RSS

Arhive pe categorii: Pedagogie

La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Mai există șansa ca un tânăr din zilele noastre, provenit dintr-un mediu defavorizant, să izbutească în viață, depășind barierele sociale? Greu de crezut, dar nu imposibil. Chiar dacă   pare că flirtează cu documentarul, lungmetrajul Les Grands Esprits, realizat de Olivier Ayache-Vidal, propune o interesantă reflecție asupra pedagogiei aplicate elevilor dificili.

Nu lipsesc clișeele nici în cazul acestei pelicule prezentate în premieră la Festivalul de Film Francofon din Angoulême, dar imaginea justă a unui sistem școlar nu s-ar fi putut altfel realiza. Filmul aduce în prim-plan aventurile profesorului François Foucault (Denis Podalydès) și ale junelui Seydou (Abdoulaye Diallo, formidabil), un elev refractar la tot ce înseamnă autoritate. Așadar, François e un profesor de literatură la unul dintre cele mai importante licee din Franța. După o remarcă nepotrivită, făcută la o petrecere, briliantul dascăl e obligat să accepte un post într-o școală de la periferia Parisului. Dacă de la Sorbona până la Courneuve, traseul înseamnă doar douăzeci și cinci de minute cu metroul, distanța socioculturală se va măsura în ani-lumină. Prin urmare, François Foucault se pregătește pentru tot ce este mai rău. Perorația despre necesitatea de a expedia în suburbii profesori experimentați, de calibru, i-a schimbat direcția lui François Foucault: de la Henri IV spre liceul Barbara de Stains. Misiunea care i-a revenit a fost cea de a “îmblânzi” spirtele rebele care populau acel mediu educațional, de la periferia Parisului.

Interpretarea lui Denis Podalydès, actorul care l-a întrupat pe Nicolas Sarkozy, în 2011, în pelicula La Conquête, a stârnit interesul multor spectatori. Scenariul e previzibil, dar maniera  de abordare și interpretările ultranuanțate îl scot din zona locurilor comune. Spiritualul om de litere nu e ocolit de neplăceri; mai întâi în rândul colegilor, mai ales cu cel de matematică, apoi, printre adolescenții lipsiți total de interes pentru actul educativ. Totuși, un spirit fin nu poate fi lesne doborât. Așa se face că metodele inițiate de profesorul Foucault încep să dea roade. Puștii toropiți de plictis se lasă captivați de literele lui Victor Hugo. Grație subtilității acestui profesor, aparent rigid, talentele ascunse ies la iveală.

Pornind analiza literară de la faptul divers care-a condus autorul/scriitorul la celebra ficțiune- romanul Les Misérables – dascălul trezește interesul elevilor pentru lectura literară. E clasica poveste a profesorului cu har. Analiza lucidă a spiritualului profesor a împiedicat resemnarea unora dintre învățăcei. Tactul pedagogic funcționază perfect, iar principiile pedagogice sunt adaptate pentru elevii din suburbia pariziană. Prin urmare, expunerile elevilor se rezumă la participarea lor activă, reală, chiar dacă standardele sunt menținute doar la nivelul mediu (înțelegere, fără multă analiză critică). Toate actele didactice aplicate exprimau o profundă înțelege și o perfectă adecvare la mediu. Din păcate, corpul profesoral nu primește cu entuziasm astfel de inițiative și nici elevii săi nu sunt tocmai “uși de biserică”. Un spirit de glumă (mult prea rafinat pentru puterea de înțelegere a unui adolescent semi-primitiv) îl aruncă pe bietul profesor-diriginte într-o adevărată cursă.

“Elevul-problemă” Seydou se ascunde – sub patul lui Ludovic al XVI-lea – împreună cu Maya, colega sa, la Versailles, pentru a-și face un selfie, în timpul unei excursii școlare inițiate de François Foucault și simpatica sa colegă, Chloé. Speranța bravului profesor de-a înălța spiritele mai puțin alese s-a prăbușit odată cu exmatricularea elevului de origine africană. Totuși, titlul ne amintește că avem de-a face cu un “feel good movie”, iar micile tensiuni vor fi depășite. Din această poveste, se desprinde cu claritate accentul apăsat pentru noțiuni importante: disciplină și pedagogie. Superioritatea profesorului este evidentă, iar Denis Podalydès găsește mereu tonul just în mediul multietnic al adolescenților, preponderent de origine africană.

Pelicula alimentează entuziasmul acelor profesori care nu se lasă copleșiți de un (veșnic) sistem bolnav și stârnește interesul tinerilor care nu așteaptă doar stereotipii hollywoodiene. Școala mai poate reprezenta, în viziunea realizatorului, un ascensor social. Mica și turbulenta comunitate de la Saint-Denis devine atașantă, iar incursiunea într-o astfel de școală pare chiar agreabilă. Autenticitatea e la    ea acasă fiindcă Olivier Ayache-Vidal a ales să turneze chiar cu elevii acelui colegiu pentru a conferi o notă de realism întregii povești. Dacă a recreat condițiile de curs, la fel a procedat și    în cazul cancelariei, populate cu aceleași ființe măcinate de frustrări și de invidii profesionale. Cercurile închise se regăsesc în toate taberele descrise. Cineastul nu s-a rezumat să prezinte doar un mediu sufocant, ci a deschis larg porțile spre cultură, văzută și în acest caz precum o șansă de salvare. Bunăoară, spectatorii vor avea prilejul să vadă (și) imagini surprinse în Place de la Concorde, Place de la Madeleine, Place de l’Opéra sau Versailles. Coloana sonoră împletește muzicalitatea lui Peer Gynt de Grieg cu Hipster Shakes (Black Pistol Fire) armonizându-le.

Exigentul profesor, dar plin de înțelegere omenească, găsește calea potrivită către inimile unor tineri mult prea ancorați în materialitate și le oferă lecția optimismului pedagogic. Bineînțeles, putem da vina pe scenarist pentru aspectul antropologic al filmului, într-o realitate ultracunoscută de mai toți francezii. Cu toate acestea, sentimentele bune devin “pâinea noastră zilnică”, în astfel de vremuri. Duioasa complicitate dintre profesorul distins și elevul rebel produce emoții vii și acordă șanse multiple înțelegerii; se întâlniseră, practic, două solitudini. Balsamul emoțional face bine, uneori, cinismului ambiental. Pirueta scenaristică din final aduce necesara notă de umor și ne confirmă că învățământul de tip aristocratic și educația democratică nu se întâlnesc decât dacă există voință din ambele sensuri.

