RSS

Arhive pe categorii: Morală

Boemul (rafinat) – Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Şocul anilor 2000 – în care moravurile sunt decăzute -, iar munca este alienantă, impune o detașare de clişeele vieţii. Un bărbat se aventurează să îşi reinventeze identitatea şi devine boem. Stilul  boem este legat de Praga, capitala Boemiei, a cărei cetate încorporează elemente gotice, neo-clasice, baroce, romantice, fiind, așadar, un mix reuşit şi echilibrat, imposibil de copiat.

©️ Joseph Christian Leyendecker / Vintage Illustration Arrow Collars Advertisement

– În lumea de azi, dominată de spiritul de turmă, avangardistul (boem) ar prefera să se refugieze în orice altă epocă, dar nu în  cea de acum. Într-o lume dezvrăjită, spiritul nonconformist ar trebui să cultive, cu rafinament artistic, tabuurile. Nonconformistul ar purta pălărie (şi şi-ar asuma privirile scandalizate ale omului de pe stradă);

– Un spirit tânăr şi rebel ar fi de o politeţe desăvârşită – într-o lume a mitocăniei generalizate – şi-ar face un merit din a cunoaşte bibliografia pe temă, politeţea de-a lungul secolelor;

– S-ar lăuda să redescopere coduri ale bunelor maniere uitate de toţi. Evident, şi-ar purta corespondenţa numai cu scris de mână, cu plicuri frumoase şi hârtie bine aleasă;

– Într-o lume tehnologizată, a computerelor şi device-urilor, ar prefera anticariatul, ediţiile princeps, ex libris-urile şi bibliofilia. Ca un corolar, în lumea americanizată, anglofonă, OK-izată, ar şti perfect limbile moarte şi-ar stăpâni cunoştinţe solide din cultura germană sau japoneză. Desigur, n-ar scrie sms-uri şi-ar detesta să fie manipulat de emisiunile TV. Un boem ar cultiva intimul, secretul inocent, bucuria tăcerii şi ar apăra ordinea şi armonia;

Într-o societate care oferă prea puțină frumuseţe reală, în care emisiunile TV sunt deșirate pentru bani şi propagandă, iar viața curge prea în grabă și persoanele publice sunt prea lesne luate drept modele, boemul ar alege să fie egoist și să se bucure de viaţă, aşa cum dorește. Dar, ar alege – întotdeauna – să facă toate acestea ca un boem rafinat.

Vintage Illustrations – ©️Joseph Christian Leyendecker

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Reclame
 
Comentarii închise la Boemul (rafinat) – Un scurt ghid pentru bărbatul modern

Scris de pe august 23, 2019 în Eseu, Feminin, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Cum se face, oare, că o femeie matură, frumoasă, bogată, căsătorită cu un prosper om de afaceri, ajunge a se întreba:„What right do I have not to be happy?” (…)„ I have everything.”? Atmosfera glacială, din recenta peliculă semnată de Tom Ford, se încălzește pe măsură ce ne lăsăm purtați pe firul unei tumultoase istorisiri: Nocturnal Animals.

Axul principal al interpretării romanului Tony and Susan de Austin Wright îl reprezintă teroarea (întâlnirilor) erotizată. Construită cu dublă ramificație, narațiunea filmică prezintă povestea unei femei de succes, bulversată de lectura unui manuscris al unui roman/thriller și cea a unei familii care este răvășită de intervenția unor străini. Într-un cadru mereu împărțit: de-o parte, lumea snoabă a galeriștilor din New York, de cealaltă, imensitatea unor autostrăzi texane, populate cu ființe primitive. Între burlesc și cathartic, printre vernisaje și imobile luxoase ori printre interioarele unor case sordide, regăsim aceeași specie de animale: omul.

Nocturnal Animals 0

Susan Morrow (Amy Adams), reputată galeristă, primește – de la fostul ei soț – manuscrisul romanului intitulat Nocturnal Animals. Deși l-a iubit cândva pe Edward Sheffield (Jake Gyllenhaal), l-a părăsit și s-a recăsătorit cu un elegant om de afaceri (Armie Hammer). În fața acelor pagini proaspăt scrise, Susan parcurge (nocturna) stranie din povestea, pe care i-o dedică  cel care-i fusese soț. Al doilea pivot narativ, din filmul lui Tom Ford, redă peripețiile lui Tony (interpretat tot de Jake Gyllenhaal) care își ducea familia în vacanță. Alături de soție (Isla Fisher) și de fiica adolescentă (Ellie Bamber), străbate un drum lung, în Texas, noaptea și devin ținta șicanelor unor localnici/rednecks. Disputa ajunge o nedreaptă luptă, în care soția și fiica sunt luate cu de-a sila (violate apoi ucise) de către periculosul Ray (Aaron Taylor-Johnson), iar Tony este forțat să conducă undeva în pustiul texan. Ororile acelei nopți îl vor văduvi pe „neputinciosul” Tony de tot ceea ce avea mai de preț: soție și fiică. Își va trăi agonia gândului de răzbunare, căutând sprijin la șeriful din zonă (Michael Shannon), într-o atmosferă à la Twin Peaks.

