Santana, Sheena Easton şi Eddie Murphy. De asemenea, Biserica Nichiren – Shoshu – Soka Gakkai of America este frecventată de Patrick Duffy şi familia sa, de Herbie Hancock şi Tina Turner.

Tibet House @OfficeTibetHouse

Din anii ’80 se desprind, însă, două figuri reprezentative pentru noile religii inventate: Frederick Von Mierers, fost manechin şi fotomodel, mort de SIDA în 1982, a reuşit să-i convingă pe Sylvester Stallone, Rae Dawn Chong şi pe câteva dintre vedetele agenţiei de manechine Ford că el este, nici mai mult nici mai puţin, un extraterestru venit de pe planeta Arcturus (!) special pentru a-i pregăti pe pământeni pentru „marea călătorie”. Cel de-al doilea „om sfânt” se numea Oric Bovar care, în realitate, fusese pacient al unei clinici de psihiatrie. Cu toate acestea, el a reuşit să-i convingă pe câţiva reprezentanţi de seamă ai show business-ului să-i asculte elucubraţiile: Carol Burnett, Bernadette Peters, dramaturgul Neil Simon şi soţia sa, Marsha Mason.

Nu se poate să nu amintim şi de faimoasa Biserică Scientologică aflată în atenţia jurnaliştilor (şi nu numai a lor) de câtva timp, din pricina intenţiei sale vădite de a-şi atrage credincioşi din rândurile celor mai bogaţi membri ai show business-ului. În scurtă vreme, Biserica Scientologică a devenit extrem de puternică. Creatorul acestei credinţe, Lafayette Ronald Hubbard, şi-a făcut publică deviza grăitoare de la sine: „Cea mai bună metodă să devii miliardar este să inventezi o religie”. În rândurile credincioşilor acestei Biserici se numără staruri precum: Chick Corea, Sonny Bono, Kirstie Alley, Candice Bergen, Mimi Rogers, Sharon Stone, Priscilla Presley, John Travolta şi Kelly Preston şi nu în ultimul rând Tom Cruise. Acesta de pe urmă este convins că „operele” lui L.R. Hubbard l-au vindecat de bâlbâială.

Tom Cruise Foto © Reuters

Marianne Williamson (fostă actriţă şi cântăreaţă de cabaret) este un alt guru celebru, care a creat o „religie” amestecând elemente din budism, creştinism, psihanaliză şi … înţelepciune populară. Printre fidelii ei credincioşi s-au numărat: Cher, Raquel Welch, Lesley Ann Warren, Theresa Russell, Kim Basinger, Barbra Streisand şi super-impresarul Michael Ovitz.

Ani la rând, starurile muzicii şi ale ecranului au căutat în alcool şi droguri puterea şi fericirea care le lipseau (vezi şi cazurile recent dispărutelor Brittany Murphy sau Amy Winehouse), mulţi ştiind pe de rost „poemul morţii” – „Bhang Charras maconha…/ Kif mariju hash ganga” care reprezintă, de fapt, denumirile a şapte droguri extrase toate din „cânepa indiană”, adică haşişul. Dar cum extazul drogurilor îi împingea tot mai mult în neant, mulţi dintre ei s-au îndreptat spre purificarea sufletului prin incantaţii şi rugăciuni sau consultaţii divine. Despre toată această „demenţă sectantă”, Paul Newman spunea: „Astăzi, la Hollywood, cu cât ai mai mulţi bani, cu atât rişti să devii mai nebun. Mulţi de pe aici când te văd pentru prima oară îţi pun două întrebări ale căror răspunsuri ei le consideră vitale pentru supravieţuirea la Hollywood: Ai bani? Dar un guru?”

În căutarea idealului din lumea exotică (Bali, India) porneşte şi eroina occidentală din filmul Eat Pray Love (2010). La popasul Pray, Liz ajunge într-un ashram din India şi încearcă să descopere sensul propriu pentru „meditaţie”. Întâlnirea cu „zbârlitul” texan, Richard Jenkins, recitatorul de aforisme, este prima verigă din lungul ei drum spre autocunoaştere. Totuşi, episodul „India” din această peliculă pare a fi cel mai slab, personajele sunt flecare şi nu practică ceea ce predică. Opoziţia unei tinere localnice în faţa tradiţiilor impuse (mariajul aranjat) este liantul dintre povestea dureroasă a lui Liz ( în privinţa eşecului în dragoste) şi cea a fetei. Ţinta finală, ghicitorul ştirb din Bali, reprezintă salvarea eroinei, care se reechilibrează graţie incitantului surâs „You! You! You!” al lui Ketut (Hadi Subiyanto).

Julia Roberts & Javier Bardem Photo by François Duhamel © CTMG, Inc.

Pelicula Eat Pray Love a beneficiat de participarea personajelor indigene (frizerul italian, ingenua indiancă şi balinezul Ketut) şi de cea a cetăţeanului global angajat în dialogul cu adevărata cultură locală (jurnalista suedeză din Italia, texanul din India). Nostalgia exotismului şi  dorinţa de iluminare încă îşi mai exercită farmecul pentru cetăţeanul occidental (hollywoodian). Lăsând deoparte nota de artificial pe care o are, în ansamblu, pelicula lui Ryan Murphy readuce în prim-plan unele idei demne de reţinut: nu trebuie să fii agresiv (păcălit de prea multă gândire) ca să ai succes în viaţă, să nu te concentrezi prea mult pe lucrurile greşite din viaţa ta şi  e bine să cultivi compasiunea.

Jean-Jacques Annaud a adus în faţa publicului „un film despre spiritualitate şi mântuire”, Seven Years in Tibet (1997). Şi în acest caz, contrar uzanţelor, regizorul a răsturnat intenţionat tabuurile obişnuite ale filmului american dându-i vedetei, Brad Pitt, rolul unui străin şi mutând acţiunea pe alt teritoriu decât cel american.

