RSS

Arhive pe categorii: Iubire

Magic în the Moonlight

Mădălina DumitracheCoerența operei lui Woody Alllen poate fi verificată și-n recenta peliculă Magic in the Moonlight. Producția din 2014 reia câteva dintre temele-fetiș ale cineastului (qui-pro-quo amoros, magia iluziei, perioada anilor 1920, cu tot alaiul său de costume și coafuri) ambalate într-o comedie sentimentală.

În veacul trecut, unul dintre cei mai vestiți magicieni din lume era chinezul Wei Ling Soo. În anii ’20, marele artist făcea – cu ușurință – ca un elefant să dispară sub privirile uluite ale publicului berlinez sau își “teleporta”asistenta dintr-un sarcofag direct pe un fotoliu pivotant. Nimeni dintre cei care asistau nu bănuia că sub masca lui se ascunde un englez mai british decât profesorul Higgins din My fair Lady: doct, arogant, scorțos, dar șarmant. Redevenit Stanley Crawford (Colin Firth), acceptă – în culise – o propunere venită din partea unui vechi amic, Howard Burkan, magician ca și el. Provocarea consta în demascarea unui pretins medium, în persoana junei Sophie Baker (Emma Stone), o aventurieră din America, sosită în viligiatură, pe riviera franceză (Côte d’Azur).

film

De-ndată ce-a poposit în sudul Franței (la reşedinţa familiei Catledge), sub o falsă identitate, începe “operațiunea” deconspirării, știut fiind faptul că îl pasiona demascarea șarlatanilor specializați în spiritism. Singura formă de supranatural pe care Crawford o acceptă este aceea care vine prin surprindere, neprovocată. Tânăra Sophie este drăguță și vizibil înzestrată, are darul de-a ghici ceea ce nu…știe. Desigur, scepticismul unora va avea de suferit, la şedinţele unde sunt toţi invitaţi întâmplându-se destul de multe lucruri stranii sau pur şi simplu magice, care vor influenţa până şi relaţia tensionată dintre cele două personaje. Splendoarea peisajelor franceze și farmecul tinerei de peste Ocean încurcă planurile britanicului. Încet-încet, Stanley simte cum i se mișcă pământul de sub picioare căci se înșelase: invizibilul ar putea exista.

film 2

Prin urmare, viața ar putea avea un sens? Universul ar  fi în stare, totuși, să implice existența lui Dumnezeu! Nietzsche își reglase bine socoteala. Buimăcit și destabilizat, Stanley imploră milă divină. Să vezi, într-o producție, marca Woody Allen, un bărbat care se roagă este  șocant. Cu toate astea, cineastul rămâne la fel de cinic și, parcă, mai posomorît ca oricând; nu mai încearcă să pătrundă gândurile oamenilor, le acceptă așa cum sunt, contradictorii și extravagante. Desigur, mulți dintre pesimiști se vor regăsi în optica sa: traseul nostru pe pământ este un dezastru, viitorul nu poate fi decât unul întunecat, iar eternitatea este…interminabilă. Privind figura lui Stanley, pesimiștii vor resimți doar un disconfort și   vor regăsi o viețuire atroce. Cu toate acestea, Woody Allen admite, odată cu acest film, că pot exista și ființe precum Sophie: nu este tocmai candidă, dar nici perversă. Ea este doar o magiciană ce-și exploatează farmecul personal pentru a-și face viața mai plăcută. Tânăra este întruchiparea perfectă pentru acel  “je-ne-sais-quoi”, ce o face să devină indispensabilă pentru oricine.

film 3

Magic in the Moonlight este unul dintre cele mai savuroase filme noi produse de Allen. Lumina excepțională (Darius Khondji) ajută privitorul să descopere supranaturalul din opera artistului, într-o sărbătoare coloristică à la Gatsby. Neobositul cineast și-a plasat comedia în pitorescul peisaj din Provence ca să-și asigure un cadru propice pentru intriga ce presupunea participarea înaltei societăți (cosmopolită) de la acea vreme. În acest twist scenaristic, dialogurile cizelate de Allen antrenează un cuplu actoricesc plin de talent și de inspirație.

Regăsim un ursuz Colin Firth ce nu-i poate rezista seducătoarei Emma Stone, amorezi captivi într-un veritabil marivodaj. Așa cum deja ne-a obișnuit, Woody Allen se bizuie, mai mereu, pe aportul actorilor, bine aleși. Dacă în Blue Jasmin (2013), povara tramei narative a dus-o Cate Blanchett, în Magic in the Moonlight, interpreții par să radieze în sclipirile orbitoare ale luminii. Jocul lor induce o lejeritate înrudită cu beția simțurilor, amorțite de șampania savurată sub înăbușitoarea căldură a soarelui de după-amiază de vară. După un amețitor joc de-a șoarecele și pisica, Colin Firth și Emma Stone se lasă purtați de fericire. Bucuria contagioasă pare să fie motivul principal al acestei comedii: jocul, bluful, deliciul tentației și confruntarea. Magia se naște când două ființe diametral opuse cedează în fața farmecului celuilalt. Vraja și desfătarea sunt, apoi, induse și publicului.

