RSS

Arhive pe categorii: Melodramă

Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

O femeie bolnavă riscă totul pentru o a doua șansă de a fi mamă. An Audience of Chairs este un film emoționant despre puterea iubirii unei mame, care își redobândește dragostea copiilor ei.

De-a lungul timpului, s-au tot realizat pelicule despre tulburările minții, îndeobște la artiști. Colții fioroși ai bolii – care distruge relațiile familiale și cariere, modifică radical percepția asupra unui subiect des abordat în cinemaul contemporan. An Audience of Chairs prezintă un subiect familiar, ce poate fi revigorat printr-o abordare neobișnuită : o mamă bipolară, artistă de succes, aflată între cheile majore și cele minore ale depresiei. Maura Mackenzie (Carolina Bartczak) credea doar în forța ei de a cuceri. O imagine-cheie din film (o femeie tânără și frumoasă, tinându-și mâinile la ochi, plasată cu spatele către copilele sale, poziționate pe vârful unui deal) ar putea părea chiar pitorească, dacă nu e dureroasă.Abordarea regizorală urmărește să trezească empatie în rândul spectatorilor: experiențele Maurei pot avea efecte purificatoare pentru «privitorii din fotolii». Tinerețea și succesul nu pot dura veșnic, dar greșelile din trecut (uuneori) pot fi îndreptate.

An Audience Of Chairs funcționează eficient, deoarece ecranizarea romanului omonim, scris de autorul canadian Joan Clark, se concentrează pe momentele definitorii din viața eroinei: o «mică distragere» care se dovedește devastatoare, o conversație tensionată cu vecina ei (Edie Inksetter), o întâlnire întâmplătoare la un terminal de feribot cu un străin simpatic (Gord Rand) care, slavă Domnului, nu este o figură din închipuirea ei. Pe tot parcursul filmului, flashback-urile ritmează timpii poveștii de pe ecran.

Așadar, acțiunea este plasată în 1997, în Tors Cove, Newfoundland, și o aduce în prim-plan pe Maura Mackenzie. Aceasta, împreună cu cele două fiice ale sale, Bonnie și Brianna Fraser, ajung la casa lor de vară pentru o vacanță de două săptămâni. Soțul lui Maura, și tatăl fetelor, Duncan Fraser, este un reporter ambițios care călătorește prin Rusia, pe un aspect politic. Maura (fermecătoarea Carolina Bartczak), este o pianistă talentată, care plănuiește un turneu american. Când soțul ei, ambițiosul reporter, o sună să o anunțe că va rămâne în Rusia toată vara ca să-și scrie reportajele, Maura este forțată să rămână în Newfoundland pentru restul verii și să aibă grijă de fiicele ei. După ce ratează șansa de a merge la o audiție, Maura intră în depresie. Femeia cântă la pian noaptea, dar doarme toată ziua, lăsându-și singure fetele. Într-o zi, le duce pe o insulă din apropiere și le uită acolo. Singurul care bănuiește că tânăra femeie ar putea fi atinsă de o tulburare bipolară este chiar tatăl Maurei, care locuiește în apropiere. Mânia artistei care ratase șansa de a ajunge într-un turneu provoacă victime colaterale: Bonnie își rupe brațul și, în consecință, aproape se îneacă. Ca urmare, Duncan se întoarce și ia fetițele cu el, în Scoția, părăsind-o pe Maura. Aceasta se autoizolează, rupe orice legătură cu cei apropiați și refuză orice medicație după ce fusese diagnosticată cu tulburare bipolară. Doar Paula, vecina ei, o convinge să caute ajutor și să își regăsească, astfel, fetițele. Urmează tratamente într-un sanatoriu de boli psihice, apoi – după evaluarea medicală – este declarată vindecată. Urmărită de neșansă, din pricina emoției își răsucește o gleznă și întârzie la întâlnirea oficială cu fiicele sale, însoțite de Duncan. Ultima picătură care umple paharul cu amar al bietei femei este cererea de divorț și separarea de copii. Urmează spirală descendentă a Maurei. Durerea o aruncă în deznădejde și plănuiește o sinucidere, după același „scenariu” ca și cel pus în practică de mama sa, înecul. Providența poartă un nume în cazul Maurei: camionagiul Ben, un singuratic, capabil să o readucă pe „linia de plutire”. Se naște o profundă legătură între cei doi marginali (Ben e un veritabil «Man made of rain») și vor trăi împreună în Tors Cove.

Narațiunea cinematografică sare peste douăzeci de ani din viața Maurei și ne-o prezintă în deplină maturitate biologică, la  vârsta celor „40+”, stabilă emoțional, protejată de loialul Ben. Întorsăturile scenaristice se armonizează cu «valurile vieții»: fiica ei, Bonnie Fraser, devenită profesor, se întoarcea în Newfoundland pentru a susține conferințe la Universitatea Memorial despre pericolele schimbărilor climatice. Reîntâlnirea devine pragul cel mai înalt, tensiunea dramatică atinge cote melodramatice, iar finalul emoționează profund. Distribuția a mizat pe charisma actriței Carolina Bartczak. Aceasta umple ecranul prin complexitatea abordării psihologice a unei eroine greu încercate. Fără nicio undă de isterie sau vreun tic actoricesc, Bartczak transmite clar starea psihologică a Maurei. Alegerile simple ale regizoarei Deanne Foley indică abilitatea regizorală: să știi „unde să pui camera de filmare” și să coordonezi acțiunile actorului. La fel de veridic și de profund în abordare este și veteranul Peter MacNeill, îndureratul (Ian) tată al Maurei. Coloana sonoră susține acțiunile interpreților, iar muzica lui Chopin, Mozart și Erik Satie îndulcește gustul adesea dulce-acrișor al imaginilor. An Audience Of Chairs rămâne o subtilă și sensibilă lecție despre înțelegere și toleranță, este o experiență care trebuie împărtășită.

Regia: Deanne Foley

Scenariul: Rosemary House

Imaginea: James Klopko

Montajul: Wiebke Von Carlsfeld

Muzica: Duane Andrews

Distribuția:

Carolina Bartczak – Maura

Peter Macneill – Ian

Gord Rand – Ben

Chris Jacot – Duncan

Kate Corbett – Adult Bonnie

Lauren Patten – Brianna (copilă)

Grace Keeping – Bonnie (copilă)

Edie Inksetter – Paula

Madeleine Hiscox – Gemma

Durata: 93 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

Scris de pe iulie 11, 2020 în Cinema, Film, Melodramă, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

The Immigrant (2013) poartă, sigur, amprenta lui James Gray. Narând trista poveste a două surori poloneze care-au debarcat la New York (Ellis Island – faimosul centru al imigraţiei până în 1954), acest film izvorăşte din însăşi istoria cinema-ului (momentul anului 1920), când părinţii celei de-a şaptea arte soseau în Statele Unite ale Americii.

Pelicula, o adevărată frescă hollywoodiană, în tonuri lirice, îmbină tragicul unor întâmplări cu marea istorie. Ewa Cybulski (Marion Cotillard), separată de Magda, sora ei (bolnavă de tuberculoză) va descoperi singură “măruntaiele” marii metropole americane şi va încerca, pe toate căile, să-şi elibereze sora din custodia autorităţilor.

Marion Cotillard © Wild Bunch

Cineastul aduce în prim-plan o tematică des abordată de el: filiaţia, familia, dar şi moralitatea. În această poveste nouă, Gray prelungeşte sentimentalismul din alte pelicule, realizate anterior (Two Lovers) şi îndreaptă reflectorul asupra unui triunghi amoros, dar şi peste afecţiunile inconştiente sau nemărturisite. Imediat, spectatorul este captivat de personajele acestei picturi baroce, a New York-ului anilor ’20, fiindcă i se dau mai multe piste (în maniera unui thriller clasic).

