RSS

Arhive pe categorii: Morală

Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

O bulversantă călătorie intimă, o călătorie menită să facă lumină, grație forței cinematografului, Dolor y gloria/Pain and Glory este o dramă autoreflexivă a lui Pedro Almodóvar, cu Antonio Banderas în rolul unui cineast (Almodovar) fictiv. Paradoxal, deși este unul dintre răsfățații Festivalului de la Cannes (a fost în competiție de cinci ori), spaniolul, în vârstă de 69 de ani, nu a câştigat niciodată râvnitul Palme d’Or.
Recenta peliculă a uimit publicul prin autenticitatea și prin infinita tandrețe, sintetizând mai toate obsesiile artistice ale celebrului regizor, devoalând o tulburătoare intimitate, fără tușe exhibiționiste. Așadar, Dolor y gloria oferă spectatorilor perspectiva asupra morții a unui regizor vârstnic, aflat la pensie. În acest registru personal, Pedro Almodóvar i-a încredințat dificila partitură lui Antonio Banderas.

Prin urmare, așa cum sugerează titlul (à la Tolstoi), filmul aduce în prim-plan confruntarea unui artist ce-a cunoscut succesul cu neputința în fața bolii, care trebuie să se descurce acum cu depresia și cu pierderea speranței. Problematica morții a dat mereu de furcă cineaștilor, dar în cazul de față sensibilul spaniol abordează toamna vieţii într-o cheie meditativă minoră. Pasiunea pentru cea de-a șaptea artă reprezintă de fapt depășirea deznădejdii, fiindcă pasiunea regiei de film ar putea fie cuceri moartea, fie duce la acceptarea acesteia. Scenariul, semnat tot de Pedro Almodóvar, abundă în amintiri și regăsiri (în carne și oase) după zeci de ani, într-o viață de artist aflat în suferință.

Așadar, Salvador Mallo este un realizator care a cunoscut succesul, dar care nu mai poate realiza filme în continuare din pricina numeroaselor dureri fizice care-i amărăsc traiul. De apusa lui glorie amintesc pereții imensului său apartament. Trecuta sa glorie îi minează interiorul pentru că nu mai poate filma, paralizat de dureri și de trecerea timpului nemilos. Totuși, acest decor reprezintă identitatea creatoare a personajului; încă mai păstrează urmele copilăriei, amintirile închise într-o cutie de sub pat, din camera mamei sale.

Ca un meta-comentariu, înainte de a-i opera esofagul, chirurgul îl întreabă dacă viitorul său film va fi o dramă sau o comedie. Așezat pe masa de operaţie, realizatorul îi răspunde: «You never know… », înainte de a adormi de la anestezic. Precum secretul lui Polichinelle – sub forma unei ghicitori – întreg filmul se concentrează asupra unei anumite ambiguități autobiografice, care se tot refuză și întârzie devoalarea misterului. În scurta scenă din deschidere, un travelling se deplasează din fundul piscinei pentru a dezvălui o cicatrice care traversează întreaga coloană vertebrală a lui Salvador. Ca un ecou al acestor prime imagini, corpul realizatorului se află pe parcursul intrigii încadrat de liniile roșii ale unui scaner. Aceste planuri au valoarea unei încadrări, deoarece artistului nu-i place să discute despre despre sine, ci despre creațiile sale. Desele flashback-uri din copilărie nu sunt decât o altă formă a iubirii sale dintâi: arta.

Permanenta pendulare trecut-prezent se realizează prin două personaje din trecutul său: un actor pe care nu îl văzuse de 32 de ani și o piesă de teatru (monolog) pe care Salvador a scris-o și la care un asistă Federico, unul dintre vechii săi iubiți. Așa se face că din întâmplare, îl întâlnește pe Alberto Crespo, un actor pe care nu îl mai văzuse de trei decenii. După proiecția filmului său, Sabor, la cinemateca din Madrid, îl regăsește pe acest actor toxicoman, care va fi sursa memoriei „involuntare”. Imediat, își rememorează copilăria petrecută în Paterna, alături de mama sa, primele iubiri, actorii cu care-a lucrat, dar îşi reaminteşte şi pierderea mamei. Imaginile surprind anii ’60, când a plecat spre Valencia, apoi anii ’80 și prima sa dragoste, din Madrid, apoi prezentul și toate durerile. La toate acestea, se adaugă vidul din fața incapacității de-a continua să turneze.

În postura de dublu spiritual al cineastului, Antonio Banderas a împrumutat din caracteristicile fizice ale acestuia (s-a îmbrăcat și s-a pieptănat precum cineastul spaniol) și s-a lăsat prins în terapie de confesiuni. Mai mult de atât, apropierea dintre Salvador și însuși Pedro Almodóvar funcționează pe mai multe niveluri, fiindcă apartamentul din film e o replică a celui din realitate, iar numele unor fișiere din computerul lui Salvador sună precum titlurile unor filme de-ale lui Almodóvar. Mărturisirile artistice se-ndreaptă spre o suprafață fragilă, iar eroinele sunt omiprezente: mama, o actriță care devine asistenta sa personală.

Întrupată de Penélope Cruz, Jacinta în tinerețe și de Julieta Serrano, la bătrânețe, mama cineastului este în egală măsură dură, dar și iubitoare, pudică, dar și indiscretă. Imobilizat în camera lui sau pe canapeaua din salon, cu ochii închiși, Salvador se lasă pradă trecutului său. Își regăsește copilăria rurală, dar precară în La Mancha, însă o copilărie în care-a descoperit dragostea pentru cinema. Imaginea conservă densitatea carnală și plină de viață a unor vremuri apuse. Montajul e calm, iar scriitura cinematografică se scurge invers față de regretele cineastului, exprimate prin deziluziile personajelor.

Mai puțin crud decât precedentele sale filme, Dolor y gloria e sensibil diferit și prezintă o latură de mare delicatețe a cineastului. Ca în niște (veritabile) tablouri vivante, filmul ne prezintă relațiile interumane în diferite momente: inversarea rolurilor și-a locurilor, schimburile dintre un muncitor analfabet și un copil care îl învață să citească, apoi insolența primelor emoții. Trupurile și suferința morală exprimă durerea de a fi, dar și gloria de-a supraviețui.

Copilăria e prezentată ca fertilitate, o inepuizabilă sursă, care nu cunoaște durerea. Amintirile lejere, dar și cele dureroase se propagă ca o adicție la melancolie. Forța creatoare, misterioasă și surprinzătoare în egală măsură e pusă față în față cu depresia, într-o subtilă „reglare de conturi”. În fond, tema centrală din Dolor y gloria, rămâne creația. Fiecare element constitutiv din Dolor y gloria participă la o sinteză a filmografiei lui Almodóvar, fiind o veritabilă reconstrucție a amintirilor artistice. Singură, dorința face ca timpul pierdut să se întâlnească cu cel regăsit. De-o tulburătoare sinceritate, Dolor y gloria rămâne un film romanesc, despre creație.

Regia: Pedro Almodóvar

Scenariul: Pedro Almodóvar

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Antxón Gómez

Costumele: Paola Torres

Sunetul: Marc Orts

Montajul: Teresa Font

Muzica : Alberto Iglesias

Distribuția:

Antonio Banderas – Salvador Mallo

Asier Etxeandia – Alberto Crespo

Leonardo Sbaraglia – Federico

Nora Navas – Mercedes

Penélope Cruz – Jacinta în tinerețe

Durata : 1h52

 
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dorința regăsită – Dolor y gloria/ Pain and Glory

Scris de pe august 10, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

O femeie puternică – The Post

Mai întâi a fost All the President’s Men (1976, regia: Alan J. Pakula), filmul despre afacerea Watergate și despre rolul jurnalismului de investigație.

Intransigența și profesionalismul, reperele societății americane, sunt omagiate acum într-o țară cu adevărat democratică,într-un magistral thriller politic, devenit manifest pentru libertatea presei. Așadar, neobositul Steven Spielberg revine pe marile ecrane, alături de Meryl Streep şi Tom Hanks, cu The Post: Secretele Pentagonului/ The Post; aduce în prim-plan controversatul subiect al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au zguduit vreodată Pentagonul. În egală măsură, rolul (Katharine Graham, prima directoare a unei publicații de mare anvergură – The Washington Post) realizat de uimitoarea Meryl Streep demonstrează de ce trebuie reanalizat locul pe care trebuie să-l ocupe femeia în societatea modernă. În contextual actual, al unei Americi conduse de un președinte care se joacă cu minciuna/ fake news și Constituția, a patra putere în stat se vede nevoită să se bazeze și pe astfel de „miracole” (care să garanteze libertatea de expresie) de tipul acestei recente pelicule.

The Post 1

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se angajează într-o cursă contra cronometru împotriva publicației The New York Times. Miza este uriașă: deconspirarea unei mari mușamalizări guvernamentale, care implică informații referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi ai Statului american. Pentru a fi siguri de izbândă, cei doi – Ben Bradley şi Katharine Graham – trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, câtă vreme carierele lor sunt expuse unor riscuri maxime, iar libertatea lor rămâne în suspensie. După ce The Washington Post a decis să publice, în 1971, o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale descoperite au aruncat în aer scena politică din SUA.