Cu Magic in the Moonlight,Woody Allen a reușit să facă să vibreze – la unison – speranța, umorul și melancolia, fără pathos sau complezență.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum, Edward Walson
Monteur: Alisa Lepselter

film 4
Distribuţia:
Emma Stone (Sophie Baker)
Colin Firth (Stanley Crawford)
Marcia Gay Harden (Dna. Baker)
Jacki Weaver (Grace Catledge)
Hamish Linklater (Brice Catledge)
Eileen Atkins (Vanessa)
Erica Leerhsen (Caroline

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Magic în the Moonlight

Scris de pe noiembrie 9, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Provocarea lunii noiembrie – Sweet November

Noiembrie e ceasul tristeților obsedante, al melancoliilor nezăgăzuite. Aflat într-o cumpănă frântă, cu traista timpului aproape golită, anul își plânge sieşi pe umăr trecerea-petrecerea. Târziul toamnei este crepusculul remuşcării, momentul când toate amintirile dor, când nădejdile, laolată cu iubirile, hibernează.

Sweet-NovemberPoate de aceea și unii realizatori de neomelodrame cinematografice (Sweet November, Autumn in New York) au ales această perioadă a anului pentru a plasa timpul acțiunii filmelor într-un acord cu tema. Unii suferă de depresie. (“I don’t have a month. Time is money.”) Li s-au dedicat numeroase pelicule la Hollywood – Nelson Moss (Keanu Reeves) din Sweet November pare a fi cel mai izbutut pentru bărbaţi, iar Ally McBeal (Calista Flockhart), din serialul Tv cu acelaşi nume, este potrivită pentru idealul feminin de middle class workaholic.

Se trezesc, de regulă, înainte de opt şi se culcă după miezul nopţii. Sunt victime ale blocajelor matinale din traficul urban. Lucrează în clădiri noi, securizate, de birouri. Se întrețin cu multivitamine şi mănâncă bio. Se constituie în publicul-ţintă al diverselor tipărituri care şi-au definit targetul: 25-40 de ani, studii superioare, dinamism, carieră, venituri peste medie. Au păreri proprii despre lume şi viaţă şi aşteaptă ocazii pentru a le susţine cu argumente solide. Gândesc pozitiv. Sunt conştienţi că există o psihologie a succesului şi, în general, încearcă inconştient să o aplice. Întreaga lor viaţă se învârte în jurul valorii de succes în carieră şi a capcanelor  monetare.

În Sweet November, Sara (Charlize Theron) alege, în fiecare lună a anului, un bărbat căruia îi propune să producă schimbări în viaţa lui şi să îl facă fericit. Sara este un spirit liber, o fire boemă, care stabileşte un pact cu fiecare dintre cei care-i travesează viaţa în acele luni, fiecare dintre aceştia trebuie trăiască după regulile stabilite de ea. Întorsătura “destinului” (scenariului) face ca luna noiembrie să-i fie alocată lui Nelson Moss (Keanu Reeves), un împătimit al muncii din publicitate. Întâlnirea dintre cei doi are loc la o testare pentru redobândirea permisului de conducător auto, când Sara întârzie şi apoi face atmosferă în sala de examen. Posacul Nelson se comportă nepoliticos, de aceea Sara se decide “să îl salveze” – îl invită să petreacă o lună, alături de ea,  în apartamentul din Potrero Hill. În felul acesta, ultra-ocupatul bărbat va intra în “proiectul” Sarei, în speranţa ca el să devină fericit.

Pelicula, semnată de Pat O’Connor, este un remake după Sweet November din 1968, cu Sandy Dennis şi Anthony Newley. Actualizarea din 2001 este una mai tonică, chiar dacă-i lipseşte tema muzicală, original interpretată de Newley: “… Sweet November-er-wah-wah-wah.” Producătorii au ales o distribuţie strălucitoare, având în vedere cota de piaţă a celor doi interpreţi – Charlize Theron şi Keanu Reeves -, dar au înlăturat glamourul şi-au transformat-o pe statuara actriţă într-o hipiotă pusă pe şotii.

Scenele în care cei doi se vor război pe obiectele la care Nelson ţinea, ca orice om dependent de muncă, sunt dintre cele mai puţin credibile. Figura amar-taciturnă a bărbatului se schimbă destul de rapid şi se lasă cuprins de farmecul inegalabil al fetei colorat îmbrăcate, la fel cum va cădea pradă vieţii lipsite de borne temporale. Versiunea douămiistă aduce ca schimbare ideea de-a trăi sub acelaşi acoperiş cu personane de alte orientări (perechea gay, vecinii-prieteni ai Sarei) şi libertatea de-a alege cum să-ţi gestionezi timpul, fără a te gândi la… bani.