Romanţa prezentată pe ecran face ca personajele ascunse în spatele unor aparenţe să constituie potenţiale victime. Aşa cum s-ar fi putut crede, The Immigrant nu se limitează doar la figuraţie, ci pune în lumină ceea ce se vedea în spectacolele de magie: visul american este doar o fantasmă. Imaginea sublimă, semnată de Darius Khondji (Se7en, My Blueberry Nights, Amour), surprinde căldura din “măruntaiele” newyorkeze. Printre cei mai săraci locuitori ai marelui oraş, se află numeroşi imigranţi; multe dintre femei nu aveau decât o singură “şansă”: de-a se prostitua.

Marion Cotillard & Joaquin Phoenix Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Graţie acelei imagini încărcate de patină, filmul introduce spectatorul  în marele “azil” de pe tărâmul american. Cele două tinere surori din Silezia sunt controlate în marea “redută” din centrul de primire – Ellis Island. Magda este ţinută în carantină (până la finele poveştii), iar Ewa se vede nevoită să-i surâdă celui care i-a întins o mână de ajutor, Bruno Weiss (Joaquin Phoenix), tenebrosul animator de cabaret,   ce va deveni binefăcătorul, patronul, proxenetul şi amantul ei. Legătura de familie se va rupe odată cu apariţia lui Emil, cunoscut şi sub numele de „Orlando Magicianul”(Jeremy Renner), vărul lui Bruno; diferenţa temperamentală dintre cei doi va alimenta încurcăturile. Ca în vechile melodrame (Orphans   of the Storm, 1921) din cinemaul mut, cele două orfeline poloneze visează la “pământul făgăduinţei” înainte de-a debarca. Ellis Island devine, din păcate, un castel malefic, desprins parcă din romanele lui Alexandre Dumas.

Marion Cotillard & Jeremy Renner Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Filmul lui James Gray aduce un frumos omagiu marilor producători ai secolului trecut, care-au rămas contemporani. The Immmigrant îşi trage seva puternică din echilibrul perfect dintre tradiţie şi modernitate, prezentându-şi discursul politic, aproape anacronic, şi fuga nebunească a Ewei, izbitor de asemănătoare cu cea a imigrantelor din zilele noastre. De altfel, mesajul este unul pro-imigraţie, văzută ca un factor dinamizator din punct de vedere cultural.

În contextul istoric în care se derulează această poveste, cu multiple faţete, regăsim un fel de apetit pentru denunţ, cât şi acel triunghi amoros (inversat faţă de cel din Two Lovers). Deşi aparent, The Immigrant prezintă o femeie, de fapt, bărbaţii sunt cei care nu ştiu să iasă învingători din acest joc amoros. Filmul nu-şi pierde cursul intrigii, nici emoţiile oferite de actorii bine aleşi de către acest regizor prestigios. James Gray nu renunţă la preferinţa sa pentru tragedie, unde legăturile familiale şi amoroase înlănţuiesc personajele într-o fatalitate conflictuală.

Toate elementele unei tragedii sunt prezente aici, reunite de un scenariu bine scris, în căutarea clasicului într-un context bogat (America interbelică, lumea cosmopolită a New York-ului şi “visul american” pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa) şi a legăturilor de sânge. Filmarea elegantă oscilează între reconstituitrea aproape istorică şi inspiraţia picturală (precum cea din cadrul final). Totul este bine pus la punct în aceste imagini, unde predomină ócrul, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, dar îi scapă mici elemente. Ewa, despărţită de Magda, se sacrifică pe sine ca să repare o inechitate. Ca să-şi poată salva sora din acel sanatoriu, ea trece de la tutela binefăcătorului înamorat la cea a unui magician de cartier (simpaticul «crai de mahala» în versiune americană) care visa la o “evadare” în California.

Ellis Island din ”The Immigrant” © 2013 – Wild Bunch

Regizorul, frământat de problematica trecutului familial şi cea a iubirilor complicate, îşi concentrează atenţia, destul de mult, asupra tensiunii întreţinute de Ewa. Frumuseţea actriţei franceze aduce, aici, cu cea a lui Lillian Gish. Marion Cotillard pare un bloc plin de forţă în această “probă”, în pofida înfăţişării sale fragile. În confruntarea dintre Ewa şi Bruno, se poate sesiza o friabilitate surprinzătoare a reacţiilor – Cotillard întoarsă şi Phoenix fiert – , cineastul nu reuşeşte să surprindă cu adevărat victima şi exploatatorul. Se văd, însă, clar doi supravieţuitori constrânşi (de instinctele lor şi de legile “junglei” capitaliste din “pământul făgăduinţei”) să meargă împreună, în vreme ce fiecare găseşte în celălalt motive suficiente pentru dezgustul de sine.

Cu toate acestea, The Immigrant nu este o cochilie vidă, ci rămâne un film solid, cu un subtil mesaj politic, realizat cu aportul unor actori formidabili. Pelicula The Immigrant confirmă, încă o dată, “vocea” personală a cineastului James Gray.

The Immigrant

Regizor: James Gray
Scenarist: James Gray, Ric Menello
Operator: Darius Khondji
Producător: James Gray, Anthony Katagas, Greg Shapiro
Monteur: John Axelrad, Kayla Emter

Distribuţia:
Jeremy Renner (Orlando Magicianul)
Marion Cotillard (Ewa Cybulski)
Joaquin Phoenix (Bruno Weiss)
Dagmara Dominczyk (Belva)
Ilia Volokh (Voytek)
Antoni Corone (Thomas MacNally)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: James Gray

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

Scris de pe iulie 8, 2020 în Filme de Cannes, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

The Immigrant (2013) poartă, sigur, amprenta lui James Gray. Narând trista poveste a două surori poloneze care-au debarcat la New York (Ellis Island – faimosul centru al imigraţiei până în 1954), acest film izvorăşte din însăşi istoria cinema-ului (momentul anului 1920), când părinţii celei de-a şaptea arte soseau în Statele Unite ale Americii.

Pelicula, o adevărată frescă hollywoodiană, în tonuri lirice, îmbină tragicul unor întâmplări cu marea istorie. Ewa Cybulski (Marion Cotillard), separată de Magda, sora ei (bolnavă de tuberculoză) va descoperi singură “măruntaiele” marii metropole americane şi va încerca, pe toate căile, să-şi elibereze sora din custodia autorităţilor.

Marion Cotillard © Wild Bunch

Cineastul aduce în prim-plan o tematică des abordată de el: filiaţia, familia, dar şi moralitatea. În această poveste nouă, Gray prelungeşte sentimentalismul din alte pelicule, realizate anterior (Two Lovers) şi îndreaptă reflectorul asupra unui triunghi amoros, dar şi peste afecţiunile inconştiente sau nemărturisite. Imediat, spectatorul este captivat de personajele acestei picturi baroce, a New York-ului anilor ’20, fiindcă i se dau mai multe piste (în maniera unui thriller clasic).

Romanţa prezentată pe ecran face ca personajele ascunse în spatele unor aparenţe să constituie potenţiale victime. Aşa cum s-ar fi putut crede, The Immigrant nu se limitează doar la figuraţie, ci pune în lumină ceea ce se vedea în spectacolele de magie: visul american este doar o fantasmă. Imaginea sublimă, semnată de Darius Khondji (Se7en, My Blueberry Nights, Amour), surprinde căldura din “măruntaiele” newyorkeze. Printre cei mai săraci locuitori ai marelui oraş, se află numeroşi imigranţi; multe dintre femei nu aveau decât o singură “şansă”: de-a se prostitua.

