RSS

Arhive pe categorii: Iubire

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Nume ale păcatelor

Uneori, a trăi înseamnă a trăda…

Viaţa este o trădare; oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa e un trădător. Nu există o formă de viaţă care să poată satisface postulatul nemuririi. A trăi înseamnă (şi) a trăda ceea ce avem mai preţios. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilisă sau romantică a lumii. Aflăm, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire.

Eroii sunt vanitoşi, iar geniile leneşe. Conducătorii, chiar şi cei mai buni dintre ei, se transformă, adeseori, în monştri. Proştii sunt plini de trufie, chiar şi ucigaşii caută aplauzele. Negustorii înşală la cântar, iar înţelepţii la argumente. Preoţii sunt cuprinşi de disperare, deşi ei cântă bucuria. Femeile frumoase îşi machiază chipurile, iar bancherii fură aur.

Nume-ale-pacatelor(foto: Christine von Diepenbroek)

Şi marii scriitori ai omenirii au fost preocupaţi să redea cele şapte păcate capitale. Astfel, lăcomia e rabelaisiană, iar lenea e oblomoviană (Goncharov) şi aristocratică. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc perfect lui Oblomov; el e liniştit ca apele stătătoare.

Mânia e shakespeariană (de fapt, cam toate păcatele pot fi shakespeariene). Lear e unul dintre cei mai renumiţi mânioşi ai scenei lumii. E un tiran “afectiv”: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care îl iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. El se-nrudeşte cu regele din povestea Sarea în bucate. Orgoliul e dostoievskian. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu şi are febra gândului – urâtul care-l macină pe Ivan Karamazov. Orgoliul e o boală a inteligenţei şi, când nu e hybris, e hamartia. Şi, precum în Antichitate, se pedepseşte.

Adeseori, literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrâni strânşi la pungă. Zgârcenia e molièrească. Toţi zgârciţii literaturii – de la personajele lui Plaut la cele balzaciene, de la Inimă rece a lui Wilhelm Hauff la Scrooge şi de la Hagi Tudose la Moş Costache – au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atât de mult, încât i se iartă totul. În forma ei poetică, concupiscenţa e baudelairiană, dar are şi o formă comică – la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă. Invidia e mioritică. Păcatul-păcatelor e, însă, plictiseala. În mare parte, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decât răi. Ei acţionează orbeşte.

***

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de Valoare, de Cerinţe. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de “trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă “numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Pentru a ne mistui lumea, fugim în “universuri” – Plaut şi Sofocle, Molière şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Shakespeare. Căutăm solidarităţi profunde pentru a ne păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate ne mai poate echilibra.

Calendar Metafora

Lumea e dublă, mereu ruptă. Viaţa e mereu… nuanţată.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

 

Un celebru scriitor, Honoré de Balzac, mărturisea – prin vocea personajelor sale, că „a simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.” Un punct de vedere asemănător pare să ne împărtășească, în filmul The Girl in the Book, și creatoarea Marya Cohn. The Girl in the Book o aduce în prim-plan pe tânăra Alice Harvey (Emily Vancamp), o scriitoare care încearcă să depăşească blocajul de creaţie. Alice se trezeşte prinsă în capcana unei slujbe de editor junior, care-i solicită – la un moment dat – să se îngrijească personal de relansarea unui bestseller (cartea avea la bază întâmplări din viaţa ei). Astfel, se va re-deschide o fereastră către amintiri  dureroase. Glisând mereu între trecut şi prezent,  tânăra femeie trebuie să găsească puterea de a înfrunta evenimentele tulburătoare pe care le păstrase ascunse în toţi aceşti ani, ca mai apoi să ia decizii pentru a spulbera definitiv demonii trecutului. Ajutată de cea mai bună prietenă, Sadie (Ali Ahn), juna editor își reface puterea pentru a crea și de a redobândi încrederea de sine.