Probând și de astă-dată înalta-i măiestrie artistică, Steven Spielberg ilustrează cu nostalgie o epocă  apusă – fumul plutește deasupra redacției, telefoanele sunt voluminoase, nodul de la cravată e desfăcut, manșetele sunt suflecate, iar ziariștii își țin picioarele pe birou. Atmosfera e încărcată, ca pe un veritabil câmp de luptă, se aude țăcănitul ca de mitralieră al mașinilor de scris. Pentru a pune în scenă, în acest cadru, un episod atât de învăluit, a fost nevoie de o scriitură clară (Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer) care să nu inducă plictiseală spectatorului de azi. Așa se face că regizorul a insistat asupra confruntărilor politice și juridice iscate între jurnaliști și Casa Albă, dar a prezervat complexitatea și lipsa de transparență a evenimentelor istorice. Bradlee nu se temea de nimic, mai ales că își exercita cu îndârjire profesiunea și o încurajează  pe Katharine Graham să publice documentele (Kay Graham: „Do you have the Papers”? [pause] Ben Bradlee: „Not yet”).

The Post 2

Într-o epocă în care femeile erau invitate (politicos) în salon atunci când bărbații luau decizii importante, portretul realizat – de nimeni alta decât – Meryl Streep pune în valoare hotărârea nestrămutată a aristocraticei Katharine Graham de a continua acțiunile defunctului său soț. Alături de Tom Hanks, actrița imprimă un aer omenos întregii pelicule. Îndrăznețul pariu al celor doi jurnaliști pune în suspans două cuvinte-cheie: conștiință și încredere. Conștiința profesională și cea morală, dar și reciproca încredere dintre protagoniști antrenează o dinamică a libertății – pentru ceilalți, pentru cotidian, dar și pentru țară. Chiar dacă, pe alocuri, academismul realizării contravine gusturilor actuale, Spielberg transmite elan prin eroii săi. Odată ce New York Times era cenzurat, din rațiuni juridice, sosise rândul celor de la The Washington Post (a doua sursă mediatică din Columbia) să preia acel risc – să devină liderul informațiilor naționale publicând documentele interzise (Kay Graham: „News is the first rough draft of history”). Existau numeroase întrebări: să cadă și ei pradă presiunilor judecătorești, mai ales că nu aveau aceleași resurse financiare precum colegii lor de la The Times? Să arunce în șomaj zeci de angajați și să le distrugă familiile? Să fie trimiși la închisoare din pricina convingerilor democratice? Toate aceste interogații planau până în ziua în care Bursa le-a oferit șansa unei garanții (asupra investițiilor). Personajul interpretat de Tom Hanks îi ține isonul și își suflecă mânecile și îi răspunde stagiarului care îl întrebase cu naivitate dacă spionarea redacției de la The Times e… „legală”.

The Post 3

Rafinat, cu aleasă delicatețe, realizatorul își invită spectatorii în acest plonjeu în „newsrooms” cu scopul de-a trezi interesul tinerilor pentru ceea ce (mai) înseamnă cu adevărat „putere” sau „progres”, fără a lăsa impresia că doar a încercat să popularizeze un moment tensionat din istoria recentă a Statelor Unite. Această lecție despre democrație e dublată de tematica de natură feministă, în condițiile în care inegalitățile și umilințele la care-au fost supuse femeile sunt prezente și azi (delațiunile pe rețele sociale). Katharine Graham este editorul, dar și fiica fostului patron de la Post, cât și văduva ultimului șef (care s-a sinucis) – prin urmare, dirija singură destinele de la The Washington Post și trebuia să opteze între deontologie sau rațiunile interne din redacție, între ideologie sau pragmatism. Armele lui Spielberg sunt puternice: formidabila Meryl Streep, care trece prin toată gama emoțiilor (discuția telefonică de dinaintea deciziei de-a publica documentele clasificate e în cel mai pur stil hitchcokian), dialogurile atent cizelate, un maestru al operatoriei (Imaginea: Janusz Kaminski) și un recul istoric esențial (divertismentul poate căpăta forma unui ambițios pamflet). Personajul interpretat cu talent de Meryl Streep reprezintă modelul de eroină prinsă în capcanele istoriei: într-o lume dominată de mentalități patriarhale, în care rostul femeii se rezuma doar la a fi soție, mamă și gospodină, să aibă un comportament docil și să nu se vâre în politică, Katharine/Kay Graham dă peste nas ego-ului masculin găsind echilibrul dintre îndrăzneală și suplețe. Discriminată din poziția de femeie, lipsită de sprijinul celor din consiliul de administrație, aflată în contradicție cu amicii săi din sfera politică, Kay dă dovadă de ceea ce înseamnă adaptare la condiții, prin gesturi mici, dar eficiente, puse în valoare de mereu atentul Spielberg (discuțiile de la telefon despre nunta fiicei președintelui Nixon și cercelul lui Katherine, tergiversările și micile stângăcii printre colaboratorii masculini, mingea nepoatei lui Kay ajunsă în mâinile lui Ben aflat în căutare de „subiecte”, „câștigurile” fetiței lui Ben din vânzarea de limonadă colegilor tatălui ei, discuția discretă dintre Kay și tânăra hispanică angajată la Curtea Supremă de Justiție). Maestrul Spielberg explorează cu finețe toate nuanțele și dezvoltă abil ramificațiile intrigii.

NOR_D22_062817_111715.raf

În cazul acestui cineast, politica e un schimb de forțe, minuțios redate (gestică, priviri, fapte). La reușita decupajului a contribuit întreaga distribuție (în rolurile secundare îi regăsim pe Carrie Coon, Bradley Whitford, Alison Brie, Sarah Paulson, Tracy Letts, Matthew Rhys și Jesse Plemons). Operatorul Janusz Kaminski respectă toate codurile genului: contra-plonjeu, plonjeuri, cadre joase (redacția de la The Washington Post), mișcări ample și lirice în egală măsură, bunăoară The Post reprezintă o adevărată lecție de regie care îmbină dinamismul cu eleganța. În centrul acestei catedrale vizuale, oamenii vor rămâne regi, fiindcă Steven Spielberg și-a clădit edificiul imaginilor pe un ideal (moral, politic și omenesc).

În The Post, gesturile concrete capătă valoare abstractă, iar funcțiile prozaice devin utopii sentimentale; prea puțin contează președinții, opresiunile, viteza amețitoare a progresului, singur, doar Omul contează.

The Post 5

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer

Imaginea: Janusz Kaminski

Decorurile: Rick Carter

Costumele: Ann Roth

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: John Williams

Producători : Amy Pascal, Steven Spielberg, Kristie Macosko Krieger

Distribuția:

Meryl Streep – Kay Graham

Tom Hanks  – Ben Bradlee

Sarah Paulson – Tony Bradlee

Bob Odenkirk – Ben Bagdikian

Tracy Letts – Fritz Beebe

Bradley Whitford – Arthur Parsons

Bruce Greenwood – Robert McNamara

Durata: 1h55

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Steven Spielberg Nominalizat
Amy Pascal Nominalizat
Kristie Macosko Krieger Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Meryl Streep  Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Meryl Streep Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Josh Singer Nominalizat
Liz Hannah Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna coloana sonora – John Williams  Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Steven Spielberg Nominalizat

 

 
Comentarii închise la O femeie puternică – The Post

Scris de pe august 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Orbitor – „Anna Karenina”

După două incursiuni în lumea contemporană (The Soloist, Hanna), cineastul Joe Wright se întoarce la prima sa iubire – adaptarea cinematografică şi filmul de epocă. După Jane Austen şi Ian McEwan, îl abordează pe Lev Tolstoi şi-i oferă actriţei sale fetiş, Keira Knightley, rolul principal din Anna Karenina (2012).

Soţie a unui înalt demnitar guvernamental din Rusia imperială (1874), Anna duce un trai liniştit, dar lipsit de pasiune, alături de soţul şi de fiul ei. Destinul ei se intersectează cu cel al tânărului ofiţer de cavalerie, Vronski. Intitulat, iniţial, Două mariaje, două cupluri, romanul lui Tolstoi narează atât povestea lui Levin, un prieten al lui Oblonski (fratele Annei), îndrăgostit de Kitty, precum şi istoria amoroasă a contelui Vronski pentru Karenina. Scenaristul Tom Stoppard (Brazil, Shakespeare in Love) ţese cele două poveşti ce-l au drept catalizator pe Oblonski, într-o abordare teatrală.

Keira Knightley (Anna Karenina) Photo by Laurie Sparham © Focus Feature

Dacă în cazul destinelor lui Elizabeth din Pride & Prejudice sau al Ceciliei din Atonement, regizorul britanic le-a amplificat, de data aceasta, cu Anna, a procedat invers. Văzută doar ca o bucăţică dintr-un puzzle mai mare, tânăra femeie este mai întâi dezarmantă prin tristeţea şi suferinţa ei, apoi devine chiar antipatică ca şi cum Joe Wright ar fi vrut să sublinieze banalitatea situaţiei sale. Practic, este doar o femeie dintre atâtea altele, un personaj în mijlocul unei scene supraîncărcate din miezul unei poveşti mult prea mari.

Este cunoscută pasiunea acestui regizor pentru grandoare, de aceea nici Anna Karenina nu este o excepţie de la această „regulă”. O mare parte din acţiunea filmului se va desfăşura într-un teatru. Decorurile sunt schimbate la vedere, iar trecerea la alte cadre se face prin ridicarea unei cortine de teatru. Realitatea se amestecă, în mod voit, cu teatralitatea. Scenografia acestui film este orbitoare, înfăţişând o sală de teatru „à l’italienne„.

