RSS

Arhive pe categorii: Lectură

Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Povestiri pentru seri liniștite

Astăzi, literatura autohtonă pentru copii și tineret este nișată și expediată în umbra volumelor pe care editurile se grăbesc să le ia la pachet (eventual, cu vreo jucărie zâmbitoare sau un gadget) din zona etichetată imported. Sfidând aceste legi aspre ale marketingului, editura Zorio se avântă în lupta cu Balaurul comercial aducând în prim-plan autori români și eroi de pe meleagurile noastre. Cu gândul la Talismanul de safir al Elvirei Bogdan sau la parodiile după basmele autohtone, semnate de Dumitru Toma, primim o invitație din partea autoarei Anca Oprea. Așadar, printr-o parafrază de sorginte goetheană, invitația ar putea fi: “Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!”.

După răsfoirea unor pagini din scrierile delicate, grupate în volumul sugestiv intitulat Povestiri pentru seri liniștite, cu siguranță, mulți cititori vor relua zicerea cu iz de formulă magică. Strict tehnic, cele treizeci și trei de texte sunt curate, Anca Oprea cântând, cu dezinvoltură, pe toate claviaturile disponibile din registrul prozei scurte. Volumul (debut editorial) propune o voce originală, cu suflu proaspăt și viitor promițător, licărind în entuziasmul începătorului. Inteligentă și prietenoasă, proza autoarei surprinde printr-un nonconformism simpatic (ignorând, parcă, profesia de bază – aceea de profesoară de limba și literatura română), în contextul módelor și modelelor actuale (fantasy, horror sau chic pentru fetițe).

Anca Oprea, cu un aer spontan, fără mari presiuni de articulare, oferă un diptic narativ, delimitat în secțiunile pentru vârsta primei copilării (primele șaptesprezece povestiri) și pentru puberi-adolescenți (ultimele șaisprezece texte). În tehnica decupajului cotidian lucrează, meșteșugit, subtil, glumeț, dar și ironic-amar (în partea a doua), dar neagresiv, și întoarce pe dos, în fantezie à la Lewis Caroll, mănușa realității. Din universul primei copilării, decupează tipologii de fetițe (Fetița mofturoasă, Fetița care nu se bucură niciodată, Esmeralda) sau de animale prietenos-domestice (pinguinul Zoro, pisicile și cățelușii de factură Yin&Yang, antagonici dar complementari, văcuța stresată și vrăbiile însoțite de vrăbioi). Povestirile, unele – adevărate fabule postmoderne – aduc a fotografii naive, ce (sur)“prind” obiecte, lucruri, stări familiare, domestice, iar desenele (Ilustrații: Mihaela Constantinescu) întăresc acest demers.

Printre fabulele în alb-negru, se strecoară și o nuanță duios-tradiționalistă în povestirea Animalele vorbesc înainte de Crăciun.
Micii cititori sunt poftiți în universul pălăriiilor, al tacâmurilor și-al paharelor, dobândind informații despre “etichetă” sau despre istoria (neoficială a) fabricării obiectelor din zona domestică (“Paharele de vin, cu studii în străinătate, au devenit pahare de whisky (…), cele care-au învățat germana s-au transformat în halbe și s-au îngrășat de la câtă bere au băut.”) Apoi, vocea autoarei capătă inflexiuni comico-parodice, în manieră didactică, intertextualizând pe seama nurorilor, nepoților babei și-ai moșneagului – cunoscuți din lumea manualelor școlare (textele lui Ion Creangă).