Lectura se derulează în paralel cu retrăirea idilei din urmă cu două decenii, când tânăra Susan se îndrăgostise de idealistul scriitor, dar și cu momentele din actualitate, când eroina trebuie să accepte, cu demnitate și-o notă de remușcare, infidelitatea chipeșului ei soț. Asaltată de năvălnicia sentimetelor desprinse din aceste acțiuni, Susan pare total pierdută, dialogurile cu excentricele ei colege redau accentele acelui balet social, în care fiecare se face că nu bagă de seamă drama pe care celălalt se chinuie să o camufleze (excelentă Jena Malone, în postura sarcasticei Sage, iar Andrea Riseborough admirabilă în rolul excentricei Alessia, căsătorită cu  un bărbat gay). Anii petrecuți alături de Edward o prezintă pe Susan ca pe o tânără voluntară, dar cinică, care preluase din prejudecățile mamei sale, ultra-snoabă (admirabilă, cameleonica Laura Linney). Într-un final, îl părăsește, nu înainte de-a face o întrerupere de sarcină (acompaniată fiind de viitorul soț, atunci atent și interesat). Încă bântuită de insomnii, Susan nu-și mai găsește liniștea în acel microunivers strălucitor – în care arivismul pare o simplă monedă de schimb – și încearcă să reia legătura cu cel căruia îi sfâșiase inima.

50805_AA_6087 print_v2lmCTRST+SAT3F Academy Award nominee Amy Adams stars as Susan Morrow in writer/director Tom Ford’s romantic thriller NOCTURNAL ANIMALS, a Focus Features release. Credit: Merrick Morton/Focus Features

Fiica acelei republicane materialiste, homofobă și rasistă, se vede învăluită în acea vacuitate de care se temuse. Destinul tragic al eroilor din cartea pe care-o citește o îndeamnă și la o profundă introspecție, iar viața ei devine o acrobație între un trecut încărcat de regrete și o letargică acceptare a unor convenții. Stratificările narative induc neliniște, iar pendulările între glamour și sordid imprimă un ritm neliniștitor, iar muzica (specifică filmelor noir din anii 40 – 50) amplifică starea. Toate acele flashback-uri vin să lămurească privitorul care asistă uluit la o construcție bine structurată. Tom Ford își plasează, cu subtilitate, pionii, iar imaginile contribuie din plin la senzația de siderare: mâini pe o capotă murdară, în plin film noir, altele pe exponate de artă modrnă; punctul comun – narcisismul. Trupurile care asudă din cauza violenței, precum și cele ale femeilor ucise denotă o monstruoasă bestialitate, în concurență cu aseptica lume a publicității (în care trupul vinde cel mai bine). Nu știi cui i se potrivește mai bine formula „animal de noapte” în toată această diatribă purificatoare. Jake Gyllenhaal interpretează nuanțat și expresiv slăbiciunea și nebunia destructivă, perfect egal în ambele situații, iar Amy Adams îi dă replica pe măsură.

nocturnal animals 2

Nocturnal Animals este, în egală măsură, un thriller, o tragedie familială, portretul unei femei aflate în criză, cât și cronica unei crude răzbunări. Încă de la primele cadre, ambiția estetică a filmului impresionează. De la generic, care pare să impună cu cinism trupurile nude, până la reprezentarea minuțioasă a mediului șic pe care Tom Ford pare să îl cunoască bine, totul confirmă viziunea intens moralizatoare, pe care acest realizator a lansat-o. Există o ordine perfectă în viața cotidiană a personajelor (ici empatie, dincolo, lașitate), geometrie a locurilor, a vestimentației, a coafurilor și a machiajelor. Acel lifestyle afișat de eroina lui Ford este cel rezervat revistelor glossy care se distanțează izbitor de cel al deșertului texan. Contrastul izbitor dintre perfecțiunea mobilierului de lux din Los Angeles și geometria drumurilor drepte din înăbușitorul Texas constituie arhitectura acestei pelicule. Singurele incoveniente sunt acele trucuri prin care realizatorul atenționează privitorul că se face tranziția de la real la ficțional: ba țipătul unei păsări, ba o căzătură (cartea lui Susan); totuși, vertijul se prefigurează, iar senzația de sufocare se accentuează. Răzbunarea este un fel care se savurează „la rece”. Astfel, scena finală devine una magistrală: pe chipul lui Amy Adams se reflectă decepția promisiunii neonorate și regretul unei povești înăbușite de trufie.