Brad Pitt & Jamyang Jamtsho Wangchuk Photo by Archive Photos/Getty Images © 2012 Getty Images

Cunoscut ca promotor şi evocator original al marilor spaţii şi al unor lumi exotice, inedite, L’ours (1988), L’amant (1994), J-J. Annaud este  unul dintre puţinii regizori care au capacitatea (uneori involuntară) de a transforma în poezie orice film pe care-l realizează. Regizorul creionează, diluând şi distorsionând, uneori intenţionat, imaginea complexă a unei culturi, prin povestea reală – deliberat fragmentată în două părţi – a celor şapte ani petrecuţi de alpinistul Heinrich Harrer şi prietenul său în Tibet, în capitala Lhassa, ca şi a întâlnirii cu Dalai Lama.

Prima parte, cu ritmul şi situaţiile-limită (urcuşurile spectaculoase, ameţitoare ale alpiniştilor, evadarea dintr-un lagăr, traversarea unui ţinut ostil) amintind lejer de filmele „action”, un fel de antrenament al publicului cu multe concesii pe gustul acestuia, este repede şi fără regret uitată. Ea este înlocuită cu liniştea, calmul, echilibrul, înţelepciunea cu care se încrucişează în oraşul sfânt, Lhassa, mai multe destine: Harrer şi Dalai Lama, prietenul lui Harrer şi soţia sa tibetană, Harrer şi prietenul său (abia în aceste situaţii, ei conştientizează trăinicia prieteniei lor).

Furat  de plăcerea de a împărtăşi tuturor bucuria descoperirii valorilor tibetane, Annaud declanşează o năvalnică demonstaţie poetică vizuală de emoţie pură, cuceritoare. Uneori, alunecă spre un ton didactic, prezentarea informaţiilor culturale ţinând mai mult de un ilustrativism exotic (devenit un loc comun în filmele de gen). Cu toate acestea, pelicula semnată de J-J. Annaud, Seven Years in Tibet, aduce în faţa spectatorilor unul dintre cele mai frumoase poeme compuse din imagini somptuoase (Robert Fraisse) pentru redarea Tibetului.

Apariţia lui Dalai Lama în film a constituit, însă, momentul de maxim interes. Întâlnirea lui Harrer (Brad Pitt) cu Kundun – Dalai Lama copil este plină de umor fin datorat necunoaşterii fiecăruia dintre cei doi a regulior şi tradiţiilor celuilalt. Aceste întâlniri, mici piese concertistice pentru două instrumente, duc la transformările celor doi. Izolat în turnul palatului său, micul Dalai Lama îşi va îmblânzi singurătatea graţie străinului „Cap galben” (Brad Pitt). La rândul său, Harrer, intransigent şi indiferent la cei din jur (îşi lăsase acasă soţia însărcinată), obsedat unidimensional de ambiţia cuceririi muntelui, se va modifica în mod esenţial. Spectatorul occidental va fi mulţumit să vadă, la finalul acestui film, cum un om egoist şi rece (personajul lui Brad Pitt) se va răscumpăra după abandonarea atribuţiilor paterne.

Julia Roberts © Sony/Columbia Pictures

Lecţiile desprinse din întâlnirile cu personajele exotice din lumea orientală par să îl reînveţe pe occidental să vadă lumea şi cu alţi ochi. Filmele centrate pe căutarea sinelui şi regăsirea valorilor morale par a fi mult mai echilibrante decât aderarea propriu-zisă la o mişcare spiritualistă sau la beţia drogurilor. Forţa spirituală şi înţelepciunea unor personaje din aceste pelicule ar trebui să-i  ţină departe de lumea exceselor şi pe actanţii din filme. Aşa cum spunea Jean-Luc Godard: „Când nu ai identitate îţi cauţi o imagine.”

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Fascinaţia orientală la Hollywood – „Când nu ai identitate îţi cauţi o imagine.”

Scris de pe iunie 30, 2020 în Înţelepciune, Cinema, Moravuri

 

Etichete:

În căutarea vârstei de aur

Îndeobște, memoria nu o chemi, nu o scotocești, ea se impune. Te afli într-o anume stare sau acțiune în timp ce memoria se conturează, se colorează, desenează o viziune cu totul opusă stării în care te găsești. Memoria îți impune propriile-i fotografii neînchegate (în stări și forme de viață reală), le scoase din adâncul unor tainice depozite. Fotograme din basmul viu al copilăriei vin să șteargă întâmplări urâte care ar putea arunca ființa în apele adânci ale tristeții.

Perpetua reîntoarcere la mitul încărcat de simboluri ale “vârstei de aur” duce cu sine o enigmă, poate cea mai frumoasă “taină” cu care Dumnezeu a binecuvântat omul. Nici arborii, nici pietrele și nici bolta cerească nu ofensează acolo pe nimeni. În acest cotlon al memoriei, nimeni nu ne silește să credem decât ceea ce simțim.

Se întâmplă deseori ca, asaltat fără încetare de probleme diverse, fiecare om să simtă că nu-şi găseşte locul în propria-i existenţă. Atunci, o singură cale rămâne  pentru a învinge ameninţări, slăbiciuni, renunţări: întoarcerea în copilărie. Paradoxul  nostalgiilor noastre  târzii devine – întotdeauna –  ultimul “adăpost” pe care ni-l permitem, fiindcă acesta se află într-un teritoriu privilegiat al fiinţei noastre.

Dacă vârsta biologică – poleită aievea cu luminile şi culorile magice coborâte din vis – trece peste noi ca o prea grăbită clipă, sufletul nu are dreptul să uite. Memoria afectivă, puterea de a reinventa oricând –  sub ochiul închis – inocenţa şi puritatea dintâi reprezintă singura garanţie a drumului către eternitate. Memoria, în ceea ce vrem să întreprindem, nu este o haimana rătăcind de colo-colo, pierdută printre meandre răsucite, ci are o trimitere organică a desfășurării fenomenului. Un parfum, o melodie, o sanie lunecând pe zăpadă ori somnul târziu ce adânceşte miracolul basmelor  deschid –  ca nişte formule magice – porţile zăvorâte ale întoarcerii în copilărie.

Evadarea din viitorul incert rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci devine regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”

Dacă fiecare dintre noi ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

varsta-de-aurArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Nume ale păcatelor

Uneori, a trăi înseamnă a trăda…

Viaţa este o trădare; oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa e un trădător. Nu există o formă de viaţă care să poată satisface postulatul nemuririi. A trăi înseamnă (şi) a trăda ceea ce avem mai preţios. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilisă sau romantică a lumii. Aflăm, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire.