Marion Cotillard & Joaquin Phoenix Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Graţie acelei imagini încărcate de patină, filmul introduce spectatorul  în marele “azil” de pe tărâmul american. Cele două tinere surori din Silezia sunt controlate în marea “redută” din centrul de primire – Ellis Island. Magda este ţinută în carantină (până la finele poveştii), iar Ewa se vede nevoită să-i surâdă celui care i-a întins o mână de ajutor, Bruno Weiss (Joaquin Phoenix), tenebrosul animator de cabaret,   ce va deveni binefăcătorul, patronul, proxenetul şi amantul ei. Legătura de familie se va rupe odată cu apariţia lui Emil, cunoscut şi sub numele de „Orlando Magicianul”(Jeremy Renner), vărul lui Bruno; diferenţa temperamentală dintre cei doi va alimenta încurcăturile. Ca în vechile melodrame (Orphans   of the Storm, 1921) din cinemaul mut, cele două orfeline poloneze visează la “pământul făgăduinţei” înainte de-a debarca. Ellis Island devine, din păcate, un castel malefic, desprins parcă din romanele lui Alexandre Dumas.

Marion Cotillard & Jeremy Renner Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Filmul lui James Gray aduce un frumos omagiu marilor producători ai secolului trecut, care-au rămas contemporani. The Immmigrant îşi trage seva puternică din echilibrul perfect dintre tradiţie şi modernitate, prezentându-şi discursul politic, aproape anacronic, şi fuga nebunească a Ewei, izbitor de asemănătoare cu cea a imigrantelor din zilele noastre. De altfel, mesajul este unul pro-imigraţie, văzută ca un factor dinamizator din punct de vedere cultural.

În contextul istoric în care se derulează această poveste, cu multiple faţete, regăsim un fel de apetit pentru denunţ, cât şi acel triunghi amoros (inversat faţă de cel din Two Lovers). Deşi aparent, The Immigrant prezintă o femeie, de fapt, bărbaţii sunt cei care nu ştiu să iasă învingători din acest joc amoros. Filmul nu-şi pierde cursul intrigii, nici emoţiile oferite de actorii bine aleşi de către acest regizor prestigios. James Gray nu renunţă la preferinţa sa pentru tragedie, unde legăturile familiale şi amoroase înlănţuiesc personajele într-o fatalitate conflictuală.

Toate elementele unei tragedii sunt prezente aici, reunite de un scenariu bine scris, în căutarea clasicului într-un context bogat (America interbelică, lumea cosmopolită a New York-ului şi “visul american” pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa) şi a legăturilor de sânge. Filmarea elegantă oscilează între reconstituitrea aproape istorică şi inspiraţia picturală (precum cea din cadrul final). Totul este bine pus la punct în aceste imagini, unde predomină ócrul, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, dar îi scapă mici elemente. Ewa, despărţită de Magda, se sacrifică pe sine ca să repare o inechitate. Ca să-şi poată salva sora din acel sanatoriu, ea trece de la tutela binefăcătorului înamorat la cea a unui magician de cartier (simpaticul «crai de mahala» în versiune americană) care visa la o “evadare” în California.

Ellis Island din ”The Immigrant” © 2013 – Wild Bunch

Regizorul, frământat de problematica trecutului familial şi cea a iubirilor complicate, îşi concentrează atenţia, destul de mult, asupra tensiunii întreţinute de Ewa. Frumuseţea actriţei franceze aduce, aici, cu cea a lui Lillian Gish. Marion Cotillard pare un bloc plin de forţă în această “probă”, în pofida înfăţişării sale fragile. În confruntarea dintre Ewa şi Bruno, se poate sesiza o friabilitate surprinzătoare a reacţiilor – Cotillard întoarsă şi Phoenix fiert – , cineastul nu reuşeşte să surprindă cu adevărat victima şi exploatatorul. Se văd, însă, clar doi supravieţuitori constrânşi (de instinctele lor şi de legile “junglei” capitaliste din “pământul făgăduinţei”) să meargă împreună, în vreme ce fiecare găseşte în celălalt motive suficiente pentru dezgustul de sine.

Cu toate acestea, The Immigrant nu este o cochilie vidă, ci rămâne un film solid, cu un subtil mesaj politic, realizat cu aportul unor actori formidabili. Pelicula The Immigrant confirmă, încă o dată, “vocea” personală a cineastului James Gray.

The Immigrant

Regizor: James Gray
Scenarist: James Gray, Ric Menello
Operator: Darius Khondji
Producător: James Gray, Anthony Katagas, Greg Shapiro
Monteur: John Axelrad, Kayla Emter

Distribuţia:
Jeremy Renner (Orlando Magicianul)
Marion Cotillard (Ewa Cybulski)
Joaquin Phoenix (Bruno Weiss)
Dagmara Dominczyk (Belva)
Ilia Volokh (Voytek)
Antoni Corone (Thomas MacNally)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: James Gray

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

Scris de pe iunie 29, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Melodramă

 

Etichete:

Viața ca un roller coaster – El Embarcadero/ The Pier

 Un thriller doldora de emoție și senzualitate ține spectatorii cu respirația la gură în fața micilor ecrane. Aplicând rețeta seriei perfect adaptate cerințelor publicului, realizatorii serialului El Embarcadero lansează o suită de interogații celor care se aventurează în acest „carusel emoțional-vizual.
El Embarcadero/The Pier este un film-serial, de atmosferă, ce îi oferă spectatorului imaginea seducţiei efemere. Filmată într-o zonă futuristică din Valencia, dar și pe coasta mediteraneană (Parcul Național „La Albufera”) a acestei așezări, seria TV El embarcadero (The Pier) a fost creată de Álex Pina (un soi de „Messi al serialelor”) și Esther Martínez, într-o coproducție Movistar+, Atresmedia Studios și Vancouver Media. Așteptările sunt mari, pentru că producătorii – Álex Pina și echipa sa – celebrei La Casa de Papel (unul dintre cele mai vizionate seriale de pe Netflix) și-au pus semnătura și pe noua producție „lansată la apă” la începutul anului 2019. Bunăoară, distribuția reunește actori pe care publicul îi cunoaște deja din La Casa de Papel/ Money Heist, precum Alvaro Morte, dar și staruri din alte serii de succes: Verónica Sánchez (Morocco – Love in Times of War, Gran Reserva) și Irene Arcos (co-star în Vis-a-Vis).

Subiectul, transpus în 8 episoade de câte 50 de minute, aduce în prim-plan teme etern-umane – iubirea, căsătoria, familia, relațiile interumane – dar analizate din multiple unghiuri. Deși e altoită pe canavaua melodramei (tema dublului, moartea eroului central), seria are multe calități artistice și ne invită să descoperim motivul pentru care un bărbat iese definitiv dintr-un triunghi amoros. Bunăoară, în spatele cadrului natural mirific, este expusă cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe.

Așadar, serialul narează povestea arhitectei Alexandra, care deși e distrusă de moartea soțului său, Oscar, este și mai copleșită când află că acesta a dus o viață dublă alături de o altă femeie, Veronica, cu care avea și o fetiță. Prin urmare, Alexandra  se confruntă cu cel mai aprig coșmar: primește un apel telefonic de la polițistul Conrado și este chemată să identifice trupul soțului ei, găsit pe un dig, în frumoasa zonă Albufera, de lângă Valencia.

Citiţi şi Greenbook – când prietenia îşi găseşte calea

Sinucidere? Imposibil! Cei doi făcuseră planuri împreună cu doar câteva ore în urmă. Loviturile abia încep să curgă, când descoperă că înainte să moară, Oscar dusese o viață dublă cu Veronica. Cine este această femeie? Cine a fost, de fapt, bărbatul pe care l-a iubit 15 ani? Și ce s-a întâmplat în acea noapte fatală pe dig? Sub o identitate falsă, Alexandra se mută cu Veronica și, cu ajutorul lui Conrado, pătrunde din ce în ce mai adânc în misterul lui Oscar. Acest tragic eveniment de viață, un adevărat „tsunami emoțional”, îi va schimba radical viziunea despre lume.