nocturnal animals 4

Nocturnal Animals este o emoționantă lecție de viață despre arena vanității, în care nu se știe sigur care e învingătorul și cine a fost învins. De-o frumusețe rece, pelicula lui Tom Ford rămâne un veritabil telescop  prin care pot fi văzute erorile săvârșite de făptura umană.

nocturnal animals 5

Regizor: Tom Ford

Scenarist: Tom Ford (după romanul Tony et Susan de Austin Wright)

Imagine: Seamus McGarvey

Decoruri: Shane Valentino

Costume: Arianne Phillips

Sunet: Kris Fenske

Montaj: Joan Sobel

Muzică: Abel Korzeniowski

Producători:Tom Ford, Robert Salerno

Nocturnal-Animals-3

Distribuție:

Amy Adams (Susan Morrow), Jake Gyllenhaal (Tony Hastings / Edward Sheffield), Michael Shannon (Bobby Andes), Aaron Taylor-Johnson (Ray Marcus), Isla Fisher (Laura Hastings), Ellie Bamber (India Hastings), Armie Hammer (Hutton Morrow), Karl Glusman (Lou), Laura Linney (Anne Sutton), Andrea Riseborough (Alessia), Michael Sheen (Carlos), Jena Malone (Sage Ross).

Articol publicat în revista Catchy

 

 
Comentarii închise la Când visul devine coșmar – Nocturnal Animals

Scris de pe august 21, 2019 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe august 13, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Monica Lewinsky va produce un serial despre relația ei cu Bill Clinton

Good for you, Monica Lewinsky!)

Mulți dintre noi consideră că deja o știu pe Monica Lewinsky, cea care – la sfârșitul anilor ’90 – apărea în presa vremii drept o calculată seducătoare. Titluri care dezlănțuiau îndelungate controverse în mass-media atrăgeau atenția asupra unei adevărate conspirații republicane pentru a-l înlătura pe cel care era președintele celui mai puternic stat din lume. Așadar, la peste 20 de ani după ce a devenit faimoasă pentru aventura cu președintele S.U.A., Monica Lewinsky revine în atenția publicului, de data aceasta în calitate de producător al unui sezon din serialul American Crime Story.

După fostul campion (sportiv acuzat de crimă) de fotbal american, O.J. Simpson, apoi, în al doilea sezon, creatorul de modă, Gianni Versace, fostul preşedinte american, Bill Clinton, se află acum în centrul seriei TV. Al treilea sezon, care va fi filmat și difuzat în 2020, narează povestea Monicăi Lewinsky, cea care a provocat destituirea lui Clinton la sfârşitul anilor ’90. Proiectul sezonului American Crime Story este evocat după trei ani. Beanie Feldstein (Booksmart, Lady Bird) o va interpreta pe Monica Lewinsky, iar Sarah Paulson (Glass, Ocean’s 8) va avea rolul Lindei Tripp, confidenta ei de la Casa Albă.

Primele știri au apărut în ianuarie 1998, informând publicul larg că tânăra stagiară (22 de ani la acea vreme) de la Casa Albă a întreținut relații sexuale cu Bill Clinton (49 ani), în Biroul Oval. La început, președintele a susținut, într-o conferință de presă: “Nu am avut relații sexuale cu acea femeie, domnișoara Lewinsky”. Replica, devenită rapid faimoasă, s-a dovedit a fi falsă. Căsătorit cu Hillary Clinton, președintele a recunoscut apoi în fața întregii lumi: “Am avut o relație cu domnișoara Lewinsky și nu a fost o relație adecvată”. În urma acestei situații, Monica Lewinsky a fost nevoită să plece din țară.

Citiți și Felația, pardon, relația cu Monica Lewinsky

Monica Lewinsky va fi interpretată de Beanie Feldstein

Departe de atenția publicului, s-a orientat o vreme către afaceri, apoi a revenit ca vedetă TV. În 2015, Lewinsky a susținut o conferință TED despre rușinea suferită în urma difuzării acestor „știri”. Monica Lewinsky a încercat  să recupereze povestea vieții sale și să o spună în termenii ei. De asemenea, în 2018, într-o intervenție apărută în Vanity Fair, Lewinsky considera: “Orice adult cu un modem poate citi cu atenţie o copie din raportul Starr şi poate afla lucruri despre conversaţiile mele private, despre meditaţiile mele personale (ridicate din computerul personal, de acasă) sau, şi mai rău, despre viaţa mea sexuală“.