Regizorul O’Connor creează o scenă în care Nelson se opreşte în plină stradă (ca pieton) şi privește în jurul lui: copiii se joacă, oamenii merg pe jos, intră şi ies din magazine. Nu putem şti exact ce sentiment îl traversa, dar se simte unda de tristeţe, lăsând să se vadă şi partea sensibilă a personajului.

Deşi încordat la debutul filmului, Nelson va ajunge să bifeze zilele acelui noiembrie într-un mediu nou, dar plăcut, şi va înţelege importanţa fiecărei clipe. Zona melodramaticului mai ştirbeşte puţin din “prestanţa” acestui workaholic. Sara şi Nelson vor încălzi atmosfera şi vor petrece un noiembrie departe de ceea ce ştim că-ar putea semnifica luna plictisului şi-a somnolenţei. În simetria anului, noiembrie este un fel de “februarie întors”; apoteoza toamnei e chiar… începutul.

După vizionarea acestui Sweet November, suspansul şi tumultul de fiecare zi lasă loc unui freamăt duios-molcom al ființei noastre risipite printre luminile şi umbrele timpului, în “graba noastră de a fi”. Prima lecţie de optimism – timpul este prielnic nu doar  trecerii noastre, ci şi disprețului  pentru condiția noastră efemeră și, deopotrivă, a “aventurii de a fi”.

Sweet November

Regizor: Pat O’Connor
Scriitor: Paul Yurick, Kurt Voelker
Scenarist: Kurt Voelker
Compozitor: Christopher Young
Operator: Edward Lachman
Monteur: Anne V. Coates

Distribuţia:
Keanu Reeves (Nelson Moss)
Jason Isaacs (Chaz)
Charlize Theron (Sara Deever)
Liam Aiken (Abner)
Greg Germann (Vince)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Dorința sau absența? – Matthias & Maxime

“Prin dragoste, am căutat să remediez un anume sentiment, al imposturii, și chiar m-am luat pe mine însumi în râs. Adesea, succesul e însoțit de izolare și, abia când am constatat că mi s-a scurs un sfert de secol din viață în singurătate, am realizat unde mă aflu”, mărturisea Xavier Dolan în 9 aprilie 2019.

La 30 de ani, Xavier Dolan nu mai este un “puști teribil al cinema-ului”, ci semnează al optulea film, după aventura din The Death and Life of John F. Donovan, și revine la tematicile sale favorite odată cu Matthias & Maxime: familie, prietenie, homosexualitate, introspecție. În recenta peliculă, prezentată în selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes, ediția 2019, tema centrală e solitudinea. Diluând, într-o (aparentă) bandă desenată, tânărul cineast încearcă să își elibereze personajele. Încă din titlu și de la primele scene ale filmului, totul ne indică faptul că viața veselă a trentagenarilor pe care Dolan îi filmează pare liniștită, atinsă de un soi de gregarism. Tinerii discută, se amuză, pare că se bucură de locuințele confortabile și au mereu o companie plăcută. Ca o marcă personală a cineastului, amestecul dintre amiciție și umor face grupul inalterabil. Și aici, justețea cu care Xavier Dolan își acompaniază personajele în descoperirea de sine funcționează perfect. Bunăoară, doi prieteni din copilărie se sărută  pentru o filmare (un scurtmetraj de amatori). Ca urmare a acestui aparent sărut anodin, se instalează îndoiala, confruntându-i pe cei doi băieți cu preferințele lor, bulversându-le echilibrul din cercul lor social și, bineînțeles, întreaga existență.

În Matthias & Maxime, regăsim proiecția unor trăiri din trecutul afectiv al personajelor. În toată această veritabilă “dezordine organizată”, proprie filmografiei lui Dolan, povestea capătă o altă turnură în momentul în care o tânără din gașca de quebecoazi lansează un pariu: care dintre tineri va juca «scena sărutului» doar dintr-un capriciu pentru un scurtmetraj? Această posibilitate readuce în actualitate anumite trăiri date uitării? Oare s-au iubit cei doi cândva? Și-au mărturistit vreodată sentimentele?”. Matthias (Gabriel D’Almeida Freitas) și Maxime (Xavier Dolan) găsesc sursa suferințelor personale în două evenimente: sărutul solicitat pentru filmare și anunțul despre plecarea lui Maxime pentru doi ani în Australia. Realizatorul își fondează “mitul” despre Matthias și Maxime pe o întrebare: “Dorința s-a născut de la acel sărut (gest care maschează anumite orientări refulate) sau lipsa/ absența celuilalt va contura mai bine o iubire tăinuită?”.

