RSS

Arhive pe categorii: Muzică

„New York Melody”/„Begin Again” – Hoinăreală muzicală prin “Big Apple”

Begin Again

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie.

Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună “the big City”. Metropola spulberă visele tinerei, fiindcă Dave (Adam Levine) se lasă complet sedus de celebritate.

Keira Knightley &Adam Levine © The Weinstein Company

Tipul superficial îşi neglijează iubita, ba chiar o trădează dedicând comoziţiile sale altor “muze” şi visează la o carieră… solo. Mult prea orgolioasă, Gretta renunţă la Dave şi încearcă să-şi croiască un alt drum. Înainate de-a se îmbarca pentru Londra, traiectoria ei se intersectează cu cea a unui fost producător muzical.

În acel pub aglomerat, se pune la cale apariţia unui nou album. Dialogurile dintre Gretta şi Dan scapără scântei, dar duc la demararea proiectului. Întâlnirea celor doi va crea un motiv pentru ca fiecare dintre ei să o ia de la capăt (Begin Again).

Keira Knightley & Mark Ruffalo © The Weinstein Company

Dan se salvează de la amărăciunea gloriei apuse şi de la “pasiunea” pentru alcool, iar Greta se vindecă de suferinţele sentimentale. Printr-o serie de flashback-uri, spectatorul descoperă mărirea şi decăderea din industria muzicală americană.

Keira Knightley & James Corden © The Weinstein Company

Muzica îi uneşte pe eroi şi le dă forţă. Dacă din punct de vedere muzical, duetele nu strălucesc, în New York Melody, tandemul Mark Ruffalo & Keira Knightley are sclipiri magice. Complicitatea şi alchimia dintre cei doi actori acaparează ecranul. Ea aduce prospeţimea fetei uşor naive, în dragoste, dar şi forţa unui talent autentic, iar Dan o susţine în pofida umbrelor din viaţa sa încâlcită. Având ca puncte comune muzica de calitate şi traiul solitar, cei doi îşi unesc forţele şi pornesc o fructuoasă colaborare. Pe măsură ce proiectul muzical avansează, relaţia dintre Greta şi Dan capătă trăinicie. Legătura este profundă, profesionalismul şi prietenia nefiind umbrite de vreo altă nuanţă. Conform butadei “Omul potrivit, la locul potrivit”, Gretta şi Dan au descoperit, la timp, sensul pe care trebuie să-l dea vieţii. Sub forma unui joc subtil şi creativ, înregistrarea albumului muzical se va derula într-un cadru plin de farmec şi de autenticitate: New York. Nici gând să regăsim imaginile-clişeu cu Times Squar, Fifth Avenue sau Little Italy; John Carney va plimba camera de filmare pe acoperişurile din Meatpacking District sau Washington Square Park, pe străzile din Lower East Side sau pe sub Brooklyn Bridge. Înregistrările en plein air pentru melodiile pop-folk ale Grettei se vor contopi cu zgomotele din “Big Apple.

Keira Knightley & Mark Ruffalo © The Weinstein Company

Realizatorul meloman, John Carney, semnează, în felul acesta, şi o delicată declaraţie de dragoste pentru metropola americană. Cu New York Melody, cineastul a deturnat codul genului muzical şi a imprimat un suflu proaspăt. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte. Măiestria decupajelor din montaj (Andrew Marcus) se intersectează cu talentul actorilor din distribuţia atent şi bine aleasă. Keira Knightley nu mai uimeşte prin costume de epocă (Anna Karenina, Pride & Prejudice, The Duchess), ci abordând un stil casual, sfidează star-systemul pledând pentru autenticitate. Cu o voce suavă, dar penetrantă, “fata curajoasă” din Pirates of the Caribbean îi dă replica carismaticului Mark Ruffalo. Alături de ei, apar Adam Levine (solistul de la Maroon 5), şarmanta Catherine Keener (aici, soţia lui Dan) şi tânăra Hailee Steinfeld (Violet, fiica lui Dan).

Partiturile muzicale vor masca unele scăderi din evoluţia psihologică a personajelor, dar vor scoate la lumină optimismul indus de New York Melody, un veritabil “feel-good-movie” (film) de vară.

New York Melody (Begin Again)

Regizor: John Carney
Scenarist: John Carney
Compozitor: Gregg Alexander
Operator: Yaron Orbach
Producător: Tobin Armbrust, Anthony Bregman
Monteur: Andrew Marcus

Distribuţia

Keira Knightley (Gretta)
Mark Ruffalo (Dan)
Catherine Keener (Miriam)
Hailee Steinfeld (Violet)
Adam Levine (Dave)
Mos Def (Saul)
Maddie Corman (Phillis)

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „New York Melody”/„Begin Again” – Hoinăreală muzicală prin “Big Apple”

Scris de pe iunie 26, 2019 în Cinema, Estival, Film, Iubire, Muzică

 

Etichete:

Săftița deschide portița către FolkLand – Săftița

Cu siguranță, artistul român Marius Mihalache, muzicianul călător între două continente, a impus și lecția din multiplu-oscarizata peliculă La La Land: seducția autenticității și-a unicității. Artistul care a reuşit să confere ţambalului valenţe, subtilităţi şi rezonanţe incredibile, rivalizând cu sonorităţile specifice muzicii clasice, a readus în atenția publicului autenticitatea folclorului românesc în concertul intitulat Săftița și a oferit o alternativă voioasă pentru o seară mohorâtă de sfârșit de noiembrie. În arena elegantei săli Studio, de la Teatrul Național din București, proiectul Săftița s-a transformat întro manifestare artistică – o lectură nouă a fondului muzical neaoș românesc, pe ritmuri balkanice, devenind un inspirat mix de sintetizatoare psihedelice peste țambal, caval și flaut. Muzica tradițională românească, combinată cu sonorități moderne, a făcut posibil ca mesajul și esența folcloristicii noastre să fie transpuse într-un limbaj universal. Și, nu în ultimul rând, în prag de An Centenar, capitala a primit o infuzie de vitalitate, într-un concert devenit un amestec unic de muzică ce îmbină aparenta simplitate cu profunzimea ritmului patriotic („Doamne, ocrotește-i pe români !” sau „Poema Română”).