Les Grands Esprits

Regia: Olivier Ayache-Vidal
Scenariul: Olivier Ayache-Vidal
Imaginea: David Cailley
Muzica: Florian Cornet et Gadou Naudin
Montajul: Alexis Mallard
Decorurile: Angelo Zamparutti
Costumele: Julie Brones
Distribuția:
Denis Podalydès: François Foucault
Abdoulaye Diallo: Seydou
Tabono Tandia: Maya
Pauline Huruguen: Chloé, colega lui François
Alexis Moncorgé: Gaspard, soțul lui Chloé
Charles Templon: Sébastien
Léa Drucker: Caroline, sora lui François
Zineb Triki: Agathe
Durata: 106 min

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la La braț cu optimismul prin suburbie – Les Grands Esprits/The Teacher

Scris de pe octombrie 30, 2019 în Cinema, Cultură, Cărți de colecție, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete: , , , , , ,

Educația, o povară ? – „Class”

Regizorul Felix Alexa „ține pasul cu viața” și ne racordează la actualitatea tulbure din educație, aflată mereu la granița conflictului și-a alianțelor dintre părți (educatori și educabili). Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de producții artistice (filme sau spectacole de teatru) ce aduc în prim-plan profesorii care se confruntă cu realitatea dură a vieţii cotidiene, dar și copii cu probleme de adaptare. De la Michelle Pfeiffer, care se lupta pentru viitorul elevilor săi în Dangerous Minds (1995), la Ryan Gosling, profesorul toxicoman nevoit să supravieţuiască propriilor demoni în Half Nelson, o pleiadă de tipologii ilustrează condiţia celor „pe care i-au urât zeii”. („Quem dei oderunt, paedagogum fecerunt”/„Pe cei pe care l-au urât zeii, l-au făcut profesor”). Iată că temerarul regizor Felix Alexa aduce în prim-plan un text actual – Class, o piesă scrisă de Iseult Golden și David Horan. Cei doi oameni de teatru scriu și montează (în colaborare) piese originale și adaptări după piese clasice. Textul montat pe scena Naționalului bucureștean a obținut marele premiu la Fringe Festival din Edinburgh (ediția din 2018), precum și premiul pentru «Cea mai bună piesă de teatru a anului 2018», decernat de Writers Guild of Ireland. Cu așa referințe, directorul de scenă – Felix Alexa – își declară intențiile artistice în   ceea ce privește abordarea: „Class este în același timp o piesă socială,  dar și extrem de umană, intimă, delicată și violentă prin semnificația ei. O imagine plină de umor și sensibilitate a relațiilor sociale, de școală, de cuplu. Într-o societate românească profund bulversată, inclusiv în sistemul de învățământ, acest spectacol este un semnal de alarmă necesar, dar și o formă de a ne exorciza frustrările și neputințele proprii. O modalitate de a privi direct și curajos, în față, propria noastră fragilitate, de care uneori ne e foarte frică. Spectacolul meu propune, cu umor și tandrețe, un fel de a vindeca această frică de noi înșine.”

Afișul spectacolului „Class” (© Sabina Spătariu)

Regizorul a realizat spectacolul într-o manieră sensibilă, intimistă redând viaţa cotidiană a lui profesorului Ray McCafferty pus față în față cu părinții și elevii dintr-o școală situată departe de scorțoșenia” din Hyde Park, inserând, pe ici-colo, flashbackuri, într-un dinamic montaj – realizat         în manieră cinematografică. Scenele extrase din existenţa cotidiană, înscrise iniţial în sfera banalului, capătă surprinzătoare valenţe simbolice (planșele ilustrează «Circuitul apei în natură» sau evoluția unor plante). Spectacolul respectă litera și spiritul textului original și reflectă microuniversul în care se derulează acțiunea; aparenta simplitate a dialogurilor și acțiunilor contrabalansează nesfârșitele profunzimi și complexitățile aflate dincolo de suprafața cuvintelor. Cu toate acestea, deși situaţiile prezentate sunt fictive, se regăsesc în orice şcoală, de acelaşi tip, din mai toate țările (cu sistem educațional de tip occidental). Bunăoară, piesa montată în sala Atelier devine un veritabil instantaneu” al societății secolului al XXI-lea, un altfel de studiu asupra familiei și mediului educațional, deși s-a trecut de mult de The Wall. Într-un cadru scenografic intim, o clasă dintr-o școală primară (Scenografie: Andrada Chiriac), eroii se prezintă în fața publicului cu sinceritate și umor.

Pentru a zugrăvi relaţiile umane aflate la limită sau confuze, regizorul a livrat personaje dense graţie unei distribuţii bine alcătuite. Prin urmare, personajele au fost încredințate unor actori cu state vechi” în dramă. Așadar, profesorul cu idei liberale, dar copleșit de un sistem în care individul este redus la un dosar interşanjabil (și la o cutie doldora de materiale didactice), se întâlnește cu părinții unui elev cu probleme”. Bonomul Richard Bovnoczki îl întrupează pe profesorul ajuns într-o școală de cartier, după de predase în Hyde Park. Talentatul actor bucureștean aduce o interpretare de-o bulversantă umanitate. El poate fi la fel de bine rezervat în detaşarea autoimpusă (viața sa e plină de accidente”), dar şi exploziv atunci când carapacea personajului său este spulberată. Povestea profesorului McCafferty (cu temperament optimist şi mult tact pedagogic) este a oricărui dascăl ce s-a confruntat cu intoleranţa, dificultatea de comunicare, diferențele culturale, dar și cu dramele familiale. Interpretat cu finețe și cu multă profunzime de Richard Bovnoczki (entuziast, complice, ironic, obosit, afectat),  devine  omul contemporan, expus riscurilor profesiei şi ale singurătăţii atotcuprinzătoare. În egală măsură amuzante și tensionante, întrevederile sale (de natură pedagogică) cu părinții lui Jayden, un copil de nouă ani, dislexic, scot la iveală neajunsurile unui întreg sistem. Brian și Donna Costello reprezintă genul de părinți de condiție modestă, cu reale probleme în cuplu și, în consecință, cu efecte negative asupra educației celor doi băieți pe care îi crescuseră împreună. După o jumătate de an de separare, părinții lui Jayden se (re)întâlnesc în clasa în care îi aștepta McCafferty. Acest teritoriu le stârnește amintiri dulci-amărui celor doi adulți, fiindcă frecventaseră și ei cursurile acestei instituții. Cu multă suspiciune și cu o reținere nedisimulată, Brian se prezintă la întâlnire cu puțin înainte de ora fixată. Gavril Pătru împrumută eroului său un farmec aparte, prezentând un Brian ba jovial, ba detestabil, spulberând ordinea şi morala aparente dintr-o familie (așa-zis) cumsecade.