Succesiunea povestirilor este graduală, iar în partea a doua, identificăm sentimente și stări ce aparțin, mai degrabă, acțiunilor menite să te scoată din zona de confort. Precum la celebrul “tată al lui Alice”/Lewis Caroll, granițele par a fi alunecoase. Cu o privire nestatornică, Anca Oprea rătăcește peste cadențele prozaice, care nu sunt defel notații cotidiene, apoi oferă teme și motive mai grave. Cadrilajele insolite (Umbra ciudată, Cleptomanii, Ceasornicul timpului sau Călătoria fără bagaje) au de-a face în fond, cu infrarealitatea, distorsionată fantezist, în acord cu vârsta cititorilor (perioada “năvălniciei”). În această secțiune, găsim o proză zglobie, lăsând parcă la întâmplare, formulele familiare ale lumii să-și facă de cap; simțul umorului se joacă de-a v-ați ascunselea cu absurdul, rezultând geometrii (atipice) de colaj. Ceea ce poate avea toată savoarea ludicului atinge zone mai sensibile (indiferența, conformismul sau defazajul de la acesta, indolența, birocrația, precaritatea statutului de imigrant/rrom, excesul de hrană ultra-procesată și trecerea ireversibilă a timpului).

Anca Oprea dovedește talent de povestitor, disponibilitatea pentru simțul umorului, în măsură să întrețină magia lecturii care camuflează tema timpului. Sub cortina serilor liniștite (fie de iarnă, fie de vară târzie), Povestiri pentru seri liniștite se înscrie în seria cărților cu adresabilitate ce poate începe cu vârsta primei vacanțe școlare și poate ajunge până la cea a bunicilor (precum cea zugrăvită, cu duioșie, pe coperta întâi, de Alina Astăluș).

Inventiv, cu o puternică tușă originală, volumul este un motiv substanțial pentru a savura tihna unor seri liniștite.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Scris de pe mai 24, 2020 în Cultură, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: ,

Cărțile-prietene

Cum se formează cititorii activi?

“Frumusețea nu este decât promisiunea fericirii” scria Stendhal. Parafrazându-l pe clasicul francez, povestirile scrise de Petre Crăciun – reunite în volumul Povești din Țara copiilor fericiți (Editura Zorio) – dezvăluie, prin frumusețea limbii române, resorturile fericirii pentru copiii de astăzi. Experiențele cotidiene sau cele esențial-revelatorii ale unor eroi (de poveste) se îngemănează și coexistă, fără amenințarea artificialității, beneficiind, în această carte-“prietenă”, de o excelentă prezentare grafică.

Zorio

Eforturile din zona creației, dublate de programe istețe dedicate receptării, sporesc valoarea povestirilor și atractivitatea cărții. Nu poți produce/scrie dacă nu ai și o piață de desfacere, un public fidel, activ. Autorul coordonează, cu succes, activitățile editurii Zorio, promovează, cu generozitate, tineri condeieri și dialoghează activ cu cititorii creațiilor sale. Autorul și editura    au devenit, în timp, un “laborator viu”, dar și dovada reconfortantă că, în ciuda vremurilor și a crizelor de tot felul, prin pasiune, literatura stârnește interesul unui public tot mai pretențios. Așadar, Petre Crăciun se angajează într-un dialog viu, devenid propriul agent literar și propune un survol à la Nils Holgersson deasupra celor cincisprezece volume publicate.

La 3 aprilie, imediat după aniversarea Zilei Internaționale a cărții pentru copii și tineret (dată aleasă pentru a-l omagia pe unul dintre cei mai îndrăgiți autori, scriitorul danez – născut la 2 aprilie 1805 – Hans Christian Andersen) a avut loc lansarea-eveniment. Tema propusă pentru 2017 a fost îndemnul “să creștem alături de cărți”, iar scriitorul român a preluat mesajul și-a inițiat o  manifestare interesantă și atractivă, în deplin acord cu obiectivele autorilor de cărți pentru copii: descoperirea universului unic al fiecărei cărți, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor și a personalității cititorului, dar, înainte de toate, descoperirea lecturii ca o mare plăcere.