Viziunea postmodernă a virtuozului asupra folclorului autentic, dar și-a muzicii clasice, dă naștere unor noi provocări. Astfel, Marius Mihalache, acompaniat pe scena-arenă de Arabela Nicolau (voce), Marius Gagiu (flaut, caval), Lorin Mihalache (tobe) valorifică „matricea stilistică” a culturii române și sensibilizează  publicul apelând la ethos și pathos (ethosul face apel la valori şi la virtuţi, pathos-ul se materializează în abilitatea de a sensibiliza, de a induce emoţii). Vocea plină de vibraţie a solistei Arabela Nicolau – o suavă apariție în costumație ethno-stilizat (pe tipare muntenești) – „comentează” alături de ritmurile instrumentale. Relaţia dintre spaţiu şi muzică este una strânsă, muzica tradițională ţâşneşte dintre oamenii ce populează „urbea”, iar bălăioara Săftiță se unduiește lin printre spoturile de lumină ce pulsează în micro-arena bucureșteană. Arabela Nicolau e şi o artistă desăvârşită, comunicând şi înlesnind dialoguri muzicale cu publicul. Tema principală abordată de ea a fost dragostea, purtată de texte care înfloresc romanțiozitatea și învăluie prin nota uşor melancolică. Unele dintre versurile „slobozite” către spectatorii – care vibrau în fotolii – au fost create de autorul pe care Eminescu îl pomenea în poezia Epigonii: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb”. Ceasurile de veselie din vechile târguri sau mahalale capătă, acum, aceleași valențe, deoarece publicul de azi receptează un corpus de melodii de o bogată valoare artistică, dar în „straie” actualizate. Muzicienii, îmbrăcaţi în veșminte moderne, dar și cu unele accente cu parfum de epocă, au restituit publicului bucureştean poveşti muzicale dintr-un repertoriu influențat de parfumul balcanic, puternic impregnat de folclorul și spiritul autohton (sârbe, geamparale și hore), într-o atmosferă aparte.

Deși e o încercare de conservare a spiritului vremurilor din Valahia veacului al XIX-lea, în care predomina o „încâlceală culturală”, cât și autenticitatea melosului de la începutul secolului al XX-lea, proiectul Săftița reflectă (și) diversitatea actualității. Cu toate că grupul de pe scenă foloseşte instrumente vechi, aproape dispărute în mediul tradiţional şi extrem de puțin puse în valoare în lumea contemporană urbană: fluiere (fluierul ciobănesc, cavalul), instrumente de percuţie (tobele) și țambalul (coarde lovite), modalităţile de tratare oscilează de la redări foarte scrupuloase până la interpretări cât se poate de libere. Marius Mihalache Band le abordează într-un stil propriu: ethnofusion, jazz, ethno-jazz, lounge – executate la țambal și alte instrumente, într-o perfectă osmoză de nou şi vechi.

Spectatorii care au asistat la concertul de la Bucureşti au fost martorii unor „declaraţii de dragoste” cât  și „dueluri”, ivite dintre încrucişările de stiluri muzicale diferite, dar perfect armonizate. Așadar, solista Arabela Nicolau și Lorin Mihalache (student la New York Jazz Academy) i-au dat replica virtuozului de la țambal și-au făcut imposibilă monotonia. De fiecare dată, situat departe de frazele cleioase şi de alte sfătoşenii sau aroganţe, Marius Mihalache a cucerit prin autenticitate: jovial, curtenitor, fiind profund magnetic. Grație suavei lelițe și-a instrumentiștilor din arenă, Marius Mihalache a demonstrat că simplitatea directă, muzicalitatea fără cusur şi dozajul irezistibil de forţă autentică şi sprinteneală sunt atribute ale unui proiect de succes: Săftița.

Afișul spectacolului © TNB

Săftița (Spectacol-concert)

Ţambal: Marius Mihalache Voce: Arabela Nicolau
Tobe: Lorin Mihalache Flaut, Caval: Marius Gagiu

Data premierei: 30.10.2018

Pauză: Nu

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Săftița deschide portița către FolkLand – Săftița

Scris de pe mai 14, 2019 în Modernitate, Muzică, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

„Merită să crezi în tine” încă mai ține – A Star Is Born

Mădălina DumitracheTitlul filmului e deja o butadă, iar un remake nu mai deranjează pe nimeni. Era nevoie de o echipă bine calibrată pentru un astfel de proiect. Prin urmare, A Star Is Born (2018)  îi aduce împreună, pe marile ecrane, pe doi dintre cei mai apreciaţi artişti ai momentului. El e frumușel, are succes și nu e nimeni altul decât actorul Bradley Cooper, nominalizat la Oscar, iar ea este superstarul Lady Gaga, aflată la primul ei rol principal în calitate de actriță. Așadar, producţia reprezintă debutul lui Bradley Cooper în postura de regizor și, totodată, o a patra versiune a cunoscutului scenariu A Star Is Born, după cele realizate, anterior, de William A. Wellman (în 1937, cu Janet Gaynor și Fredric March), George Cukor (în 1954, cu Judy Garland și James Mason, o veritabilă capodoperă) sau Frank Pierson (în anul 1976, cu Barbra Streisand și Kris Kristofferson).