În spatele scenei trăiesc „figuranţii” (muncitorii, oamenii săraci), în vreme ce înalta aristocraţie ocupă partea din faţă a scenei. Singurele cadre naturale sunt cele în care apare Levin. Copleşit de refuzul lui Kitty (care îi respinsese cererea în căsătorie), părăseşte Moscova şi se retrage undeva în vasta câmpie rusă. Spectacolul perpetuu este utilizat, de regizorul britanic, drept simbol pentru reprezentarea societăţii ruseşti din veacul al XIX-lea, în care fiecare persoană avea un rol bine stabilit. Între baluri, jocuri şi curse de cai, totul nu este decât un joc în care Anna trebuia să danseze după cum i se cânta. Dragostea o orbeşte şi o vulnerabilizează, de aceea nu mai face faţă situaţiei. În culise, zvonul despre aventura ei extraconjugală se răspândeşte cu repeziciune, iar tânăra femeie devine ţinta tuturor atacurilor, pentru că încălcase convenţiile acelei societăţi.

Deşi lipsită de emoţia unor trăiri conforme cu „sufletul rus”, pelicula este o experienţă vizuală şi auditivă deosebită. Cadrul baroc blochează însă emoţia, exprimarea sentimentelor. Ca şi opera lui Baz Luhrmann (Moulin Rouge!), filmul este un balet, un dans al sentimentelor coregrafiate pe muzica lui Dario Marianelli. Joe Wright a colaborat cu coregraful Sidi Larbi Cherkaoui. Dansul Annei cu Vronski amuţeşte mulţimea din jur. În acest flux graţios şi dinamic, regizorul oferă şi unele cadre mai intime cu Anna şi amantul ei. Astfel, a încercat să creeze o versiune de odă pentru iubire în toate formele ei: pasională, maternală şi fraternă.

Keira Knightley & Aaron Taylor-Johnson Photo by Laurie Sparham © Focus Features

Interpretările actoriceşti sunt în tonalitatea impusă de diapazonul regizorului. După interpretări ale unor actriţe celebre, precum Greta Garbo, Vivien Leigh, Sophie Marceau, cea a Keirei Knightley este una duioasă, sensibilă, dar lipsită de pasiune. Aaron Taylor-Johnson este lipsit de orice vibraţie în rolul contelui Vronski, pare doar o marionetă dandy cu zulufi blonzi. La fel de impasibil pare şi Jude Law, în ipostaza de soţ încornorat. Nicio schimbare de registru nu se reflectă pe chipul său, în ciuda situaţiilor diverse prin care trece.

Jude Law & Keira Knightley Photo by Laurie Sparham © Focus Features

Chimia iubirii se poate regăsi doar la cuplul Levin – Kitty. Alicia Vikander trece cu graţie în secolul al XIX-lea după ce, recent, a interpretat-o pe regina Danemarcei din secolul al XVIII-lea (En kongelig affære / A Royal Affair). Ea vibrează la pasiunea lui Levin (Domhnall Gleeson), moşierul sensibil şi idealist, care se retrăsese la Pokrovskoye.

Alicia Vikander (Kitty) Photo by Laurie Sparham © Focus Features

Folosind un estetism aflat la graniţa cu glamour-ul publicitar, cu unele tuşe baroce, această reprezentaţie teatrală perpetuă este una novatoare pentru ecranizările de până acum ale operei lui Lev Tolstoi, fiind o abordare curajoasă. În spatele unui stil formal şi condescendent, rămâne privirea dezaprobatoare, a regizorului, pentru o societate înţepenită în norme rigide.

Jude Law, Domhnall Gleeson, Alicia Vikander © Focus Features

Regia: Joe Wright
Scenarişti: Lev Tolstoi (roman), Tom Stoppard
Muzica: Dario Marianelli
Distribuţia: Keira Knightley (Anna Karenina), Matthew Macfadyen (Oblonski), Olivia Williams (Contesa Vronski), Jude Law (Karenin), Domhnall Gleeson (Levin), Alicia Vikander (Kitty), Aaron Taylor-Johnson (Vronski)

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Orbitor – „Anna Karenina”

Scris de pe august 5, 2020 în Cinema, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Un accident… canin – The Art of Racing in the Rain

Cum arată viața unei familii greu încercate, prin prisma unui devotat patruped ? Prezența unui câine care gândește și se exprimă, prin vocea lui Kevin Costner, face din The Art of Racing in the Rain o agreabilă peliculă (devenită o veritabilă lecție de viață). Mai pretențios decât A Dog’s Way Home sau A Dog’s Journey, filmul realizat de Simon Curtis după cel mai bine vândut roman al lui Garth Stein (tradus în română „Povestea incredibilă a lui Enzo”) prezintă micro-universul unei familii americane prin – uneori –  imperfecta înțelegere a unui devotat câine. Pelicula este o emoționantă relatare a unui cățel (un adorabil exemplar de Golden Retriever) inteligent  și spiritual (dublat de faimosul actor Kevin Costner). Scenariul lui Mark Bomback, inspirat din romanul lui Garth Stein, respectă structura din Marley and Me: urmărește viața unei familii în timpul vieții câinelui lor, care oferă (în voice-over) monologul îndrăgitului animal cu blană, în stilul mai noilor A Dog’s Purpose și A Dog’s Journey.

Mark Bomback menține tonul popular al cărții, bazându-se mai mult pe narațiunea lui Enzo decât pe dramaturgia convențională pentru conferi un suflu viu poveștii de pe ecran, căci regăsim reîncarnare, psihologie sportivă, probleme de custodie și cancer de creier. Așadar, Enzo nu este un câine ca oricare altul, ci unul profund, filosof  în adâncurile sale. El îndrăgește lecțiile de viață ale stăpânului său, Denny Swift, un pilot de curse, privind înregistrările de la concursurile la care acesta participase. Enzo adoră să privească curse de mașini, atât acasă, în fața micului ecran, cât și alături de pista care-l alimentează cu energie. Grație strânsei legături cu stăpânul său (întrupat cu mult farmec de  Milo Ventimiglia), talentatul șofer de curse de Formula 1, Enzo dezvoltă  o extraordinară viziune asupra condiției umane și înțelege că tehnicile necesare pe pista de curse pot fi, de asemenea, folosite pentru a naviga cu succes în «lunga călătorie prin viaţă».

Cățelușul cu numele Enzo, amintind de Enzo Ferrari/fondoatorul celebrei companii de automobile, este adoptat de către Denny (Milo Ventimiglia) și rămâne cel mai loial însoțitor al său, în vreme ce gospodăria sa se extinde pentru a le include și pe Eve și fiica lor Zoe (Ryan Kiera Armstrong). Trecând peste inevitabila gelozie, Enzo ajunge să o îndrăgească și pe firava blondină, atât de mult iubită de stăpânul său. Drama pe care o va taversa stăpânul lui Enzo îl va lega și mai mult de acesta. Bunăoară, grozăvia începe în momentul în care soția lui Denny, fragila Eve (întruchipată de suava Amanda Seyfried) cade în ghearele cumplitei maladii (cancer). Deși răzbise cu greu în această relație de dragoste profundă, tenacele șofer de curse, se lupta cu prejudecățile unei mezalinațe, socrii săi acceptând cu greu ca fiica și nepoata lor să trăiască alături de acest umil „truditor de cursă”. Enzo nu este doau un martor la stresul familiei, ci ajută la înlăturarea pericolelor: este primul care adulmecă perfida boală («Big C»), latră pentru a aduce persoane care să-i acorde primul ajutor lui Eve și se răzbună în stilul său (canin) atunci când bunicii vor încerca să o separe pe micuța Zoe de tatăl ei.

Atractivitatea acestui gen de peliculă este evidentă. Nu putem să nu ne lăsăm seduși de aceste fidele creaturi, care observă cele mai intime detalii ale vieții noastre, care ne mângâie atât de compătimitor, care ne iubesc necondiționat și par să nu aibă alt scop decât acela de a fi însoțitorii noștri. Simplitatea și înțelegerea dau profunzime acestor adorabile vietăți. Probabil că este adevărat și faptul că iubirea, dar și dăruirea, reprezintă scopul lor. Oricine prețuiește un câine va fi iremediabil sedus de povestea cinematografică, până și cei mai puțini reticenți ar putea fi sensibilizați de fidelitatea acestui câine devotat.  Narațiunea este cu atât mai nuanțat cu cât vocea lui Kevin Costner modulează fiecare emoție a bietului câine. Povestea se bazează pe emoțiile pe care le resimt toți iubitorii de animale de companie, de detaliile încorporate pentru a reda luptele și pierderile lui Denny. Aspectul atrăgător al acestui reușit Golden Retriever permite publicului să proiecteze orice aspirație pe animalul cu chipul blajin, în timp ce vocea lui Costner îi oferă din personalitatea lui: seriozitate, loialitate, pe scurt, un «suflet frumos» în trupul unui cățeluș. Regăsim, din plin în Enzo, un amestec de tristețe și de mândrie, de tristețe că nu își poate avertiza stăpânii cu privire la tragedia care îi pândește, cu toate că se bucură că le oferă bucurie în cele mai grele momente. Mereu este loial familiei Swift și ar face orice ca să-i protejeze, însă foarte rar încalcă limitele și le arată cât de conștient este de problemele lor. Cu excepția unor mici și nevinovate secvențe ce cuprind pierderi ale controlui (vezicii urinare) sau dezmățul cu jucăriile („demonica zebră” din pluș) din camera lui Zoe, Enzo se comportă relativ bine, așa cum sunt aproape toate personajele dintr-un film ce rezumă complexitatea unei reclame auto (branding pentru o cunoscută companie italiană de mașini de lux).