Noua serie realizată de Álex Pina nu se rezumă doar la povestea unei crime/ sinucideri, ci conduce spectatorul spre dosnicele cămări ale sufletului omului occidental, civilizat. Personajul central, Oscar (expresivul Álvaro Morte), se lasă descoperit încet-încet, revelând parcă cele două faţete ale „aceleiaşi medalii” (precum un Ianus antic): cuceritorul mascul educat (pe care îl regăsim nu doar în Spania, ci oriunde). Grație acestui personaj, realizatorii  se găsesc în dificila încercare de-a reflecta încurcatele și misterioasele mecanisme ale erotismului. Căsătorit cu o femeie de succes – eleganta arhitectă, perfecționistă până la obsesie – intră într-o relație amoroasă cu Veronica, o senzuală femeie de 35 de ani, un «spirit liber». Permanent poziționat între cele două relații, Oscar glisează între cele două „fațete ale feminității în floare”. Alexandra, la rândul său, conduce spectatorul spre interiorizare. Doborâtă de infidelitatea atât de bine tăinuită de soțul ei, femeia ajunge să se (re)descopere pe sine.

Încercând să afle de ce Oscar alesese o altă parteneră, în paralel cu viața conjugală fericită, Alexandra găsește calea spre adevărurile interioare și se debarasează de unele prejudecăți. Filmul derulează lupta para-oedipiană declanşată de cele două personaje construite în oglindă. Cele două femei alimentează năzuințele și dorințele/ poftele aceluiași bărbat, aici un fel de „poligam alb”.

Dacă la începutul secolului trecut realismul făcea furori cu tematica «glasul pământului & glasul iubirii», de această dată lucrurile sunt mai alambicate, fiindcă arhitecta este rafinată, educată, dar și sexy. Așadar, producătorii propun o viziune modernă, de secol XXI. Sedus de sălbăticia provocatoare a femeii care trăia singură printre apele din mirifica zonă „La Albufera”, Oscar face caz de codul sexual occidental, devoalând realitatea faptului că amorul transgresa limitele  de clasă. În fond, este descrisă societatea vestică, (destul de) superficială şi plină de ipocrizie, interesată (doar) de plăceri și de întreținerea aparențelor.

Citiţi şi Vânătoare… la Curte – The Favourite

Farmecul și frumusețea spațiilor analizate în paralel – arhitectura futuristă amețitoare, interioarele de lux, cât și mediile naturale conservate, hrana rafinată, dar și bucate naturale – mențin și alimentează ideea contrastelor complementare. Tonurile reci, griul-albăstrui din marile aglomerări urbane alternează și contrastează cu luminozitatea galben-aurie din cadrul rural. În aceste permanente oglinzi paralele, regăsim câteva constante: cerul albastru și chipul răvășit de amor al lui Oscar.

Astfel, serialul se dovedește un proiect îndrăzneţ, potrivit pentru secolul actual, ce încearcă să integreze într-o manieră fluidă, aproape omogenă, personaje, situaţii şi spaţii diferite. Multiplicarea orizonturilor poveștii e ajutată din plin de echipa tehnică (montajul dinamic – Luis Miguel González și seducătoarea ilustrație muzicală – Iván Martínez și Manel Santisteban), iar măestria actoricească a interpreților alimentează neliniștile spectatorului. Grație imaginii splendide, realizată de Miguel Amoedo și Álvaro Gutiérrez, granițele artificiale ale personajelor-stereotip se estompează, iar suspansul fructifică noua legătură dintre eroine.

Infidelitatea și suferința se împletesc cu senzațiile și hipnotismul unei iubiri așezate într-un triunghi. Cu toate că seria a fost realizată într-o manieră uşor artificială, totuşi scopul producătorilor pare a fi sondarea lumii interioare şi a alterităţii deopotrivă, ca şi încercările eroilor de a controla neprevăzutul în dorinţa de a-şi exercita libertatea individuală. Ca într-un veritabil debarcader, spectatorul modern trebuie să aleagă singur „în ce barcă să urce” (propriul adevăr) și să răspundă interogaţiilor despre cuplu, adulter și iubire.

Producător: Álex Pina

Regia: Jesús Colmenar, Álex Rodrigo,

Imaginea: Migue Amoedo și Álvaro Gutiérrez,

Montajul: Luis Miguel González

Ilustrația muzicală: Iván Martínez și Manel Santisteban

Distribuția:

Álvaro Morte – Óscar/Oscar

Verónica Sánchez –  Alejandra/Alexandra

Irene Arcos – Verónica/Veronica

Roberto Enríquez – Conrado

Marta Milans – Katia

Judit Ampudia – Ada

Durata: 50 min per episod

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viața ca un roller coaster – El Embarcadero/ The Pier

Scris de pe iunie 17, 2020 în Feminin, Film, Iubire, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O subtilă geografie amoroasă – L’Autre Continent

La ce te poți aștepta de la un spirit liber (atât în suflet, cât și în trup) care și-a ales să se călăuzească în viață după deviza:“Carpe diem !”(Trăiește clipa !) ? “Dragostea fără limite” ar putea fi un (posibil) răspuns. O femeie îndrăgostită nebunește refuză să-și vadă iubitul în comă. Sinistru? Nu și când un cineast abil știe să evite panta melodramatică.

Așadar, regăsim în L’Autre Continent o scriitoare, aspirantă la succes, care plănuiește să își definitiveze romanul (încă în lucru) îndr-un cadru special, un fel de ‘Territory of Love’. Pelicula nu are nimic de-a face cu celebrul basm «Frumoasa din Pădurea adormită», iar prințesa nu îl sărută pe tânăr ca să îl smulgă din comă. Filmul este unic prin abordarea părții medicale, o viziune care  să îl țină departe de rezultatele rigide. Bunăoară, cineastul francez Romain Cogitore a ales să își convingă spectatorii că măreția iubirii nu ține de granițe și a turnat, alături de cei doi interpreți din rolurile principale, o pasionantă poveste, într-un cadru idilic. Déborah François și Paul Hamy l-au susținut, achitându-se cu brio chiar și de replicile rostite în mandarină (limba vorbită în Taiwan). Coproducția franco-taiwaneză a beneficiat de suportul autorităților din statele insulare din Asia de Est.

Pelicula se deschide cu plecarea eroinei, Maria (Déborah François), din Paris către celălalt capăt al lumii, Kaohsiung, unde visa să își desăvârșească lucrarea. Vedem o tânără poliglotă, plină de viață, care schimbă tot felul de ‘iubiri’, apoi lucrând ca ghid pentru niște turiști olandezi. Trentagenara, rebelă și nerăbdătoare, părăsise Franța îndreptându-se către Taiwan. Tânăra, care vorbește fluent cinci limbi străine, e dornică să termine un roman cu fason de veacul ala XIX-lea, căutând un loc special. De cealaltă parte, Olivier (Paul Hamy), care are aceeași vârstă cu cea a Mariei, este încet, timid și vorbește… paisprezece limbi. Cei doi se întâlnesc în Taipei și se îndrăgostesc. Pe cât de exuberantă este ea, pe atât de timid și de pudic este el. Ea insistă, el cedează. Complementari (ea: extrovertită, el: introvertit), ambii se lansează pe orbita dragostei. Tânărul va învăța, alături de Maria, un nou limbaj: al iubirii fără limite. Apoi, brusc, totul este dat peste cap. Povestea lor poate fi cea a iubirii incredibile,  a granițelor între care lucrurile    încep să se destrame, mai puțin limitele Mariei.