Acum, la vârsta de 46 de ani, se întoarce la Hollywood. Fosta stagiară de la Casa Albă va figura de altfel pe generic, pentru că ea va face parte din echipa de producători a serialului. Filmările ar trebui să înceapă în februarie, iar difuzarea este programată în Statele Unite, pe 27 septembrie 2020, potrivit lui John Landgraf, preşedinte FX Networks. Această dată stârneşte deja polemici, pentru că alegerile prezidenţiale americane ar trebui să aibă loc pe 3 noiembrie. Unii estimează că difuzarea aventurilor lui Bill Clinton va avea un impact asupra campaniei, mai ales că actuala dezbatere stârneşte polemici în tabăra democraţilor, care discută dacă să înceapă o procedură de destituire contra preşedintelui republican, Donald Trump. “Nu cred că asta va determina cine va fi viitorul preşedinte al Statelor Unite”, a afirmat John Landgraf, subliniind că “oamenii vor fi foarte interesaţi de subiect” atât de aproape de alegeri.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Monica Lewinsky va produce un serial despre relația ei cu Bill Clinton

Scris de pe august 12, 2019 în Actualitate, Cinema, Film, Film documentar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , ,

Când liniștea ajunge teroare – A Quiet Place

Surprinzător sau nu, un film horror american dezvăluie… tăcerea. Poate că era vremea, după atâtea zgomote ale genului. Anchilozat în tiparele poncifelor anilor ’80, grație ingeniozității noului val de realizatori, genul H e reîmprospătat (Get Out, It Follows, Don’t Breathe, The Witch au schimbat regulile în zona filmelor de serie B). Desigur, o astfel de modificare s-a produs și prin implicarea marilor studiouri de la Hollywood. John Krasinski a convins Platinum Dunes, societatea lui Michael Bay – specialist în remake-uri după filme horror – să investească în rețeta sa pentru A Quiet Place. S-ar putea spune că muțenia repoziționează un gen al cinemaului. Miza e susținută și de motivul naturii care poate fi adăpost sau pericol, în funcție de atitudinea personajelor.

În recenta peliculă, a imaginat o lume dominată de monștri care ucid ființele omenești la cel mai mic zgmot. Însuși realizatorul a întruchipat un patriarh îndurerat după moartea unuia dintre copiii săi și care se vede nevoit să își țină departe de pericol restul familiei. Prin urmare, A Quiet Place se situează între două poziții destul de greu de conciliat: cinemaul independent și genul horror. În primul caz, lumea în care trăiește o familie obișnuită devine teritoriul fantomelor și al liniștii impuse (regulă absolută), iar sunetul îi poate transforma în niște proscriși ai sorții.

Actor, co-scenarist și realizator, John Krasinski încearcă să exploreze situațiile-limită în care se trezesc pământenii invadați de niște creaturi extraterestre.  Spectacolul liniștii (auto)impuse indică puterea de sacrificiu, efortul de a-ţi păstra umanitatea şi stăruitoarea dorință de a-i proteja pe cei dragi. Astfel, A Quiet Place se deosebește de alte filme horror din simplul motiv că relevă evoluția unor personaje.

Pelicula semnată de Krasinski este, atât o dramă de familie, cât şi un horror eficient (chiar reuşeşte să sperie); ambele direcţii funcţionează și fuzionează. Așadar, acțiunea se derulează în anul 2020, într-un decor postapocaliptic. Terra a fost invadată de extratereştri orbi, dar cu un auz extraordinar ; la cel mai fin zgomot, orice om poate fi sfârtecat. O familie cu doi copii duce o existență izolată, într-o deplină liniște, de teama că o amenințare nevăzută – care atacă la cel mai mic sunet – îi va nimici. În aceste condiţii, tatăl (Krasinski), mama (Emily Blunt), fiica (Millicent Simmonds) şi fiul (Noah Jupe) încearcă să supravieţuiască, la ferma familiei, o provocare de dimensiuni uriașe, mai ales că mama este însărcinată, iar sorocul se apropie. Tensiunea e menținută, iar misterul își dă mâna cu groaza, într-un veritabil rollercoaster senzorial, de aceea se impune vizionarea într-o sală de cinema, deoarece îi sporește valența de film “de concept”.