Nostalgia este necesară pentru a surprnde fragilitatea vieții în ansamblul ei. Luptele, adesea nedrepte, îl întăresc pe Denny, iar Enzo devine liantul dintre personaje, fiind cu adevărat „sufletul” acestei familii („All I know is I was meant to be his dog.”/ „Tot ceea ce știu este că trebuia să fiu câinele său.”). Legătura e profundă între eroii de pe ecran. Observându-l mereu pe Denny, Enzo învață că și cursele îl pot învăța despre combaterea adversității, iar  exersarea răbdării e necesară «în cazul în care veți conduce, pe ploaie».Viața trăită frumos și cu dârzenie, chiar și în momentele de profundă tristețe, întregesc metafora sugerată chiar din titlu.

Regia: Simon Curtis

Scenariul: Mark Bomback după volumul The Art of Racing in the Rain de Garth Stein

Imaginea: Ross Emery

Montajul: Adam Recht

Muzica: Dustin O’Halloran și Volker Bertelmann

Distribuția:

Kevin Costner – vocea lui Enzo

Milo Ventimiglia – Denny

Amanda Seyfried – Eve

Kathy Baker – (bunica ) Trish

Martin Donovan – (bunicul) Maxwell

Ryan Kiera Armstrong – Zoe

Durata: 109 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Un accident… canin – The Art of Racing in the Rain

Scris de pe august 3, 2020 în Cinema, Film, Iubire, Melodramă, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Viața ca un roller coaster – El Embarcadero/ The Pier

 Un thriller doldora de emoție și senzualitate ține spectatorii cu respirația la gură în fața micilor ecrane. Aplicând rețeta seriei perfect adaptate cerințelor publicului, realizatorii serialului El Embarcadero lansează o suită de interogații celor care se aventurează în acest „carusel emoțional-vizual.
El Embarcadero/The Pier este un film-serial, de atmosferă, ce îi oferă spectatorului imaginea seducţiei efemere. Filmată într-o zonă futuristică din Valencia, dar și pe coasta mediteraneană (Parcul Național „La Albufera”) a acestei așezări, seria TV El embarcadero (The Pier) a fost creată de Álex Pina (un soi de „Messi al serialelor”) și Esther Martínez, într-o coproducție Movistar+, Atresmedia Studios și Vancouver Media. Așteptările sunt mari, pentru că producătorii – Álex Pina și echipa sa – celebrei La Casa de Papel (unul dintre cele mai vizionate seriale de pe Netflix) și-au pus semnătura și pe noua producție „lansată la apă” la începutul anului 2019. Bunăoară, distribuția reunește actori pe care publicul îi cunoaște deja din La Casa de Papel/ Money Heist, precum Alvaro Morte, dar și staruri din alte serii de succes: Verónica Sánchez (Morocco – Love in Times of War, Gran Reserva) și Irene Arcos (co-star în Vis-a-Vis).

Subiectul, transpus în 8 episoade de câte 50 de minute, aduce în prim-plan teme etern-umane – iubirea, căsătoria, familia, relațiile interumane – dar analizate din multiple unghiuri. Deși e altoită pe canavaua melodramei (tema dublului, moartea eroului central), seria are multe calități artistice și ne invită să descoperim motivul pentru care un bărbat iese definitiv dintr-un triunghi amoros. Bunăoară, în spatele cadrului natural mirific, este expusă cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe.

Așadar, serialul narează povestea arhitectei Alexandra, care deși e distrusă de moartea soțului său, Oscar, este și mai copleșită când află că acesta a dus o viață dublă alături de o altă femeie, Veronica, cu care avea și o fetiță. Prin urmare, Alexandra  se confruntă cu cel mai aprig coșmar: primește un apel telefonic de la polițistul Conrado și este chemată să identifice trupul soțului ei, găsit pe un dig, în frumoasa zonă Albufera, de lângă Valencia.

Citiţi şi Greenbook – când prietenia îşi găseşte calea

Sinucidere? Imposibil! Cei doi făcuseră planuri împreună cu doar câteva ore în urmă. Loviturile abia încep să curgă, când descoperă că înainte să moară, Oscar dusese o viață dublă cu Veronica. Cine este această femeie? Cine a fost, de fapt, bărbatul pe care l-a iubit 15 ani? Și ce s-a întâmplat în acea noapte fatală pe dig? Sub o identitate falsă, Alexandra se mută cu Veronica și, cu ajutorul lui Conrado, pătrunde din ce în ce mai adânc în misterul lui Oscar. Acest tragic eveniment de viață, un adevărat „tsunami emoțional”, îi va schimba radical viziunea despre lume.

Noua serie realizată de Álex Pina nu se rezumă doar la povestea unei crime/ sinucideri, ci conduce spectatorul spre dosnicele cămări ale sufletului omului occidental, civilizat. Personajul central, Oscar (expresivul Álvaro Morte), se lasă descoperit încet-încet, revelând parcă cele două faţete ale „aceleiaşi medalii” (precum un Ianus antic): cuceritorul mascul educat (pe care îl regăsim nu doar în Spania, ci oriunde). Grație acestui personaj, realizatorii  se găsesc în dificila încercare de-a reflecta încurcatele și misterioasele mecanisme ale erotismului. Căsătorit cu o femeie de succes – eleganta arhitectă, perfecționistă până la obsesie – intră într-o relație amoroasă cu Veronica, o senzuală femeie de 35 de ani, un «spirit liber». Permanent poziționat între cele două relații, Oscar glisează între cele două „fațete ale feminității în floare”. Alexandra, la rândul său, conduce spectatorul spre interiorizare. Doborâtă de infidelitatea atât de bine tăinuită de soțul ei, femeia ajunge să se (re)descopere pe sine.

Încercând să afle de ce Oscar alesese o altă parteneră, în paralel cu viața conjugală fericită, Alexandra găsește calea spre adevărurile interioare și se debarasează de unele prejudecăți. Filmul derulează lupta para-oedipiană declanşată de cele două personaje construite în oglindă. Cele două femei alimentează năzuințele și dorințele/ poftele aceluiași bărbat, aici un fel de „poligam alb”.

Dacă la începutul secolului trecut realismul făcea furori cu tematica «glasul pământului & glasul iubirii», de această dată lucrurile sunt mai alambicate, fiindcă arhitecta este rafinată, educată, dar și sexy. Așadar, producătorii propun o viziune modernă, de secol XXI. Sedus de sălbăticia provocatoare a femeii care trăia singură printre apele din mirifica zonă „La Albufera”, Oscar face caz de codul sexual occidental, devoalând realitatea faptului că amorul transgresa limitele  de clasă. În fond, este descrisă societatea vestică, (destul de) superficială şi plină de ipocrizie, interesată (doar) de plăceri și de întreținerea aparențelor.

Citiţi şi Vânătoare… la Curte – The Favourite

Farmecul și frumusețea spațiilor analizate în paralel – arhitectura futuristă amețitoare, interioarele de lux, cât și mediile naturale conservate, hrana rafinată, dar și bucate naturale – mențin și alimentează ideea contrastelor complementare. Tonurile reci, griul-albăstrui din marile aglomerări urbane alternează și contrastează cu luminozitatea galben-aurie din cadrul rural. În aceste permanente oglinzi paralele, regăsim câteva constante: cerul albastru și chipul răvășit de amor al lui Oscar.

Astfel, serialul se dovedește un proiect îndrăzneţ, potrivit pentru secolul actual, ce încearcă să integreze într-o manieră fluidă, aproape omogenă, personaje, situaţii şi spaţii diferite. Multiplicarea orizonturilor poveștii e ajutată din plin de echipa tehnică (montajul dinamic – Luis Miguel González și seducătoarea ilustrație muzicală – Iván Martínez și Manel Santisteban), iar măestria actoricească a interpreților alimentează neliniștile spectatorului. Grație imaginii splendide, realizată de Miguel Amoedo și Álvaro Gutiérrez, granițele artificiale ale personajelor-stereotip se estompează, iar suspansul fructifică noua legătură dintre eroine.

Infidelitatea și suferința se împletesc cu senzațiile și hipnotismul unei iubiri așezate într-un triunghi. Cu toate că seria a fost realizată într-o manieră uşor artificială, totuşi scopul producătorilor pare a fi sondarea lumii interioare şi a alterităţii deopotrivă, ca şi încercările eroilor de a controla neprevăzutul în dorinţa de a-şi exercita libertatea individuală. Ca într-un veritabil debarcader, spectatorul modern trebuie să aleagă singur „în ce barcă să urce” (propriul adevăr) și să răspundă interogaţiilor despre cuplu, adulter și iubire.