După o deschidere plină de vivacitate și poezie, povestea de pe ecran devine o narațiune cvasi-biologică, cu accente profund melodramatice, despre ravagiile bolii în viața unui cuplu. Lungmetrajul a fost conceput în trei părți. Cea dintâi e și cea mai reușită, este cea care evocă întâlnirea din Taiwan. Tonul este lejer, delicat, aproape poetic, iar imaginea pare impecabilă.

Cea de-a doua parte anunță zorii maladiei, iar ultima parte descrie reconstrucția amoroasă.     Cele trei acte se leagă, (aproape) distinct, ca într-o piesă de teatru în care e vorba despre trei   cadre temporale diferite din viața unui cuplu tânăr. Prin urmare, povestea intră pe o pantă descendentă, după ce Maria suferă o întrerupere de sarcină, iar Olivier fusese diagnosticat cu o formă rară de leucemie. Atins de această cumplită maladie, bărbatul are nevoie de o internare urgentă la Strasbourg. În loc să plece în călătoria pentru documentare, Maria și iubitul ei se întorc în Europa, unde Olivier va începe ședințele de radioterapie. Ambițiile literare ale femeii vor superi modificări, pentru că ea este preocupată doar de iubitul ei, devenit din ce în ce mai slab. Spectatorul e nevoit să ia contact cu perdele care separă camerele sterile și să vadă aparatură medicală de înaltă tehnologie, dar și multă știință medicală. Încet-încet, Maria va ajunge doar umbra tinerei ambițioase de odinioară. E destul de greu să nu te îndoiești că o femeie, așa cum era Maria, și-ar abandona propriile ambiții pentru devotamentul neclintit.

Aici, intervine «chimia iubirii». Un savant profesor a propus includerea, în tratamentul lui Olivier, dragostei. Dacă la început erau amândoi angajați (emoțional și fizic) să cucerească noi teritorii fizice, apoi, totul se va reduce la supraviețuire. Când bărbatul se zbate în comă, doar forța iubirii Mariei îl mai poate smulge, dar problemele nu se termină aici.

Aparatul de filmare (Imaginea:Thomas Ozoux) reușește să transmită, în mod eficient, stările fizice și emoționale fluctuante ale personajelor. Între timp, montajul subtil și dimanic (Florence Vassault & Romain Cogitore) ajută la creșterea tensiunii, mai ales când filmul alunecă încet spre melodramă (boli terminale). Pentru că dialogurile nu sunt mereu veridice, iar drama nu convinge de-a dreptul, totuși, interpretarea actoricească ajută mult. Sinceritatea cu care cei doi artiști redau ravagiile unei leziuni cerebrale nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Departe de realitățile strict medicale, totul e pus în seama forței iubirii. Privirea cineastului e plină de perspicacitate. Filmul e înțesat de portrete, cu interioare (de apartament), ici-colo, găsim și-un clișeu exotic, ce conferă transcendență. Totul devine un exercițiu de stil, un eseu cinematografic, cu multă încărcătură emoțională, plină de o stranie grație. Romain Cogitore a deturnat codurile acestei «Love Story» în oglindă, care se derulează între Taiwan și Alsacia, și a menținut cu dibăcie balanța dintre realitate și vis, dintre fantezie și îndrăzneală, jucându-se cu nuanțele. Oniric, melancolic, L’Autre Continent face o grațioasă echilibristică pe panta periculoasă a melodramei și ne livrează o dramă intimistă plină de pathos și de culoare.

Regia: Romain Cogitore

Scenariul: Romain Cogitore

Decorurile: David Faivre și Huei-li Liao

Costumele: Morgane Lambert

Imaginea: Thomas Ozoux

Montajul: Florent Vassault și Romain Cogitore

Muzica: Mathieu Lamboley

Distribuția:

Déborah François – Maria

Paul Hamy – Olivier

Vincent Perez – profesorul Deglacière

Aviis Zhong – profesorul Chen

Durata: 90 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O subtilă geografie amoroasă – L’Autre Continent

Scris de pe aprilie 6, 2020 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Melodramă

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Vertijurile zilei – The Children Act

Mădălina DumitracheCând o Curte de Justiție trebuie să ia o hotărâre în ceea ce privește educația unui copil, interesul acestuia primează – acesta pare să fie acel credo după care se ghidează eroina din The Children Act, adaptare realizată de Richard Eyre, după romanul omonim semnat de Ian McEwan. O teză despre intimitate și etică, culminând cu un suspans deontologic, devine o clasică dramă despre justiție și sentimente în care excelează Emma Thompson. Rolul în care-a fost distribuită este unul pe măsura talentului său și care-i potențează distincția „so british ”.Veritabil film-proces, The Children Act nu aduce în prim-plan doar cazuistică de natură etică, ci conturează și portretul unei femei aflate într-o mare „cumpănă a vieții personale”.

Așadar, Fiona Maye – un magistrat remarcabil la Curtea Supremă de Justiție/High Court of Justice – activează la secția pentru cazurile complexe, de natură etică (separarea unor gemeni siamezi, refuzul unei transfuzii în situații-limită/leucemie). Cazul lui Adam, un băiat talentat – care refuză din motive religioase o transfuzie care îi poate salva viața – periclitează viața conjugală a eminentei judecătoare. Deși e faimoasă pentru inteligența ei ieșită din comun, precizie și sensibilitate, succesul profesional îi e umbrit de problemele domestice, alături de Jack (Stanley Tucci).

5 - The Children Act (Poster)

În pofida faptului că traversa un moment de criză (în viața personală), Fiona se implică într-un caz dificil, făcând pasul neconvențional al opririi procedurilor juridice pentru a-l vizita în spital pe Adam (Fionn Whitehead). Întâlnirea dintre cei doi va bulversa întregul curs al acțiunii. Judecătoarea de la Curtea Supremă de Justiție, Fiona Maye nu are copii și, pe deasupra, își mai neglijează și soțul care se hotărâse să aibă o legătură” cu o persoană de la universitatea la care lucra, după cum singur declarase. Cu toate acestea, Fiona Maye ia o decizie surprinzătoare când îl vizitează pe Adam, încercând să verifice dacă adolescentul bolnav de leucemie își exprimase prin acel refuz opțiunea liberă sau fusese supus presiunii exercitate de părinți, un cuplu rigid din grupărea religioasăMartorii lui Iehova”. Apropierea dintre cei doi eroi îl va conduce spre obsesie pe Adam, care o percepea pe Fiona ca pe o mamă-substitut, o mamă spirituală menită să-i deschidă ochii asupra propriei sale conștiințe de sine, să își conștientizeze individualitatea și responsabilitatea.

2 - The Children Act

Uimitoarea Emma Thompson regăsește profunzimile din marile sale compoziții (e suficient să ne-o amintim doar în The Remains of the Day sau In the Name of the Father) și excelează în materie de clasă. În The Children Act, avocata care îl apărase pe Daniel Day Lewis devine o judecătoare, dar își păstrează etica ireproșabilă. Povara mariajului eșuat îi îngreunează viața, dar se dedică trup și suflet laturii profesionale. Eroina se situează în mijlocul unui blocaj de cuvinte: tăcerile sale în momentele în care soțul îi tot evocă frustrările sale cu scopul de a mai acorda o șansă cuplului steril, dar și lungile expuneri (precise) despre drame de natură etică. Integritatea sa morală întețește dramele întrucât ea trebuie să decidă, în cele din urmă, dacă Adam trăiește sau moare (Adam Henry: „My choice… my lady”).