Întreaga peliculă va urmări cum un sărut din afara câmpului de filmare perturbă viața celor două personaje. Intervine întrebarea despre reala afecțiune și despre posibilitatea ca cei doi să nu fie heterosexuali. Prin urmare, planează suspiciunea asupra adevăratelor sentimente ale lui Matthias pentru frumoasa lui logodnică. Dolan folosește încă un motiv puternic din filmografia sa – mama violentă – și produce destabilizarea. Bine închegat din punct de vedere estetic, în egală măsură contemplativ, gălăgios sau tandru, filmul evocă primii pași în cinema făcuți de Dolan.

Metaforică, importanța contracâmpului e oferită de semnificația cadrului. Îndepărtarea sau apropierea de cadru relevă natura relației afective dintre personaje. Filmările sunt făcute à la «naturel». Chiar dacă există anumite lentori ale ritmului și unele inegalități, filmul emoționează spectatorul și îi oferă satisfacția identificării. Micile eschivări ale lui Xavier Dolan lasă loc personajelor pentru delicatețe. Spectatorul se poate interoga pe sine despre propriile istorii de viață, despre alegeri și despre frustrările acumulate din trecutele iubiri, în vreme ce pe ecran iubirea dintre Matthias și Maxime devine tot mai evidentă. Lărgind considerabil unghiul, Dolan părăsește teritoriul sexualității (gay) și ajunge într-un teren mai larg: amorul în stare latentă este relevat de absență. Cu cât persoana îndrăgită se află mai departe, cu atât crește dorința de a o iubi mai mult.

Xavier Dolan se amuză alături de spectatorii săi, cristalizând în mod ironic narațiunea care pune în abis cinema-ul. Într-un Montreal al anului 2018, sărutul dintre doi bărbați pare să nu conțină nimic subversiv. Matthias, cel care are deja o traiectorie bine trasată a vieții personale, e stabil (are o iubită, o familie înstărită din burghezia canadiană, un loc de muncă cu multe responsabilități). De cealaltă parte, Maxime, e tipul crescut fără tată, sub tutela unei mame alcoolice – el rămâne partea “mobilă”.

Cineastul atinge teme (mereu) actuale: sexualitatea și comunicarea. Singura scenă carnală din film e succintă, rece, expediată aproape chirurgical. De asemenea, imaginea rețelelor sociale (despre care se narează în scurtmetraj) reflectă dorința în raport cu efemeritatea și distanța. Despărțirea tinerilor accentuează singurătatea care exista de dinaintea plecării lui Maxime. Așadar, cineastul accentuează influența lipsei în relevarea adevărului. Grație regiei precise și dialogurilor inspirate, cineastul lansează provocări spectatorilor dispuși să reflecteze asupra modului în care se naște dorința de-a iubi și de a fi iubiți. Trăinicia unor sentimente e pusă în lumină de obiectul iubirii. Matthias & Maxime e un diamant brut care poate înfrumuseța amintirile și visele oricărui îndrăgostit.

Regia: Xavier Dolan

Scenariul: Xavier Dolan

Imaginea: André Turpin

Decorurile: Geneviève Boivin

Costumele: Xavier Dolan

Sunetul: Sylvain Brassard

Montajul: Xavier Dolan

Muzica: Jean-Michel Blais

Distribuția :

Gabriel D’Almeida Freitas – Matthias

Xavier Dolan – Maxime

Anne Dorval – Manon

Pier-Luc Funk – Rivette

Samuel Gauthier – Frank

Durata: 1h59

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința sau absența? – Matthias & Maxime

Scris de pe octombrie 26, 2019 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Cannes, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Mădălina DumitracheÎnvelită în staniol hitchcockian, orice povestioară moralistă este seducătoare pe hârtie. Există, însă, autori (precum Woody Allen), care ambalează – de mai bine de douăzeci și cinci de ani – cu nonșalanță nedisimulată astfel de povești. Mereu găsește soluții unice prin care își exprimă crezul artistic, cu ajutorul unor voci din off sau utilizând rolurile secundare, un fel de alterego. Fără nicio urmă de jazz în introducere, pelicula The Irrational Man aduce, încă de la început, a narațiune cu fason etic reconciliată cu comedia polițienească. Woody Allen îi convoacă pe Kant și pe Sartre, fără să plombeze conținutul și fără să-și piardă spectatorii.

Profesorul de filosofie Abe Lucas (Joaquin Phoenix) se află pe fundul prăpastiei din punct de vedere emoţional, motiv pentru care viaţa i se pare lipsită de sens. Cu o reputație în zdrențe, părăsește catedra la care preda și ajunge profesor într-un orășel din Noua Anglie.