Înfăţişarea creaturilor, aptitudinile şi ferocitatea lor alimentează energia horror a filmului, dar puterea şi eficienţa sa se regăsesc în alegerile şi deciziile pe care le iau personajele. Tatăl gata de orice pentru a-şi păstra familia în viaţă devine unul dintre cele mai îndrăgite personaje. Încă de la început, este evident faptul că el ştie ce face, din simplul motiv că familia sa reprezintă singurii supravieţuitori în acel decor postapocaliptic. Permanent, ei sunt ajutaţi de mecanismele ingenioase de avertizare. Bunăoară, în tăcere deplină, membrii familiei se străduiesc să ducă o viaţă cât de cât de normală. Camera de filmare a lui Krasinski ne livrează cu atenție toate aceste detalii pentru a ne avertiza asupra pericolului nerespectării oricărei reguli. Presiunea liniștii amintește că ființa umană trăiește în preajma miracolului tăinuit de …sunet. Lecția cea mai importantă, este oferită de tatăl- erou care, într-o lume monstruoasă, îşi asigură copilul că este în siguranţă, când toată lumea a depus armele, el stă drept şi priveşte pericolul în față, într-o adevărată pildă vie despre demnitate.

Măiestria lui Krasinski se regăsește și în distribuirea judicioasă a actorilor, dar și în echilibrarea tăcerile ameninţătoare cu atacurile asurzitoare.  Cuplul pe care îl formează cu Emily Blunt (partenera sa de viață în realitate) funcționează perfect și pe ecran. Expesivitatea actriței în scena nașterii din cadă menține tensiunea și angoasa la cote înalte.  Cei doi actori sunt bine încadrați de tinerii Millicent Simmonds și Noah Jupe. John Krasinski impune familia sa drept un substitut al civilizației care încearcă să reziste asaltului extraterestru; filmul poate fi considerat chiar un ecou al peliculei The Thing, care descria finalul umanității prin pierderea comunicării. Așa cum sugerează și titlul, A Quiet Place se derulează într-o lume în care orașele sunt golite, în care natura luxuriantă și verdeața își recâștigă drepturile și în care zgomotul unei cascade de apă acoperă mereu vocea umană  contrastând cu personajele care par mai degrabă inerte decât vii. Conferind un rol determinant spațiului (atacul din pivniță, căderea din siloz) și convingându-ne că acesta poate fi psihologizat, regizorul semnează un thriller epatant. Creaturile malefice ies dintre tenebre, parcă, pentru a-l zgâlțâi pe spectatorul smuls din zona de confort în fața unor astfel de cadre – un cui în talpă și o naștere fără anestezie epidurală, mereu  sub presiunea tăcerii impuse, creaturi carnivore cu un auz fenomenal – acestea sunt elementele care limitează spectatorul la o tăcere mormântală sau, dimpotrivă, la catharsis sau măcar la un râs nervos, dar eliberator. Grație momentelor ce stimulează gustul pentru ruralitatea liniștitoare și pentru scenele vizuale eclatante, discursul ecologic se impune și accentuează semnalul de alarmă tras deja de scenarist și realizator.

A Quiet Place nu revoluționează genul căruia îi aparține, dar stârnește interesul de-a trăi o experiență colectivă în care sunetul elaborat și primatul camerei de filmare întregesc performanța artistică.  John Krasinski îndeamnă la reflecții despre rolul familiei, despre locul omului în natură și despre importanța comunicării.

A Quiet Place

Regia: John Krasinski
Scenariul: Bryan Woods, Scott Beck, John Krasinski
Imaginea : Charlotte Bruus Christensen
Decorurile: Jeffrey Beecroft
Costumele: Kasia Walicka-Maimone
Montajul: Christopher Tellefsen, Roger Barton
Muzica: Marco Beltrami
Distribuția:
John Krasinski – Lee
Emily Blunt – Evelyn
Millicent Simmonds – Regan
Noah Jupe – Marcus
Cade Woodward – Beau
Durata: 1h30

Articol publicat în revista WebCultura

 

 
Comentarii închise la Când liniștea ajunge teroare – A Quiet Place

Scris de pe august 8, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Sicario – În vizuina lupilor

Mădălina DumitracheÎntr-o atmosferă sufocantă, conectați la cea mai înaltă tensiune, asistăm – fascinați – cum Sicario* reinventează, cu măiestrie, thrillerul. Chiar din titlu – care desemnează un asasin plătit – quebechezul Denis Villeneuve ne va arunca într-o capcană, pentru că nu se va ocupa doar la criminalii angajați în luptele de gherilă dintre cartelurile de droguri. Tocmai de aceea, va trebui să facem apel la un al doilea nivel de lectură al termenului, fiindcă profunzimile sufletului omenesc pot ascunde multe enigme, uneori, bine disimulate. Cu o carcasă de thriller de tip mainstream, lungmetrajul nominalizat la Palme D’Or (2015) pare mai puțin alambicat decât Enemy și oferă o imagine vie pentru ceea ce numim lupta contra drogurilor.