3 - The Children Act

Scenaristul Ian McEwan și realizatorul Richard Eyre ne livrează o peliculă densă și înlesnește înțelegerea conflictelor morale și-a confruntărilor psihologice. Autorii evită apăsarea dramelor cu teză și optează pentru un tablou complex al naturii umane (vârsta, clasa social, opțiunea spiritual-religioasă). Această nouă și pasionantă incursiune în sistemul judiciar britanic deschide o nouă perspectivă asupra raporturilor tensionate dintre societate și religie, societate și știință, dar e și un fin portret al judecătoarei Fiona Maye. Suflul melodramatic nu o doboară pe eroină: deși revine într-o casă goală, fiindcă soțul ei „dezertase”, nu se lasă copleșită, femeia puternică strange din dinți și refuză capitularea. Sexagenara Emma Thompson este convingătoare în pledoarii și volute verbale reflectând o interioritate unică; această lady care-a refuzat să își mascheze ridurile relevă triumful talentului seducând orice spectator. Actrița își construiește cu o precizie milimetrică rolul, controlând cel mai fin gest, cenzurându-și bine emoțiile.

4 - The Children Act

Pelicula împletește sentimentele intime și dilemele unei judecătoare într-o poveste deloc didacticistă, mizând pe farmecul personajelor duse pe un versant al suspansului. De factură clasică, cu o intrigă incitantă și cu o garnitură actoricească plină de talent, The Children Act rămâne o fină ilustrare a rigorii clasice și-a bogăției psihologice, într-o sobră ecranizare.

Regia: Richard Eyre

Scenariul: Ian McEwan după romanul The Children Act de Ian McEwan

Imaginea: Andrew Dunn

Montajul: Dan Rarrell

Muzica: Stephen Warbeck

Distribuția:

Emma Thompson – Fiona Maye, judecătoare la High Court of Justice

Stanley Tucci – Jack Maye

Fionn Whitehead – Adam Henry

Ben Chaplin – Kevin Henry

Eileen Walsh – Naomi Henry

Anthony Calf – Mark Berner

Durata: 105 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Vertijurile zilei – The Children Act

Scris de pe februarie 6, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Melodramă

 

Etichete: , , , ,

Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Pornind de la premiza că nu există un lucru mai trist decât acela de a-ţi auzi copilul spunând „Nu pot!”, drama-educativă Won’t Back Down răscoleşte povestea unor mame care-au încercat să salveze şcoala în care învăţau copiii lor. Ele vor neapărat să îmbunătăţească mediul în care aceştia se dezvoltă.

Scenaristul-regizor Daniel Barnz simplifică problemele de fond, apelând la emoţie şi oferind roluri miezoase unor actriţe carismatice precum Maggie Gyllenhaal şi Viola Davis. Filmul se bazează pe un caz real din SUA (Los Angeles, 2010), în care o şcoală a fost reformată la iniţiativa unui grup de părinţi, folosind Parent Trigger Law – care permite părinţilor să ceară o reformă în cazul în care şcoala nu este performantă. Cazul a fost prezentat, mai întâi, în documentarul lui David Guggenheim, Waiting for Superman.

Maggie Gyllenhaal este Jamie Fitzpatrick, super-mama care se luptă cu sistemul, angrenând multe forţe (părinţi şi profesori). Alături îi va sta Viola Davis, în rolul Nonei Alberts, profesoara care este de acord să transforme şcoala în care ea însăşi lucra, din dorinţa vădită de a îmbunătăţi condiţia şcolară a propriului fiu.

wontbackdown0afis

Jamie Fitzpatrick este un soi de Erin Brockovich a educaţiei, luptând cu birocraţia. Mamă singură, cu două job-uri (secretară în biroul unui dealer de maşini şi barmaniţă) vrea ca fiica ei, Malia (Emily Alyn Lind – foarte expresivă) să citească corect, dar asta nu e posibil la Adams Elementary School. Încearcă să deschidă tot felul de „portiţe”, oferind ba un zâmbet, ba o Diet Coke, dar nu reuşeşte să obţină transferul în altă clasă al micuţei sale, care suferă de dislexie. Izbindu-se de indiferenţa profesoarei de la clasă şi de neputinţa directorului, încearcă să obţină un loc pentru fiica sa într-o altă şcoală. Profesoara, interpretată de Nancy Bach, pare un monstru de nepăsare şi o fiinţă scufundată în automulţumire. De asemenea, directorul portretizat de Bill Nunn este doar o „rotiţă” împotmolită din pricina sindicatelor.

Ajunsă la Rosa Parks Elementary School, un lăcaş educaţional idilic, Jamie trebuie să treacă pentru înscrierea fiicei sale printr-o… loterie. Este de remarcat farmecul lui Ving Rhames, directorul acestei şcoli de excepţie, care atrage atenţia asupra rolului important pe care l-au avut părinţii în obţinerea performanţei copiilor. Ocolită de şansă, Malia se vede nevoită să revină la şcoala din cartier. Dar la loterie Jamie o zărise printre părinţii participanţi la înscrieri şi pe Nona Alberts, profesoara de la şcoala în care fiica ei învăţa. Ştiind că nu are posibilitatea de a plăti taxe pentru o şcoală particulară, Jamie o abordează pe Nona pentru a obţine sprijinul acesteia într-un demers curajos – reformarea şcolii din cartier.

Nona devine aliata lui Jamie. Părăsită de soţ, deziluzionată de profesia fără prea multe satisfacţii, înstrăinată de corpul profesoral, cu un băieţel ce avea dificultăţi la învăţare, ea acceptă propunerile celeilalte mame disperate. Amândouă vor încerca să revitalizeze un sistem defect.

Viola Davis aduce farmecul său personal şi este credibilă portretizând această mamă de condiţie medie, care încearcă să îndrepte unele greşeli care-au adus-o în această situaţie. Îi mărturiseşte, cu destul patos, fiului său de numai opt ani (Dante Brown) că o mare parte din vină pentru dificultăţile sale de învăţare îi aparţin ei, avusese un accident de maşină când el era doar un bebeluş. Ipocrizia este bine drapată după bunele intenţii, aşa cum face şi atunci când îi convinge pe unii dintre partenerii din cancelarie să pornească lupta contra sistemului anchilozat. Recuperează rapid încrederea colegilor (inclusiv a Breenei, interpretată de Rosie Perez), cu toţii uzaţi de sistem, dar decişi să-şi amelioreze traiul.

Filmul schematizează sistemul educaţional american actual, livrând spectatorilor clişee despre dascăli placizi sau prost pregătiţi, demoni sindicalişti şi părinţi ultra-activişti. Singura excepţie printre profesorii prezentaţi timp de mai bine de două ore o constituie tânărul profesor Michael Perry (Oscar Isaac). Acesta este un dascăl sentimentaloid, care preda matematica dansând şi acompaniindu-se de ukulele. Temporar, el devine aliatul celor două profesoare pornite în cruciada reformei, dar unica lui dorinţă era „de a preda”.

Filmul este un soi de propagandă anti-sindicalistă, deghizată în divertisment cu fason „inspiraţional”. Ideea sugerată de această melodramă sclifosită ar fi că sindicatele profesorilor din SUA protejează mediocritatea şi menţin lipsa de interes a elevilor. Imaginile sunt crude dacă ne gândim la juxtapunerile dintre mediile şcolare; diferenţele dintre şcolile publice „de cartier” şi cele private sunt imense. Personajul Evelyn Riske, interpretat de Holly Hunter, încearcă să deturneze acţiunile lui Jamie, oferindu-i un loc pentru micuţa Malia într-o şcoală „de lux”. Atitudinea acestei profesoare, fiică a unui fondator de sindicat, este una simplistă, aşa cum va fi şi cea a lui Jamie. În bună tradiţie melodramatică, ea nu trădează cauza şi nici pe aliata sa, Nona. Totuşi, pe această cale, deşi indirect, filmul recunoaşte meritele sindicatelor profesorilor. Această uniune a reuşit să asigure cât de cât stabilitate pentru una dintre cele mai defavorizate profesii din America.