Eroii sunt vanitoşi, iar geniile leneşe. Conducătorii, chiar şi cei mai buni dintre ei, se transformă, adeseori, în monştri. Proştii sunt plini de trufie, chiar şi ucigaşii caută aplauzele. Negustorii înşală la cântar, iar înţelepţii la argumente. Preoţii sunt cuprinşi de disperare, deşi ei cântă bucuria. Femeile frumoase îşi machiază chipurile, iar bancherii fură aur.

Nume-ale-pacatelor(foto: Christine von Diepenbroek)

Şi marii scriitori ai omenirii au fost preocupaţi să redea cele şapte păcate capitale. Astfel, lăcomia e rabelaisiană, iar lenea e oblomoviană (Goncharov) şi aristocratică. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc perfect lui Oblomov; el e liniştit ca apele stătătoare.

Mânia e shakespeariană (de fapt, cam toate păcatele pot fi shakespeariene). Lear e unul dintre cei mai renumiţi mânioşi ai scenei lumii. E un tiran “afectiv”: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care îl iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. El se-nrudeşte cu regele din povestea Sarea în bucate. Orgoliul e dostoievskian. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu şi are febra gândului – urâtul care-l macină pe Ivan Karamazov. Orgoliul e o boală a inteligenţei şi, când nu e hybris, e hamartia. Şi, precum în Antichitate, se pedepseşte.

Adeseori, literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrâni strânşi la pungă. Zgârcenia e molièrească. Toţi zgârciţii literaturii – de la personajele lui Plaut la cele balzaciene, de la Inimă rece a lui Wilhelm Hauff la Scrooge şi de la Hagi Tudose la Moş Costache – au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atât de mult, încât i se iartă totul. În forma ei poetică, concupiscenţa e baudelairiană, dar are şi o formă comică – la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă. Invidia e mioritică. Păcatul-păcatelor e, însă, plictiseala. În mare parte, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decât răi. Ei acţionează orbeşte.

***

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de Valoare, de Cerinţe. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de “trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă “numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Pentru a ne mistui lumea, fugim în “universuri” – Plaut şi Sofocle, Molière şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Shakespeare. Căutăm solidarităţi profunde pentru a ne păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate ne mai poate echilibra.

Calendar Metafora

Lumea e dublă, mereu ruptă. Viaţa e mereu… nuanţată.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

În căutarea fericirii cu Chris Gardner

Auzim, tot mai des, în vorbirea cotidiană: „Viața bate filmul”, că omul nu se mai poate mira de nimic. Auzim, apoi, „Nu lăsa niciodată pe cineva să-ți spună că nu poți realiza ceea ce îți dorești cu adevărat.” Nedumeriți, căutăm deslușiri într-un film inspirat din viața lui Chris Gardner. Replica – rostită pe ecran de Will Smith, în pelicula The Pursuit of Happyness (2006) – poate fi oricând un îndemn de-a persevera pe calea spre fericire:Don’t ever let someone tell you, you can’t do something.” Autobiografia lui Chris Gardner a devenit rapid un bestseller și-a ajuns la producătorii de la Hollywood. În felul acesta, The Pursuit of Happyness (greșeala de tipar a fost deliberată) a pătruns în viața reală.

chris-gardner

Chris Gardner a trăit în condiții dificile, alături de o mamă cu doisprezece copii și un tată vitreg alcoolic, ignorant și violent. Acesta din urmă a constituit, pentru micul Chris, modelul de „Așa nu”. Într-o zi, a avut parte de-o întâlnire providențială – tânărul (brokerul Bob Bridges) care descindea dintr-un Ferrari roșu și care avea să-i schimbe definitiv cursul vieții. Curierul de Bursă (plătit lunar cu 80 000 dolari) va deveni modelul demn de urmat. Așadar, în anii ’80, obține licența, ajunge agent, apoi va lucra la „Dean Witter Reynolds” pentru o perioadă (1981-1983). Motivarea, personalitatea sa și dorința de-a munci îl fac să se remarce. Băiatul sărman de odinioară, acum, excelează profesional  înainte de a pătrunde, în 1983, la „Bear, Sterns & Company”.

Povestea vieții lui Chris Gardner demonstrează că trebuie să ai curajul și forța pentru a face schimbări. Saltul de la statutul de „om fără adăpost” – care curăța podele în toaleta publică – la multimilionarul cu afaceri prospere s-a făcut treptat, cu multă trudă, dar mereu cu dorința de-a reuși. Mama lui Chris, femeia fără suportul financiar al vreunui bărbat, a acceptat să-și crească cei doisprezece copii muncind, în paralel, la mai multe slujbe, doar pentru a-și întreține singură familia. Chris, ca și ceilalți frați ai lui, a trecut pe la multe familii sociale. Prin urmare, mama lor a fost de două ori închisă fiindcă a primit alocațiile copiilor, deși muncea, apoi pentru că ar fi încercat să incendieze casa tatălui vitreg al lui Chris, care o adusese în pragul disperării, totuși, mereu îi spunea fiului ei: „Son, you can do or be anything that you want to do or be.”

În asemenea condiții, puțini ar fi crezut că un copil asemenea luiChris ar fi putut avea șansa de a se salva dintr-un mediu ostil. Totuși, întâlnirea cu agentul care conducea un Ferrari roșu  i-a marcat destinul și l-a motivat să intre în domeniul investițiilor bursiere. Bineînțeles, obstacolele majore – lipsa unei educații adecvate, experiența în specialitate, conexiunile – îl vor împiedica să își îndeplinească visul de-a fi un om de succes și bogat. Ambiția de a-și depăși condiția l-a îndreptat spre acele programe destinate persoanelor dornice să se formeze într-un domeniu și, astfel, a găsit locul care să accepte micile sale sarcini în schimbul facturilor sosite mereu la intervale regulate. Dean Witter, o societate din San Francisco, a fost printre primele interesate de Chris, dar cu condiția ca acesta să accepte stagiul de zece luni. Prima lui șansă se dovedește un eșec, fiindcă la interviu, Chris s-a prezentat într-un tricou și cu niște jeanși murdari. Ar fi putut să inventeze o poveste care să explice bizara apariție, în acea ținută, în acel context, dar Chris a preferat să spună adevărul: că era falit și soția sa îl părăsise împreună cu copilul lor. Din fericire, o personană dintre cele care îl chestionau în vederea angajării trecuse recent printr-un divorț dificil și a empatizat cu Chris. Drept urmare, i-au acordat râvnita șansă de a face parte dintr-un program de formare în acea antrepriză. În 1987, Chris și-a fondat la Chicago, prima sa societate: Gardner Rich. Printre primii săi clienți s-au numărat membrii corpului profesoral (pensionari) din Chicago. Nimic din trecutul său nu-l făcea să mai privească în urmă.