Cu suportul managerilor de la librăria Mihai Eminescu din București, autentică vitrină mediatică pentru literatura română, s-a creat un atractiv spațiu de comunicare. Publicul (în formare) – copii, tineri – este unul educat, vigilent și activ și savurează modul în care Petre Crăciun urmărește, cu minuțiozitate și onestitate, destinul fiecărui tom. Cartea, ca mijloc de educație și cultură, este fundamentală pentru dezvoltarea spiritului critic. Așadar, după o promovare decentă (afișul elegant), în a treia zi din Prier, s-au adunat mulți participanți în cocheta sală de la librăria bucureșteană. În principiu, două instanțe colaborează, cu pasiune și inteligență, pe acest teren al promovării literaturii române, în care “le savoir faire”presupune, deopotrivă, răbdare, tenacitate și diplomație a “infiltrării”.

Prin urmare, invitații au făcut cunoștință atât cu autorul, cât și cu ilustratorul cărții, Anca Smărăndache, dar au avut parte de o excelentă recenzare făcută de renumitul Alex. Ștefănescu și de o minunată rostire a unei povești în interpretarea Adrianei Ene, o storyteller de excepție. Criticul de la România literară a râs “ca    un copil mare” fericit  și-a dezvăluit celor prezenți o parte dintre calitățile scriitorului: “Petre Crăciun este unul dintre puținii autori de literatură pentru copii care a găsit tonul potrivit. Nu se exprimă pueril-peltic, nu îi maimuțărește fără grație pe cei mici (așa cum fac atâția alți autori care cultivă genul), ci scrie într-un stil voios și simpatic, cu umor, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor.”

Spiritul alexștefănescian a stârnit admirația și bucuria celor care-au asistat la etalarea lipsei unor defecte și-au înțeles că în toate volumele semnate de Petre Crăciun nu vor identifica: exces de diminutive, o inadecvare a registrului stilistic și nici nu vor da peste enunțarea emfatică a unor banalități. Charismatic, criticul literar atenționează auditorii că e nevoie să ai un spirit de observație ascuțit dacă vrei să savurezi fericirea propusă de scriitor/“arta de-a ține urechea aproape de poveștile copiilor de azi.”

Deși pare aproape imposibil să scrii literatură (autentică) pentru copii, când ai  înaintea ta o superbă tradiție care-i include pe Frații Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Lewis Carroll, Edward Lear sau James Thurber și când ești asurzit de gălăgia creată în jurul acelor “dark ladies” ale zilelor noastre, capabile să-i învețe pe ucenicii lui Harry Potter cum să devină vampiri burlești la adolescență, scriitorul român se confruntă direct cu “Zmeul Concurență” și lansează un tom proaspăt.

Autorul și-a propus (deliberat sau nu) să concureze inteligent cu motivele recurente din basme. Deși problema morală rămâne constant la suprafață, aventurile nu eșuează în tezism. Dimpotrivă, Petre Crăciun știe când să fie ironic, lasă loc pentru întâlniri neașteptate între cele unsprezece povești: Țara Copiilor Fericiți, Peștișorul de Aur și Izvorul bunătății, Stelele îmi spun povești, Zmeul nespălat pe dinți, Victoria gărgăriței de lemn, Fetița și Țara fără Culori, Împăratul-Copil, Motanul fermecat și Țara Baloanelor Colorate, Petruț și mătura vrăjitoarei, Copilul care aduce învățătura, Spiridușul care schimba poveștile. Jocul cu limbajul (sensurile secundare ale unor cuvinte, etimologii) devine un alt pretext al unui scriitor care are de spus povești cu tâlc, istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă.

Autorul cântă cu virtuozitate dezinvoltă pe toate claviaturile disponibile de la registrul de irizații “heroic fantasy” (autohtonizate) până la cele cuceritoare și pline de înțelepciune, dar deloc moralizator-didacticiste și oferă cititorilor texte alese. Acest volum confirmă ideea că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-“prietene”.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Cărțile-prietene

Scris de pe mai 23, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Nume ale păcatelor

Uneori, a trăi înseamnă a trăda…

Viaţa este o trădare; oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa e un trădător. Nu există o formă de viaţă care să poată satisface postulatul nemuririi. A trăi înseamnă (şi) a trăda ceea ce avem mai preţios. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilisă sau romantică a lumii. Aflăm, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire.