Filmul este greoi, împănat cu prea multe clişee şi apasă prea des pe butonul emoţional. Pelicula, scrisă de către Daniel Barnz împreună cu Bin Hill, marchează o ruptură în tradiţia filmelor despre profesorii americani, încercând să inducă ideea că şcolile publice sunt înţesate cu dascăli leneşi şi incompetenţi. Vina pare a fi plasată unidirecţionat într-un sistem ultra-birocratic. Sentimentele din spatele motivaţiei mamelor nu sunt tocmai curate ca lacrima, iar punerea în practică a ideilor pare uşor naivă, având în vedere contextul de tip David versus Goliat.

Deşi finalul este uşor triumfalist (şcoala este reformată încet-încet), speranţa rămâne destul de firavă.

Regizor: Daniel Barnz
Scenarist: Daniel Barnz, Brin Hill / Compozitor: Marcelo Zarvos / Operator: Roman Osin / Producător: Mark Johnson / Monteur: Kristina Boden
Distribuţia: Maggie Gyllenhaal (Jamie Fitzpatrick), Viola Davis (Nona Alberts), Ving Rhames (Directorul Thompson), Holly Hunter (Evelyn Riske), Oscar Isaac (Michael Perry), Lance Reddick (Charles Alberts), Rosie Perez (Breena Harper), Emily Alyn Lind (Malia), Liza Colón-Zayas (Yvonne).

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Scris de pe noiembrie 16, 2018 în Cinema, Educaţie, Film, Melodramă, Morală, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete: , ,

Provocările Lagunei: „Anonimul venețian”

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, ne indică însăși viața o astfel de afirmație. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilistă sau romantică a lumii. Aflăm din spectacolul Anonimul venețian, de la Teatrul Național din București, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de „trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă „numărul ei” –    tot atâtea roluri de jucat. Bunăoară, aflăm că de patru stagiuni, tulburătoarea poveste de iubire care a condus şi la o renumită ecranizare, în care intepreţii erau Florinda Bolkan şi Tony Musante, cunoaşte un succes constant în montarea realizată sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, sub îndrumarea regizorală a maestrului Ion Caramitru.  O emoționantă melodramă, pulsând sub acordurile concertului pentru oboi şi orchestra de coarde    a lui Alessandro Marcello, aduce în prim-plan doi oameni şi neterminata lor poveste de iubire.

Așadar, cuceritorul text dramatic Anonimul veneţian de Giuseppe Berto – interpretat de doi dintre cei mai cunoscuţi actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti, Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu – s-a jucat în data de 8 noiembrie 2018 pentru a 100-a oară la Sala Atelier, unde a avut loc şi premiera din iunie 2014. Veneţia – orașul care „mângâie ochiul” – favorizează iluzii care  nu făgăduiesc nimic în afară de o beţie ușoară a simţurilor căreia să i te dedai, de bunăvoie, prizonier temporar. Aici, în laguna metaforă, timpul nu are nicio măsură. În povestea montată   pe scena sălii Atelier de la TNB, El (un muzician venețian) se pregătește pentru „ultimul său concert” (aflase despre cumplita maladie care-i invadase creierul), iar Ea (fosta soție) vine să-și petreacă ultimele ceasuri în compania sa. În fapt, Anonimul veneţian este o scurtă şi ultimă întâlnire dintre doi oameni care au cunoscut, de tineri, marea dragoste unul în braţele celuilalt, dar pe care meandrele, imprevizibile ale vieții, i-au purtat pe canale diferite. Drept urmare, cei doi îndrăgostiți se regăsesc pentru o zi pe care o trăiesc cu intensitatea unei vieţi întregi. Cele două firi pătimaşe, imprevizibile, sunt prinse într-o iubire demnă de renumele orașului şi un final mai presus de o … moarte la Veneţia. Dincolo de toate despărţirile, pe ei nimic nu-i mai poate despărţi. Directorul de scenă Ion Caramitru (Asistent coordonator: Patricia Katona) a recompus atmosfera romantică a orașului-lagună, în care să fie ușor de înregistrat seismele melodrmatice din dialogurile celor doi talentați interpreți; a conferit muzicii (Ilustrație muzicală: Vasile Manta) şi luminii statutul de personaje, structurându-le o individualitate distinctă.  Pe discreta scenă bucureșteană, două siluete vor depăna povești de iubire. Într-un cadru cochet (Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu), cu muzică-n surdină, te învăluie dorința de-a afla cum se trăia și se iubea în Veneția.

tnb.ro

Enrico, fragilul artist care aspira să devină dirijor, o rechemase pe Valeria după o lungă tăcere (ivită după separarea lor) fiindcă târziul „toamnei” este crepusculul remuşcării, momentul când toate amintirile dor, când nădejdile, laolată cu iubirile, hibernează. În ipostazierea lui Ioan Andrei Ionescu, muzicianul venețian („anonim”) străbate cu mult farmec calea transfigurării     de la pasionalul îndrăgostit la resemnatul artist & soț, înșelat de propriile sale iluzii, dar și lovit crunt de viață. Rolul din acest spectacol reliefează acea vreme când fiori te-apucă aşa, ca din  senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin. Memoria scoate fotografic, din adâncul depozitelor nevăzute, neînchegate, stări şi forme de viaţă reală.

Așa se explică și freamătul viu din rândul spectatorilor când expresia – aparent calmă – de pe chipul fermecătorului interpret ne face să înțelegem paradoxul amorezului. Singurătatea îndrăgostitului nu este solitudinea unei ființe – iubirea se declară, ea vorbește, se povestește pe sine – ci singurătatea sistemului (doar el face cu ea un sistem). Ioan Andrei Ionescu potențează valenţele expresive ale unui actor antrenat în partituri cu adâncime psihologică și expune durerea celui care-a trăit „jocul de-a iubirea”. Viaţa e mereu nuanţată. Omul de artă i-a înțeles tâlcul, găsindu-și alinarea în muzica sa. Totuși, întortocheatele căi ale iubirii, exact ca și meandrele apei, l-au adus înapoi în brațele iubitei sale. Portretizat de Ioan Andrei Ionescu, „anonimul venețian” este  o victimă a sorții, supraviețuind la modul sublim doar prin fulgurația muzicii sale (bijuteria muzicală din epoaca barocă – „Concertul pentru oboi și orchestră”  de Marcello – este una din cele mai frumoase piese pentru un instrument de suflat și orchestră de coarde).

tnb.ro
Ilinca Goia

După ani de peregrinări, devenită iubita altui bărbat (mai înstărit), o ființă cu o memorie supraîncărcată, Ea retrăiește idila cu El, încercând să reconstituie un „anotimp fericit”. Sub lentila sensibilității actriței Ilinca Goia, nostalgia și unda de regret se insinuează și sensibilizează profund. Cu același aer de ingenuă (precum în fotografia de pe pianul din camera lui Enrico), dar cu maturitatea unor decenii, fermecătoarea Valeria/ Ilinca Goia este o prezență ce-și  păstrează lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii ameninţate de timp (vârstă). Recitativul actriței, delicat şi subtil, dar şi expresiv-penetrant, este potenţat de muzica din fundal.