1- A Star is Born

Dureroasa poveste de dragoste este centrată în jurul muzicianului Jackson Maine (Bradley) care o întâlneşte pe tânăra aspirantă Ally (Lady Gaga) şi se îndrăgosteşte de ea pe loc. Deşi nu mai spera să devină cântăreaţă vreodată, Ally cucereşte publicul imediat, după ce, la unul dintre concertele sale, Jack o convinge să urce pe scenă. Pe măsură ce cariera lui Ally intră pe o pantă ascendentă, povestea lor de dragoste se degradează, iar Jack se simte tot mai singur în interminabila lui luptă cu demonii interiori. Bradley Cooper se dovedește un realizator destul de abil în a filma scenele de concert. Povestea starului eclipsat de protejata sa urmărește toate punctele din „caietul de sarcini” aflate și în primele trei versiuni cinematografice.

2 - A Star is Born

Jackson Maine (Cooper) reprezintă genul de vedetă country-rock care umplea stadioanele, un soi de Springsteen, dotat cu fizicul unui „Marlboro Man”, dar și „închinător al lui Bachus”. După un concert, aterizează într-un bar cu „drag-queens”/travestiți. După un «La Vie en rose» intonat de o tânără cu o voce specială, Jackson rămâne fascinat de Ally. Chelnerița cu glas de aur nu se considera deloc atrăgătoare și de aceea – credea ea – nu se aflase niciodată în atenția producătorilor. Tânăra plină de franchețe, spontană și talentată îl tulbură pe Jackson atât artistic, cât și sentimental și ajunge, treptat, protejata lui. Amândoi se-ndrăgostesc unul de celălalt, iar Ally va fi propulsată de Jack în fața unui public care o va adula. Interesant în această reactualizare a mitului lui Pygmalion este faptul că artistul-regizor a filmat scenele într-o comunitate în care anturajul tinerei părea o adevărată trupă de „îngeri păzitori”. Chiar dacă interpretarea lui Ally / Lady Gaga (machiată precum o damă de bordel) i se păruse – la un moment dat – „cheap”, Jack realizează că este, într-adevăr, uimitoare. Dintr-un singur schimb de priviri, se declanșează îndrăgostirea. Dibăcia regizorală a lui Bradley Cooper se regăsește și în aparent simplul contracâmp. Bunăoară, cel care multă vreme se cantonase în zona comediilor romantice demonstrează că într-o peliculă și scenele cantabile pot transcende toată energia personajelor. Cu siguranță, secvența-cheie este cea în care Lady Gaga avansează printre luminile în egală măsură ardente și lugubre încercând să presteze acel «La Vie en rose» printre niște travestiți. Chiar dacă a vrut să se joace, pe alocuri, cu așteptările spectatorilor, cineastul aflat la debut regizoral semnează o melodramă clasică, dar încărcată cu pasaje percutante. Proiectul unui remake (după musicalurile din perioada 1937-1954) situat în microcosmosul hollywoodian datează de mai bine de un sfert de veac. Probabil, era nevoie de un cuplu care să electrizeze (iar) publicul. Bradley Cooper întrupează cu succes jumătatea masculină a unui duo plin de glamour și le propune fanilor săi descoperirea talentului muzical pe care îl posedă. Pe de altă parte, Lady Gaga se menține la cotele cu care și-a obișnuit deja admiratorii. Melodiile interpretate (îndeosebi „Shallow” de la primul concert în duet) de starul feminin garantează o mare parte din cota de succes/încasări a peliculei.

3 - A Star is Born

În ceea ce privește interpretarea actoricească a celebrei Lady Gaga (propusă dintr-un business-plan bine ticluit) nu e nici ea mai prejos, fiindcă starul se joacă cu imaginea pe care o afișează – un fizic departe de canoanele industriei de gen (mainstream). Pe măsură ce Ally se transformă într-o vedetă pop, similitudinea cu Lady Gaga trece lejer în zona autoderiziunii. Artista se rezumă la o păstra pe eroină în schemele clasice ale scenariului și nu îi conferă nimic din fragilitatea necesară pentru a deveni mai credibilă. Cam același gen de reproș i s-ar potrivi și lui Bradley Cooper, chiar dacă paleta sa e mai bogată în nuanțări. Astfel, relația cu fratele lui (întrupat de Sam Elliott, ce de obicei, ireproșabil) nu e suficient exploatată, iar adicția de alcool se regăsește prea puțin printre cele 135 de minute ale lungmetrajului. Deloc insipidă, melodrama emoționează grație scenelor muzicale, îndeosebi concertele, iar cuplul Jackson & Ally poartă în sine un soi de utopie romantică și artistică, în pofida inerentelor clișee. Cuplul de pe ecran deschide multiple căi de interpretare dacă avem în vedere integritatea, onestitatea deloc negociabilă.

4 - A Star Is Born

Îndrăgostiții separați de glorie și de ravagiile alcoolului se poziționează pe traiectoria melodramei clasice și nu lasă pe nimeni indiferent. Într-adevăr, Bradley Cooper a mizat corect pe forța degajată din dragostea conjugată cu muzica. A Star Is Born nu deviază de la ruta sa: Jackson Maine se va sacrifica din pricina slăbiciunilor, iar protejata sa – o madonă vulcanică, dar mereu vulnerabilă – va rămâne un model de bunătate și de virtute.