15909810_10210970000100954_1035195025_n

Cele trei secrete ale lui Chris Gardner:

1) Trebuie să fii pasionat de o anumită activitate.

Prima regulă, esențială, este aceea de a avea o pasiune, un mare interes și mult entuziasm pentru o activitate. Acest „foc interior” va arde toate barierele și obstacolele. Trebuie avute mereu în vedere dificultățile care se pot ivi pe parcurs; va exista tendința de a abandona și asta s-ar putea repeta destul de des. Totuși, dacă motivația pentru ceea ce vă pasionează este puternică, ea poate călăuzi pașii spre succes. Și Chris a avut de plătit facturi, de cumpărat hrană atât pentru el, cât și pentru copilul pe care îl avea în grijă, dar a găsit mereu ceva care să îi placă și munca nu i se mai părea o corvoadă. Găsiți acele resorturi care să vă facă să vă treziți din pat în fiecare dimineață; nu trebuie să câștigi enorm pentru a fi fericit în pielea ta, de altfel, nu e bine să devii sclavul muncii și al banilor, ci doar să îți găsești echilibrul.

2) Să fii mereu mai bun decât crezi tu că poți fi.

Chiar dacă vei avea eșecuri, nu trebuie să capitulezi. Dimpotrivă, dacă te lași copleșit, vei fi secătuit de energie și, astfel, se reduc șansele de a te redresa și de a-ți relua activitatea. Prin urmare, nu scuzele sunt cele de care ai nevoie, ci motivația. Mama lui Chris l-a încurajat tot timpul și a susținut că visurile mărețe pot face parte și din viața lui. Ea însăși i-a fost un prim model, fiindcă nu e lesne să ai doisprezece copii, să te părăsească soțul și să te descurci mereu singură. Pentru a-și întreține familia, mama lui Chris a abandonat școala, dar și-a ambiționat fiul să își valorifice potențialul și să prețuiască educația. Chris spunea adesea: „Dacă ai moștenit ochii de la tatăl tău, iar nasul de la mama ta, chiar nu poți schimba nimic, fiindcă este patrimoniul tău genetic, dar pe cel (patrimoniul) spiritual îl poți modifica. Eu chiar așa am făcut. Chiar dacă mama mea și-a refuzat împlinirea multror visuri, mi-a inoculat altele: Fiule, dacă vrei, tu chiar poți să câștigi un milion de dolari.” Cultivându-ți, cu atenție, aptitudinile, urmându-ți aspirațiile, având mereu obiective clare și ambițioase, poți face asemenea eforturi încât vei putea obține, pe merit, cinci mii de dolari. Gardner respinge teoriile potrivit cărora cu toții suntem „rezultatele” mediului în care am copilărit: „According to that school of thought I should have become another alcoholic, wife-beating, child-abusing, illiterate loser.” Din contră, el mărturisește că alegerile pozitive, încrederea în sine, insuflate de mama sa, dar și sprijinul primit din partea altor persoane l-au călăuzit pe drumul bun: „I chose light, from my mother, and from others with whom I don’t share a single drop of blood, and I embraced it.

3) Nu uita niciodată de unde vii.

Trebuie să ai întotdeaua în vedere ajutorarea celor din jurul tău. Chiar și Chris a avut o contribuție semnificativă în comunitatea sa. Și-a ținut mereu promisiunile, a rămas disponibil și accesibil. În Chicago, a construit o antrepriză care să le ofere ajutor tinerilor dornici să îndeplinească anumite stagii în companiile financiare. Drumul către izbândă a fost unul lung și plin de obstacole, mărturisește Chris. Tocmai de aceea, și-a amintit mereu care îi sunt rădăcinile și nu s-a dat deoparte de la a oferi, la rândul său, ajutor. Oricine are nevoie de un imbold pentru a înainta pe calea succesului. Gardner mărturisește că: „Chiar dacă sunt foarte ocupat, încerc să ies și să mă plimb pe stradă cu scopul de a-mi aminti de unde vin și unde am ajuns; numai așa pot realiza fiecare etapă parcursă. Cel mai simpatic mod poate fi să te plimbi pe străzile din Chicago, New York ori San Francisco și să te întâlnești cu cineva care să-ți spună: „Hei, nu vă mai aduceți aminte de mine, cu siguranță, dar aș vrea să vă mulțumesc pentru că m-ați ajutat să intru în antrepriză.” Nu mă pot gândi la un mod mai bun decât acesta de a-i aduce, astfel, un omagiu mamei mele.”

Astăzi, multimilionarul Chris Gardner se află la conducerea unor antreprize (cotații de bursă), ține conferințe, are public fidel în peste cincizeci de țări și duce o viață superconfortabilă din punct de vedere financiar. A făcut numeroase donații unor orfelinate, ba chiar i-a vândut, lui Michael Jordan, acel Ferrari roșu (declicul din viața sa). Subliniază, stăruitor, că succesul depinde doar de forța de a te lupta mai întâi cu tine:„You can be down and out, but only as down as you let yourself be.

Urmați, cu tenacitate, cele trei „secrete” ale lui Chris Garder – găsiți-vă o activitate care să vă pasioneze, fiți mereu mai bun decât credeați că sunteți și nu uitați niciodată care vă sunt rădăcinile -, viața poate va avea un alt fel de gust.

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , , ,

Lumina Sfântă

E primăvară iar şi aripi proaspete leagănă ornicul vremii deasupra speranţelor noastre. Muguri cruzi, muguri calzi înţeapă aerul de April. Cu sufletul hoinărind prin livezile năpădite de flori şi parfumuri de-nceput, n-ai cum să te laşi doborât de melancolii păguboase, resemnare, disperare sau apatie. E primăvară iar şi căutăm din nou drumul speranţei!