Richard Bovnoczki, Alexandra Sălceanu, Gavril Pătru © Florin Ghioca, TNB

Contrastul dintre profesorul de condiție medie, dar cu viziuni liberale, și părinții din clasa muncitoare e subliniat de atitudinea lui Brian. Dialogurile dintre profesor-tatăl elevului se transformă într-un veritabil ping-pong, un slalom între manipulare şi răutate în care este greu să distingi victima de călău. Aici, intervine sarcina spectatorului-voaior de-a descifra a cui e vina. Gavril Pătru potențează precaritatea condiției tatălui care se zbate între neajunsurile economice și dorința de a-și păstra familia. Limbajul său   e dur (însușit în cartierele mărginașe) și pare un veșnic elev indisciplinat, dar încă mai păstrează duioșia junelui de odinioară încă îndrăgostit de cea care i-a dăruit doi fii. Soția sa, Donna, aparține aceluiași univers (familia disfuncțională). Alexandra Sălceanu aduce farmecul său personal şi este credibilă portretizând această mamă de condiţie modestă, dar dornică să își educe copiii. In acest triunghi, în care două dintre laturi par congruente (părinții lui Jayden), ipocrizia este bine drapată după bunele intenţii, fiecare parte își ascunde/disimulează o latură mai puțin plăcută. Există, totuși, un element care îi unește, cu toții se desolidarizează de acel tip de societate burgheză, pe care-o acuză de ipocrizie, dar fiecare o face în manieră personală (în concordanță cu nivelul de educație). Dialogurile care se izbesc de pereții frumos decorați ai clasei alternează cu duburi: profesorul McCafferty interacționează cu doi copii – Jayden  & Kaylie, dar și cu adulții Brian & Donna.

Ciprian Nicula, Richard Bovnoczki, Sandra Ducuță © Florin Ghioca, TNB

Glisarea între aceste două tărâmuri (copilărie –maturitate) reflectă aceeași vulnerabilitate și fragilitate emoțională, doar că le poziționează la alt nivel temporal. Defensiva și furia rămâne o constantă atât în cazul copiilor, cât și la cei maturi. Glumiţele şi năzbâtiile surprinzătoare ale copiilor oferă emoţie în stare pură chiar şi pentru acel spectator pasiv. Așadar, odată depășite barierele emoționale, numărând, parcă timpii scurși, fragedele ființe, prezintă povestea vieții lor, printre șotii și replici dublate de gesturile neastâmpărului vârstei primei copilării. Ciprian Necula îi conferă eroului său seriozitatea grav-hazlie a puștiului dislexic nevoit să frecventeze orele suplimentare/de recuperare, dar și gesturile căptușite cu tristețe (își îmbrățișeasză cu disperare dascălul de care se atașase sincer). La fel ca și Jayden, micuța Kaylie se confruntă cu problemele la citit, dar și cu  rigiditatea lumii oamenilor mari (e neglijată de mama care o lasă mai mult în grija bunicii). Interpretarea actoricească – destul de nuanțată – a tinerei Sandra Ducuță contribuie la comunicarea emoțională cu publicul, nevoit să-i pândească tresăririle și gesturile largi, explicative, printre ghidușiile fetiței care se pitulează sub pupitre sau dansează à la Bollywood sau imită coregrafia de la #GoalieGoalie, alături de simpaticul profesor și de năzdrăvanul Jayden, în dorința de a descifra și învăța mai ușor literele.

Sandra Ducuță, Richard Bovnoczki, Ciprian Nicula © Florin Ghioca, TNB

Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, întreaga montare are un caracter profund emoționanat. Class devoalează solitudinea – a elevilor, împiedicaţi de emoţie, a părinţilor, adesea neputincioşi, a profesorilor, mereu epuizaţi. În afara acelor pereți viu decorați, domnesc legile aspre, făcute de cei puternici”, care nu pătrund niciodată în interiorul acelui spaţiu. Directorul de scenă nu pică în plasa sentimentalismului şi nu exploatează coarda sensibilităţii, lasănd la vedere cruda realitate. Spectacolele de acest fel ar putea devini un vector de reflecţie pentru toţi spectatorii. În mod lejer, dar deloc facil, Class etalează o largă paletă de emoţii, iar puternicul său impact depăşeşte graniţele educației formale & problemele familiale și expune eşecul individului contrapus corpului social.

 

Class de Iseult Golden și David Horan

Traducere: Andrei Marinescu

Regie: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Foto din repetiții: Florin Ghioca 

Distribuția:

Ray McCafferty: Richard Bovnoczki Brian Costello: Gavril Pătru
Donna Costello: Alexandra Sălceanu Jayden Costello: Ciprian Nicula
Kaylie: Sandra Ducuță

Durata: 1 h 40 min / Pauză: Nu

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Educația, o povară ? – „Class”

Scris de pe octombrie 17, 2019 în Educaţie, Morală, Moravuri, Pedagogie, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Noblețea simplității – Fiicele Țarului

În Rusia, revoluția din februarie 1917 a pus capăt unei dinastii cu o tradiție de 300 de ani. Nicolae al – II -lea, Țar al Rusiei din 1894, a fost forțat să abdice după izbucnirea unor revolte populare în Petrograd.

În vara anului 1918, se încheia o epocă: în subsolul unei case dintr-un oraș rusesc, se sfârșea o dinastie care a dăinuit mai bine de trei secole. În doar câteva minute, toți membrii familiei imperiale ruse au fost uciși de gloanțele bolșevicilor; odată cu ei a pierit nu numai o tradiție, ci și Rusia patriarhală, o Rusie care, în pofida stării precare de dezvoltare, avea elite. Grăitoare sunt numeroase pagini despre ceea ce însemna odinoară adevărata noblețe aristocratică.

În Rusia, ca în mai toate monarhiile ereditare, principalul rol al soției Țarului era acela de a-i oferi un moștenitor (de genul masculin). Până să îi dăruiască Țarului moștenitorul mult-așteptat, împărăteasa Alexandra a adus pe lume patru fiice. Olga, cea dintâi născută era inteligentă și avea multă prestanță, Tatiana era frumoasă și elegantă, Maria era visătoare și fermecătoare, iar cadeta, Anastasia, era năzdrăvană și puțin cicălitoare. Lipsite de un anturaj în care să se regăsească și copii, relațiile dintre cele patru fete s-au stabilit în mod spontan, ca între surori, în cadrul strict de la palatul Țarskoe-Selo. Monitorul fetelor, Pierre Gilliard, nota în memoriile sale: «Ducesele erau șarmante și aveau mereu un aer plin de prospețime. Ar fi greu de găsit patru surori atât de diferite din punct de vedere temperamental, dar atât de armonios reunite de o prietenie care nu împiedica deloc independența, ba dimpotrivă, tocmai diferențele comportamentale deveneau liantul cel mai viu. Reunite, inițialele prenumelor celor patru fete păreau un prenume colectiv: OTMA, iar acesta devenea “semnătura” comună pe care o lăsau când aveau de oferit, în comun, cadouri. Ceea ce făcea greu de definit șarmul acestor patru surori era marea lor simplitate, naturalețea, prospețimea și bunătatea genuină.»

Marile Ducese primiseră o educație severă, moștenită de la bunicul lor, Alexandru al -III-lea, tinzând spre adevărata…simplitate. Fetele ajutau servitoarele când li se strângeau așternuturile și se făcea ordine în dormitoare; de asemenea mergeau în vizită în apartamentele slujitorilor și se jucau cu copiii acestora. Dar, toate acestea au stârnit indignarea bunicii lor, împărăteasa Maria: «Când mă gândesc că nepoatele mele dăruiesc prăjituri plozilor slugilor, mi se pare de-a dreptul decadent! Cu siguranță, soțul meu nu ar fi făcut o astfel de derogare de la principiile noastre. Nu ar fi fost mai bine să stea într-un salon alături de copiii prietenilor noștri ca să poată trăi armonios, în loc să le regăsesc în mijlocul acestor manifestări decadente?».