5 - A Star Is Born

A Star Is Born

Regia: Bradley Cooper
Scenariul: Eric Roth, Will Fetters, Bradley Cooper (adaptare după scenariul de la A Star Is Born de William A. Wellman, Robert Carson)
Imaginea: Matthew Libatique
Decorurile: Karen Murphy
Costumele: Erin Benach
Montajul: Jay Cassidy
Muzica: Julia Michaels, Julianne Jordan, Lady Gaga
Distribuția:
Lady Gaga – Ally
Bradley Cooper – Jackson Maine
Sam Elliott – Bobby
Andrew Dice Clay – Lorenzo
Rafi Gavron – Rez
Anthony Ramos – Caporal Mendoza
Dave Chappelle – George « Noodles » Stone

Durata: 2h16

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la „Merită să crezi în tine” încă mai ține – A Star Is Born

Scris de pe ianuarie 16, 2019 în Cinema, Muzică

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Noi orizonturi – TNB a inaugurat noul Amfiteatru

Mădălina DumitracheExistă spaţii vrăjite în care sabia timpului îşi pierde puterea. Adesea, după ce treci poarta unor astfel de lăcașuri păşești aievea în veşnicie, departe de o eternitate în care „timpul mort îşi întinde trupul” (M. Eminescu), în miracolul conservării timpului viu, care amestecă deopotrivă vremurile. Mereu în căutarea propriei identități, arta teatrului se reflectă în spațiul în care se naște. De la vastele amfiteatre ale tragediei antice, până în actualitate, se impune o reconfigurare a spațiului, care articulează și un alt tip de raportare la universul teatral. Așa cum susținea Mircea Eliade – „fiecare epocă își creează propriile mituri, născute nu doar din experiențele imediate ale sacrului, ci și din realitatea concretă, mediată sau imediată” – în exploatarea noilor limbaje și în integrarea lor într-un context scenic înnoit, teatrul se dăruiește cu totul deliciilor globalizării.

La finele lunii lui „Florar”, Teatrul Național din București a deschis porțile unui nou lăcaș… Amfiteatrul. Condiția teatralității, în orice spațiu, poartă în ea amprenta amfiteatrelor grecești, metamorfozată într-o mereu altă viziune. O seară petrecută pe acest tărâm poate deveni, oricând, o breșă, o ruptură în unitatea spațială și temporală a ceea ce numim, de obicei, „realitate”. Aici, la cotele cele mai înalte – la propriu și la figurat – cerul se reflectă în lumea personajelor, dar și a spectatorilor; spațiul acumulează energiile umane care îl animă. Întâlnirea cu artiștii devine firească pentru o astfel de atmosferă. Reeditând succesul spectacolului Magic Național, împrospătat cu elemente de dans contemporan, o infuzie de vitalitate s-a răspândit odată cu derularea spectacolului-eveniment de pe acoperișul Naționalului.

Amfiteatrul TNB

În dans, unde cuvântul e tăcere și armonie, spațiul reflectă interacțiunea corpurilor, el se naște din energia carnală, deloc brutală, a dansului contemporan. Momentul, de la înălțime, susținut de Lari Giorgescu (Coregrafia: Gigi Căciuleanu) s-a conjugat perfect cu senzualitatea dialogului susținut de grațioasa Monica Petrică în compania „felinei brune”/Momo Sanno. Mișcările rămân pe retina spectatorului după acest moment dansant, așa cum și cuvintele rostite cu har de „junele încă la pupitru”/Ion Caramitru se grevează în mintea celor care-au rezonat cu „verdele de albastru” stănescian. Așadar, spectacolul – ca formă de artă – pare a fi revalorificat. O glisare de la povestea cântată la o combinație de imagini și senzații se declanșează în sferele acestui nou lăcaș. Grație măiestriei artistului Adrian Naidin, sunetele suave șușotesc sub lumina blândă a lunii și stârnesc percepția publicului, prin toate porțile simțurilor, trăirile prind viață și dialogul artiști-spectatori aprinde flacăra comunicării. Chiar și în actualitatea eclectică, supravegheată de drone, unicul element  – a cărui axialitate poate fi dislocată numai în sens metaforic – rămâne spațiul, locul în care actorii și spectatorii coexistă.

Întreaga echipă – prezentă în seara de 24 mai la altitudini celeste – a oferit o baie de spiritualitate și un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-o veritabilă sarabandă a trăirilor. Inaugurarea Amfiteatrului a fost un triumf al inovației, o paradă a măiestriei artistice și tehnice, un salt până la… nori. Amfiteatrul sparge barierele, strivește rutina, aduce un suflu nou, cucerește spirite, răspândește o molipsitoare bucurie pentru a trăi frumos. Merită să-i treceți pragul!

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Noi orizonturi – TNB a inaugurat noul Amfiteatru

Scris de pe iunie 15, 2018 în Actualitate, Muzică, Postmodernitate, Teatru

 

Etichete: , , , , , , ,

Pe strune de lăută, raiul poate fi chiar lângă noi

Mădălina DumitracheExistă spaţii vrăjite în care sabia timpului îşi pierde puterea. Adesea, după ce treci poarta unor muzee sau lăcaşuri spirituale, păşești în veşnicie, dar nu într-o eternitate în care “timpul mort îşi întinde trupul” (M. Eminescu), ci în miracolul conservării timpului viu, care amestecă deopotrivă vremurile. Într-o seară de iunie, am înaintat destul de anevoios pe Bulevardul Regina Elisabeta din prăfosul București. La numărul 54, am găsit cafeneaua The Coffee Factory. Ca în povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade, aveam să pătrund într-o minunată grădină, ferită de tumultul străzii, unde granițele timpului se pierd în neguri. De cele mai multe ori, pășim mult prea grăbiți în păienjenișul grijilor cotidiene fiind prizonieri în labirintul vieții de zi cu zi. În aerul cenușiu, o rază palidă scăpăta din bolta înstelată, iar ușițele din dosul barului duceau către, nimic mai potrivit, decât… Heaven Garden. Două “veverițe” sprințare / tinere delicate ne-au condus către ceva ce ar putea fi numită o breșă, o ruptură în unitatea spațială și temporală a ceea ce numim, de obicei, “realitate”.