Eroii sunt vanitoşi, iar geniile leneşe. Conducătorii, chiar şi cei mai buni dintre ei, se transformă, adeseori, în monştri. Proştii sunt plini de trufie, chiar şi ucigaşii caută aplauzele. Negustorii înşală la cântar, iar înţelepţii la argumente. Preoţii sunt cuprinşi de disperare, deşi ei cântă bucuria. Femeile frumoase îşi machiază chipurile, iar bancherii fură aur.

Nume-ale-pacatelor(foto: Christine von Diepenbroek)

Şi marii scriitori ai omenirii au fost preocupaţi să redea cele şapte păcate capitale. Astfel, lăcomia e rabelaisiană, iar lenea e oblomoviană (Goncharov) şi aristocratică. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc perfect lui Oblomov; el e liniştit ca apele stătătoare.

Mânia e shakespeariană (de fapt, cam toate păcatele pot fi shakespeariene). Lear e unul dintre cei mai renumiţi mânioşi ai scenei lumii. E un tiran “afectiv”: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care îl iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. El se-nrudeşte cu regele din povestea Sarea în bucate. Orgoliul e dostoievskian. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu şi are febra gândului – urâtul care-l macină pe Ivan Karamazov. Orgoliul e o boală a inteligenţei şi, când nu e hybris, e hamartia. Şi, precum în Antichitate, se pedepseşte.

Adeseori, literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrâni strânşi la pungă. Zgârcenia e molièrească. Toţi zgârciţii literaturii – de la personajele lui Plaut la cele balzaciene, de la Inimă rece a lui Wilhelm Hauff la Scrooge şi de la Hagi Tudose la Moş Costache – au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atât de mult, încât i se iartă totul. În forma ei poetică, concupiscenţa e baudelairiană, dar are şi o formă comică – la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă. Invidia e mioritică. Păcatul-păcatelor e, însă, plictiseala. În mare parte, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decât răi. Ei acţionează orbeşte.

***

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de Valoare, de Cerinţe. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de “trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă “numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Pentru a ne mistui lumea, fugim în “universuri” – Plaut şi Sofocle, Molière şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Shakespeare. Căutăm solidarităţi profunde pentru a ne păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate ne mai poate echilibra.

Calendar Metafora

Lumea e dublă, mereu ruptă. Viaţa e mereu… nuanţată.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate/adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight/Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Vogue.globo.com

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni. Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care „se simt străini în propria lume”.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat/aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate. Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Scris de pe aprilie 26, 2020 în Cinema, Eseu, Film, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete:

Brăţara de aur

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea

Cândva, am auzit: “Munceşte, chiar dacă nu ţi se plăteşte, tot ai un câştig: nu te înveţi leneş.” Nu-mi place să cred că lenea există, ea trebuie să fie numai o închipuire negativă sau manifestarea vreunei suferințe ascunse. Când se retrage de la o activitate, omul (inteligent, precum se cuvine să fie) se refugiază în alta, mai potrivită structurii şi posibilităţilor lui – aşa aş vrea să cred.

Inteligenţa – ca dat al condiţiei umane – respinge lenea, iar aceasta din urmă ar trebui pusă în relaţie cu prostia, care ştirbeşte imaginea făpturii umane. În exerciţiul gândirii, ea reprezintă una dintre cele mai dificile îndeletniciri. Cu toate acestea, de când e lumea, mentalitatea simplistă şi comună acordă o importanţă excesivă muncii fizice, supraevaluând-o, în defavoarea intelectului, pentru că efortul fizic este spectaculos.