Irrational Man 1

De la activismul politic până la cursurile predate la colegiu, niciunul dintre proiectele în care se implicase nu avusese vreun impact major asupra cuiva. „Nu contați pe filosofie ca să descoperiți propriul sens al existenței!” este ideea pe care Lucas o promova în rândul cursanților săi. Solitarul gânditor, dar plin de vervă, încerca el însuşi să-și re-găsească echilibrul. Strălucirea disciplinei de altădată se estompează și scoate la iveală doar umbra unui bărbat înecat de infertilitate cerebrală și cu un libidou scăzut. Din această toropeală nu-l pot scoate decât două femei. Prima este o colegă a sa, de la departamentul Științe, Rita Richards (Parker Posey), care simte în aceast nou venit un potențial amant. Deprimată din cauza unei căsnicii eşuate, ea caută fericirea în braţele lui Abe.

Irrational-Man-2

Cealaltă este Jill Pollard (Emma Stone), o fată provenită dintr-o familie de condiție bună, dar atrasă de exotica prezență a dascălului cu instincte autodistructive. Dacă pe Rita o va aborda din primele zile, cu Jill va relaționa mai mult pe calea dialogurilor, dar și acestea devenind din ce în ce mai intime. Deşi îl adoră, Jill este fascinată de trecutul excentric şi de personalitarea (artistică) a lui Abe. Dezechilibrele lui mentale tot mai frecvente nu fac altceva decât să îi stârnească şi mai mult interesul tinerei.

Irrational Man 3

Destinul celor doi se schimbă atunci când, din întâmplare, aud, la o masă alătură,  conversaţia unor străini. Abia atunci, bărbatul ia o decizie radicală care îl face să se bucure din nou de viaţă. Acest concurs de întâmplări îi va revela lui Abe natura sa lejeră, de Rascolnicov masochist, care gustă plăcerea după ce trece prin chinurile remușcărilor. Însă alegerea făcută declanşează o serie de evenimente, care le va afecta atât pe Jill, cât şi pe Rita.

Ca și la Dostoievski, eroul își prezintă gestul ca fiind necear, ca pe un instrument al unei justiții imanente, care nu încetează să reechilibreze brațele balanței. Apar din nou frământările de tipul: Viața este o problemă ce ține de morală? De șansă? De estetică? De întâmplare? În această tonalitate, dulce-amăruie, se vor succeda interogațiile alleniene. Cu aerul unui déjà vu, The Irrational Man va lua în zeflemea depresia și înșelătoria. Întruchipând un personaj care va regăsi gustul vieții după ce-a comis o crimă perfectă, fără un motiv precis, realizatorul newyorkez face un întreg chestionar despre sensul vieții.

irrational-man-4

Acest „om irațional” poate fi lesne așezat în galeria oamenilor obișnuiți (pentru a păstra terminologia dostoievskiană) din seria Match Point, Crimes and Misdemeanors sau Casandra’s Dream. The Irrational Man pare să lase impresia unui Ersatz à la Woody Allen în care actorii își dau toată silința. Așa că vom asista la niște variațiuni pe tema șansei sau a eșecului. În ceea ce privește metaforele care împănează scriitura lui Allen, aici tresar precum o undă de tristețe. Traseul pe care înaintează asasinul-filosof este unul fin, dar cu multe pofte. Profesorul de filosofie, sceptic și decepționat, reprezintă o sumă a celorlate personaje din filmografia lui Allen. Cineastul a găsit în persoana lui Joaquin Phoenix un actor imens, apropiat de James Gray și Paul Thomas Anderson. Phoenix devine instrumentul subtil pentru variațiunile sale interioare, de mare forță tragi-comică până în ultima scenă, cea mai crudă. Cele două partenere de joc întregesc, cu aplomb, afișul; Parker Posey este un nume de referință în cinema-ul american independent, iar Emma Stone (din Magic in the Moonlight), o tânără speranță a Hollywoodului. Imaginea semnată de Khondji adâncește și mai mult misterul și o avantajează pe Emma Stone să apară precum o reîncarnare a eroinelor din epoca de aur (avantajul de-a fi fost filmată de cineva care chiar a cunoscut anii ’40).

Narațiunea – pe două voci – alunecă spre vertij atunci când încearcă să împace inerenta dilemă morală cu actul crimei. Ocolind gravitatea, jocul din The Irrational Man devine o dezbatere clasică, de tip american, din care nu lipsește umorul. Așa se explică, probabil, faptul că cineastul octogenar continuă să producă filme pentru care actorii se înghesuie la castinguri. Gesturile artistice ale lui Allen devin mai eficente pentru actrițele tinere ajunse alterego în peliculele sale (Emma Stone este succesoarea lui Scarlett Johansson). Așa se face că rumoarea se va risipi, lăsănd-o, în spatele ușilor închise, pe Jill alături de părinții ei (tot profesori), un boyfriend înflăcărat și un amant criminal. The Irrational Man rămâne un amestec fin între o amețitoare fabulă neagră și comedia de moravuri, care exprimă – cu vigoare – viziunea lucidă despre urâțenia lumii și vulnerabilitatea umană. Ca întotdeauna, Woody Allen o face cu eleganță și cu umor.