Aici, la umbra zidurilor vechi, încărcate de iederă, pe un gazon verde-crud, proaspăt tuns, se afla o mică scenă în fața terasei cochete. Autenticitatea decorului boem-discret și aerul îmbibat de arome (cafea, iarbă verde, lemn vechi) te îmbia la…reverie. Într-un asemenea cadru, timpul devine unul cultural. Timpul cultural este sinonim celui liturgic din vechime – inutil, liber, gratuit, ce se oferă oricui îl vrea. Acesta este unul lent, aproape leneș, este timpul vechi – acela al călugărului din Evul Mediu – timpul risipit cu indiferența cu care își iroseau aristocrații averile în fastul – aparent inutil – al vieții de la Curte. Undeva, la vedere, instrumentele muzicale (vioară, viola d’amore /sine keman, arhilăute) se lăsau mângâiate de mâinile fermecate ale maeștrilor muzicieni (Mihail Ghiga, Olivia Iancu, Claudiu Lobonț, Feras Sarmini). Întâlnirea cu Orchestra de BAROCkeri a fost aproape firească pentru o astfel de atmosferă. Cei patru artiști au oferit o baie de spiritualitate și un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-un concert – plin vibrație – în care Occidentul și Orientul s-au întâlnit la jumătatea drumului.

rai

Concert de muzică barocă la Heaven Garden

Mihail Ghiga a devenit un veritabil “ghid de inițiere muzicală” pentru publicul așezat în fața sa. Artistul elevat (provenind dintr-o familie de muzicieni cu o tradiție de două secole) este dublat de pedagogul care știe să picure informația necesară pentru fiecare moment din program. Tonul său degajă armonie interioară, echilibru și povestește, în egală măsură, cu dezinvoltură și pasiune, despre subiecte ce țin de istoria muzicii, dar și de viața personală a autorilor din programul muzical al serii. Astfel, “John, come kiss me now, compusă de William Byrd se armonizează perfect cu “Dances from the Sf. Gheorghe Manuscript” (South-East Transilvania, 1757), într-o fuziune culturală de tip Occident-Orient. Bunăoară, o muzică în stil baroc vindecă și, totodată, relaxează, fiindcă melodia stimulează afectivitatea, emoţiile, le rafinează, iar armonia sonorităţilor, orchestraţia stimulează inteligenţa.

Sunetele suave șușotesc sub lumina blândă a lunii și stârnesc percepția publicului, prin toate porțile simțurilor, trăirile prin viață și dialogul artiști-spectatori aprinde flacăra comunicării. Limpezimea și profunzimea muzicii oferite de mini-orchestră transformă grădina într-un spațiu metafizic, scăldat de fascinantele acorduri din compozițiile lui Händel. Sarabanda trăirilor din Heaven Garden devine o întrepătrundere culturală pe care o poți simți prin toți porii.

După o așa serată muzicală, simți că – uneori –  minunile alunecă pe lângă noi travestite, cu graţie, în banal – ca să nu sperie, iar viaţa ar putea fi o succesiune de apariţii încântătoare.

Orchestra de BAROCkeri:

Mihail Ghiga, vioară, viola d’amore, sine keman

Provenind dintr-o familie de muzicieni cu o tradiție două secole, Mihail Ghiga se orientează spre muzica veche de la vârsta de 18 ani, atras de libertatea și diversitatea oferită de acest domeniu. Participă în 2002 și 2003 la Academie d’Ambronay, fiind solist și concertmaestru. Printre proiectele pe care le-a realizat s-au numărat: opera Decebalo de Leonardo Leo, spectacolul Codex Caioni, colajul tragi-comic Pyram și Thysbe, semi-opera Fairy Queen de Purcell, oratoriul La Ressurezione de Handel, Villancicos per la Navidad de Francesco Corselli, opera Alcina de Handel, și multe altele. A fost director al Centrului de Cercetare al F.I.M. – U.N.M.B., director artistic al Festivalului Muzicii Vechi din Miercurea Ciuc și al concursului Premiile Orange pentru Tineri Muzicieni. Din 2008 este concertmaestru al Orchestrei de BAROCkeri, iar din 2012 director al Centrului de Muzică veche al Universității Naționale de Muzică din București.

Olivia Iancu, arhilăută

Olivia Iancu a urmat cursurile Universitatii Naţionale de Muzică Bucureşti, specializarea chitară, intre 2003-2007 si 2007-2009 (master) iar de curând a obținut și diploma de doctor. Din in 2008 este asistent la Universitatea din Pitesti, catedra Pedagogie muzicală. A urmat numeroase cursuri de specializare si masterclassuri: bursieră Erasmus laHochschule fur Musik „Franz Liszt” – Weimar, prof. Tomasz Zawierucha si a participatla cursuri de măiestrie susținute de Costas Cotsiolis (Grecia), Carlo Marchione (Italia), JoaquinClerch (Cuba), Susana Prieto (Spania), John Duarte (Anglia), Pavel Steidl (Cehia), AlexisMouzourakis (Grecia), Thomas Muuller-Pering (Germania), Bosko Radojkovic (Serbia),Gerhard Reichenbach (Germania).Este laureată a olimpiadelor şi festivalurilor naţionale de specialitate si a castigat bursaUNMB, Petrom, Rotary.

Claudiu Lobonț, arhilăută.

Claudiu Lobonț a absolvit Universitatea Națională de Muzică București – Facultatea de Interpretare Muzicală, specializarea Chitară Clasică, în anul 2007. În 2009 a obținut masteratul la UNMB specializarea Stilistică Interpretativă – Muzică de Cameră, iar din 2012 este doctorand la aceeași universitate. Pe langa recitaluri si colabolari cu diverse ansambluri vocal-instrumentale, a făcut muzica/ilustrație muzicală la diverse proiecte culturale (teatru, film, dans, arte plastice, fotografie).