De mai bine de două mii de ani, sărbătoarea Învierii se aşteaptă împodobită de mâinile curate ale celor care o văd ca pe o speranţă a renaşterii şi înălţării spre o altă Lumină. Religia, dar, mai ales, creştinismul, este un mod de viaţă – un fel de-a fi în Univers, un fel de-a vedea Natura şi pe aproapele tău; ea dă sens şi profunzime existenţei, oferă nesperate şi înviorătoare răspunsuri. Dintotdeauna, la români, Paştele a semnificat sărbătoarea Învierii, dar a fost şi metafora mirifică a descătuşării de moarte. Sfânta taină a Învierii devine însemnul – cu aură divină-, triumfului unui adevăr de credinţă, de existenţă umană. Paştele rămâne, pentru că a fost şi va fi, sărbătoarea de suflet a românilor ortodocşi, rămâne simbolul sfânt al descătuşării şi al credinţei în mai Bine şi mai Frumos.

Reperele nerătăcitoare ale spiritualităţii creştin-ortodoxe nu se constituie în dovezi evidente ale existenţei lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu stă sub semnul “dovezilor”. Pentru acela care crede în Dumnezeu şi în Sfânta Lumină (de la Ierusalim) este un semn al faptului că Cel de Sus nu stă departe de noi, ci ne veghează şi ne poartă de grijă atâta vreme cât nu ne rupem de Adevăr. “(…) Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea”. (1 Corinteni 13,)

În lumea de astăzi, uşor se poate sesiza o greşită “ierarhizare” sufletească. Au fost date uitării iubirea aproapelui, cinstea, sinceritatea, dragostea curată (fără meschinării şi interese ascunse), respectul faţă de părinţi; lumea a uitat cinstirea înaintaşilor şi smerenia în faţa icoanei sfinte.

Sărbătoarea Învierii este încărcată de semnificaţii, dă omului încredere şi speranţă: încă nu suntem singuri şi neocrotiţi în faţa sorţii. Speranţa şi viaţa nu se termină aici, existenţa spiritului este veşnică. Sărbătoarea Învierii are darul de-a sădi şi de-a (re)deştepta în fiecare dintre noi Iubirea, Cinstea, Adevărul, Binele, Iertarea. Nimic din ceea ce are frumos şi înălţător omenescul nu-i este străin credinţei.

Jertfa de sine a Mântuitorului este cea mai înaltă şi mai emoţionantă pildă din câte se pot oferi omului. Exemplaritatea absolută: ispăşind prin Sine, Mântuitorul ispăşeşte pentru om şi în locul omului. Ridicându-se pe cruce, Hristos se ridică în noi, jertfa Lui este preţul credinţei noastre, iar Învierea Lui este leagănul etern al speranţei omeneşti într-o altfel de lume, mai bună şi mai drept aşezată. Respectând legile universale, rămânem în acord cu Natura din care facem parte. Să luăm exemplul ei! Să vedem în explozia de viaţă şi de puritate a Naturii, în bucuria şi frenezia de viaţă pe care Domnul le dăruieşte – în aceste clipe -, tuturor vieţuitoarelor, calea izbăvirii noastre, şansa unică de-a deveni ori redeveni Oameni.

La sărbătoarea Învierii, când Lumina Sfântă biruieşte întunericul, sufletul îşi află din nou nădejdea că dincolo de viaţă este VIAŢĂ.

Să luăm, dară, Lumină!

lumanare

 

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Brăţara de aur

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea

Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.

Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea   m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.” Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).

Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.

Bratara de aur

Actrița Felicity Jones în rolul Catherine Morland din serialul ”Northanger Abbey” realizat de Jon Jones © Granada Productions

De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală. Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.

Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Brăţara de aur

Scris de pe aprilie 18, 2020 în Înţelepciune, Creştinism, Educaţie, Eseu, Lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

 Angelina Jolie strălucește din nou pe coperta ediției americane a revistei Elle. Populara actriță, care se pregătește pentru lansarea unui nou blockbuster (Maleficent: Mistress of Evil) e șic și strălucitoare (stilist: Elizabeth Stewart) într-o serie de fotografii realizate de fotograful Alexi Lubomirski.
Pornind de la rolul interpretat de celebra actriță, Maleficent, în care a fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop, jurnaliștii americani o „descos” pe Jolie, căutând să dezvăluie „întăriturile” acestei femei celebre. Recent realizată, pelicula Maleficent 2/ Suverana Răului propune o abordare modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit. Iată cum explică Angelina Jolie necesitatea existenței acelor „fete rele” într-un material ce va apărea în ediția din septembrie 2019 a revistei Elle.

«Care este de fapt puterea unei femei libere (trup și spirit) și de ce a fost percepută drept periculoasă atâta timp? În trecut, chiar în Vechiul Testament, exista o frază care a fost tradusă literal: „Nu lăsa o vrăjitoare să trăiască”. Așa se explică de ce mii de persoane au fost persecutate și ucise pentru presupuse acte de vrăjitorie/ magie, numai dacă amintim procesele din epocile timpurii din Europa, apoi din Lumea Nouă/ America. Majoritatea acestora era formată de femei.

Ca și în cazul teoriei conspirației, orice lucru pe care nu îl poți explica (fie și o simplă îmbolnăvire a unui copil) ar putea fi pus pe seama activității unei presupuse femei malefice. În astfel de cazuri, ele erau văduvele, acele femei aflate în zonele marginale ale societății sau chiar tinere seducătoare, calitățile lor fizice fiind atribuite practicilor ce țin de magie.

Femeile ar putea fi acuzate de vrăjitorie doar pentru că au avut o viață sexuală liberă, pentru că și-au exprimat opiniile despre politică, religie sau pentru că pur și simplu s-au îmbrăcat diferit. Cu siguranță, dacă aș fi trăit în acele vremuri, aș fi fost pusă să ard pe rug doar pentru că am ales să fiu eu însămi.