Din această perspectivă, demnă de interes este lecţia oferită în Cartea Cărţilor, ilustrată cu două personaje feminine în proiecţie parabolică: surori. Trecând printr-un sat din Betania, Iisus intră, ca oaspete, în casa Martei. Sora acesteia, Maria, i se aşază la picioare şi îl ascultă cu nesaţ. Marta, cea harnică, trudeşte pentru a face față împrejurării, silindu-se cu multă slujire. Dar, neajutată fiind, ea nu-şi dojenește sora, ci se plânge copilăreşte chiar Domnului, de altfel, răspunzător într-o înţelegere mai înaltă: “Doamne, oare nu socoteşti că sora mea   m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.” Învăţătorul o corijează, surprinzător poate pentru mentalitatea comună: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; ci un lucru trebuie; iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).

Maria alesese învăţătura, efortul formativ al minţii.

Bratara de aur

Actrița Felicity Jones în rolul Catherine Morland din serialul ”Northanger Abbey” realizat de Jon Jones © Granada Productions

De aceea, e bine ca tinerii de astăzi să ştie că lecturile, alese cu grijă, ascut și sudează spiritul. E la fel ca “mersul la sală”: ajungi să faci muşchi de oţel şi să parezi loviturile fără crâcnire. În fond, cultura este cea mai subtilă şi solidă formă de supravieţuire. O carte este o monedă de schimb. Aşa îi poţi evalua pe cei din jurul tău, indiferent de venituri şi de funcţii: au acumulat sau nu informaţii şi dacă da, de ce valoare. Civilizaţia unei societăţi se apreciază după importanţa (şi implicit răsplata!) acordată inteligenţei, spiritului, preocupărilor de natură intelectuală. Ambiţia, bine controlată, ne poate duce în vârf, însă trebuie să fim tot timpul conştienţi de graniţa fină dintre ea şi orgoliul stupid. Un succes clădit pe motive egoiste nu are să dureze. Vei ajunge acolo unde îţi doreşti, dacă ţi-ai stabilit termene realiste. Restul e doar “istorie personală”. Cultura poate să ajute, dacă ambiţia şi orgoliul sunt îndeajuns strunite, altfel viaţa poate lesne deveni un “bâlci al deşertăciunilor”chiar şi pentru cei care scriu despre ea.

Împlinirea noastră – ca desăvârşire umană – se bazează pe acea civilizaţie care preţuieşte mai mult “comorile adunate în cer” decât banala brăţară de aur, deoarece cunoaşterea este cea mai mare cucerire.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Brăţara de aur

Scris de pe aprilie 18, 2020 în Înţelepciune, Creştinism, Educaţie, Eseu, Lectură

 

Etichete: , , , , , , , ,

Undeva, cândva, cu raţiune şi simţire – Austenland

Este binecunoscută mania americanilor pentru distracţii tematice (Disnayland, Neverland), poate de aceea şi scriitoarea Stephenie Meyer (autoare a celebrei serii cu vampiri, Twilight) s-a gândit să producă un film despre astfel de aplecări, Austenland (2013). Una dintre cele mai importante scriitoare ale literaturii universale, Jane Austen, a suscitat mereu atenţia şi interesul publicului, astăzi existând numeroase cluburi de cititori înverşunaţi, aşa cum reiese şi din comedia The Jane Austen Book Club (R: Robin Swincord, 2007). Ca şi în această comedie, în care cititorii împărtăşeau experineţele din viaţa personală, comparându-le cu cele din opera scriitoarei britanice, în Austenland, personajele se află în intimitate cu eroii din literatură.

Regizoarea Jerusha Hess aduce în prim-plan o femeie de treizeci de ani (evident, necăsătorită!), Jane Hayes (Keri Russel), pasionată de scrierile “tizei” sale. Pasiunea ei pentru opera britanicei o face să-şi pună la bătaie economiile pentru a ajunge în Austenland – “ţinutul în care-ţi poţi trăi povestea”.  În acest parc excentric, plătitorii puteau trăi un episod bazat pe opera lui Jane Austen. D-na Wattlesbrook  (Jane Seymour) este patroana scrupuloasă, care ştie să exploateze slăbiciunea cititorilor, îndeosebi americani, oferindu-le roluri bine stabilite.