Feras Sarmini, vioară.

Feras Sarmini s-a născut în Damasc, Siria în 1983.
A absolvit Institutul Superior de Muzică din Damasc în 2011 – specialitatea vioară, absolvind cu calificativul excelent, sub îndrumarea profesorului emerit Ali Mukhtar Babayev.
A performat în nenumărate concerte, cu mai multe orchestre, dintre care enumerăm Filarmonica Națională a Siriei, Filarmonica de Tinerey din Palestina, Filarmonica de Tineret Euro – Mediteranean atât în Siria cât și la nivel internațional, în tări ca Liban, Grecia, Italia.
In 2008, Feras Sarmini a colaborat cu Contrasto Ermonico baroc Ensemble sub bagheta remarcabilului dirijor Marco Vitali. Din 2012 Feras Sarmini este vioara a doua în Damasc String Quartet, concertând astfel în Siria, Irak și Liban.
La sfârșitul anului 2013 violonistul Feras Sarmini vine în România pentru a-și pregăti un Masterat la Conservatorul din București.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Pe strune de lăută, raiul poate fi chiar lângă noi

Scris de pe mai 28, 2018 în Estival, Muzică

 

Etichete: , , ,

Adevăr și provocare – Hail, Caesar!

Joel și Ethan Coen? Niște tipi inteligenți, progresiști, infiltrați în sistemul mercantil hollywoodian, iată un posibil răspuns pentru a ne lămuri cine sunt moștenitorii (alături de  Woody Allen și Todd Haynes) epocii de aur ai cinematografului în stare să onoreze a șaptea artă, neocolind cinema-ul popular. Frații Coen figurează printre cineaștii de marcă ai vremurilor noastre, iar recentul lungmetraj – Hail, Caesar! – este la fel de ambițios ca și celelalte producții ale acestui binom artistic (No Country for Old Men, Inside Llewyn Davis, Big Lebowski, Fargo). Realizată cu multă virtuozitate, pelicula devine o narațiune deconcertantă, care ne poartă prin tumultuosul cotidian al anilor ’50. Întreaga peliculă este cronica unei singure zile din viaţa unui responsabil cu rezolvarea discretă a problemelor delicate, care apar într-un studio de producţie de film, de la Hollywood.

Hail Caesar 1

Eddie Mannix (Josh Brolin) este producătorul-șef/„the fixer” al studioului de film Capitol Pictures (aluzie la MGM), el are în grijă şi în lucru o supraproducţie. Acest erou (a existat cu adevărat, fiind deja interpretat de Bob Hoskins în Hollywoodland) este înțepenit între numeroasele probleme iscate în interiorul studiourilor de fim. Dar, când o vedetă este răpită, el trebuie să achite repede răscumpărarea. Mannix este o persoană rece, distantă și severă; în mare parte din timp, îl regăsim la confesionalul bisericii catolice. Sarcinile sale sunt precise: să păstreze aura de vedetă/star a actorilor, să mențină condițiile optime pentru realizarea producțiilor (să respecte datele cu caracter documentar ce țin de istoria religiilor și a credințelor) și să întrețină o relație amiabilă cu presa. Într-o zi de muncă, ce pare a depăşi 24 de ore, el trebuie să dea de urma lui Baird Whitlock (George Clooney), un actor egocentric și închinător la Bachus, răpit de o celulă de scenariști comuniști (!) în timpul turnării unei superproducții cu caracter istoric (Ave, Cesar! – o adaptare cinematografică după Biblie, realizată în Technicolor).

Hail Caesar 2

Mannix trebuie să remedieze problemele de imagine ale actorului de western Hobie Doyle (Alden Ehrenreich), care va interpreta, pentru întâia dată, un rol de june-prim într-o melodramă de Laurence Laurentz (Ralph Fiennes). Și tot Eddie Mannix, patriarhul din Los Angeles, trebuie să  rezolve situația copilului (încă nenăscut) nelegitim al starletei de balet (acvatic) DeeAnna Moran (Scarlett Johansson), să furnizeze informații potrivite gemenelor jurnaliste Thora și Thessaly Thacker (Tilda Swinton), cu discreție, spre a nu agita prea multe valuri printre aceste „cruciate” cu penița înmuiată în acid.

Hail Caesar 3

Noua comedie a fraților Coen dospește idei magistrale, pe care le retopește și le servește publicului garnisite cu deja cunoscutele lor „obsesii”: amestecul genurilor. Așadar, în Hail, Caesar!, regăsim melodramă, peplum (film cu subiect inspirat din  istoria antică), trecând prin western și comedii muzicale. Întreg filmul este plasat în epoca de aur a „uzinei de vise”/ Hollywood și redă cu fidelitate atmosfera acelor ani. Regăsim scene care re-constituie tehnicile de turnaj din acea perioadă, coregrafie și balet subacvatic (expert consultat Mesha Kussman), cascadorii ecvestre (Tad Griffith), step (Christopher Gattelli), toate asamblate într-o producție  ce reunește nume sonore ale Hollywoodului. Simbioza este realizată și cu aportul colaboratorilor recurenți ai fraților Coen: Roger Deakins pentru imagine, Jess Gonchor pentru decoruri, Mary Zophres la costume și Carter Burwell pentru muzică, restabilind acel echilibru atât de necesar celei de-a șaptea arte.