Acuzația de vrăjitorie a fost folosită pentru deținerea unui anumit control și pentru punerea sub tăcere a femeilor în aproape toate societățile și în fiecare secol. Ioana dArc a fost mistuită de foc în Franța secolului al XV-lea pentru idolatrie și erezie, inclusiv pentru faptul că a purtat straie bărbătești. Inițial, acuzaţiile la adresa ei pomeneau despre anumite practici (dansa la miezul nopții în jurul unui copac) ce erau descrise ca fiind vrăjitorești.

Este atât de ridicol, încât pare aproape amuzant să consideri că o femeie care dansează sau cântă în public este privită ca fiind indecentă în multe țări chiar și astăzi. Iată cum, șase secole mai târziu, fetele din Iran care postează videoclipuri sau dansează sunt categorisite ca având un comportament inacceptabil și se consideră că încalcă în mod vădit dogma religioasă.

Încă din vremuri imemoriale, femeile care se răzvrăteau chiar și în mod involuntar împotriva a tot ceea ce reprezenta normă, erau etichetate imediat ca fiind „ciudate”, „nelegiuite”, „periculoase”. Ce surprinde este maniera în care acest tip de prejudecăți a persistat de-a lungul secolelor și încă mai „colorează” lumea în care trăim. Este uimitor cât de des femeile care candidează pentru funcții politice în țările democratice sunt descrise drept „vrăjitoare”. Dacă se reunesc astăzi mai multe femei puternice, imediat se va spune că se adună pentru a semna un pact cu diavolul. În multe țări, femeile care susțin drepturile omului sunt încă etichetate„deviate”, „mame rele”, „dificile” sau „libertine”.

În munca mea, deseori călătoresc în țări unde știu că, dacă aș fi cetățean acolo, opiniile și acțiunile mele ca femeie m-ar putea expedia în închisoare sau m-ar expune pericolului fizic. Apărătoarele drepturilor omului din întreaga lume sunt încarcerate pentru părerile lor politice sau pentru apărarea lor sau a celorlalți, dovedind un curaj greu de imaginat. Adesea, în numele religiei, tradiției sau culturii condamnă progresele lumii moderne, iar independența și energia creatoare a femeilor sunt încă deseori văzute ca o forță periculoasă care trebuie controlată. Să luăm în considerare aproximativ 200 de milioane de femei și fete în viață astăzi, care au suferit mutilări genitale. Sau cele aproximativ 650 de milioane de femei și fete din întreaga lume care au fost silite să se căsătorească înainte de a împlini 18 ani.

«Adesea, le spun fiicelor mele că lucrul cel mai important pe care îl pot face pentru ele însele este să își dezvolte inteligența. Nu există nimic mai atrăgător – sau încântător – decât o femeie independentă, stăpână pe propriile opinii».

Mii de femei și fete sunt ucise de membrii familiei în așa-numitele „crime de onoare” anuale, drept pedeapsă pentru exercitarea propriei voințe. În această vară, când mii de femei sudaneze au ieșit pe străzile din Khartoum cerând alegeri libere în țara lor, s-a ordonat lovirea fetelor și s-au înregistrat numeroase violuri, în mare parte făcute de forțele de securitate.

Nimic din toate acestea nu e menit să respingă sau să redea pentru o clipă abuzurile teribile făcute și împotriva bărbaților și a băieților – inclusiv acuzațiile moderne de „vrăjitorie”. Dar, uitându-ne în întreaga lume, trebuie să ne întrebăm: de ce se cheltuie atât de multă energie pentru a menține femeile într-o poziție secundară?

Analizate în această lumină, „fetele rele” sunt doar femei obosite de nedreptate și de abuzuri. Ele sunt femeile care refuză să respecte regulile și codurile în care nu cred și pe care nu le consideră cele mai bune pentru ele însele sau pentru familiile lor. Sunt acele femei care nu vor renunța la vocea și drepturile lor, chiar cu preţul vieții. Dacă există atâta răutatea, atunci lumea are nevoie de „femeile rele”.

Este de asemenea adevărat că femeile nu se trezesc în fiecare dimineață dorind să se lupte. Vrem să fim capabile de blândețe, pline de grație și de iubire – nu toată lumea se naște pentru a lupta. Și chiar nu avem puteri magice. Ceea ce avem noi este capacitatea de a ne susține reciproc și de a lucra cu bărbații valoroși, care apreciază și respectă femeile, considerându-le ca fiind egalele lor.

Îmi amintesc de un tată, pe care l-am cunoscut prima dată când am fost într-o tabără de refugiați afgani, din Pakistan, în timpul guvernării talibanilor. Fusese așa de rău bătut, încât i se îngălbeniseră ochii din pricina leziunilor la nivelul ficatului, doar pentru că și-a trimis fiicele la școală. Îmi amintesc apoi de soția unui sirian, care paralizase după ce a fost împușcată în coloana vertebrală de un lunetist. Acesta era protejată de soțul iubitor și devotat, trăind într-o tabără de refugiați, fără nicio șansă de a pleca altundeva. Nu pot să nu fiu mândră de fiii mei pentru că își respectă surorile, se respectă între ei și vor deveni bărbați adevărați. Descoperirea propriei meniri în viață trebuie să ne facă să lucrăm cu noi înșine. Și tot femeile pot ajuta, grație instinctelor lor, la adaptarea pentru noile nevoi ale societății.

Poate fi greu să ne găsim timpul necesar ca să ne întrebăm cine vrem să fim cu adevărat – nu ceea ce noi credem că ceilalți vor aproba sau vor accepta, ci cine suntem cu adevărat. Când te asculți pe tine, poți alege să faci pasul înainte și să înveți și să te schimbi. Îmi amintesc când eu am făcut acest pas: când aveam 20 de ani, întâlnind refugiați în Sierra Leone, când se încheia un brutal război civil. Am înțeles pentru prima dată nivelul de violență care există în lume și ce însemna realitatea vieții pentru milioanele de persoane afectate de conflict și prigoană. Cred că așa am descoperit sensul muncii și scopul vieții mele.

De multe ori, le spun fiicelor mele că cel mai important lucru pe care îl pot face este să-și dezvolte mintea/spiritul. Vă puteți pune mereu o rochie drăguță, dar nu contează ce purtați la exterior dacă mintea nu este puternică. Nu este nimic mai atrăgător – aș putea spune chiar fermecător – decât o femeie independentă, cu cu o voință puternică și cu păreri proprii.