Producător: Álex Pina

Regia: Jesús Colmenar, Álex Rodrigo,

Imaginea: Migue Amoedo și Álvaro Gutiérrez,

Montajul: Luis Miguel González

Ilustrația muzicală: Iván Martínez și Manel Santisteban

Distribuția:

Álvaro Morte – Óscar/Oscar

Verónica Sánchez –  Alejandra/Alexandra

Irene Arcos – Verónica/Veronica

Roberto Enríquez – Conrado

Marta Milans – Katia

Judit Ampudia – Ada

Durata: 50 min per episod

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viața ca un roller coaster – El Embarcadero/ The Pier

Scris de pe iulie 29, 2020 în Feminin, Film, Iubire, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

La mai bine de un deceniu de la premieră, ecranizarea romanului lui Bernhard Schlink – The Reader – (re)aduce în atenție dualitatea: condamnarea și necesitatea înțelegerii. The Reader abordează chestiunea Holocaustului dintr-o perspectivă aparte: un bărbat din „a doua generație” din Germania postbelică. Sumbra pagină din istoria omenirii, Holocaustul, e întoarsă cu subtilitate de cineastul britanic, dornic să ilustrează, aici, «Vergangenheitsbewältigung/working through the past». Amestec de vinovăție, frustrare și reproș, lungul termen definește ceea ce, probabil, au simțit adolescenții germani din deceniile cinci și șase, când au conștientizat implicarea (fie și pasivă !) a părinților în perioada Holocaustului. Realizat într-un sistem narativ de tip academic, antrenând anumite greutăți cu facilitățile, The Reader indică multe chestiuni îndrăznețe, ce țin de morală și sunt bine articulate. Totuși, în centrul poveștii, se poziționează romanța dintre un adolescent și o femeie matură.

„Noțiunea de «secret» este centrală în literatura occidentală” – le explică un profesor elevilor săi, în film. Secretul și literatura devin «piesele de bază» în lungmetrajul lui Stephen Daldry. Încă de la apariție, acest proiect a suscitat atenția atât a criticilor, cât și-a publicului larg. Autorul celebrelor pelicule Billy Elliot și The HoursStephen Daldry – știe să păstreze spiritul cărților pe care le-a ecranizat. Prin urmare, în The Reader, după ce a dansat în Billy Elliot și a făcut slalom între Statele Unite și Regatul Unit (în The Hours), Stephen Daldry se rezumă la „a răsfoi” o istorie (individualizată) a Germaniei ultimelor decenii din veacul al XX-lea. Grație fascinantei Kate Winslet, pelicula furnizează câteva minute prețioase, intime, sublim conturate de talentata britanică. Germania începuse să se refacă încet, dar sigur. Copiii mergeau la şcoală, străzile erau pline de viaţă; războiul rămăsese departe, închis ermetic în gândurile celor care i-au supravieţuit.

Theatrical release poster © Impawards.com

Așadar, când  introvertitul adolescent în vârstă de cincisprezece ani – Michael Berg (David Kross)  – se îmbolnăvește de scarlatină și se prăbușește pe stradă, este ridicat și condus până acasă de Hanna Schmitz (Kate Winslet). Această misterioasă femeie, având dublul vârstei lui, avea să-i marcheze existența lui Michael. La scurt timp după ce-și revine, tânărul o caută pe străină ca să îi mulțumească pentru ajutorul acordat. Deși există diferențe majore, între cei doi se naște o legătură amoroasă pasională și intensă. Următoarele luni Michael şi Hanna îşi trăiesc idila departe de lumea dezlănţuită, fără ştie prea multe unul despre celălalt. Fericirea se termină brusc, în momentul în care Hanna dispare fără nicio explicație din viața lui Michael.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Opt ani mai târziu, în Germania de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Michael Berg – student la Drept, urmărind cu interes procesele naziștilor acuzați de crime de război – o reîntâlnește (în împrejurări total diferite) pe cea care i-a frânt inima și l-a părăsit într-o stare de confuzie totală. Hanna Schmitz era judecată pentru o crimă și, întrucât refuză să se apere la proces, Michael începe să suspecteze faptul că femeia pe care a iubit-o cu aproximativ o decadă în urmă ascundea un secret pe care îl consideră mai rușinos chiar și decât crima: a fost gardiană la Auschwitz și ar putea fi răspunzătoare pentru moartea a sute de  ființe. Procesul ei, care face vâlvă în epocă, e considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de Drept al de-acum studentului Michael.

David Kross & Bruno Ganz © The Weinstein Company

Realizatorul nu aruncă anatema asupra nimănui, lasă privitorul să decidă singur cine e vinovat într-un război atât de mare și hrănește năzuința spre idilă. Așa se explică tandemul  fizico-spiritual, mănos ilustrat: scenele de pasiune carnală alternează cu lungi sesiuni de lectură, Michael citindu-i Hannei ba Odiseea, ba Lady Chatterlay. Cineastul întinde capcane spectatorului care se aventurează să pătrundă miezul acestei relații. Ambiguitatea pune stăpânire și nu te lasă să înțelegi exact ce anume trebuie să fi simțit o femeie trecută de prima tinerețe atunci când un june îi citește cu voce tare pasaje romantice din marea literatură. Gardiana SS se volatilizează treptat, lăsând-o  în urmă doar pe Hanna, o femeie în care nu mai poți avea încredere, dar pe care ți-e greu s-o acuzi. Permanent, flashbackurile abat atenția de la ororile războiului. Cineastul pune în evidență privirea plină de omenesc pe care Michael o aruncă asupra Hannei, o privire intensă și contradictorie, care-i va tulbura întreaga viață. Studentul Michael, viitorul avocat, conchide de parcă ar dori mai degrabă să se autoconvingă: „motivul acestor procese, este ca lumea să priceapă tot ce s-a petrecut.” Omul legii nu a reuşit să înţeleagă şi nici să depăşească cele întâmplate în tinereţe, precum nici Hanna nu a reuşit să înţeleagă monstruozitatea faptelor ei chiar și după deceniile petrecute în închisoare.

Kate Winslet (Hanna) © The Weinstein Company

Această peliculă ar putea, indirect, să răspundă unei întrebări simple, dar legitime: „Cum de astfel de orori au putut să se nască într-o lume civilizată ?” Pe alocuri, mizerabilă, dar și pardonabilă, eroina portretizată perfect de Kate Winslet (recompensată cu un premiu Oscar) nu e deloc detestabilă în pofida acelor fapte de care se face (indirect) responsabilă. Ceea ce au realizat tinerii din „a doua generație” râmăne o mărturie clară a capacității de înțelegere și detașare: ei au căutat resorturile ascunse dintre culpabilitate și oroare și-au găsit sensuri acolo unde totul părea de neînțeles. Michael, tânărul taciturn, care păstrează distanța față de propria sa familie, se lansează într-o relație incertă, plină de tăceri.

Kate Winslet & David Kross © The Weinstein Company

Totuși, legătura aceasta bizară se plasează sub semnul literaturii, simbol al culturii, dar și al elevației sentimentale. Regia rafinată, scenele intimiste dintre Michael și Hanna oferă momente de reflecție și de bucurie vizuală. Acestea contrabalansează porțiunile care vizează procesul și conferă anumită gravitate în a doua parte a peliculei. Scenele se justifică prin intenția realizatorilor de-a conferi greutatea cuvenită istoriei în contextul unei vieți întregi. Într-o interpretare (doar) justă, rafinatul Ralph Fiennes caută explicații pentru ceea ce a trăit. Expresia răvăşită a lui Ralf Fiennes, la ultima lor întâlnire, nu lasă loc de speranţă. El încercă să o ajute pe prima lui iubită, dar nu găseşte puterea de a o ierta sau de a o înţelege pe Hanna, fostă gardiană analfabetă. În pofida machiajului și-a îmbătrânirii, Hanna/Kate Winslet portretizează o tipologie feminină greu de uitat. „Nu contează ce simt, nu contează ce gândesc, contează că morţii rămân morţi“, sunt cuvintele rostite apăsat, cu pumnii strânşi de Hanna Schmitz întrupată de fascinanta Kate Winslet.

Chiar dacă nu reușește să satisfacă toate nivelurile (istoria, iubirea, morala), The Reader rămâne o peliculă emoționantă, elegantă, doldora de înțelesuri profunde.