Hail Caesar 4

Hail, Caesar! Este o declarație de dragoste pentru anii glorioși ai cinematografiei; nu ocolește, defel, cinismul realizatorilor și nu face concesii prezentării unui sistem cvasi-despotic. Producția ce se constituie ca punct central (Ave, Cesar!) este o delicioasă tartă- (voit) kitsch, cu personaje care nu respectă adevărurile și realitățile istorice, în care figurația face corp comun cu starurile pline de toane și de vicii. Pentru îndulcirea situației, realizatorii au umplut întreaga producție cu mult farmec și eleganță, multiplicând jocul. Astfel, putem sesiza cu ușurință severitatea lui Mannix, dar și bufonadele (adesea involuntare) adiacente acestui colos-Hollywood. A rezultat un film bogat, care oferă privitorilor un spectacol absolut, realizând în egală măsură un tur de forță. Cineaștii livrează publicului opera (aparent) anti-comercială (scenariul oferă linia directoare) etalând hegemonia artistică și controlul marilor  case de producție. În acest mod, se poate observa maniera în care filmele erau vândute: afișul promoțional (soft power marca Hollywood) făcea din ridicarea personajului interpretat de George Clooney elementul central, chiar dacă nu era vorba decât de o intrigă oarecare.  Bazându-se pe faima actorilor din distribuție (de la Josh Brolin la Jonah Hill, trecând pe la Channing Tatum, Frances McDormand și excelând cu McDormand), filmul este grevat de dialoguri cvasi-absurde, unite cu elocvența unor gaguri vizuale, favorizând emoționarea spectatorului. Peregrinările lui Eddie Mannix relevă cotidianul anilor ’50 (inclusiv „Războiul Rece”/Est-Vest). Debutul unui actor de western (incapabil să rostească corect câteva replici), catapultat fără voia lui într-o melodramă cu pretenții de sofisticare, nazurile unei „sirene” a baletului nautic se armonizează perfect cu numerele reale dansante din comediile muzicale și creează o veritabilă pastișă a cinemaului din epoca anilor ’50. Virtuozitatea actorilor se inserează perfect în intriga scenariului. Tușele umoristice sunt făcute cu minuțiozitate, fragmentele operei se-nlănțuiesc fără să semene între ele, dar rămân fluide, decupajul și montajul sunt realizate cu măiestrie, oferind detalii și coerență unei opere bogate în idei.

Hail Caesar 5

Pe tot parcursul (1h46 min) – sub egida comediei – o miriadă cu tematică sociologică, economică și tehnologică se-nfățișează în culori puternice. Chiar dacă nu evită să prezinte instabilitatea unei epoci încleștate (megalomania din studiouri a dus la autodistrugere), Hail, Caesar! rămâne o producție jubilatorie. Amestacând  fondul autenticității (majoritatea protagoniștilor are corespondenți printre personalități ale epocii: Richard Burton, Deborah Kerr, Gene Kelly, George Cukor, Ernst Lubitsch, Esther Williams), puțină nebunie artistică, tipic coeniană (aspectul homo-erotic din numărul de step realizat de Channing Tatum și camarazii lui), filmul propune un diverisment de-o mare bogăție și libertate de idei, aducând, deopotrivă, un omagiu lumii cinematografice (expunând și ceea ce ea are mai frivol), dar și o satiră (ca o dojană).

Hail Caesar 6

Privirea fraților Coen asupra Hollywoodului este – cu certitudine – satirică, dar binevoitoare. Se simte că realizatorii și invitații lor sunt mai degrabă amuzați să redescopere o epocă revolută, fără ochelari 3D și fără efecte speciale, o lume a paietelor și-a sclipiciului, în care se trudea din greu. Altfel spus: „Would that it were so simple.”

Distribuţia:
Josh Brolin (Eddie Mannix)
George Clooney (Baird Whitlock)
Ralph Fiennes (Laurence Lorenz)
Channing Tatum (Burt Gurney)
Jonah Hill (Joseph Silverman)
Tilda Swinton (Thora Thacker /Thessaly Thacker)
Dolph Lundgren (Submarine Commander)
David Krumholtz (Communist Screenwriter)
Christopher Lambert (Arne Slessum)
Scarlett Johansson (DeeAnna Moran)
Frances McDormand (C.C.Calhoun)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Adevăr și provocare – Hail, Caesar!

Scris de pe mai 11, 2018 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri, Muzică, Postmodernitate

 

Etichete: ,

Explozie de vitalitate în club – Orquesta Buena Vista Social Club featuring Omara Portuondo şi Eliades Ochoa

Încă ne mai întrebăm de unde vine succesul unei ţări în care populaţia nativă a fost invadată de spanioli, a găzduit mii de sclavi şi a suportat o blocadă brutală timp de 40 de ani. În pofida acestora toate, Cuba produce cele mai bune trabucuri, un rom excelent şi un amestec unic de muzică ce îmbină aparenta simplitate cu o profunzime a ritmului. Această insulă pare că secretă o magie contagioasă, menită să răspândească plăcerea de a dansa. O infuzie de vitalitate de pe aceste meleaguri însorite a primit şi Bucureştiul, în seara zilei de 25 iunie 2013, graţie fundaţiei Phoenix.

Astfel, Sala Palatului s-a transformat, timp de trei ore, într-un veritabil club, în care s-a cântat şi s-a dansat. Invitaţii au fost Buena Vista Social Club. Buena Vista Social Club a devenit orchestra care cântă muzica de aur cubaneză din perioada 1930-1950. Acum, ansamblul numără 15 membri, alte opt nume ale muzicii cubaneze au mai făcut parte, de-a lungul anilor din formaţie, cele mai sonore fiind Compay Segundo, Rubén Gonzáles şi Ibrahim Ferrer, care au avut şi cariere solo. Orchestra Buena Vista şi-a împrumutat numele de la un club de dans şi muzică foarte faimos şi frecventat din Havana anilor 1940. În 1990, locul i-a inspirat pe muzicianul cubanez Juan de Marcos Gonzáles şi pe chitaristul american Ry Cooder, care au înregistrat o piesă numită chiar Buena Vista Social Club, alături de veterani care cântaseră acolo în timpul epocii de aur a clubului. Nu a fost o sarcină uşoară aceea de a-i reuni pe legendarul compozitor Compay Segundo cu unul dintre cei mai renumiţi vocalişti şi pianişti cubanezi, Rubén Gonzáles…