Romanovii

Niciodată instrucțiunile pe care le lansau cele patru fete nu păreau să sune ca niște ordine: «Dacă nu vă deranjează, ziceau ele, Mama mea vă cere…». Chiar dacă toată lumea li se adresa cu titlul de «Alteța Voastră Imperială», ducesele nu făceau caz de acest rang. În general, voiau ca toată lumea să li se adreseze în limba rusă, amintind de acea uzanță care adăuga la patronim (format din prenumele tatălui plus sufixul – vitch, în cazul băieților, și –vna, în cazul fetelor). Așadar, li se spunea Olga Nicolaievna, Tatiana Nicolaievna, Maria Nicolaievna et Anastasia Nicolaievna.

Dar atunci când titulurile lor ofciale erau declinate în mod public, bietele aristocrate se simțeau ușor stânjenite. Nu cunoșteau alți copii de vârsta lor, nu aveau o idee clară despre lumea exterioară, de aceea atenția lor se concentra mai mult pe activitățile domestice din interiorul palatului imperial.

Fetele cunoșteau numele tuturor mateloților de pe iahtul imperial sau pe cele ale cazacilor din escorta Țarului. Adesea, purtau discuții libere cu aceștia și se interesau despre soțiile și copii lor; ele le priveau fotografiile, le citeau scrisorile și-apoi le ofereau mici daruri. În ceea ce privește banii de buzunar, cele patru mari Ducese primeau, fiecare în parte, lunar, câte 45 de franci, iar din această sumă își achiziționau parfumuri și hârtie pentru scrisori.

Adesea, fetele primeau vizitele tinerei Ducese Olga Alexandrovna, sora lui Nicolae al II-lea, care era doar cu treispezece ani mai vârstnică decât cele patru adolescente. De cele mai multe ori, făceau vizite la Sankt Petersburg și luau parte la dejunul protocolar oferit de împărăteasa Maria. Fetele erau preluate, la întoarcerea la Țarskoe-Selo (actualul oraş Puşkin), de o doamnă de onoare de la Curtea împărătesei.

Adevărate binecuvântări deveneau vacanțele familie imperiale; la bordul iahtului Standart, rigorile protocolare erau interzise. Fetele Țarului se plimbau pe pont fără escortă, echipate cu bluze albe și fuste plisate.

Nicolae al II-lea și Alexandra își stabliseră principala  reședință la palatul Alexandre, un palat burghez, situat la douăzeci de kilometri de Sankt Petersburg. Apartamentele marilor Ducese se aflau sub dormitorul împărătesei, un ascensor și o scară le conduceau direct la etajul superior. În aceste vaste camere, bine aerisite, aristocratele erau crescute în simplitate și rigoare. Nu aveau la dispoziție paturi somptuoase cu baldachin, ci paturi de campanie, fără perne, iar dușurile matinale erau întotdeauna reci. Guvernantele – englezoiace sau rusoaice – primiseră ordine clare să păstreze severitatea impusă. Primele două născute, Olga și Tatiana, supranumite și «Marea Pereche» împărțeau aceeași cameră, iar mezinele, Maria și Anastasia, supranumite și «Mica Pereche» aveau la dispoziție o altă cameră. Împărăteasa păstra această clasificare chiar și la capitolul vestimentar.

În copilărie, Olga și Tatiana aveau rochițe asortate, ca și Maria și Anastasia; abia pe măsură ce-au crescut, cele patru surori au mai ameliorat, în mod progresiv, decorul sumar primit de la părinții lor. Au păstrat paturile de campanie, dar pereții goi au fost acoperiți cu icoane, tablouri și fotografii. Încet-încet, s-au ivit și alte elemente de decor mai mult sau mai puțin prețioase.

În adolescență, Ducesele au înlocuit dușurile matinale reci cu băile călduțe care se făceau seara, în apă ușor parfumată. Parfumurile erau franțuzești și proveneau de la casa Coty. Evident, fiecare dintre ele avea o anumită preferință: «Rosé-thé» pentru Olga, «Jasmin de Corse» pentru Tatiana, «Violette » pentru Anastasia. Maria, după numeroase testări, a rămas fidelă formulei «Lilas ». Ducesele nu purtau bijuterii decât cu prilejul unor ocazii oficiale. Alexandra Feodorovna a fost mereu econoamă și le-a dăruit câte o perlă și câte un diamant fiecăreia la aniversările lor, abia la împlinirea vârstei de șaisprezece ani au primit câte un colier.

Familia imperială era mereu unită. Deoarece împărăteasa suferea de anumite maladii (cardiace), era nevoită să stea mai mult la orizontală. De comun acord, Ducesele se rânduiau în jurul mamei lor și-i țineau companie, iar când împărăteasa era suferindă fiicele sale îi acordau, primele, ajutorul.

Niciodată cele patru surori nu și-au perceput tatăl ca pe un suveran, ci doar ca pe un părinte și-un camarad. Profesorul fetelor, Pierre Gilliard, nota: «Sentimentul pe care îl încercau pentru el se modifica destul de des (…) Acest sentiment mergea de la venerația de tip religios până la cea mai cordială amiciție».

Atât profesorii, cât și guvernantele își petreceau întreagul timp alături de copiii Țarului. Asta însemna că luau masa împreună, organizau plimbări zilnice și amenajau locul de joacă/relaxare. Guvernantele se ocupau de predarea-învățarea limbilor străine, a lecturii, a geografiei și-a muzicii, iar preceptorii le predau matematica și științele. Printre profesorii fetelor Țarului s-au numărat Mlle Schneider, supranumită «Trina». În acea epocă, era la modă să aduci (la curtea imperială) profesori din Elveția, prin urmare, în 1905, Țarul Nicolae și Țarina Alexandra l-au angajat pe profesorul Pierre Gilliard (ca să le predea fetelor limba franceză). Pentru deprinderea limbii engleze, au apelat la serviciile lui Sydney Gibbs.

Ducesele vorbeau rusește cu tatăl lor și  englezește cu mama; stăpâneau bine ambele limbi. Chiar dacă îndrăgeau limba franceză, fiicele Țarului, exceptând-o pe Olga, întâmpinau dificultăți la exprimare. În ceea ce privește limba germană, limba maternă a Țarinei, aproape că nici nu se utiliza în sânul familiei imperiale. Olga și Tatiana vorbeau puțin în germană, iar Maria și Anastasia refuzau să pronunțe vreo vorbă nemțească. Dintre fete, profesorul Pierre Gilliard găsește că Olga era cea mai inteligentă, iar celelalte îi lăsau impresia că sunt dezinteresate de studiu, fiind atrase de activitățile practice.