Regia: Stephen Daldry

Scenariul: David Hare după romanul omonim (în germ. Der Vorleser) scris de Bernhard Schlink

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Claire Simpson

Muzica: Nico Muhly

Distribuția:

Kate Winslet – Hanna Schmitz

Ralph Fiennes – Michael Berg la maturitate

David Kross – Michael Berg în adolescență

Bruno Ganz – Professor Rohl, supraviețuitor al Holocaustului

Alexandra Maria Lara – Ilana Mather, victimă a lagărului de concentrare

Durata: 124 min

 

Premiile Oscar (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Anthony Minghella Nominalizat
Donna Gigliotti Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Kate Winslet Câștigător
Cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat
Cea mai buna imagine
Roger Deakins Nominalizat
Chris Menges Nominalizat

Premii Globul de Aur (2009)

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Kate Winslet Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – David Hare Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Stephen Daldry Nominalizat

Premiile BAFTA (2009)

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Donna Gigliotti Nominalizat
Anthony Minghella Nominalizat
Redmond Morris Nominalizat
Sydney Pollack Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Kate Winslet Câștigător
Premiul BAFTA pentru cea mai bună imagine
Chris Menges Nominalizat
Roger Deakins Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună regie – Stephen Daldry Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – David Hare Nominalizat

Premiile  Academia Europeana de Film (2009)

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film Nominalizat
Cel mai bun actor – David Kross Nominalizat
Cea mai buna actriță – Kate Winslet Câștigător

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Nicio viaţă nu poate fi citită ca o simplă probă într-un dosar – „The Reader”

Scris de pe iulie 23, 2020 în Cinema, Cultură, Feminin, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete:

Carnea și sângele – Red Sparrow

Filmele de spionaj sunt, adesea, absconse, dacă nu e vorba despre James Bond, cu alte cuvinte, dacă nu au mai multă acțiune decât urmărire-iscodire. O plăcută surpriză, în zona filmelor de spionaj, o reprezintă recenta producție Red Sparrow. Realizatorul Francis Lawrence (Water for Elephants, The Hunger Games: Catching Fire) ne livrează un autentic film de spionaj, care aduce în prim-plan Războiul Rece și fosta Uniune Sovietică – dușmanul „prin excelență” al lumii libere; de asemenea, este un film centrat în jurul unei femei fatale. Red Sparrow prezintă cu minuțiozitate viața și activitatea zilnică a unor agenţi secreţi. Prin urmare, Red Sparrow nu este un James Bond, după cum nici personajul interpretat de Jennifer Lawrence nu este vreun Bond feminin. Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) poate fi orice: o fiică devotată gata în orice moment să își apere mama, o prim-balerină a cărei ferocitate o împinge spre limita absolută, dar, mai mult decât orice, este o desăvârșită maestră a seducției și a manipulării.

1- Red Sparrow

În urma unei severe accidentări, dar și pentru a-și putea susține mama bolnavă, balerina de la Teatrul Balshoi își abandonează statutul de privilegiată și acceptă să intre în serviciile de spionaj. Alegerea aceasta devine echivalentul unei veritabile coborâri în infern. Încorporarea în sânul școlii Sparrow înseamnă acceptarea unor lecții de educație, în regim special, cu scopul de a-și „servi patria”. Inteligentă, seducătoare, înverșunată, Dominika va ajunge cea mai bună cursantă din promoția ei, de aceea va fi trimisă în cele mai riscante misiuni, pentru a depista „cârtița” infiltrată în sistemul sovietic. Poate una dintre cele mai reușite părți ale peliculei o reprezintă cea în care „lecția de sponaj de tip rusesc” e predată de o implacabilă maestră precum Charlotte Rampling.

3- Red Sparrow

Antrenată să își folosească din plin farmecele naturale și trupul drept arme, tânăra descoperă amploarea noii sale puteri, așadar, în cursa dintre juna spioană și agentul infiltrat de CIA în Uniunea Sovietică ajunge un periculos joc în care seducția și manipularea își dau mâna. Alături de uimitoarea Jennifer Lawrence, se vor regăsi Matthias Schoenaerts (Bullhead, A Bigger Splash), Charlotte Rampling și Jeremy Irons, completând, astfel, o distribuție de cinci stele. Atmosfera capătă rolul unui „personaj mut” – străzile Budapestei par să fie la fel precum erau, în urmă cu cincizeci de ani, cele din Berlinul de Est, unde se făceau schimburile de spioni; de asemenea, imaginile reci surprinse pe străzile orașelor rusești – unde iarna parcă nu se mai termină niciodată – reconstruiesc aceeași cunoscută imagine a dușmanului dintotdeauna al „lumii libere”. În contextul Războiului Rece, poveștile de pe ecran, astăzi doar niște situații fantasmatice – glisează între un erotism bolnăvicios și violență cruntă. Aici, sexul nu are nimic de-a face cu frumusețea ori cu plăcerea, ci e doar o armă menită să dea lovitura letală (în suferința fizică și psihică).

2 - Red Sparrow

Încă de la prima sa misiune, eroina întrupată de Jennifer Lawrence a fost violată și-apoi plasată drept momeală de propriul unchi (fermecătorul Matthias Schoenaerts într-o versiune sexy a celebrului Putin). Nu degeaba realizatorul Francis Lawrence și-a antrenat muza (a turnat împreună cu Jennifer Lawrence trei ediții de la Hunger Games). Devenită o adevărată „mașină de ucis”, o expertă în arta manipulării, tânăra actriță se dedică trup și suflet încarnării cât mai credibile a ceea ce înseamnă „exploatarea pericolului”. Mai aproape de Nikita decât de Tomb Raider, personajul întruchipat – în Red Spparow – de Jennifer Lawrence nu trage cu arma și nici nu se lansează în urmăriri de mașini, arma ei este de  natură psihologică: de a descoperi slăbiciuni și de a se juca cu mintea victimei. Pe alocuri, secenele de tortură sunt mult prea dureroase și devin excesive. În acest blockbuster, Jennifer Lawrence – actriță din prima linie a mișcării #metoo – încasează lovituri, cot la cot cu bărbații, dar nu ratează nici ea să aplice torturi de calibrul unui „torționar de carieră” (scenele de prelevare a pielii pe viu (!) reprezintă supliciul în stare pură și nu se recomandă celor mai „slabi de înger”). Uimitoarea actriță surprinde corect și redă veridic esența unui agent operativ (de altfel, cartea  ce a stat la baza scenariului a fost scrisă de un fost agent secret). Deloc întâmplător sunt surprinse pe ecran și laturile mai putin spectaculoase ale „meseriei”: orele nesfârșite de filaj, antrenamentele, pregătirea pentru manipulare, nu în ultimul rând rivalitățile și conflictele dintre agenți/colegi. „Vrăbiuța” știe să fie atrăgătoare și să cucerească, dar – chiar și așa – partea sinistră a meseriei ei pare să îi fie întipărită în privire.

DF-23016_R – Jennifer Lawrence and Joel Edgerton in Twentieth Century Fox’s RED SPARROW. Photo Credit: Murray Close.

 

 

 

Nihilismul preluat din serialele americane de televiziune și înserat în această superproducție derutează și riscă, pe alocuri, să își piardă din public pe acest înroșit traseu. Ambianța generală, estetica plină de prețiozități ajung să înghețe spectatorul din fotoliu. De la simpla dorință de a-și întreține mama bolnavă, deci de la o situație socială precară, și până la așa-zisa cauză patriotică, traseul străbătut de eroină/ „Vrăbiuță” e presărat cu nenumărate răsturnări de situație. Fiecare dintre eroii de pe ecran poartă povara unei trame, bine mascate în interior, dar nimic nu transpare la exterior. Emoțiile acestora plasează spectatorii într-un adevărat labirint, iar suspansul potențează cadrul general tensionat și-așa de scenele erotice alternate cu violența fizică. Chiar dacă absența efectelor speciale este vizibilă (o superproducție are astfel de „obligații”), Francis Lawrence realizează un film solid și foarte îngrijit, grație luminii glaciale (Imaginea: Jo Willems).

5 - Red Sparrow

În acest thriller psihologic, stilat, Jennifer Lawrence își semnează triumful actoricesc, etalând măsura talentului bine coordonat; „vrăbiuța blondină” se transformă într-o adevărată „red widow”. Alături de izbânzile actoricești, răvășitoarea peliculă Red Sparrow ilustrează dificultatea de a actualiza obsesiile cinematografice ale lumii contemporane fără să pară deplasată: între „Cold War Revival”(decadent) și „pedeapsa” reală nu e decât un pas.

Regia: Francis Lawrence

Scenariul: Justin Haythe (după romanul Red Sparrow de Jason Matthews)

Imaginea: Jo Willems

Decoruile: Maria Djurkovic

Costumele: Trish Summerville

Montajul: Alan Edward Bell

Muzica: James Newton Howard

Distribuția:

Jennifer Lawrence – Dominika Egorova

Joel Edgerton – Nathaniel Nash

Matthias Schoenaerts – Ivan Dimitrevich Egorov

Charlotte Rampling – Matron

Mary-Louise Parker – Stephanie Boucher

Jeremy Irons – Generalul Vladimir Andreievich Korchnoi

Durata: 140 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Carnea și sângele – Red Sparrow

Scris de pe iulie 19, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală

 

Etichete: , , , ,

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Mădălina DumitracheVeșnic neliniștită și mereu în căutarea unor răspunsuri la întrebările  existențiale care nu-i dau pace, Greta Gerwig s-a impus în rândul cineaștilor americani drept un „Woody Allen la feminin”. În spumoasa comedie romantică Maggie’s Plan, descoperim o ființă apropiată mai mult de eroinele lui Jane Auste și aflăm (din nou!) că destinul ar trebui lăsat să-și urmeze cursul, oricât de priceput „matchmaker” ai fi.

Pelicula iese puțin din linia tradițională a comediilor romantic (peliculele catalogate „chick- flick”) cu  cu care Hollywood-ul și-a obișnuit spectatorii. Regăsim un New York agreabil în care Ethan Hawke și Julianne Moore intră perfect în piele unor universitari egocentrici și manipulatori. În galeria cu portrete atipice, din Maggie’s Plan, fantezia și farmecul interpreților, dar mai ales animația din metropola americană rivalizează cu viața pariziană. Eroinele newyorkeze pot în orice moment concura, la capitolul originalitate, cu cele din Orașul Luminilor, iar frecventele nevroze ale personajelor seamănă perfect cu cele ale oricărui intello parizian.