Alături de Jane, va fi o altă americancă, trupeşa “Miss Elizabeth Charming” (Jennifer Coolidge), dornică să vadă cum decolteul ei generos este pus în valoare de corset. Pseudonimele şi rolurile alese de Mrs. Wattlesbrook le vor da de furcă americancelor. Biata Jane, botezată Miss Erstwhil (Dra Odinioară), cu aluzii clare la viaţa ei solitară, va trebui să aleagă între ursuzul domn Nobley (JJ Feild) şi Colonelul Andrews (James Callis).

Realizatorii au  introdus cam toate şabloanele uzate în comediile de gen – tipul scorţos este, de fapt, cel care o iubeşte cu adevărat, rivalitatea dintre femei sau “nimic nu corespunde cu ceea ce-şi imagina fiecare” –  toate sub pălăria largă a aparenţelor. Scenariul rămâne, însă, cam subţirel, precum panglicuţa de la boneta lui Jane.

Distribuţia a reunit actriţe specializate în roluri din comedii romantice. Jane Seymour (celebra Dr. Quinn) încă mai păstrează aerul serafic din Somewhere in Time, deşi aici manipulează actori şi turişti, iar Keri Russell încă o mai poartă cu ea pe Felicity, celebra eroină a seriei TV, frumuşica tocilară, nefericită în amor. Cea care face sarea şi piperul distribuţiei este Jennifer Coolidge în rolul americancei neaoşe, uşor bădărancă. În decorul acelui parc, ea pare un elefănţel roz într-un magazin de porţelanuri.

Întreaga peliculă este un potpuriu de clişee – camera de adolescentă plină cu gadget-uri, telefonul roşu londonez, garda de la Buckingham, pachetele turistice (Silver, Gold, Platinum), actorii de soap-opera, adevărurile din backstage / culise înlănţuite cu peripeţii.

Decepţionată de tot ceea ce-a găsit în Austenland şi de relaţia eşuată cu grăjdarul chipeş – după o idilă câmpenească (plimbarea cu barca) şi o arie a geloziei a lui Martin (ce asculta Roxette, It Must Have Been Love,  la căşti) -,  Jane părăseşte acest ţinut.

La fel de previzibil, Jane îşi găseşte, în final, iubirea în persoana ursuzului Henry Nobley (nepotul patronei parcului) –  un profesor de istorie -, care împărtăşea aceeaşi pasiune pentru eroul Darcy (interpretat de Colin Firth în seria BBC, 1995).

Bine susţinut de actorii din distribuţie, de coloana sonoră şi de costume, filmul Austenland poate  fi opţiunea pentru un divertisment soft, dintr-o zi mohorâtă, lângă o felicitare roz.

Regizor: Jerusha Hess. Scenarist: Jerusha Hess, Shannon Hale. Compozitor: Ilan Eshkeri. Operator: Larry Smith. Producător: Stephenie Meyer, Gina Mingacci. Monteur: Nick Fenton.

Distribuţia: Keri Russell (Jane Hayes), JJ Feild (Dl. Henry Nobley), Jennifer Coolidge (Domnişoara Elizabeth Charming), Bret McKenzie (Martin), Georgia King (Doamna Amelia Heartwright), James Callis (Colonelul Andrews), Jane Seymour (D-na Wattlesbrook)

Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , ,

Halta fericirii – Steaua fără nume

Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel,  că visul e încorporat realității, ca o cmpensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul Steaua fără nume, prezentat de trupa teatrului Național Mihai Eminescu, din Chișinău (în cadrul turneului “Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”) e o “pată de normalitate”, de  echilibru, care folosește o citire în dulcele stil clasic. Astfel, opţiunea regizorului Alexandru Cozub pentru o piesă din România începutului anilor ’40  profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Lectura regizorală a directorului de scenă de la Chișinău dovedeşte o credinţă nestrămutată în textul lui Mihail Sebastian , dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc, cu o tușă reverențios-modernizatoare (racord la elemente din filmele de gen/comedii sentimentale, realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului). În lectura regizorală actuală, comedia trebuie să răspundă unei obsedante întrebări despre fericire. Deși greu de definit, acest concept capătă contururi clare la finalul acestei montări. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub înfățișarea, uşor naivă a poveştii, care ne aduce un mesaj întru libertate şi trăire a pasiunii.

Într-o urbe oarecare, de provincie, lumea își duce traiul patriarhal sub lâncezeala moralei intransigente. Ciocnirea unor eroi onești cu realitățile societății implică un examen mai atent.  Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. În așteptarea unei rarități editoriale care sosea cu trenul, traiectoria terestră i se intersectează, în fapt de seară, cu cea a Monei, o tânără, sfărâmătoare de inimi, fără bilet, dar cu o irezistibilă dorință de explorare. Aidoma unei explozii cosmice, idila înfiripată între cei doi zdruncină monotonia  microuniversului provincial. Spectacolul stă sub semnul rigorii, coerenței, dar, mai ales al profunzimii analitice. Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorul a creat o mizanscenă (Scenografie: Iurie Matei) plină de semnificații urbea/gara/casa lui Miroiu  stă între –“infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate, iar în fundal se profilează (Concept video: Ian Onică) imagini alternative, în sepia sau cinemascope (marea, orașelul de provincie, trenurile de viteză, universul înstelat).

Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (salariul mic), caută să iasă din această condiţie apăsătoare evadând într-un alt univers/ lumea stelelor”. Distribuirea actorului Ghenadie Gâlcă  în rolul Profesorului Miroiu s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Miroiu capabil să-şi sacrifice imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei iluzorii descoperiri, întrezărind izbânda acolo unde nu cuteza nimeni să se gândească. Ghenadie Gâlcă aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Piesa cu accente lirice se derulează într-un spațiu care sugerează o ciocnire, scena e așezată “într-o rână”. Muzica (Coloana Sonoră: Alexandru Târșu) cu accente de story atemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane, se înscrie armonic într-un decor sonor, contribuind la atmosfera plină de vitalitate de pe scenă.

Încă de la început, se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea. Șeful gării/Petru Oistric devine eroul isteţ şi plin de farmec, care, sub masca naivităţii şi simplităţii, îi tratează pe ceilalți cu îndrăzneală. Plin de energie, ilustrează unele trăsături uşor de recunoscut pentru slujbașul român (aşa cum apare imprimat în mentalul comun): viclean, isteţ, pişicher, un pic sforar, dibaci, hâtru. Plin de vervă, va interacționa cu mucalitul Ichim/Mihai Zubcu și cu credulul țăran/Victor Drumi, încercând mereu să tragă spuza pe turta sa. Evoluția scenică a tuturor actanților exprimă stăpânirea mijloacelor de expresie în execuție: realismul trăirii și finețea accentelor psihologice se împletesc cu un nedisimulat patetism, dar și un viguros umor. Deşi are o partitură mai redusă, cea a patronului magazinului general, Pascu/Alexandru Pleșca completează cu acurateţe galeria oamenilor practici”, uimiți de pasiunea devoratoare de bani a Profesorului Miroiu: Păi ştiu eu? Cum mi-a dat-o librarul din Bucureşti, aşa i-am adus-o, mi-era şi frică, zău. Auzi d-ta? 22 de mii”.