Regizor: Woody Allen
Scenarist: Woody Allen
Operator: Darius Khondji
Producător: Letty Aronson, Stephen Tenenbaum
Distribuţia:
Joaquin Phoenix (Abe)
Parker Posey (Rita Richards)
Emma Stone (Jill Pollard)
Ben Rosenfield (Danny)
David Aaron Baker (Biff)
Jamie Blackley (Roy)
Meredith Hagner (Sandy)
Julie Ann Dawson (Studenta)
Ethan Phillips (Tatăl)

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Ruleta rusească à la Woody Allen – Irrational Man

Scris de pe octombrie 25, 2019 în Cinema, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Toamnă, toamnă, fie și într-o comedie romantică, dar la cei 83 de ani împliniți Woody Allen încă fantasmează într-un New York autumnal. Neobositul cineast disimulează satira socială și o îmbracă într-o formulă lejeră, de hoinăreală frivolă prin orașul adulat de artiști, «Big Apple».

Produs de Amazon, cu interdicție de difuzare în Statele Unite ale Americii (cineastul a fost acuzat de agresiune sexual în perioada filmărilor, în 2017, în plină perioadă a mișcării #metoo), A Rainy Day in New York a găsit marele ecran disponibil în Franța. Cineastul revine la prima sa dragoste, «orașul-fetiș», pe care îl filmează ca nimeni altul de mai bine de 60 de ani. Într-o anumită măsură, New York este pentru Allen ceea ce Madrid sau Barcelona reprezintă pentru Almodóvar. Îi cunoaște perfect culorile, locuitorii și sonoritățile; știe să-i capteze instantaneele cu o precizie de fotograf profesionist. În acest megalopolis ploios recunoaștem clișeicul Central Park, bulevardele înțesate de magazine și simțim cum se degajă o inconfundabilă senzualitate.

Așadar, Woody Allen face apel la o distribuție de tineri  aflați “pe val” (Timothée Chalamet, Elle Fanning, Selena Gomez), le împarte replici savuroase («Ea te iubește mai mult decât îndrăgește ‘pilula de a doua zi’») și-i urmărește prin faimoasa metropolă, grație măiestriei directorului de imagine Vittorio Storaro. Caustic, dar și melancolic, după ce și-a plimbat spectatorii prin marile orașe romantice ale Europei, realizatorul livrează o comedie dulce-amăruie, profund new-yorkeză, cu accente dandy, devoalând rădăcinile cinema-ului său atât de “personal”/ allenian.

Bunăoară cuplul de studenți din upper class – Gatsby și Ashleigh (Timothée Chalamet și Elle Fanning) – se regăsește la New York, într-un weekend ploios. Proiectul lor cade repede, așa cum ploaia succede vremea frumoasă. Separați, tinerii amorezi dau piept cu situații neprevăzute. Ashleigh trebuie să îi ia un interviu cineastului pe care îl admiră, Roland Pollard (Liev Schreiber), iar Gatsby vizitează orașul în care-a crescut. Tânăra nu cunoaște orașul, dar profită de situație (realizarea interviului pentru revista studențească) și îl caută pe celebrul artist. Așadar, inițiativă, ploaie, dar și multă nepotriveală în acest tablou.

Hazardul, destinul fac imposibilă aventura celor doi, separați de invizibile diferențe. Aparținând unei familii de bună condiție, Gatsby e un înveterat jucător de pocker, așa cum Woody Allen însuși a fost mult timp. Pe de altă parte, Ashleigh e o ingenuă jurnalistă cu frisoane artistice, cinefilă plină de citate.

Autorul celebrei pelicule Manhattan trasează tușe fine, pline de o tandră ironie, portretizând un ansamblu vioi, dar – în egală măsură – plin de profunzime, decupând portrete din galeria burgheziei americane. Orașul e deja un personaj luminos în filmografia lui Allen, iar comunitatea burgheză se lasă surprinsă de privirea iscoditoarea a cineastului. Prin urmare, e de înțeles că regizorul descrie propriul său mediu socio-cultural, dar într-o manieră autocritică, iar cinismul face pasul către facilul indus de (auto)ficțiune. Pe măsură ce Allen îmbătrânește, cinema-ul său simplifică efectele și se concentrează asupra scriiturii, mergând spre o realizare cvasi-minimalistă. Nu prea mai regăsim travelling-uri, stilul se epurează, iar portretele sunt simple. Dialogurile pun în valoare bogăția limbajului, având aspectul unei piese de teatru. Allen cultivă pudoarea și hazul în acest scenariu, veritabilă scriere literară.