Zona de frontieră dintre SUA și Mexic a devenit un teritoriu în care nu funcționează nicio lege. Kate Macer (Emily Blunt) – o tânără idealistă, recrutată de FBI – se înrolează pentru a sprijini un grup de intervenție. Această formațiune de elită este dirijată de forțe guvernamentale. Îndrumat de un consultant enigmatic, grupul se lansează într-un periplu clandestin, în dorința de-a lichida un important lider al cartelului mexican. Însă, misiunea, mult mai periculoasă decât se aşteptase inițial, îi forţează tinerei femei toate valorile morale cu care a fost crescută și o obligă să-și testeze limitele, în lupta pentru supraviețuire.

Sicario 2

Așa cum, deja, și-a obișnuit spectatorii, Denis Villeneuve contopește două filoane într-o singură peliculă, așezată pe un soclu narativ de tip dantesc. În Sicario, există un thriller senzaționalist, pe fundalul luptelor contra narco-teroriștilor, dar și confruntarea eroilor cu sinele, adesea întunecat. Pe canavaua luptelor de gherilă, se va țese și povestea celor doi membri FBI, Kate și colegul său, prinși în ghemul conflictului geopolitic. Tânără și ageră, Kate este solicitată să participe la o misiune în El Passo. Se descoperise, într-o casă din Arizona, un periculos bârlog. Obiectivul era acela de a-l captura pe temutul baron mexican al drogurior. Deși pornise dintr-un cadru legal, Kate pricepe, îndată, că situația era complexă, iar atmosfera de-a dreptul tenebroasă față de ceea ce-și imaginase. Prezența sa nu servea decât ca alibi pentru șeful ei ierarhic, Matt (Josh Brolin). Întotdeauna, un agent FBI este necesar pentru a valida comportamentul celuilalt coechipier. Tânăra simte – pe pielea ei – că asemenea mișcare presupune acțiuni cojugate ale forțelor militare americane și ale poliției mexicane, în care cele câteva execuții sumare nu asigurau protecția civililor. În asemenea situație, Kate se confruntă cu probleme de conștiință, fiind tentată să-și abandoneze postul. Trebuie să păstreze liniștea și să-și protejeze astfel promițătoarea carieră ori să divulge seria de informații compromițătoare pentru alții? Dilemele tinerei femei oferă un tablou în care emoțiile sunt de-o mare intensitate. Filmată de mâna unui maestru, această peliculă are anumite pasaje cu o atmosferă încărcată, similară celor din Se7en sau Mulholland Drive.

Sicario 1

Primele scene ale filmului sunt sufocante și explozive; în orășelul din Arizona, echipa FBI intervine în trombă. Asaltul asupra clădirii se declanșează dinspre obscuritatea casei-vizuină spre direcția blindatelor forțelor polițienești. În toată masa neagră cvasi-supranaturală, apariția explozivă poate fi una alegorică. În felul acesta, se va insinua mereu, pe tot parcursul filmului, sugestia că răul există în fiecare dintre noi. Câteva secunde mai târziu, agenții vor descoperi o a doua gaură. Villeneuve adoptă un limbaj cinematografic înțesat de negru. Această radiografie a răului orginar necesită mai multe niveluri; o primă formă o reprezintă experiența aproape inițiatică pentru Kate, apoi operațiunea întreagă e zugrăvită precum o luptă dintre bine și rău, ca un western de secolul al XXI-lea. Coloana sonoră, semnată de Jóhann Jóhannsson, agită și mai mult spiritele și ridică tensiunea, într-o simfonie sălbatică. Lansată în această misiune, tânăra se confruntă cu diferite conduite, viziuni total opuse, într-un labirint-purgatoriu. Deși mediul este unul real, concret, cineastul ne trimite spre abstract, ca în filmele lui David Lynch. După ce ne prezintă un personaj halucinant – Alejandro (Benicio del Toro) – a cărui cruzime ne amintește, pentru o clipă, de Javier Bardem din No Country for Old Men, realizatorul filmului ne apropie și de zone mai luminoase.