Profesorul înrobit de pasiune – astronomie – capătă contur de arhetip/tipologia omului de bibliotecă, evazionist” al realității în interpretarea plină de farmec desuet a lui Ghenadie Gâlcă. Candoarea perplexității prin care orice gest capătă un soi de armătură sufletească, dar, mai ales o acuitate rară a emoției, îl recomandă cu succes pentru acest gen de personaj. Profesorul Udrea, ipostaziat de Nicu Suveică, clasic în rigoare, este prietenul devotat al lui Miroiu, situate – fără voie – în tabăra celor care își duc traiul modest, cu demnitate, nerefuzând să mai spere.

Steaua fara nume Chisinau

Versiunea Mona propusă de fermecătoarea Diana Decuseară este un fel de etern-feminin inocent-perfid, care păstrează aura de melancolie a pasionalei Necunoscute. Blonda serafică, drapată în roz fané este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec retro-hollywoodian. Situată între Ileana Cosânzeana și Veronica Lake, actrița captivează de la prima apariție. Dacă în prima parte, afișează o frumusețe rece, în cea de-a doua parte dezvăluie nebănuite resurse – radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni/limitele traiului de lux. Diana Decuseară are cuvenita prezenţă scenică provocatoare a femeii de lux, păstrând lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii dornice de iubire autentică, fie și pentru o singură noapte. O altă incizie în intimitatea defectelor morale, a falsităților și a versatilității o face Grig, amantul înstărit al Monei. Petru Hadârcă dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale celui care domină prin puterea banului. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu  Mona, dar și cu ceilalți parteneri de scenă,  păstrând viziunea desenului psihologic.

Rigida domnișoară Cucu pigmentează conturul întregului spectacol, deschizând o ușă interzisă din intimitatea fetei-bătrâne-fără-voia-sa, indicând modul în care visele de fericire eșuează     într-un coroziv  conformism. Lipsită de orizont, frumoasa de odinoară s-a ofilit într-un mediu limitat. Olga Guțu-Cucu are o vitalitate interpretativă debordantă în partitura excentricei profesoare, fiind clasică în rigoare/rigiditate şi romanțioasă în emoţie (în dialogul cu Grig & Mona). Deşi are o apariţie fulgurantă, aduce în scenă tipologia fetei, eleva Zamfirescu, o posibil viitoare femeie simplă, dar visând să evadeze din acel cadru/oraș limitat. Draga-Dumitrița Drumi aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.

Bunăoară, o necunoscută şi un pasionat profesor  vor destrăma, temporar, legile patriarhale, caduce. Chiar dacă e plasat într-un soi de eternă lume provincială”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Tudor Andreev , caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Întreg spectacolul are o fluenţă, o acuratețe asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente.

Steaua fără nume aduce un mesaj profund, în limita în care spectatorul înţelege că pasiunea     și bunătatea reprezintă măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, pasiunea şi umorul sunt arme ce pot combate, întotdeauna, artificialul, suficiența și orice fel de lipsuri materiale.

Steaua fără nume

Autor : Mihail Sebastian
Regie: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Costume: Tudor Andreev
Concept video: Ian Onică
Coloana Sonoră: Alexandru Târșu
Durata spectacolului: 2 ore și 40 minute
Distribuție :
Necunoscuta (Mona) – Diana Decuseară
Profesorul Miroiu (profesor de matematică și astronomie) – Ghenadie Gâlcă
Udrea, profesor de muzică, prieten cu Miroiu – Nicu Suveică
Domnișoara Cucu – Olga Guțu-Cucu
Șeful gării – Petru Oistric
Grig – Petru Hadârcă
O elevă/Zamfirescu – Draga-Dumitrița Drumi
Un țăran – Victor Drumi
Ichim – Mihai Zubcu
Conductorul de tren – Iurie Focșa
Pascu/patronul magazinului general – Alexandru Pleșca

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Halta fericirii – Steaua fără nume

Scris de pe ianuarie 23, 2020 în Iubire, Lectură, Relativitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web