Tânărul erou, Gatsby, este student la Litere și devine în film alter-ego-ul cineastului. Regăsim în textele sale referințe din Shakespeare și Oscar Wilde (am putea constata chiar o nuanță în plus de engleză britanică față de cea americană). Suficiența burgheză se asortează de minune cu celebra flegmă britanică.

Ca și Tarantino în Once Upon a Time… in Hollywood, Allen aduce un omagiu celei de-a șaptea arte, dar își reglează și conturile cu micul mediu protejat al artiștilor recunoscuți. Principalul subiect este dragostea. Oricum ar fi – tineri, bogați, celebri sau contrariul – adevărata dorință a omenilor, cea care dă sens existenței, rămâne iubirea. Allen își îndrăgește personajele, prin urmare adună laolaltă tineri și actori consacrați – Jude Law & Diego Luna – nelăsând loc pentru nicio notă falsă în acest marivodaj new-yorkez. Suava Elle Fanning dă dovada, aici, unui apreciabil potențial comic. Deloc surprinzător la acest cineast, jazzul devine un suflu venit chiar din inima New York-ului (Timothée Chamalet se instalează în spatele unui pian și cântă la perfecție o partitură).

Prima parte a filmului e țesută pe canavaua unei povești moralizatoare și e susținută de avatarul lui Woody Allen (întrupat de șarmantul Timothée Chalamet), în decorul de carte poștală și cu intriga (ușor) bulevardieră. Această rutină alleniană capitalizează farmecul, grație cuvintelor din scenariu. La fel de bine, fermecătoarea Elle Fanning jonglează cu nuanțele în interpretarea unei ingenue originare din Midwest, impresionată de artiștii pe care i-a întâlnit în scurta sa călătorie. Micuța “omidă” iese din crisalidă și se metamorfozează în “fluturaș”. Ca de obicei, totul se reduce – la Woody Allen – la fondul moral al poveștii. Bunăoară, printre multele promenade în Central Park, printre taxiurile galbene care alunecă pe asfaltul umed, regăsim personajele arhicunoscute la Allen: îndrăgostiții derutați de întâlnirile ratate, artiști torturați de angoase și crezuri profesionale, femei infidele, toate organizate de dorințe de natură sentimentală, dar dezorganizate de crudul destin/ Woody Allen (e răspunzător pentru tot).

Umorul tandru, ironia fină înscriu și această peliculă pe linia celebrelor Annie Hall, Radio Days și Manhattan. A Rainy Day in New York ne pune pe gânduri: “Nu cumva Woody (Allen) e fiul lui Cehov sau al lui Offenbach? Sau, mai știi, o fi chiar al lui Marivaux”. Cert este că octogenarul cineast e încă în vervă, deși au trecut multe furtuni peste el.

Regia: Woody Allen

Scenariul: Woody Allen

Imaginea: Vittorio Storaro

Decorurile: Santo Loquasto

Costumele: Suzy Benzinger

Montajul: Alisa Lepselter

Distribuția:

Timothée Chalamet – Gatsby

Elle Fanning – Ashleigh

Selena Gomez – Chan

Jude Law – Ted Davidoff

Liev Schreiber – Roland Pollard

Diego Luna – Francisco Vega

Cherry Jones – Mama lui Gatsby

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Woody (Allen) înainte de furtună – A Rainy Day in New York

Scris de pe octombrie 24, 2019 în Cinema, Film, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Romeo și Julieta cu mitraliere – Allied

Ne întrebăm, uneori, noi, cinefilii, ce ingrediente i-ar fi necesare unui film pentru a face să ni-l amintim cât mai des. Răspunsurile se ivesc cu ușurință: un scenariu bine scris, actori talentați, spectacol cât cuprinde, un strop de intrigă – indubitabil amoroasă -, regie elegantă; așa putem spune: „Bingo!” Pentru (cam) toate aceste motive am putea să ne procurăm bilete la cea mai recentă producție semnată de Robert Zemeckis – Allied.

Așadar, vom savura gustul dulce-acrișor al unei melodrame de factură elegantă, urmărind povestea unor spioni în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În Casablanca anului 1942, în serviciul de contraspionaj al trupelor aliate, agentul Max Vatan se va întâlni cu Marianne Beauséjour, o franțuzoiacă din Rezistență, aflată într-o misiune de mare risc. Cei doi sunt implicaţi într-o acțiune extrem de periculoasă dincolo de liniile inamice. Apoi, se reîntâlnesc la Londra, unde relaţia lor este pusă la grea încercare din cauza presiunilor războiului. Se naște o frumoasă relație, plină de pasiune, dar pe fondul demoralizant al conflagrației. Tinerii eroi se vor căsători și își vor continua traiul în comun la Londra, având și o fetiță nou-născută. La doar câteva luni distanță, Max este informat de serviciile secrete britanice că Marianne ar putea fi spioană germană; are doar 72 de ore la disoziție pentru a afla adevărul despre cea de care se îndrăgostise și pe care o iubea.