SICARIO Day 01

Acele prize aeriene sau berlinele negre ale forțelor de poliție care șerpuiau către Juarez devin un balet vaporos ce traduce contaminarea unui spațiu bolnăvicios cu entități mai puțin periculoase. Grație operatorului Roger Deakins, putem sesiza confuzia emoțională pe care o traversează Kate. Divorțul, din care abia ieșise, complică și mai mult situația în care ea se află deja. O femeie tânără, într-o slujbă ce lesne o poate face victimă a sexismului (bărbații care fac presiuni din pricina fizicului ei  sau o forțează să li se subordoneze) rezistă situațiilor fără să devină vreo  neo-Rambo. Eroina lui Villeneuve își afișează atât forța, cât și vulnerabilitatea, își păstrează convingerile și profesionalismul, știe să încaseze loviturile, dar e în stare să și riposteze. Duelul contra lui Alejandro ne-o înfățișează ca pe o forță și o conștiință nepătată, dar care poate fi oricând înșfăcată de obscuritate.

Sicario 4

Departe de o tratare superficială, maniheistă, maniera lui Villeneuve este una subtilă în care picură, tentație, ispite și configurează monstrul ascuns în fiecare, pe fondul unor crize politice și sociale. În spatele cartelurilor și al forțelor de poliție, pândește nihilismul:„Homo homini lupus est/Omul este lup pentru om.”

Regizor: Denis Villeneuve
Scenarist: Taylor Sheridan
Compozitor: Jóhann Jóhannsson
Operator: Roger Deakins
Producător: Basil Iwanyk, Thad Luckinbill, Edward McDonnell, Molly Smith
Monteur: Joe Walker

Distribuţia:
Emily Blunt (Kate Macer)
Benicio Del Toro (Alejandro)
Josh Brolin (Matt)
Jon Bernthal (Ted)
Victor Garber (Jennings)
Raoul Trujillo (Rafael)
Maximiliano Hernández (Silvio)

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Denis Villeneuve

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sicario – În vizuina lupilor

Scris de pe august 5, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Ochi pentru ochi…- Wind River

Iată că promițătorul scenarist al filmului Sicario se face remarcat și în calitate de regizor, explorând frontierele universului sălbatic dintr-un ținut hibernal, din inima statului Wyoming, în pelicula Wind River. Cineastul îmbină thrillerul cu studierea aplicată a comunității amerindiene, cu un ascuțit simț al narațiunii filmice, utilizând o bună calitate tehnică. Deși nu e lipsit de unele stângăcii (firești în cazul primului lungmetraj), care se regăsesc în simbolistica (vânătoarea de „prădători”) excesivă și replicile sentențioase, Wind River posedă calități narative, dar și emoționale.

O tânără abia ieșită din adolescență aleargă, noaptea, desculță, pe zăpadă. De cine și de ce voia să scape? Autopsia va releva și un viol asupra tinerei, înainte de-a muri înghețată, înecată cu propriul sânge (din plămânii suprasolicitați). FBI-ul o trimite pe Jane Banner (Elizabeth Olsen), o tânără „boboacă”, să ancheteze cazul și să elucideze enigma (Jane Banner: „Why would a teenage girl be out here? What was she running from? What happened?”). Cory Lambert este vânător într-o rezervație indiană din Wind River – ținutul pierdut în imensitatea sălbatică din Wyoming. Acesta găsise, la marginea pădurii, trupul neînsuflețit al lui Natalie, o tânără din tribul local (Cory Lambert:„I knew that girl, she’s a fighter”). Atașat de indigeni, Cory va încerca să ajute ancheta, dar mereu are de înfruntat ostilitatea… naturii.

Wind River 0

Având o profundă legătură cu regiunea și cu cei din comunitatea Shoshone, divorțat de o amerindiancă, mama celor doi copii ai săi, Lambert n-a reușit să limpezească misterul din jurul morții fiicei sale mai mari (izbitor de asemănătoare cu cea a lui Natalie). Practic, se vede în situația de-a obține – la ani distanță după drama care i-a distrus căsnicia – justiție prin procură. Așadar, istoria unei răzbunări de tip familal ajunge pretextul acestei drame consumate în spațiile nesfârșite din Wyoming, veritabilă pușcărie sub cerul liber.