Maggie's Plan 0

În centrul acestei originale pelicule, regăsim goana după fericire, iar protagoniștii vor explora teritorii neumblate cu o inepuizabilă energie în arta comunicării. Realizatoarea (fiica celebrului dramaturg Arthur Miller) a mizat pe asemănarea îndeletnicirilor femeilor moderne (Paris vs. New York) și-a evidențiat permanenta preocupare pentru menținerea unei juste balanțe între viața de familie și cea profesională. Întocmai pariziencelor, și femeile newyorkeze urmăresc cultivarea spiritului, dar și obținerea  unui stil propriu, original, în privința vestimentației. Personajele din această savuroasă comedie romantică își bat capul cu viața sentimentală și trec prin nenumărate situații delicate (frustrare, dragoste, căsnicie, poziție socială, copii, divorț, teamă, singurătate, devotament, potrivire vs. nepotrivire), dar întotdeauna „cu multă clasă”.

Maggie's Plan 1

Așadar, Maggie (Greta Gerwig) – o trentagenară plină de viață din New York – lucrează în educație (The New School) și pare mulțumită de sine. După mai multe nereușite în dragoste, se decide să conceapă un copil pe căi mai neortodoxe, prin inseminare artificială, donatorul fiind Guy, un simpatic antreprenor particular (șarmantul Travis Fimmel) din piața din care ea își făcea aprovizionarea. Când îl întâlnește pe briliantul profesor John Harding (Ethan Hawke), un intelectual (specialist în „ficto-critical anthropology”) cu veleități de romancier, Maggie se îndrăgostește cu adevărat și, astfel, își schimbă radical planurile. Situația nu e nici pe departe roz pentru că John stagnează într-o căsnicie nefericită alături de Georgette (Julianne Moore). Glaciala femeie – concentrată doar pe carieră – este o narcisistă îmbătată de propriile succese profesionale care își neglijează soțul și pe cei doi copii. Cu ajutorul prietenilor săi excentrici și amuzanți -Tony și Felicia – Maggie (se caracterizează autoironic „a little bit stupid ”) urzește un plan care complică viețile tutoror, dar îi și unește în moduri ilare și surprinzătoare (în maniera în care definea Tony viața sa conjugală: „It’s what keeps my wife in post-modern choreography and me in self-loathing”).

Maggie's Plan 2

La câțiva ani distanță, John o va părăsi pe Georgette și se căsătorește cu Maggie-cea-organizată. Fetița născută în timpul mariajului va crește alături de ceilalți doi copii ai lui John, admirabil interpretați de Mina Sundwall și Jackson Frazer. Când totul părea să fi intrat pe un făgaș liniștit, Maggie-cea-crescută- de-quakeri se pomenește iarăși la o răscruce din pricina  apariției autobiografiei lui Georgette care va readuce în atenție problematica fericirii. Din nou este ajutată de statornicii săi prieteni, Tony (Bill Hader) și Felicia (Maya Rudolph) și, astfel, pun la cale re-cuplarea lui John cu Georgette. Deși pare o veche „schemă” shakespeariană (A Midsummer Night’s Dream), de fapt, climaxul prezentat de Miller reflectă teama de singurătate, miezul și adevărul ascuns al multor crize existențiale. Așadar, planul lui Maggie devine doar un pretext  în a demonstra că fericirea sau nefericirea nu țin de calcule și proiecții neapărat realiste, iar destinul își croiește singur calea.

Maggie’s Plan 3

Suita de peripeții imprevizibile, unele desprinse, parcă, din universul lui David Lodge, transformă povestea într-un foileton romanesc (dacă avem în vedere doar intriga) și oferă momente pline de umor, situații hazlii, în toate acele „negocieri”. Extravaganța ținutelor vestimentare și mobilierul cu design unic din apartamentul său o plasează pe Georgette în rândul eroinelor atipice, dar pline de șarm, cu osebire la maniere și la complimente: „Nobody unpacks commodity fetishism like you do”. Cu aerul său exotic, de prințesă scandinavă, admirabila Julianne Moore devine o Georgette, intelectuala (de extracție europeană) plină de vulnerabilități, tocmai bună „de pus la punct” de spiritul practic al lui Maggie (Greta Gerwig). În pofida tuturor manipulărilor și mașinațiunilor, fiecare personaj traversează reprize de introspecție până să realizeze ce i se potrivește cu adevărat. Deși a ales o zonă de nișă, lumea academicienilor newyorkezi, Rebecca Miller evidențiază slăbiciunea omenească în fața suferinței și-a singurătății și înclină balanța în favoarea maturității și stabilității într-o savuroasă comedie de moravuri.

Maggie's Plan 4

Regia: Rebecca Miller

Scenariul: Karen Rinaldi și Rebecca Miller

Scriitor: Karen Rinaldi

Imaginea: Sam Levy

Montajul: Sabine Hoffman

Muzica: Michael Rohatyn

Distribuția:

Greta Gerwig – Maggie

Ethan Hawke – John

Travis Fimmel – Guy

Julianne Moore – Georgette

Bill Hader -Tony

Maya Rudolph – Felicia

Wallace Shawn – Kliegler

Durata: 98 min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Scris de pe iulie 18, 2020 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

O femeie bolnavă riscă totul pentru o a doua șansă de a fi mamă. An Audience of Chairs este un film emoționant despre puterea iubirii unei mame, care își redobândește dragostea copiilor ei.

De-a lungul timpului, s-au tot realizat pelicule despre tulburările minții, îndeobște la artiști. Colții fioroși ai bolii – care distruge relațiile familiale și cariere, modifică radical percepția asupra unui subiect des abordat în cinemaul contemporan. An Audience of Chairs prezintă un subiect familiar, ce poate fi revigorat printr-o abordare neobișnuită : o mamă bipolară, artistă de succes, aflată între cheile majore și cele minore ale depresiei. Maura Mackenzie (Carolina Bartczak) credea doar în forța ei de a cuceri. O imagine-cheie din film (o femeie tânără și frumoasă, tinându-și mâinile la ochi, plasată cu spatele către copilele sale, poziționate pe vârful unui deal) ar putea părea chiar pitorească, dacă nu e dureroasă.Abordarea regizorală urmărește să trezească empatie în rândul spectatorilor: experiențele Maurei pot avea efecte purificatoare pentru «privitorii din fotolii». Tinerețea și succesul nu pot dura veșnic, dar greșelile din trecut (uuneori) pot fi îndreptate.

An Audience Of Chairs funcționează eficient, deoarece ecranizarea romanului omonim, scris de autorul canadian Joan Clark, se concentrează pe momentele definitorii din viața eroinei: o «mică distragere» care se dovedește devastatoare, o conversație tensionată cu vecina ei (Edie Inksetter), o întâlnire întâmplătoare la un terminal de feribot cu un străin simpatic (Gord Rand) care, slavă Domnului, nu este o figură din închipuirea ei. Pe tot parcursul filmului, flashback-urile ritmează timpii poveștii de pe ecran.

Așadar, acțiunea este plasată în 1997, în Tors Cove, Newfoundland, și o aduce în prim-plan pe Maura Mackenzie. Aceasta, împreună cu cele două fiice ale sale, Bonnie și Brianna Fraser, ajung la casa lor de vară pentru o vacanță de două săptămâni. Soțul lui Maura, și tatăl fetelor, Duncan Fraser, este un reporter ambițios care călătorește prin Rusia, pe un aspect politic. Maura (fermecătoarea Carolina Bartczak), este o pianistă talentată, care plănuiește un turneu american. Când soțul ei, ambițiosul reporter, o sună să o anunțe că va rămâne în Rusia toată vara ca să-și scrie reportajele, Maura este forțată să rămână în Newfoundland pentru restul verii și să aibă grijă de fiicele ei. După ce ratează șansa de a merge la o audiție, Maura intră în depresie. Femeia cântă la pian noaptea, dar doarme toată ziua, lăsându-și singure fetele. Într-o zi, le duce pe o insulă din apropiere și le uită acolo. Singurul care bănuiește că tânăra femeie ar putea fi atinsă de o tulburare bipolară este chiar tatăl Maurei, care locuiește în apropiere. Mânia artistei care ratase șansa de a ajunge într-un turneu provoacă victime colaterale: Bonnie își rupe brațul și, în consecință, aproape se îneacă. Ca urmare, Duncan se întoarce și ia fetițele cu el, în Scoția, părăsind-o pe Maura. Aceasta se autoizolează, rupe orice legătură cu cei apropiați și refuză orice medicație după ce fusese diagnosticată cu tulburare bipolară. Doar Paula, vecina ei, o convinge să caute ajutor și să își regăsească, astfel, fetițele. Urmează tratamente într-un sanatoriu de boli psihice, apoi – după evaluarea medicală – este declarată vindecată. Urmărită de neșansă, din pricina emoției își răsucește o gleznă și întârzie la întâlnirea oficială cu fiicele sale, însoțite de Duncan. Ultima picătură care umple paharul cu amar al bietei femei este cererea de divorț și separarea de copii. Urmează spirală descendentă a Maurei. Durerea o aruncă în deznădejde și plănuiește o sinucidere, după același „scenariu” ca și cel pus în practică de mama sa, înecul. Providența poartă un nume în cazul Maurei: camionagiul Ben, un singuratic, capabil să o readucă pe „linia de plutire”. Se naște o profundă legătură între cei doi marginali (Ben e un veritabil «Man made of rain») și vor trăi împreună în Tors Cove.