The Girl in the Book 5

The Girl in the Book reprezintă debutul în regie al cineastei Marya Cohn, semnatară și a scenariului pentru filmul lansat în 2015. Viziunea Maryei Cohn (scenariul are nuanțe autobiografice ale cineastei) despre poziția și rolul jucat de femei în lumea literară este una incitantă, cu aspect commercial (cu tentă voit girlish). Cu clare referințe la marea literatură (personajele Alice din opera lui Charles Dodgson / Lewis Carroll sau Lolita din scrierile lui Vladimir Nabokov), pelicula este adaptată publicului din era rețelelor sociale și-a exploziei marketingului digital.

The Girl in the Book 4

Viața trepidantă din Manhattan este bine surprinsă în imaginile realizate de Trevor Forrest și redată de interpretarea subtilă a actorilor din distribuție. Flashbackurile ritmează pelicula („versiunea” Alice la paisprezece ani este actrița Ana Mulvoy-Ten), iar zigzagurile trecut-prezent caută explicații pentru tulburările din actualitate ale eroinei. Când șeful ei, interpretat de Jordan Lage, o solicită pentru re-lansarea cărții de succes a faimosului scriitor Milan Daneker (Michael Nyqvist) derapajele tinerei se accentuează și scot la iveală secvențe dureroase din trecut. Umbrele trecutului capătă contur în ipostaza scriitorului, al cărui prenume face referire directă la cunoscutul om de litere Milan Kundera. Impactul pe care l-a avut relația, inițial de mentor-muză, cu romancierul Daneker a fost răvășitor.

The Girl in the Book 2

În afară de poziția ingrată de „muză-nimfetă”, Alice trebuie să o mai suporte și pe aceea de subaltern al unui șef despotic, care-o tratează ca pe o secretară, ignorându-i calitățile de creatoare. Stabilitatea emoțională devine un punct îndepărtat în istoria acestei fete care se apropia de „borna 30”/„Dirty Thirty”, purtând pe umeri nesuferita povară a copilăriei și-a adolescenței petrecute într-o familie cu veleități și orgolii mari. Tatăl autoritar, Ben (Michael Cristofer), este un renumit agent literar,  iar mama sa (Talia Balsam) a lăsat-o – de mică – în grija soțului faimos, dar și nestatornic.

The Girl in the Book 3

În asemenea situație, Alice „le-a dat replica” refugiindu-se în alcool, legături întâmplătoare /„one-night stands” și scris sub îndrumarea lui Milan. Relația cu bărbatul matur a avut beneficiul stimulării creativității, dar, în egală măsură, și-a derapajelor sexuale. Singura persoană echilibrată cu care stabilește o legătură profundă este Sadie, dar, din păcate, aceasta este mult prea solicitată de viața familială (soțul, Tyler/puștiul de vârstă școlară și un bebe în așteptare). Totuși, providențiala Sadie îi face cunoștință cu Emmett (David Call), un carismatic activist politic.

Când lucrurile păreau să intre pe un făgaș bun, perpetuul autosabotaj apare din nou. Destabilizarea produsă de certurile cu șeful frustrat și apariția neașteptată a expatului Milan o aruncă pe Alice într-o aventură pasageră surprinsă de ființele cele mai dragi: Sadie și Emmett. Aflată, deci, pe orbita tumultoasă, Alice își reconfigurează traiectoria și încearcă să-i recucerească pe cei dragi, abandonând anumite persoane: șeful, Milan și propriul tată. Își concentrează forțele în acțiuni cu efect cathartic, își înfruntă superiorul, se confruntă față în față cu scriitorul care-i exploatase filonul creativ și frăgezimea adolescenței (se folosise de jurnalele fetei, introducându-le în scrierile sale) și-i lasă de izbeliște pe toți în ziua re-lansării cărții. Cele mai des întâlnite clișee despre viața boemă și despre traiul artiștilor din New York capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil realizat de Jessica Brunetto.