S-au succedat numeroase guvernante în jurul fetelor, precum Alexandra Tegelva (Sasha), Miss Eager, Marie Vechniakova, etc. Fiindcă adesea erau schimbate guvernantele, cât și anturajul, Gilliard îi scria mamei sale (în corespondența sa privată) că se simte efectul permanetelor schimbări deoarece elevele sale tindeau către o suferificialitate a sentimentelor.

Venirea pe lume, în 1904, a țareviciului Alexei a adus cu sine și alte schimbări. Micul țar suferea de hemofilie (la acea epocă, maladia – genetică – era mortală) și fost salvat de numeroase ori de mujicul Grigori Rasputin. Tratamentele aplicate de acest rus carismatic păreau adevărate miracole în fața celor patru surori mai mari ale prințului afectat de numeroase crize ale bolii. De aceea, ducesele l-au considerat multă vreme ca pe un trimis al lui Dumnezeu și le-a devenit un fidel prieten. Lipsa acestui om providențial (în viziunea familiei imperiale) era motiv de adevărată tristețe pentru impresionabilele adolescente. În corespondența lor, deplâng orice întârziere sau absență a lui Rasputin.

Deși erau absolut decente vizitele călugărului în dormitoarele odraslelor imperiale, nu au lipsit vorbele cu iz de cancan. Guvernantele erau scandalizate de apariția acelui țăran în odăile fetelor pregătite de culcare și  îi solicitau Țarului, în regim de urgență, interzicerea accesului în dormitoarele copiilor. Dar, furia împărătesei nu s-a manifestat defel contra lui Rasputin, ci împotriva bietei Tioutcheva, care “îndrăznise ” să pună la îndoială sfințenia unui “om al lui Dumnezeu”. Abia interveția Țarului a mai domolit spiritele; l-a rugat pe stareț să nu mai pătrundă în camerele fetelor, dar a concediat-o pe Tioutcheva. Vorbele de ocară aruncate pe seama împărătesei au fost contrabalansate de unele declarații ale lui Lili Dehn, domnișoară de onoare de la Curte, care califica defăimătoare toate bârfele lansate în urma acelor vizite nocturne.

Folosind cutumele din Prusia, Romanovii decernau grade militare onorifice chiar și membrilor de gen feminin din familia regentă. Așadar, cele trei fiice mai mari au primit, în 1912, titlul de colonel în regimentul de elită și purtau uniforme militare. Fiicele Țarului, ca niște veritabile amazoane, călăreau înveșmânate în fuste și echipate cu cizme cu pinteni. Cu timpul, fetele au avut dreptul de-a se plimba călare, alături de tineri ofițeri (bine aleși), de-a dansa cu aceștia – totul sub o atentă supraveghere. Olaga și Tatiana și-au făcut debutul în societate, alături de Țar, la teatru și la concerte. Nu au întârziat cererile în căsătorie pentru fiicele Țarului, chiar și pentru Maria, cea de-a treia, încă prea fragedă, dar foarte admirată pentru fumusețea sa.

În perioada Primului Război Mondial, fiicele mai mari erau în floarea vârstei – Olga avea nouăsprezece ani, iar Tatiana împlinise șaptesprezece ani. În 1914, Țarul Nicolae și Țarina Alexandra au hotărât debutul oficial al primelor născute. Din păcate, a izbucnit prima conflagrație mondială, de aceea intrarea în societate a fost temporar abandonată, cele patru prințese au rămas în palatul familiei de la Țarskoe-Selo. Gilliard nota: «Ducesele au acceptat cu multă simplitate viața din ce în ce mai austeră de la palat ». Principala lor preocupare va fi aceea de a-și îngriji cu multă afecțiune părinții, de a le alina suferințele și neliniștea, înconjurându-i cu multă afecțiune.

În primăvara anului 1915, Țarul părăsește palatul și ajunge în Marele Cartier General. În pofida bolii sale, Alexei își va însoți tatăl, iar Țarina și fetele îi vor vizita din timp în timp. Prințesele s-au bucurat de această ocazie de a alunga monotonia unui trai auster și abia așteptau vizitele de la Mohilev pentru că puteau să facă mici vizite familiilor de țărani din zonă. Pierre Gilliard observa: «Simplitatea și spontaneitatea lor le fac să câștige inimile tuturor, fetele adoră să ofere bomboane micuților găsiți pe parcursul acestor mici plimbări».

Întreaga lor viață, Ducesele au fost tratate ca niște copii. Timpul maturizării lor s-a ivit pe fundalul izbucnirii revoluției bolșevice. În 1917, în Rusia țaristă, situația era una complicată. Războiul părea fără sfârșit, pierderile omenești erau considerabile, forțele statului erau slăbite. Poporul era înfometat și se cerea o nouă constituție. Când a izbucnit revoluția, la Sankt Petersburg, Ducesele erau doar cu Țarina și Alexei, la Țarskoe-Selo; Țarul era tot în Marele Cartier General.

În capitala imperială, armata pactizase cu revoluționarii și au instaurat un guvern provizoriu. Singure, departe de mulțimea dezlănțuită, Țarina și copiii ei au picat pradă bolii – au căpătat rujeolă. Nici nu bănuiau ce primejdii le mai așteaptă. Îndată ce-a sematul actul de abdicare, Țarul și familia sa au devenit prizonieri. Deși primeseră aprobarea de-a expedia copiii în Crimeea, la împărăteasa Maria Feodorovna, de unde-ar fi putut lesne părăsi Rusia, nici Ducesele, nici Alexei n-au vrut să fie despărțiți de părinții lor și le-au rămas alături în ciuda tutror pericolelor.

În anul 1917, fiicele Țarului deveniseră veritabile tinere femei., dar destinul crud a decis ca toate darurile cu care fuseseră înzestrate să nu fie fructificate niciodată. Cele patru mari Ducese, tinere, sănătoase și pline de viață aveau să înfrunte un final brutal. Chiar dacă au înfrunta cu seninătate acele ceasuri tragice, revoluția a pus capăt tuturor visurilor fiicelor Țarului. La 14 iulie, familia imperială a primit ultima slujbă bisericească, iar trei zile mai târziu, pe 17 iulie 1918, dimineața-devreme, întreaga familie imperială a fost asasinată în subsolul casei Ipatiev.

Câțiva ani mai târziu, Lili Dehn le descria,  în memoriile sale, pe fiicele Țarului: «Marile Ducese au ieșit brusc din copilărie și-au devenit “fete în floare”. Toate sunt frumoase, dar fiecare în alt mod, dar toate foarte frumoase. Nu-mi pot imagina ce ființe inumane ar putea ucide aceste făpturi fără apărare din acea casă a morții de la Ekaterinbourg. Frumusețea și blândețea ar fi trebuit să pledeze în favoarea salvării lor, dar dacă a fost ca ele astăzi să nu mai fie niciun alt  epitaf nu ar fi mai potrivit decât aceste cuvinte nemuritoare: “agreabile și frumoase în viață, inseparabile la moarte”».