America prezentată de scenarisul de la Sicario (R: Denis Villeneuve) și Comancheria (R: David Mackenzie) este una rurală, patriarhală, în care sălbăticia domnește atotputernică, iar progresul e foarte departe. Viitorul este mereu înăbușit, nimeni nu îndrăznește să îl pronunțe în acel ținut. Locuitorii se abrutizează și se refugiază în droguri. Realizatorul evită, cu abilitate, să pice în romantism și estimează că suspansul reprezintă, întotdeauna, esențialul. Precizia realistă și documentarea (triburile Arapahoe și Shoshone) se constituie în principalele atuuri ale acestei pelicule. Oscilând între ancheta criminalistică și terenul periculos al răzbunărilor, filmul lui Sheridan conturează unele clișee specifice, dar își găsește tonul propriu, mai ales că dimensiunea tragică sugerează referințele repetate în scenariul orginal (genocidul amerindienilor a pătat actul fondării Statelor Unite).

Wind River 1

Lup singuratic, taciturn și mereu vigilent, Cory (Jeremy Renner – perfect în postura unui tăcut imperturbabil) își petrece mai tot timpul la vânătoarea de coioți sau de alte animale de pradă, în Wind River. Acest trist eveniment schimbă și sensul vieții sale. Așa cum lesne am putea deduce, amestecul de fragilitate și de forță interioară ale celor două personaje ar putea să ne conducă spre un versant sentimental, Wind River evită, însă, logoreea dialogurilor, preferând să menajeze spațiile eliptice și să accentueze raportul dintre om și natură.

Wind River 2

Acest „studiu în alb” pare să nu aibă final. ­Taylor Sheridan nu lasă loc pentru emoțiile induse de repercusiunile din dramele intime care nu sunt defel simple, pretext pentru o intrigă polițistă. Cineastul realizează planuri sublime (finalul din munții împovărați de zăpadă), ajutat de munca operatorului-șef (Ben Richardson). Distribuția atent aleasă reflectă talentul lui Sheridan de a plasa actorii potriviți în rolurile cuvenite. Filmul, drapat în albul solemn al omătului pătat cu sânge indian, se inspiră din problemele endemice ale rezervațiilor indiene: ravagiile drogurilor și violul într-un teritoriu în care poliția tribală nu acționează totdeauna eficient.

Wind River - 70th Cannes Film Festival, France - 19 May 2017

În spatele camerei, cineastul revendică o apropiere naturalistă, dar nu se limitează doar la atât. Iamginile cu munții-suverani aduc un suflu plin de lirism, tămăduitor. Ca să poată dialoga cu acest univers implacabil, în care nu există decât furie sau renunțare, scenaristul-realizator a ales judicios distribuția. Jeremy Renner îi conferă lui Cory fragilitatea omului care a traversat el însuși suferința. Acestuia îi dă replica Elizabeth Olsen, care întrupează o tânără agentă FBI a cărei dorință de-a face bine se amestecă cu sentimentul de ilegitimitate în aproape fiecare dintre planuri. Aceste două personaje au puritatea și densitatea ucigătoarelor ninsori.

Wind River 4

Wind River se îndreaptă către catharsis în ritmul personajelor sale, lăsând răgaz și pentru explorarea unui teritoriu sinistrat din pricina crizei economice și învăluit în liniștea care precede avalanșele. Cineastul conturează folclorul din acest mediu, iar portretul dezolant al minorității îi conferă mult credit realizatorului animat de o mare doză de umanitarism.

Sobru și laborios, Wind River se înscrie pe linia cinemaului respectuos cu toate codurile genului (aici, devenit un western tragic) și tratează cu sensibilitate probleme delicate. Acest thriller crepuscular favorizează accesul spre o lume a cărei precaritate rănește spiritele sensibile, seduse de melancolia imaginilor, dar trezește și conștiințe adormite.

Regia: Taylor Sheridan

Scenariul: Taylor Sheridan

Imaginea: Ben Richardson

Decorurile: Neil Spisak

Costumele: Keri Perkins

Montajul: Gary D. Roach

Muzica: Warren Ellis, Nick Cave

Producători: Basil Iwanyk, Peter Berg, Matthew George, Wayne L. Rogers, Elizabeth A. Bell

Distribuția:

Jeremy Renner – Cory Lambert

Elizabeth Olsen – Jane Banner

Graham Greene – Dan Crowheart

Kelsey Asbille – Natalie

Gil Birmingham – Martin

Jon Bernthal – Matt

Julia Jones – Wilma Lambert

Durata: 1h 50min

Articol publicat în revista Catchy

Premii, festivaluri, nominalizări:

Festivalul de Film, Cannes, 2016 :

Caméra d’Or – Taylor Sheridan Nominalizat
Premiul Un Certain Regard – Taylor Sheridan Nominalizat
Premiul pentru regie al secţiunii Un Certain Regard – Taylor Sheridan Câștigător
 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web