Regizor: Marya Cohn
Scenarist: Marya Cohn
Compozitor: Will Bates
Operator: Trevor Forrest
Producător: Kyle Heller, Gina Resnick
Producător executiv: Spencer Medof
Monteur: Jessica Brunetto

Distribuţia:
Emily VanCamp (Alice Harvey)
Michael Nyqvist (Milan Daneker)

Ali Ahn (Sadie)
Courtney Daniels (Lynn)

David Call (Emmett )
Jordan Lage (Jack)
Talia Balsam (Mama lui Alice)

Durata: 88 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Lungul drum al lui Alice către maturizare – The Girl in the Book

Scris de pe mai 12, 2020 în Cinema, Cărţi, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , ,

Când pasiunea face legea – Chocolat

Pentru o zi relaxantă de vacanţă, nu poate fi mai nimerit decât Chocolat, o fabulă cinematografică lejeră, scrisă sub pretextul beneficiilor savurosului produs. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub masca uşor naivă a poveştii şi ne aduce un mesaj pentru toleranţă, libertate şi trăire a pasiunii.

În profunda Burgundie a anului 1959, Flavigny-sur-Ozerain îşi duce traiul patriarhal sub dominaţia moralei rigide, impuse de mai-marii regiunii (primarul – bogătaşul Reynaud).În acest sat monoton, lovit de un vânt nordic (semn rău pentru locuitorii încuiaţi), în mijlocul unei veritabile furtuni de zăpadă, sosesc (în pelerine roşii luminiscente) Vianne (Juliette Binoche) şi fiica ei, Anouk (Victoire Thivisol). Purtată de vânturi, ca un fel de Mary Poppins,  tânăra Rocher îşi găseşte loc în acest ţinut provincial. Va închiria spaţiul unei foste patiserii  de la capricioasa Amande Voizin (Judi Dench) şi va deschide o… “Chocolaterie” (ciocolată cu lapte, ciocolată amăruie, ceşti aburinde cu ciocolată caldă, tort de ciocolată). Interesantă la această ciocolată este însăşi formula (ce-i conferă calități afrodisiace), secret deţinut doar de Vianne.

Alături de fiica ei, sub deviza “Carpe diem”, ea va începe o nouă viaţă printre acei locuitori reţinuţi. Capacitatea magică de a percepe dorinţele ascunse ale oamenilor şi de a le satisface, oferindu-le exact dulciurile de care aveau nevoie, îi convinge încet-încet, pe toţi, să se abandoneze tentaţiilor. Se vor lăsa, pe rând, cuceriţi de Vianne şi de preparatele ei, vor învăţa mai multe despre ei înşişi, despre sufletele lor, despre visele lor pierdute sau doar neglijate.   Lângă Vianne, se vor alinia forţele Binelui, oamenii de bun-simţ (în special femei, cum este Josephine / Lena Olin – victimă a unui soţ abuziv).

Doar arogantul conte Reynaud (Alfred Molina) e de  altă părere, şi anume că delicioasa ciocolată va crea haos în ţinutul lui şi va submina strictul său cod moral. Se vor găsi şi câteva  persoane din administraţia locală care vor spune că produsele de cofetărie au aparteneţă diavolească, iar pe Vianne o consideră o întrupare a Răului. Luptătoare, tânăra femeie nu se lasă intimidată prea uşor. Încrederea în sine a femeii este consolidată şi de pasiunea vagabondului Roux, care  se îndrăgosteşte de ea şi  în care trezeşte flacăra pasiunii. Se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea.

Metafora este detectabilă încă de la începutul filmului, când vocea din off pregăteşte spectatorul pentru poveste cu acel “Once upon a time”, distilând plăcerile. Vianne devine o persoană căutată, fiind asimilată cu libertatea şi plăcerea – interzise de austeritatea moralei acelei epoci (anii ’50 ai secolului al XX-lea). Astfel, tânăra cofetăreasă împarte, în egală măsură, plăcere şi teamă într-un orăşel din ipocriţii ani cincizeci. Simpatica pledoarie, uşor feministă, pentru libertate este susţinută de interpretarea fără cusur a încântătoarei Juliette Binoche, iar “cireaşa de pe tortul de ciocolată” este partenerul ei de joc – rebelul Johnny Depp.