De fapt, Buena Vista Social Club nu este atât o formaţie, cât o atmosferă. Este vorba despre atmosfera localului de dinainte de Fidel Castro, în care epoca de aur a muzicii cubaneze a strălucit cel mai tare printre fumul de trabuc şi unde oameni eleganţi trăiau cântând. Buena Vista Social Club după 50 de ani e o încercare de conservare a spiritului cubanez – atât a muzicii cu versuri străvechi şi cu ritm parcă spontan, cât şi a felului lor vivace, superstiţios şi pasional de a fi. În muzica celor de la BVSC, se reunesc ritmuri ce degajă un farmec intimist şi natural. Desigur, legendara orchestră şi-a împrospătat componenţa, lăstarii nou-iviţi au păstrat, însă, spiritul unic al BVCS, într-o perfectă osmoză de nou şi vechi.

În seara de 25 iunie 2013, atmosfera din Sala Palatului a fost aceea a unui club scăldat de o lumină vibrantă, adusă din îndepărtata Cuba. Eterogenitatea care stă la bază în acest spaţiu poate fi înţeleasă şi prin faptul că dintotdeauna Cuba a fost o răscruce, a fost creuzetul în care s-au împletit destine europene şi africane, nordul şi sudul, clasicismul şi barocul. Insula şi populaţia ei poartă urmele acestor influenţe, armonizarea unor contradicţii. Unicitatea acestor ritmuri muzicale rezidă în armonizarea diferenţelor. Aşa se explică de ce muzica cubaneză seduce, fascinează chiar. Relaţia dintre spaţiu şi muzică este una strânsă, muzica cubaneză ţâşneşte dintre oamenii ce populează satele şi oraşele. Stilul este indisolubil legat de această insulă. Între Cuba şi muzica ei există o reală poveste de amor.

Spectatorii care au asistat la concertul de la Bucureşti au fost martorii unor declaraţii de dragoste, ivite dintre încrucişările de stiluri muzicale diferite, dar perfect armonizate. Muzicienii, îmbrăcaţi în costume cu parfum de epocă, au restituit publicului bucureştean poveşti muzicale, într-o atmosferă unică. S-a putut lesne observa legătura profundă dintre străbunii brazilienilor şi cei ai cubanezilor – sclavii africani. Toţi sunt veseli, zâmbitori, mereu „pozitivi”, în pofida oricăror dificultăţi. Programul a fost conceput în aşa manieră încât să-i pună în evidenţă pe soliştii orchestrei. Rolando Luna este un pianist remarcabil, care i-a adus un sensibil omagiu lui Rubén González, cel care a iniţiat reînnoirea orchestrei. De asemenea, au fost de apreciat numeroasele intervenţii, pline de strălucire, ale trompetistului Guajiro Mirabal. Alături, le-a stat Idania Valdés, o artistă cu alură de star de cinema al anilor ’50, cu o voce puternică de altistă, dar cu un timbru cald. I-a completat neobositul contrabasist Pedro Pablo.

Apariţia cea mai aşteptată a fost cea a cântăreţei Omara Portuondo, veritabilă „piesă de rezistenţă”. A cântat de-a lungul vieţii alături de Nat King Cole, Maurice Chevalier şi Ibrahim Ferrer, iar la cei peste 80 de ani pe care îi are acum Omara are vitalitatea unei tinere şi prezenţa unei dive.

Înzestrată cu voce flexibilă, ce poate acoperi registre largi, ea cântă cu uşurinţă un bolero sau o baladă, trece apoi la sonorităţile de jazz, fără a pierde din culoare sau expresivitate. E şi o artistă desăvârşită, comunicând şi înlesnind dialoguri muzicale cu publicul. Tema principală abordată de ea a fost dragostea; purtată de texte care înfloresc romantismul şi învăluie prin nota uşor melancolică. Glasul plin de sensibilitate a mângâiat publicul care, anterior, fusese provocat la dans de Carlos Calunga, Jesus Ramos şi Barbarito Torres.

Balerina de altădată, costumată în roşu şi fuchsia, şi-a bucurat fanii cu piese ca Tres palabras, No llores mas sau Veinte Anos, melodii ce i-au adus atât ei cât şi colegilor de scenă faima mondială. Un moment emoţionant a fost acela în care a cântat în duet cu soţul ei, un chitarist din orchestră. Omara şi „Papy” au reamintit, prin melodia Quizás, celebrul duet al Omarei cu Ibrahim Ferrer. Au dansat într-o tandră complicitate, demonstrând că muzica nu are vârstă. A răspuns publicului, care-a rechemat-o la rampă, reluând un succes al ei Dos Gardenias. La optzeci şi trei de ani, Oamara Portuondo, emană bucuria de a fi pe scenă şi rămâne un model incontestabil în zona divertismentului de calitate.

Printre aceşti „copii mari”-artişti, publicul bucureştean a descoperit paradoxala lor încredere în viitor. În acest „club”, şi la optzeci de ani poţi face orice, având credinţa că trebuie să profiţi, cu farmec, de orice moment al vieţii. De asemenea, lecţia cubanezilor a demonstrat că muzica are (şi) o funcţie socială, ea se împarte şi cu alţii. Muzica reuneşte şi seduce, aşa cum reiese şi din versurile melodiei Dos Gardenias:

Si las cosas que uno quiere
Se pudieran alcanzar
Tu me quisieras lo mismo
Que veinte anos atras.

 

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Explozie de vitalitate în club – Orquesta Buena Vista Social Club featuring Omara Portuondo şi Eliades Ochoa

Scris de pe mai 7, 2018 în Muzică

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web