Puterea magiei nu este altceva decât puterea cuvintelor de a trece dincolo de percepție, de prezent, de a ținti spre o altă lume. Vraja spectacolului Anonimul venețian se întemeiază pe energia metaforică a rostirii celor doi talentați interpreți, abil dirijați de coordonatorul proiectului, care ne conduc spre ideea că fiecare dintre noi avem, subiectiv, „o Veneție” a noastră, prin care rătăcim uneori obosiți, regretând tot ceea ce am vrea să fi făcut altfel. Există, de asemenea, şi un loc sigur, un teritoriu al certitudinilor ce ne apără de friabilitate; însă multe lucruri le percepem abia prin finitudinea lor, marea pierzându-și sensul în absenţa ţărmului. Aşa putem înţelege de ce nu  e deloc simplă, cum ar părea iniţial, migraţia veneţienilor din lagună. Impecabila croială a replicilor conferă o ținută specială acestei adaptări scenice și ne indică în mod clar că și un spirit lucid sfârșește prin a se molipsi de o pasiune din care s-a născut Veneția și care lasă urme în credinţa noastră despre ce este îngăduit şi ce nu. Este răsplata celor ce zăbovesc dincolo de alergătura voioasă a unei călătorii, recidivând într-o singurătate în care renasc iubirile şi păcatele. Merită să te întâlnești cu Anonimul venețian, pentru că reprezentația dă un imbold pentru acei spectatori decişi să întâlnească emoţia reală.

tnb.ro
Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu

 

„Anonimul venețian” după Anonimo veneziano de Giuseppe Berto

Coordonator: Ion Caramitru

Asistent coordonator: Patricia Katona

Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu

Ilustrație muzicală: Vasile Manta

Distribuția :

Ea: Ilinca Goia

El: Ioan Andrei Ionescu

Foto: Tudor Predescu

Data premierei: 01.06.2014

Durata: 1 h 30 min / Pauză: Nu

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Provocările Lagunei: „Anonimul venețian”

Scris de pe noiembrie 14, 2018 în Iubire, Melodramă, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , ,

Puterea iubirii – Testament of Youth

În vremuri de oroare, poate dragostea să fie mai puternică decât armele?

Situat între Gone with the Wind și Bright Star, filmul realizat de James Kent, Testament of Youth, țese  – din fuiorul grav al ororilor războiului – o duioasă poveste de iubire. La începutul narațiunii filmice, suntem purtați printre imaginile vieții tihnite de dinainte de Primul Război Mondial, apoi, suntem conduși printre răniții de pe câmpurile de luptă. Încă de la afiș – o tânără cu aer fragil îmbrățișează un soldat aflat într-un vagon din lemn – putem distinge genul acestei pelicule: melodramă. Testament of Youth face portretul unei femei puternice, deși foarte tânără. Pasiunea și forța iubirii o smulg din doliul impus de pierderea unor ființe dragi. Cineastul britanic, James Kent, apelează, și-n acest lungmetraj, la forța evocatoare a imaginii, cea care i-a adus succes în realizarea seriilor televizate (The Secret Diaries of Miss Anne Lister, The Thirteenth Tale).

Testament of Youth 1

În pofida lacrimilor sugerate din debut, Testament of Youth împletește cu succes emoțiile cu rațiunea, înrămând esența: ororile războiului. Prima conflagrație mondială a constituit cadrul general pentru această ecranizare făcută după scrierile celebrei autoare Vera Brittain. Figură emblematică a dreptei, scriitoarea a însuflețit spiritul vremii cu ideile sale pacifiste. Pelicula realizată de James Kent devine un omagiu adus acestei femei. Cineastul a reaprins flacăra romanțiozității englezești cu imaginea Verei Brittain (1893-1970), tânăra aparent fragilă, dar ambițioasă și puternică. Suflul epic al poveștii de pe ecran este animat de momentele de romantism, dar și de revoltă contra unei societăți care-i oferea doar rolul de spectatoare.

IMG_2149.CR2

Așadar, în Marea Britanie (în anul 1914), Vera Brittain, o tânără cu spirit de frondă, care realizează că destinele tuturor celor din generaţia ei fuseseră iremediabil afectate de începutul războiului, este hotărâtă să ajungă scriitoare. Viețile tuturor celor dragi ei : logodnicul Roland Leighton, fratele Edward și prietenul Victor – vor fi bulversate de atrocitățile conflagrației. O vom urmări pe Vera cum se străduiește să dea piept cu greutățile: de la studiile universitare, sub cupola Universității Oxford, ajunge în corturile de campanie, îngrijind ca infirmieră, numai și numai din dorința de-a ajuta semenii aflați în suferință. Juna delicată, dar și exaltată, care parcurge un veritabil slalom printre dramele micului şi marelui cotidian este interpretată, cu grație și aplomb, de talentata Alcia Wikander.

Testament of Youth 3

Deși conține numeroase locuri comune (o idilă în plină desfășurare a războiului, o familie dezmembrată, iubirea sfâșiată), Testament of Youth propune o formulă mai rar folosită, versiunea oferită de o femeie. Vera Brittain este genul de eroină ambițioasă, care preferă să aleagă concursul de admitere la Universitate / Oxford în loc să primească un pian, așa cum ar fi făcut mai toate fetele de condiție asemănătoare (din „familiile bune”). Întâlnirea cu Roland Leighton (Kit Haring­ton), pasionat și el de literatură, o stimulează și-i dă forță creatoare. Povestea de iubire, așa cum era de anticipat în acest caz, se stinge odată cu moartea pe front a lui Roland, dar rămâne vie flacăra sa. Femeia tânără se vede nevoită să învețe cum să-și îndeplinească rolul atât în timpul războiului, dar și după ce acesta se încheie. Fără să cadă în patetism sau în violență, filmul cucerește prin forța de-a sugera: nici urmă de efuziuni sentimentale ori de exagerări cu scene de groază cu trupuri sfârtecate de explozii. Ororile războiului sunt analizate prin prisma dorinței arzătoare a unei întregi generații de-a nu se mai repeta asemenea grozăvii. Cu un accent britanic ireproșabil, steaua noii cinematografii europene, Alicia Vikander, întrupează o tânără care se maturizează rapid, de la un  minut la altul al peliculei, și devine o femeie matură și încrezătoare. Testament of Youth se transformă dintr-o poveste despre război într-un veritabil apel la pacifism, pledând contra urii și răzbunării. În perioada publicării cărții, apelul n-a fost bine receptat  pentru că, numai la zece ani distanță, ororile s-au repetat.

Alicia Vikander as Vera Brittain

Reușita acestei pelicule elegante rezidă în frumusețea imaginii (Rob Hardy), rigoarea regiei și calitatea fără cusur a interpretării artistice. Camera de filmare se strecoară abil printre sânge și noroi pentru a surprinde chipurile expresive ale tinerilor actori. Alicia Vikander oferă încă o dată măsura talentului său, reușind un portret plin de nuanțe: discreție, suferință, delicatețe, sinceritate, forță. Este secondată de un trio masculin impecabil, alcătuit din actorii Kit Harington, Taron Egerton și Colin Richardson. Rolul femeii – într-o societate cu norme rigide -, când poziția de scriitor sau artist nu era bine delimitată, este tratat cu inteligență și multă finețe. Noblețea întregului ansamblu ne reamintește de acel „savoir-faire în materie de filme istorice, specific britanicilor. Înconjurat de o distribuție internațională, James Kent atinge, implicit, o coardă sensibilă: toate statele lumii au fost lovite de acest flagel planetar.

IMG_0083.CR2

Testament of Youth rămâne un film delicat care tranșează cu finețe evenimentele dramatice și faptele istorice, cu momente de pietate (scenele din corturile de campanie înțesate cu muribunzi germani), dar și cu forță de sugestie: împiedicarea repetării unei asemenea catastrofe.

Regizor: James Kent
Scenarist: Juliette Towhidi
Operator: Rob Hardy
Muzica: Max Richter
Producător: David Heyman
Scenograf: Jon Henson
Monteur: Lucia Zucchetti

Distribuţia:
Alicia Vikander (Vera Brittain)
Kit Harington (Roland Leighton)
Taron Egerton (Edward Brittain)
Emily Watson (Mrs. Brittain)
Hayley Atwell (Hope)

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web