Marile Ducese în 1914. De  la stânga la  dreapta: Maria, Anastasia, Tatiana  și Olga

Traducere și adaptare după: Ultimii RomanoviMarile Ducese.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Noblețea simplității – Fiicele Țarului

Scris de pe septembrie 10, 2019 în Cultură, Educaţie, Pedagogie, Revoluţie

 

Etichete: , , , ,

Arta de a sparge gheața – Une année polaire

Școala cultivă, printre altele, și curiozitatea, setea de cunoaștere. Un cineast francez și-a propus un film, fără ficțiune, dar cu vitalitatea unei fabule cinematografice: Une année polaire, care ne ajută să înțelegem un fenomen al zilelor noastre – apariția expaților. Talentat și inspirat, realizatorul încadrează povestea în tematicile actualității: mediul înconjurător, schimbările climatice și metisajul cultural. Premiat la Festivalul  de la Valenciennes, lungmetrajul lui Samuel Collardey urmărește povestea unui învățător danez pornit să lucreze într-un sat uitat de lume, din Groenlanda. Realizatorul se apropie de realitate cu sinceritate și bucurie într-un film semi-documentar, Une année polaire, pe cât de intimist, tot atât de homeric. Avem în față o producție care ne asigură, timp de o oră și jumătate, o “expatriere absolută” pentru că personajul central – un profesor – a ales ca prim post un îndepărtat cătun inuit cu doar optzeci de locuitori, aproape de Cercul Polar. Spiritul de aventură și dorința de-a cunoaște cât mai mult nu îl vor scuti, însă, de asprimea vieții, va cunoaște de-aproape duritatea băștinașilor și austeritatea întinderilor nesfârșite de gheață. Filmul capătă farmec de-ndată ce se apleacă asupra laturii antropologice, reflectând traiul de zi cu zi al inuiților, analizându-le chipurile și gesturile, detaliind practici (pescuitul de foci, cursele de sănii, confecționarea unui ham, procesiuni/înmormântări). Realitatea reproduce poezia, iar miturile sunt concretizate.

Pentru primul său loc de muncă, Anders (Anders Hvidegaard) a ales aventura și spațiile nesfârșite: a plecat să predea în Tiniteqilaaq, o așezare omenească din înghețurile Groenlandei. În acel cătun izolat de lumea civilizată, viața este aspră, mai mult decât și-ar fi putut imagina Anders. Departe de toate reprerele sale din Danemarca sa natală, va trebui să se adapteze noului mediu (mica comunitate și obiceiurile acesteia). Un larg plan panoramic ne ghidează și ne indică sensurile când pune una lângă alta imaginea unui teritoriu de-un alb imaculat și un îngust birou al unui membru recrutat de Ministerul Educației din Danemarca; aceste două imagini exprimă spiritul filmului. Liniștea tulburătoare a unei imensități înghețate și arhicunoscutele probleme ce vizează legăturile dintre ființele omenești. Anders trăise într-un colț îndepărtat al Danemarcei, iar tradiția familială îi ipunea preluarea atribuțiilor de la ferma părintească. Tânărul a avut, însă, alte opțiuni – spiritul de aventură și dorința de a cunoaște mai mult, de-a afla. În pofida tuturor tentativelor de a-l descuraja, venite dinspre tatăl său (i-a prezentat pe ienuiți drept un popor de bețivani), dar și din partea recrutorului (i-a amintit de asprimea climei), cutezătorul profesor a ales acel capăt de lume. Avea să descoperă că deși existau telefoane inteligente și rețele de socializare, cel mai bine împământenite în acele ținuturi erau tradițiile ancestrale. Cu toate că Groenlanda e legată din punct de vedere politic de Regatul Danez, eschimoșii nu manifestă nicio vagă intenție de a accepta preceptele danezilor.

Animat de intenții bune, dar și cu multe clișee preluate din “patrimoniul național”, Anders descoperă pe propria-i piele decalajele care separau cele două comunități. Ce sens poate avea discursul unui profesor în fața unei populații dintr-un teritoriu autonom, care nu vorbește aceeași limbă, și care-și trimite de bună voie copiii la vânătoare de urși sau la pescuit, în loc să frecventeze cursurile unei școli ? Acest colonizator din mileniul al III-lea se preface că nu ia seama și încearcă să treacă la forță.

Mai întâi indiferența, apoi respingerea localnicilor îl fac să priceapă că secretul integrării în acea parte de lume era adoptarea tradițiilor și a modului de viață. Doar așa ar fi putut să trăiască liniștiți laolaltă.  Există, însă, și dezamăgire. Inițial, raporturile conflictuale dintre colonizator     și localnici exprimau disprețul reciproc. Fără nicio surpriză, observăm cum fiecare parte se campează pe teritoriul său cultural (motivațiile de ordin educațional, ale junelui profesor, nu făceau pe plac nici bătrânilor, nici celor mai tineri). Decât să îndure sentimentul de inutilitate     și să sufere din pricina standardelor coborâte, Anders acceptă să asiste, mai întâi, ca spectator la modul de viață al inuiților. Rolul scenariului (realizat de Samuel Collardey în colaborare cu Catherine Paillé) este determinant pentru că în toate punctele ce țin mai mult de documentar înflorește o mică povestioară/ficțiune. Realizatorul își dovedește măiestria dozând seriozitatea și umorul și inserând și-o mare doză de sensibilitate. Bunăoară, povestea merge direct la inima spectatorului, mai ales prin autenticitate. Actorii, toți amatori, primesc să intre în jocul cu camera de filmare și sporesc nota de simpatie, mai ales că legăturile pe care le stabilesc cu eroul principal sunt sincere. Se desprinde, astfel, și-o oarecare notă de complicitate cu spectatorul. Efectul de real, autentic, vine și din faptul că schema narativă e sublimată pentru a pune în evidență sinceritatea. Fiul unor fermieri danezi va fi, încet-încet, cucerit de farmecul unei culturi inedite. Motivul exilului voluntar pare să devină, aici, surmontarea propriei ignoranțe. Anders va încerca să se adapteze la noul său mediu, pas cu pas, etapă cu etapă, fără ca nimic să fie evidențiat drept un motiv de apropiere.

Cronica acestei aventuri se termină odată cu sfârșitul iernii polare și cu sosirea dezghețului, ca  un deznodâmânt liniștitor. Din această aventură, pe un teritoriu neexplorat, rămâne o călătorie luminoasă care spune mai mult decât pare despre modul în care patrimoniul cultural și familial formează relația noastră cu ceilalți. Experiența (personală) îl duce spre progresul interior, iar acel “an polar” îi aduce propriul “dezgheț”.Une année polaire devine o  docu-ficțiune delicată, în inima naturii somptuoase, dar înghețate, surprinzând universalitatea raporturilor dintre oameni. Pelicula  exprimă o dragoste care zboară peste pustiu, undeva între melancolie și alb.