Juliette  Binoche este o Vianne perfectă, care radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni. JudiDench creează un personaj inconfundabil, în partitura excentricei Armande Voizin. Lena Olin o transformă pe Josephine Muscat dintr-o victimă nevrotică, ducând-o spre împlinirea triumfătoare a unei veritabile eroine. Alfred Molina este personajul negativ, tocmai bun pentru a suporta  huiduielile. Întreaga distribuţie sprijină această fantezie, până şi o actriţă veterană, precum Leslie Caron, la mai bine de şaizeci de ani după ce-a câştigat inimile publicului într-un dans cu Gene Kelly în An american in Paris.

O văduvă şi un vagabond boem vor destrăma, alături de oamenii oneşti, legile ancestrale, caduce. Plasat într-un spaţiu din Franța, vorbit în limba engleză, şi populat cu personaje ale căror accente sunt de la peste tot pe hartă, Chocolat transcende locul acţiunii. Chiar dacă e plasat într-un soi de “Fantasyland”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Cu mici ajustări, aşezarea ar putea fi, un oraş din S.U.A., Chile, China sau… România.

Vizionat în orice sezon, fie de Crăciun, fie de Paşte, acest film, asezonat cu o coloană sonoră specială, aduce un mesaj profund moral, în limita în care spectatorul înţelege că bunătatea este măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, fantezia şi umorul vor fi arme ce pot combate, întotdeauna, răul.

Chocolat

Regizor: Lasse Hallström
Scriitor: Joanne Harris
Scenarist: Robert Nelson Jacobs
Compozitor: Rachel Portman
Operator: Roger Pratt
Scenograf: John Frankish, Louise Marzaroli, Lucy Richardson
Costume: Renee Ehrlich Kalfus
Producător: David Brown, Kit Golden, Leslie Holleran
Producător executiv: Bob Weinstein, Harvey Weinstein, Alan C. Blomquist, Meryl Poster
Scenograf: David Gropman
Monteur: Andrew Mondshein

Distribuţia

Juliette Binoche (Vianne Rocher)
Johnny Depp (Roux)
Judi Dench (Armande Voizin)
Alfred Molina (Conte de Reynaud)
Lena Olin (Josephine Muscat)
Peter Stormare (Serge Muscat)
Carrie-Anne Moss (Caroline Claimont)
Leslie Caron (Madame Audel)
John Wood (Guillaume Bierot)

Premii, nominalizări, selecţii

Festivalul internaţional de film din Berlin (2001) – Ursul de Aur, nominalizat: Lasse Hallström
Globurile de Aur (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench
Globurile de Aur (2001) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Juliette Binoche
Globurile de Aur (2001) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Rachel Portman
Globurile de Aur (2001) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2001) – Cel mai bun film, nominalizat: David Brown, Kit Golden, Leslie Holleran
Oscar (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench
Oscar (2001) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Robert Nelson Jacobs
Oscar (2001) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Rachel Portman
Oscar (2001) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Juliette Binoche
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun operator, nominalizat: Roger Pratt
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Judi Dench, Lena Olin
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Robert Nelson Jacobs
Premiul BAFTA (2001) – Cele mai bune costume, nominalizat: Renee Ehrlich Kalfus
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună imagine, nominalizat: David Gropman
Premiul BAFTA (2001) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2001) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Juliette Binoche

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Magic în the Moonlight

Mădălina DumitracheCoerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Magic în the Moonlight

Scris de pe mai 8, 2020 în Cinema, Cultură, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate/adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight/Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Vogue.globo.com

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni. Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care „se simt străini în propria lume”.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat/aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate. Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Scris de pe aprilie 26, 2020 în Cinema, Eseu, Film, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete:

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe aprilie 17, 2020 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web