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina».

Traducere și adaptare după articolul din revista ELLE

Articol publicat ]n revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

Scris de pe aprilie 15, 2020 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Anti-spleen

“Pentru că amintirea iubirii tale îmi aduce atâta bogăție, disprețuiesc să schimb cu regii soarta mea.” (Shakespeare – Sonete)

Februarie mi se pare unul dintre momentele cele mai confuze, cele mai controversate ale anului. În simetria anului, februarie este un fel de “noiembrie întors”. Frigul se furișează între vertebre, nevroza, plictisul și somnolența – visul urât se prelungește. În real, coșmarul glisează în cotidian, granițele dintre adevăr și închipuire se șterg. Devine din ce în ce mai greu să ne purtăm copilăria, iubirile și luciditatea maturității ca pe un steag de luptă. Suspansul și tumultul de fiecare zi lasă loc unui freamăt duios-molcom al ființei noastre risipite printre luminile și umbrele timpului, în graba noastră de a fi.

Determinismul crud al legii karmice este adesea înlocuit cu speranța mântuirii sufletului și ca o consecință a vindecării.

În spiritualitatea creștină, Evagrie Ponticul a introdus cele opt patimi ale sufletului – generatoare ale tuturor maladiilor sufleteşti – sub numele de “gândurile cele mai generale ale răutății”. Acestea sunt asemenea comandanţilor care trag după ei o armată de păcate. În capitolul VI al Praktikos-ului său, Evagrie Ponticul indică aceste gânduri după cum urmează: lăcomia pântecului, desfrânarea, iubirea de arginți, întristarea, mânia, trândăvia, plictiseala, slava deșartă, mândria.

Anti-spleen“Duhul akediei” este considerat de cuviosul Evagrie cel mai rău dintre demoni. Până la Evagrie, akedia/ acedia avea sensul clasic de neglijență, lipsă de interes. Evagrie este cel dintâi care a identificat demonul akediei cu “demonul amiezii” din Psalmul 90. Se poate spune că a fost precursorul părintelui psihologiei abisale: Kierkegaard. Predispoziţia nu-i numai înnăscută, ci şi întărită prin practicarea păcatului personal.

Azi, în lumea noastră secularizată, în care individul se simte adesea la fel de singur ca într-un pustiu, demonul cumplit al akediei capătă trăsăturile neurasteniei și chiar ale depresiei cu tendință la sinucidere. Raportarea obsesivă la propria  persoană produce, din păcate, o hipertrofiere a orgoliului, o autosuficiență. “Cea mai frumoasă dintre vicleniile diavolului este de a vă convinge că el nu există.” (Charles BaudelaireLe Spleen de Paris)

Rugându-ne necontenit și încordat, duhul akediei va fugi; se impune, însă rânduială şi măsură în orice lucru de la care să nu ne abatem. “Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (1 Corinteni, cap. 13)

(foto: Anka Zhuravleva)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Nicole Kidman: “Mi-ar plăcea să las imaginea unei femei care a fost capabilă de a iubi”

Cea mai celebră actriță australiană a fost invitată recent, la Printemps Haussmann, să inaugureze vitrinele pregătite pentru Crăciun. Cu această ocazie, s-a închegat o mică discuție cu starul australian despre eleganță, horticultură și… Isabelle Huppert.

De sub cupola Art deco a marelui magazin din Paris, care pare o adevărată catedrală, s-a ivit făptura cu un ten translucid, cu ochii precum albastrul lagunei, cu o voce  dulce, având o alură virginală. În ținuta sa, cu o fustă-creion, de un verde smarald care-i conferă aspectul unui trandafir, Nicole Kidman este ireal de mare. Prea mare, prea diafană, prea inaccesibilă pare o apariție boticelliană (Annunciazione di Cestello), purtându-și buclele blonde, picioarele interminabile, înveșmântată în muselină de-un albastru celest. Vorbește șoptit, ca la o confesiune, povestește cu prudență și ironie, te hipnotizează cu privirea și-și lasă la vedere cerceii în formă de scorpion, care coboară spre gâtul ei lung.

MFIG-KIDMAN1257-1m

Nicole Kidman poartă o bluză din voal albastru și o fustă-creion din bumbac verde, Fendi, a fost coafată de John Nollet și machiată de Christophe Danchaud

Și-asta ca să-ți amintești că în spatele acestui aer angelic se ascunde chiar eroina enigmatică din Eyes Wide Shut de Stanley Kubrick sau ucigașa din To Die For de Gus Van Sant? Nu știi dacă Miss Kidman, la cei cincizeci de ani și-un Oscar, e înger sau demon. Îți amintești doar că la momentul în care i s-a conferit o stea pe celebra „Hollywood Walk of Fame”, a rostit o replică devenită celebră: „Niciodată nu m-a încântat ideea că, peste ani, oamenii vor călca peste mine.” Ea pare să nu-și amintească  de replica aceasta, dar surâde ca o madonă, cu ochii plecați, așa cum face un copil care a pus mâinile pe borcanul de dulceață.

Fendi: o pasiune pentru Karl

Fendi, partener al casei Printemps Haussmann pentru sărbătorile de la sfârșitul anului, prezintă o vitrină de Crăciun cu tema călătoriei și cu un pop-up store feeric, situat în atriumul/curtea iterioară (a) marelui magazin.

„De ceva timp, am devenit o bună amică a casei și, de ceva mai mult timp, a directorului casei de creație, genialul Karl Lagerfeld, care prelungește viața acestei mărci mitice cu fabuloasele sale colecții, veșmintele luxoase, în care el știe să îmbine texturile, asimetria rochiilor, bluzele cu volane precum cea pe care eu o port astăzi, lejere, feminine, sexy, confortabile. Fendi este dintre puținii care știu să combine blana, lâna, antilopa sau crocodilul. Acest dezmăț din materiale este inedit. Și, ceea ce mă atrage, este relația privilegiată pe care casa a întreținut-o cu cinemaul italian, când Fendi  îmbrăca starurile de la Cinecittà, Sophia Loren sau Silvana Mangano.”