allied-0

Allied își bifurcă povestea în două planuri – cel al misiunii unor agenți angajați să îl lichideze  pe ambasadorul nazist și cel al poveștii melodramatice dintre doi spioni care se îndrăgostesc, deși sunt aflați în tabere adverse. Max Vatan este întrupat de inegalabilul Brad Pitt, antrenat deja în filmul lui Tarantino, Inglourious Basterds, să vâneze naziști periculoși. Alături de un asemenea star de maximă strălucire, nu putea să stea decât o actriță diafană și talentată, în egală măsură, așa cum este delicata Marion Cotillard. Pelicula se bucură de-o imagine senzuală (Operator: Don Burgess) ce pune în valoare costumele ultra-elegante. Astfel de estetică (clasică) nu trădează niciodată cauza cinema-ului. Privitorii din fotolii au șansa de-a admira crepuscule romantice, rochii satinate, mult brun și ambră, priviri scânteind de pasiune, un cuplu ce amintește nostalgicilor de cuplul Humphrey Bogart & Ingrid Bergman și de iconicul film Casablanca (R: Michael Curtiz, 1942).

allied-1

Allied oferă o reconstituire istorică impecabilă din punct de vedere stilistic – costume elegante, planuri de țin spectatorul cu sufletul la gură (scena amoroasă din mașina surprinsă de furtuna de nisip, bombardierul german care se prăbușește într-o grădină londoneză), interpretările nuanțate (Marion/Marianne este tocmai ceea ce pretinde? – Max/Brad Pitt devine monoliticul îndrăgostit care-a cedat farmecului irezistibil al „franțuzoaicei” și face totul pentru a salva ființa iubită). În Marocul, cu imagini desprinse parcă  din „O mie și una de nopți”, apoi în Londra sufocată de bombele nemților și în Franța cu satele ocupate de Bosch, reconstituirea este mereu strălucitoare, concentrându-se îndeosebi asupra acțiunilor cuplului  Brad Pitt-Marion Cotillard, în defavoarea celorlalte personaje (secundare).

allied-2

Franceza aproximativă a canadianului (originar din Ontario) Max Vatan/Brad Pitt alternează cu engleza șăgalnicei Marianne/ Marion Cotillard, iar aventura, ușor desuetă, colonialistă, incită și invită privitorul să pătrundă în miezul poveștii de pe ecran. Zemeckis livrează, astfel, o dramă amoroasă cu lovituri de teatru hitchcockiene bazându-se pe farmecul charismaticului Pitt (adorabil în rostirea limbii lui Molière) și de seducătoarea Cotillard. Căminul celor doi eroi fericiți, doldora de fotografii/chrom și acuarele pictate de Marianne, este fisurat de incertitudine. Dacă trădarea din rețeaua de spionaj și cea sentimentală se dovedesc reale, Vatan/Pitt ar trebui să o lichideze pe femeia duplicitară. Mai puțin violent decât în pelicula lui Quentin Tarantino, Brad Pitt trece cu brio prin acest ciclu spion-iubit-soț-tată-spion, reușind să mențină la cote înalte suspansul.

allied-4

Ca un cineast fin, Robert Zemeckis aduce un omagiu (indirect) cinema-ului de gen și îmbină cu talent Marea Istorie cu mica istorie/poveste, precum în peliculele lui Michael Curtiz (Casablanca) sau Anthony Minghella (The English Patient) și evidențiază efortul unui om afectat de o gravă criză a conștiinței, confruntându-se cu lupta dintre pasiune și datorie.

allied-5

Allied creează impresia unei călătorii în timp între Casablanca și Londra. Această producție de lux readuce, în atenția cinefililor, farmecul divertismentului hollywoodian haut de gamme.

Regizor: Robert Zemeckis
Scenarist: Steven Knight
Operator: Don Burgess
Muzica: Alan Silvestri
Producător: Graham King, Steve Starkey, Robert Zemeckis
Monteur: Mick Audsley, Jeremiah O’Driscoll
Distribuţia:
Brad Pitt (Max Vatan)
Marion Cotillard (Marianne Beausejour)
Lizzy Caplan (Bridget)
Charlotte Hope (Louise)
Raffey Cassidy (Anna Vatan)
Jared Harris (Frank Heslop)
Anton Lesser (Emmanuel Lombard)
August Diehl (Hobar)
Simon McBurney (S.O.E. Official)
Daniel Betts (George Kavanagh)
Marion Bailey (Mrs. Sinclair)
Anton Blake (German Ambassador)
Matthew Goode (Guy Sangster)

Articol publicat în revista Catchy

 
Scrie un comentariu

Scris de pe octombrie 21, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Iubire

 

Etichete: , , ,

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 
Un comentariu

Scris de pe octombrie 12, 2019 în Feminin, Iubire, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web