Narațiunea cinematografică sare peste douăzeci de ani din viața Maurei și ne-o prezintă în deplină maturitate biologică, la  vârsta celor „40+”, stabilă emoțional, protejată de loialul Ben. Întorsăturile scenaristice se armonizează cu «valurile vieții»: fiica ei, Bonnie Fraser, devenită profesor, se întoarcea în Newfoundland pentru a susține conferințe la Universitatea Memorial despre pericolele schimbărilor climatice. Reîntâlnirea devine pragul cel mai înalt, tensiunea dramatică atinge cote melodramatice, iar finalul emoționează profund. Distribuția a mizat pe charisma actriței Carolina Bartczak. Aceasta umple ecranul prin complexitatea abordării psihologice a unei eroine greu încercate. Fără nicio undă de isterie sau vreun tic actoricesc, Bartczak transmite clar starea psihologică a Maurei. Alegerile simple ale regizoarei Deanne Foley indică abilitatea regizorală: să știi „unde să pui camera de filmare” și să coordonezi acțiunile actorului. La fel de veridic și de profund în abordare este și veteranul Peter MacNeill, îndureratul (Ian) tată al Maurei. Coloana sonoră susține acțiunile interpreților, iar muzica lui Chopin, Mozart și Erik Satie îndulcește gustul adesea dulce-acrișor al imaginilor. An Audience Of Chairs rămâne o subtilă și sensibilă lecție despre înțelegere și toleranță, este o experiență care trebuie împărtășită.

Regia: Deanne Foley

Scenariul: Rosemary House

Imaginea: James Klopko

Montajul: Wiebke Von Carlsfeld

Muzica: Duane Andrews

Distribuția:

Carolina Bartczak – Maura

Peter Macneill – Ian

Gord Rand – Ben

Chris Jacot – Duncan

Kate Corbett – Adult Bonnie

Lauren Patten – Brianna (copilă)

Grace Keeping – Bonnie (copilă)

Edie Inksetter – Paula

Madeleine Hiscox – Gemma

Durata: 93 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

Scris de pe iulie 11, 2020 în Cinema, Film, Melodramă, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

The Immigrant (2013) poartă, sigur, amprenta lui James Gray. Narând trista poveste a două surori poloneze care-au debarcat la New York (Ellis Island – faimosul centru al imigraţiei până în 1954), acest film izvorăşte din însăşi istoria cinema-ului (momentul anului 1920), când părinţii celei de-a şaptea arte soseau în Statele Unite ale Americii.

Pelicula, o adevărată frescă hollywoodiană, în tonuri lirice, îmbină tragicul unor întâmplări cu marea istorie. Ewa Cybulski (Marion Cotillard), separată de Magda, sora ei (bolnavă de tuberculoză) va descoperi singură “măruntaiele” marii metropole americane şi va încerca, pe toate căile, să-şi elibereze sora din custodia autorităţilor.

Marion Cotillard © Wild Bunch

Cineastul aduce în prim-plan o tematică des abordată de el: filiaţia, familia, dar şi moralitatea. În această poveste nouă, Gray prelungeşte sentimentalismul din alte pelicule, realizate anterior (Two Lovers) şi îndreaptă reflectorul asupra unui triunghi amoros, dar şi peste afecţiunile inconştiente sau nemărturisite. Imediat, spectatorul este captivat de personajele acestei picturi baroce, a New York-ului anilor ’20, fiindcă i se dau mai multe piste (în maniera unui thriller clasic).

Romanţa prezentată pe ecran face ca personajele ascunse în spatele unor aparenţe să constituie potenţiale victime. Aşa cum s-ar fi putut crede, The Immigrant nu se limitează doar la figuraţie, ci pune în lumină ceea ce se vedea în spectacolele de magie: visul american este doar o fantasmă. Imaginea sublimă, semnată de Darius Khondji (Se7en, My Blueberry Nights, Amour), surprinde căldura din “măruntaiele” newyorkeze. Printre cei mai săraci locuitori ai marelui oraş, se află numeroşi imigranţi; multe dintre femei nu aveau decât o singură “şansă”: de-a se prostitua.

Marion Cotillard & Joaquin Phoenix Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Graţie acelei imagini încărcate de patină, filmul introduce spectatorul  în marele “azil” de pe tărâmul american. Cele două tinere surori din Silezia sunt controlate în marea “redută” din centrul de primire – Ellis Island. Magda este ţinută în carantină (până la finele poveştii), iar Ewa se vede nevoită să-i surâdă celui care i-a întins o mână de ajutor, Bruno Weiss (Joaquin Phoenix), tenebrosul animator de cabaret,   ce va deveni binefăcătorul, patronul, proxenetul şi amantul ei. Legătura de familie se va rupe odată cu apariţia lui Emil, cunoscut şi sub numele de „Orlando Magicianul”(Jeremy Renner), vărul lui Bruno; diferenţa temperamentală dintre cei doi va alimenta încurcăturile. Ca în vechile melodrame (Orphans   of the Storm, 1921) din cinemaul mut, cele două orfeline poloneze visează la “pământul făgăduinţei” înainte de-a debarca. Ellis Island devine, din păcate, un castel malefic, desprins parcă din romanele lui Alexandre Dumas.

Marion Cotillard & Jeremy Renner Photo by Anne Joyce © Wild Bunch

Filmul lui James Gray aduce un frumos omagiu marilor producători ai secolului trecut, care-au rămas contemporani. The Immmigrant îşi trage seva puternică din echilibrul perfect dintre tradiţie şi modernitate, prezentându-şi discursul politic, aproape anacronic, şi fuga nebunească a Ewei, izbitor de asemănătoare cu cea a imigrantelor din zilele noastre. De altfel, mesajul este unul pro-imigraţie, văzută ca un factor dinamizator din punct de vedere cultural.

În contextul istoric în care se derulează această poveste, cu multiple faţete, regăsim un fel de apetit pentru denunţ, cât şi acel triunghi amoros (inversat faţă de cel din Two Lovers). Deşi aparent, The Immigrant prezintă o femeie, de fapt, bărbaţii sunt cei care nu ştiu să iasă învingători din acest joc amoros. Filmul nu-şi pierde cursul intrigii, nici emoţiile oferite de actorii bine aleşi de către acest regizor prestigios. James Gray nu renunţă la preferinţa sa pentru tragedie, unde legăturile familiale şi amoroase înlănţuiesc personajele într-o fatalitate conflictuală.

Toate elementele unei tragedii sunt prezente aici, reunite de un scenariu bine scris, în căutarea clasicului într-un context bogat (America interbelică, lumea cosmopolită a New York-ului şi “visul american” pentru care unii îşi sacrificau chiar viaţa) şi a legăturilor de sânge. Filmarea elegantă oscilează între reconstituitrea aproape istorică şi inspiraţia picturală (precum cea din cadrul final). Totul este bine pus la punct în aceste imagini, unde predomină ócrul, drama care se derulează pe ecran este înduioşătoare, dar îi scapă mici elemente. Ewa, despărţită de Magda, se sacrifică pe sine ca să repare o inechitate. Ca să-şi poată salva sora din acel sanatoriu, ea trece de la tutela binefăcătorului înamorat la cea a unui magician de cartier (simpaticul «crai de mahala» în versiune americană) care visa la o “evadare” în California.

Ellis Island din ”The Immigrant” © 2013 – Wild Bunch

Regizorul, frământat de problematica trecutului familial şi cea a iubirilor complicate, îşi concentrează atenţia, destul de mult, asupra tensiunii întreţinute de Ewa. Frumuseţea actriţei franceze aduce, aici, cu cea a lui Lillian Gish. Marion Cotillard pare un bloc plin de forţă în această “probă”, în pofida înfăţişării sale fragile. În confruntarea dintre Ewa şi Bruno, se poate sesiza o friabilitate surprinzătoare a reacţiilor – Cotillard întoarsă şi Phoenix fiert – , cineastul nu reuşeşte să surprindă cu adevărat victima şi exploatatorul. Se văd, însă, clar doi supravieţuitori constrânşi (de instinctele lor şi de legile “junglei” capitaliste din “pământul făgăduinţei”) să meargă împreună, în vreme ce fiecare găseşte în celălalt motive suficiente pentru dezgustul de sine.

Cu toate acestea, The Immigrant nu este o cochilie vidă, ci rămâne un film solid, cu un subtil mesaj politic, realizat cu aportul unor actori formidabili. Pelicula The Immigrant confirmă, încă o dată, “vocea” personală a cineastului James Gray.

The Immigrant

Regizor: James Gray
Scenarist: James Gray, Ric Menello
Operator: Darius Khondji
Producător: James Gray, Anthony Katagas, Greg Shapiro
Monteur: John Axelrad, Kayla Emter

Distribuţia:
Jeremy Renner (Orlando Magicianul)
Marion Cotillard (Ewa Cybulski)
Joaquin Phoenix (Bruno Weiss)
Dagmara Dominczyk (Belva)
Ilia Volokh (Voytek)
Antoni Corone (Thomas MacNally)

Premii, nominalizări, selecţii

Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: James Gray

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Când visele mor în Ellis Island – „The Immigrant”

Scris de pe iulie 8, 2020 în Filme de Cannes, Melodramă, Morală, Moravuri

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web