Moda: „Este indispensabilă fiindcă e un mijloc de amuzament. Să schimbi look-ul, identitatea și starea. Îmi place să port veșminte frumoase. Pentru mine, acestea sunt opere de artă. Am o deosebită afecțiune și admirație pentru designeri precum Raf Simons, Calvin Klein și, bineînțeles, Karl. Reprezintă, pentru mine, artiștii, artizani ai posterității. Nu-mi place cuvântul empowerment, pe care îl utilizăm mereu când vrem să le sugerăm femeilor să se afirme.

O femeie nu are nevoie de nimeni ca să știe ce imagine vrea să aibă. Ea știe întotdeauna să se îmbrace pentru orice situație: când merge să se angajeze, când vrea să obțină un rol sau când  vrea să seducă.”

NICOLE KIDMAN, PARIS 7/11/2017 Hair: John Nollet Makeup: Christophe Danchaud Blouse en voile de coton bleu ciel et jupe crayon en coton stretch vert émeraude, FENDI

Modele ale stilului

„Desigur, Katharine Hepburn în The Philadelphia Story de George Cukor, cu rochiile sale din muselină și pantofii cu strasuri. De asemenea, e Catherine Deneuve în Belle de jour, cu hainele sale clasice de burgheză rătăcită. Cred că o astfel de imagine e imbatabilă.”

 Obiectele de bază

„Tricoul și un jeans. Totuși, fiicelor mele nu le place când sunt îmbrăcată simplu. Când mă duc să le iau de la școală, trebuie să fiu înveșmântată precum o doamnă, cu fustă, pantofi cu toc înalt și bine cizelată (machiată & coafată). Fetițele mele sunt foarte, foarte… fetițe. Ele îndrăgesc rochiile, pantofii cu paiete și tutu-urile. Duminica, când mergem la liturghie, ele se gătesc ca în gravurile de modă.”

Nashville

„Când l-am întâlnit pe soțul meu, Keith Urban, nu aveam casă, nu aveam vreo ancoră. Nimic nu mă reținea nicăieri. Atunci, el mi-a spus: Să mergem în Nashville, e orașul meu. Acolo, muncesc eu. I-am răspuns că mi-a găsit acea home sweet home în care mi-ar plăcea să merg cu plăcere. Și iată. Trăiesc în Tennessee. Aici sunt râuri, lacuri și păduri în care să ne plimbăm cu copiii noștri. Avem și o grădină de legume. Anul viitor, intenționez să obțin o diplomă în horticultură. Mama mea se ocupa de grădinărit. În copilărie, o vedeam adesea întorcându-se din bush-ul australian, plină de julituri pe brațe și pe picioare, dar încărcată cu ciupercile pe care le culesese. Era radioasă. De la ea am învățat că pădurea este locul în care îți poți găsi pacea. De fapt, fericirea rezidă în culesul florilor din grădină, alături de copii, la sfârșitul zilei și să te lași îmbătat de parfumul de iasomie.”

'Inside Llewyn Davis' Premiere - The 66th Annual Cannes Film Festival

Photo by Dave J Hogan/Getty Images

Îndrăzneala

„Este pofta. Înseamnă cheful de-a construi, de-a evolua și chiar de-a te pune în pericol. De asemenea, înseamnă să accepți să fii vulnerabil ca să poți depăși o stare. Eu cred că am făcut dovada cutezanței mele, realizând anumite filme, așa cum sunt cele recente, turnate alături de cineastul grec Yórgos Lánthimos, The Killing of a Sacred Deer sau Destroyer, un thriller de Karyn Kusama.”

Eternitatea

„Mi-ar plăcea să las imaginea unei femei care a fost capabilă de a iubi – familia sa, meseria și viitorul său. Să știi să iubești înseamnă cel mai mult. Să fii pasionată este indispensabil în viața personală, dar și în cea profesională. Și nu e deloc ușor, fiindcă trebuie să știi să accepți și eșecul și decepția și chiar să pierzi ființe dragi. Deși sunt fragilă, sunt rezistentă la șocuri. E forța mea. Când mă simt mâhnită, o sun pe sora mea, Antonia, pe care o și văd apoi. Ea locuiește în Singapore, alături de cei șase copii. Îmi las capul pe umărul ei și mă simt foarte bine. Această osmoză e naturală. Vine din faptul că am dormit în același pat, că ne-am jucat împreună, ne-am pierdut tatăl împreună și, atunci când mama era bolnavă, tot împreună ne-am ocupat de ea. Ne susținem reciproc. Tocmai și-a obținut, prin corespondență, diploma de avocat. Mi-a spus că și-ar dori să ajute lumea.”

Eleganța

„Fără îndoială, este cel mai greu să o exprimi. Tocmai am zărit o femeie mergând pe stradă. Purta un mantou de culoarea mierii și o eșarfă ocru care flutura. Probabil că eleganța înseamnă să știi să pui lucrurile laolaltă ca să obții armonie. Ca într-un tablou impresionist în care rozaliul care însoțește verdele conferă lumină într-un apus. Acea femeie mergea plină de siguranță și lejeritate, în egală măsură, era o imagine a libertății absolute. Și, de asemenea, a eleganței.”

Isabelle Huppert

„Tocmai am primit de la ea un email, în care-mi spunea că ar fi bucuroasă să lucrăm împreună. Pentru mine, e ca o soră. Este frumoasă, complexă, pasională și mereu în formă. Dar trebuie să știi să o tratezi cu delicatețe.”

Angajamente

„Mi-am dăruit vocea și timpul Unifem, cu scopul de a opri violența împotriva femeilor. Mama a fost o feministă și mi-a explicat că e nevoie ca femeile să se considere atât inamici, cât și aliați. Am ascultat, acum cincisprezece ani, un program la BBC, în care se discuta despre fondurile pentru dezvoltarea Cambodgiei (femeile erau instruite în vederea obținerii unei calificări, ca să renunțe la prostituție). Mi-am depus toată energia și am organizat gale de caritate, am strâns bani pentru a acorda o șansă tuturor femeilor din lumea întreagă și pentru a le ajuta să-și recapete demnitatea. Aceasta mi-a dat sentimentul că am un loc al meu în lume.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard din revista Madame (Le Figaro -25 nov 2017)

Articol publicat în revista Catchy.

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web