Une année polaire

Regia: Samuel Collardey
Scenariul: Catherine Paillé, Samuel Collardey
Imaginea: Samuel Collardey, Charles Wilhelem, Benoît Jolivet
Sunetul: Vincent Verdoux, Valérie Deloof, Julien Roig
Montajul: Julien Lacheray
Muzica: Erwann Chandon
Distribuția: Anders Hvidegaard, Asser Boassen, Thomasine Jonathansen, Gert Jonathansen, Julius B. Nielsen, Tobias Ignatiussen și locuitorii din Tiniteqilaaq (Groenlanda)
Durata: 1h34

 

Articol apărut în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Arta de a sparge gheața – Une année polaire

Scris de pe iulie 4, 2019 în Cinema, Film, Pedagogie

 

Etichete: , , , , ,

‘In memoriam’ Marcela Peneș

‘In memoriam’ Marcela Peneș – Click aici!

Marcela Peneș

 

Etichete: , , ,

Vânătorul vânat – „The Hunt”/„Jagten” (dramă psihologică)

Sunt copiii capabili de minciună, în mod deliberat? Mai suntem siguri că numai un copil poate striga “Regele este gol”, ca-n povestea nordicului Andersen? Cam aceasta ar fi fost problema din cazul Outreau (“Outreau affair“) – punct de plecare pentru filmul Jagten/ The Hunt (2012).

În pelicula semnată de Thomas Vinterberg, vânătoarea de vrăjitoare vizează, de această dată, un bărbat, devenit sursa tuturor suspiciunilor, după anumite declaraţii ale unei copiliţe, la fel ca şi în cazul copiilor din Salem. Regizorul danez pune în prim-plan o întreagă dezbatere despre moralitatea locuitorilor “onorabili” ai unui orăşel. Aici, sunt confruntate minciuna şi calomnia, prietenia şi ostracizarea, esenţele şi aparenţele. Cineastul danez a redactat, dimpreună cu Lars von Trier, Dogma 95 (acel tip de cinema realizat cu o cameră “de mână”, lumină naturală şi fără muzică). După aceste reguli stricte, a realizat Idioten şi Festen, cel de pe urmă i-a adus Premiul Juriului la Cannes (1998).

”The Hunt” Theatrical release Poster © Magnolia Pictures

Pedofilia, un tabu al lumii contemporane, conduce la reacţii ce ar putea “sacraliza” copilul. De aceea, când o fetiţă – o potenţială “victimă”- acuză, obiectivitatea “onorabililor” scade vertiginos. Thomas Vinterberg se ia la trântă cu această problematică, inversând oarecum dispozitivele, faţă de precedenta (sa) peliculă, Festen. Dacă în cazul lui Festen, se ajungea la demontarea mecanismului tăcerii faţă de incest (ruşine, presiunea familiei pentru ascunderea ruşinii/crimei), actuala peliculă demontează «mecanismul zvonului», care se poate împrăştia ca o epidemie. The Hunt, de o virilitate intensă, este o anti-teză pentru Festen. Filmul încearcă să demonstreze că slăbiciunea omenească poate să producă un dezastru.

Într-un mediu rural, încărcat cu vechi tradiţii sănătoase, Lucas îşi duce viaţa destul de liniştit după un divorţ dificil. Aflat la vârsta deplinei maturităţi (40 de ani), îşi reclădeşte viaţa – are o nouă iubită, o nouă slujbă (la o grădiniţă) şi vrea să şi-l apropie mai mult pe Markus, fiul său adolescent. Lucas îşi petrece weekend-urile la vânătoare, în compania amicilor săi, cu care petrece apoi seri scăldate în alcool şi cântece de cârciumă. Dimineţile sunt întâmpinate în calmul lacurilor brumate, din pădurile reci şi întunecate. La serviciu, se apropie de Klara (Annika Wedderkropp), fiica unui prieten. Copila părea destabilizată din pricina disputelor dintre părinţii ei. Klara idealizează relaţia cu Lucas, în vreme ce acesta o îndepărtează uşor, simţind că micuţa transfera asupra lui dragostea parentală ce-i lipsea atât de mult. Dar, ca şi Briony din filmul Atonement, Klara minte ca să se răzbune din pricina respingerii. Cu  o viclenie precoce, micuţa cu chip angelic afişează un amestec de furie şi de confuzie ce induce nelinişte. Ea amplifică temerile unor adulţi (Directoarea grădiniţei susţine “Eu cred copiii. Ei nu mint”) şi astfel, modifică radical viaţa lui Lucas.

Mads Mikkelsen © Magnolia Pictures

O neînsemnată remarcă, acea minciună “întâmplătoare” a Klarei îi blochează traiul bietului educator. Luminile de Crăciun se aprind, iar minciuna se răspândeşte cu viteza unui virus gripal. Stupoarea şi neîncrederea iau amploare, “bulgărele” se rostogoleşte, iar comunitatea intră într-o isterie colectivă. Lucas este forţat, în felul acesta, să se lupte pentru a-şi salva demnitatea şi chiar viaţa.

Regizorul danez a redat, prin versiunea cinematografică întrupată de actorul-fetiş Mads Mikkelsen, prototipul său de “bărbat scandinav modern”. Cei doi artişti au conlucrat, cu succes, pentru a realiza acest tip de personaj – omul modest confruntat cu calomnia. Cu o mare abilitate, Thomas Vinterberg îşi aruncă spectatorul într-un coşmar progresiv. Acţiunea desprinsă de la rubrica “Fapt divers” a jurnalelor demască “versatilitatea” opiniei publice. Odată injectat răul (acuzaţiile Klarei), nu poate fi lesne oprit. Cuvântul micuţei deţine puterea, comunitatea este bulversată, iar corpul profesoral îl acuză. Actorul Mads Mikkelsen (recunoscut pe plan mondial graţie “răului” din Casino Royale) este argumentul solid al filmului. Îşi compune cu minuţiozitate rolul şi expune, în faţa spectatorilor, naufragiul social al unui om ce părea integrat. Adevărul, evident în ochii lui Lucas, nu mai are nicio valoare. În opoziţie cu el, se află comunitatea – locuitorii orăşelului – opaci şi obtuzi, reuniţi într-o caricatură vie a “stâlpilor societăţii”.

Mads Mikkelsen & Lasse Fogelstrøm © Magnolia Pictures

The Hunt este un film eficient, în stilul thriller-melo american, o adevărată “encefalogramă” cinematografică a burgheziei (de tip social-democrat) daneze. Se pare că, şi în civilizata lume rece scandinavă, viaţa personală se poate prăbuşi precum un dulap de tip Ikea, asamblat la repezeală.

Mads Mikkelsen & Lasse Fogelstrøm © Magnolia Pictures

Totodată, cineastul danez invită, în acest fel, la reflecţie în raport cu includerea copiilor în rândul victimelor, atunci când este vorba despre “isterii colective”.

Regia: Thomas Vinterberg. Scenariul: Tobias Lindholm, Thomas Vinterberg. Operator: Charlotte Bruus Christensen. Producător: Sisse Graum Jorgensen, Morten Kaufmann, Thomas Vinterberg. Editor: Janus Billeskov Jansen, Anne Osterud

Distribuţie: Mads Mikkelsen (Lucas), Thomas Bo Larsen (Theo), Lasse Fogelstrom (Marcus). Annika Wedderkopp (Klara), Alexandra Rapaport (Nadja), Anne Louise Hassing (Agnes), Lars Ranthe Stunts (Bruun), Susse Wold (Grethe).

Palmares: o nominalizare BAFTA, trei premii şi o nominalizare Cannes, un premiu şi patru nominalizări Academia Europeana de Film

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Vânătorul vânat – „The Hunt”/„Jagten” (dramă psihologică)

Scris de pe mai 19, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete:

Stereotipurile în emisiunile de televiziune

Filmul, televiziunea, ca şi alte canale de comunicare, răspund unei mari nevoi în viaţa individului – divertismentul, “şansa” de a evada după o zi de lucru, ieftin şi la îndemână.
Dintre toate formele de relaxare, se pare că una dintre cele mai uşoare şi mai ieftine moduri alese pentru destindere poate fi o emisiune de televiziune. Aici, individul poate găsi spectacole de divertisment amuzante, uşor de urmărit. Oamenii merg la film pentru modalităţile variate în care filmele exprimă experienţele din viaţa de zi cu zi şi ca o modalitate de a evita şi de a amâna presiunea cotidianului. Printre operele de divertisment cu cea mai mare audienţă se numără şi serialelele de televiziune. Acest gen de televiziune, realizat după “reţetă”, face ca telespectatorul să-şi dorească să urmărească cu emoţie episoade întregi. Fie că sunt din categoria “soap-opera”/”telenovelă”, sau “sitcom”, aceste producţii au la bază stereotipul.
Stereotipul reflectă o atitudine, o opinie, o judecată simplificată şi, în extremis, o judecată eronată. Pentru că majoritatea emisiunilor de televiziune sunt relativ scurte, în jur de 30 de minute, scenariştii şi producătorii recurg adesea la stereotipuri pentru a fixa personajele cât mai repede cu putinţă. Acestea se îmbracă şi se comportă într-o manieră care le permite telespectatorilor să le identifice imediat, fără un mare efort de gândire.
Stereotipul sexual. Dacă analizăm majoritatea producţiilor de televiziune difuzate de posturile româneşti, imaginile bărbaţilor şi ale femeilor sunt cuprinse într-o matrice uşor de decriptat: tinerele şi femeile sunt adesea timide, emotive, incapabile să-şi rezolve problemele; ele sunt interesate de intrigi amoroase, de felul în care arată şi de decorarea locuinţei.Femeile “rele” sunt femeile sexy sau seducătoare. Femeile “bune” nu prea există. Tinerii şi bărbaţii sunt întreprinzători, îşi deschid afaceri, sunt bine informaţi, independenţi şi îşi rezolvă problemele ei înşişi. Imagini-şablon cu bărbaţi şi femei întâlnim şi în clipurile publicitare; acestea ne pot afecta, uneori grav, percepţia pe care o avem despre propria fizicalitate. Multe femei, îndeosebi din rândul celor tinere, s-au îmbolnăvit de bulimie sau de anorexie încercând să arate precum manechinele din imaginile-reclamă.
Stereotipul etnic. La o simplă privire asupra producţiilor de televizune importate(mai ales din America Latină şi SUA) şi difuzate în România, actorii aparţinând minorităţii evidente joacă în rolurile auxiliare, în timp ce actorii albi deţin rolurile principale. Aceştia din urmă iau deciziile şi ocupă poziţiile de putere în scenariul respectiv. În schimb, la nivelul execuţiei deciziilor, se insistă pe un “amestec” egal între minoritari şi albi.

Stereotipuri
Stereotipul social şi economic. Muncitorii, oamenii cu venituri modeste, care sunt majoritari în orice societate, sunt foarte rar reprezentaţi la televiziune ca personaje importante şi nuanţate. Cel mai adesea, personajele serialelor şi telenovelelor ocupă funcţii de lideri şi se bucură de venituri peste medie. De foarte multe ori, vedem personaje care nu se duc la serviciu, care nu-şi fac probleme că nu au din ce să trăiască. Este şi aceasta o modalitate de a proiecta imaginea unei societăţi idilice, în care necesităţile de bază, conform piramidei lui Maslow, au fost rezolvate. Atunci când apar personaje sărace, de regulă personaje secundare, ele sunt prezentate într-o manieră mai degrabă didacticistă pentru cei mulţi (se poate spune chiar ca un avertisment pentru cei mulţi): aşa ajung cei care nu respectă regulile societăţii.
Copiii în emisiunile de televiziune. Copiii sunt prezentaţi la televiziune adesea ca nişte mici adulţi. Dacă amintim doar emisiunea “Copiii spun lucruri trăznite” de la postul Prima TV, vom constata cabotinismul precoce al copiilor, rolul lor esenţial fiind acela de a suscita râsete. La cealaltă extremă, se află copiii, victime ale drogurilor şi alcoolului. Vedem din ce în ce mai rar emisiuni cu copii echilibraţi, îmbrăcaţi normal bucurându-se de copilărie.
Stereotipul familiei. Familiile care populează majoritatea producţiilor de import difuzate de posturile româneşti de televiziune se înscriu, de asemenea, într-o reţetă simplă: mama, tata şi doi copii, eventual şi un câine. Stereotipul sugerează familia ideală.
Violenţa pe micul şi marele ecran. Violenţa generează, de obicei, imagini spectaculoase şi din acest motiv este prezentă în filme, mai ales în cele poliţiste, de acţiune, de război şi în programele de ştiri.”Bombardat constant cu asemenea clişee, telespectatorul a ajuns la un moment dat să nu mai reacţioneze firesc. Iată de ce, la scena cutremurătoare a torturării dintr-un film de mare sobrietate şi forţă emoţională ca La battaglia di Algeri
(Bătălia pentru Alger, Gilo Pontecorvo, 1966): privind spasmele patriotului torturat, unii telespectatori au izbucnit în râs.”(Manuela Cernat, pag.311)
Studiile mai vechi şi mai recente despre violenţă, efectuate de cercetătorii americani asupra a zeci de mii de copii, selecţionaţi din cele mai diverse medii sociale, “au relevat o impresionantă concordanţă între numărul de spectacole violente urmărite pe micul ecran sau pe marele ecran şi agresivitatea comportamentală a subiecţilor investigaţi.” (Manuela Cernat, p.310)
Pentru a-i proteja pe minori, CNA a impus restricţii asupra orelor de difuzare a acestor producţii, iar televiziunile au fost obligate să marcheze vizibil, pe ecran, vârsta minimă a celor care pot viziona filmele respective.
Desigur că aceste măsuri nu pot fi eficiente fără sprijinul familiei, al părinţilor, în mod special. Violenţa pe micul ecran ar putea scădea semnificativ odată cu creşterea numărului de producţii audiovizuale româneşti adecvate vârstei celor cărora le sunt destinate. Din păcate, acest fapt nu este previzibil într-un viitor apropiat, din cauza argumentului finaciar care primează şi aici.

Repere bibliografice:
• Manuela Cernat Gheorghiu, Filmul şi armele, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983

Articol publicat în revista Comper

 
 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web