RSS

Arhive pe categorii: Personal

Nouă

(Din scrinul cu amintiri – ep.3)

Timpul nu are nicio măsură. Un an nu contează; zece ani nu (mai) înseamnă nimic. Să nu socoteşti, ci să creşti precum arborele pe care seva nu-l grăbeşte, care rezistă marilor vânturi ale primăverii fără să-i fie teamă că vara ar putea să nu mai vină. Aşa îmi spunea unul dintre bunici. Vara vine, zicea el, dar nu vine decât pentru cei care ştiu să aştepte ca şi când ar avea eternitatea în faţa lor.

(Re) Învăţ asta în fiecare zi, cu preţul suferinţelor pe care ar trebui să le binecuvântez. Şi reînvăţ din lecţia lui Octavian Paler: ” Să aștepți oricât. Să aștepți orice. Să nu-ți amintești, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăiești în prezent.” (Viaţa pe un peron, 1981)

Viaţa este acea izvorâre de fapte, de gânduri şi de simţiri peste care te îmbrânceşte etern nu-ştiu-ce. Aşa se face că anumite tonuri din nouă ianuarie se pot înfrăţi au unele dintr-un  nouă iulie de mult apus. Dogoarea sevei geruite coincide cu cea a sevelor coapte şi naşte dileme. Astfel, dacă nimeni nu mă întreabă ce este timpul, ştiu ce este, dar dacă vreau să-i explic cuiva care mă întreabă, nu mai ştiu.

 Felicitarea de 9 iulie

“În lumea fast-food-ului, (…), trăind multiplu şi difuz realitatea unui timp care nu-ţi aparţine, neuitând bogăţia jocului, refuzând ridicolul disperării, uneori producând confuzii, alteori, temeri; iscând involuntar judecata tuturor,  din dorinţa de a nu-ţi trăda sufletul, avându-i pe toţi şi neavând pe nimeni, neobosind să te opui atunci când timpul trece fără să-ţi ceară voie şi peste acest prag, îl vei aştepta a „n”-a oară pe Moş Crăciun.

Şi, nu ştiu de ce, deşi te-ai născut prima, eşti cea mai mică dintre noi.

                                                                                        Fetele: G. M. G.

                                                                                              9 iulie ****, București “

Vânturi albe, vânturi noi se dezleagă din crucea anotimpurilor şi se rostogolesc peste obraz. Cu reevaluări  de năzuire şi împliniri, cu redesoperiri de sine, printre viforele iernilor, ostenind uneori printre atâtea nădejdi risipite, cu sufletul hălăduind prin livezile copilăriei, am lăsat în urmă (încă) o iarnă de aşteptări neterminate şi am intrat într-una nouă.

 

Etichete: , , , ,

Oracolul și amintirile

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin…

Prin evantaiul de culori ale verii, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc. Numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului – obişnuit să raporteze totul la fila de calendar -, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj. S-au copt cireşele şi se aude: “A venit vacanţa cu trenu’ din Franţa!”

Este o vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin. Memoria scoate fotografic, din adâncul depozitelor nevăzute, neînchegate, stări şi forme de viaţă reală. După ce ultimele ecouri, cu iz de romanţă, ale unui apus de vremi se vor fi stins în orizontul tot mai îndepărtat al clipei devenite trecut – adică amintire -, memoria afectivă mi-a scos, din scrinul cu amintiri, o pagină din Oracolul de la începutul adolescenţei mele.

La întrebarea “Ce este un prieten?”, Zenon (Stoicul) ar fi răspuns: “Un alt tu însuţi.” Adeseori, prietena mea, Gabrielle, mi-a luminat zilele cu bucuriile înţelepciunii şi solidarităţii discrete. Iată ce completase, la acea vreme, pe pagina pe care scria: “Stop! Pagina mea“.

Paiaţa

Am găsit-o acum câteva luni, poate acum un an – o “paiaţă”.

“Paiaţa” mea are ochi albaştri şi părul auriu, bogat. O cheamă Madeleine şi râde mereu cu râsul ei ca o maşină de scârţâit.

Râsul ei umple totul în jur de viaţă şi de veselie. Râsul Madeleinei este un râs de copil, totuşi descopăr uneori, cu părere de rău, că Made – “paiaţa mea” – nu mai este chiar un copil. Şi, cu toate acestea, m-am îndrăgostit de ea şi de chipul ei ce cuprinde tot ce poate fi mai simpatic pe lume. Glasul ei este un glas de “paiaţă”, care te umple de veselie chiar şi atunci când, supărată, îţi trânteşte un repezit, dar deloc ameninţător,”Du-te la naiba!”.

Madeleine este “paiaţa” vie care râde mereu, care merge cu paşi mici şi sprinteni de păpuşă, care roade cu dinţi de şoricel toate sacoşele din plastic şi pe care îţi vine să o săruţi când îţi cântă cu cel mai sincer şi mai copilăresc glas şi cu cea mai jucăuşă licărire de scântei în privire: “Cel mai bine e de mine / Că am cizme din cauciuc.” Negreşit, Madeleine este cea mai zglobie “paiaţă” din toate paiaţele lumii, iar eu sunt cea mai norocoasă “fetiţă cu fundiţe” pentru că Made este, câteodată, “paiaţa mea”.

Gabrielle A.

Acum, când copilul din sufletul meu se ascunde în pădurea unor ani trecuţi, optez pentru o şi mai bună înţelegere a simpaticei “paiaţe”.

paiata

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Mădălina Dumitrache, teatrologul cu păr arămiu, ne aduce cronica filmului

Mădălina Dumitrache

Mădălina Dumitrache este cronicar de filme și jurnalist cultural. Este licenţiată în Pedagogie, la Universitatea București dar și în Teatrologie-Filmologie la U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, din capitală. Pentru cei care nu o cunosc pe Mădălina Dumitrache, ea este fata cu păr arămiu și vise din alte lumi, care ne aduce filmul și cronica lui, plimbându-ne preț de câteva clipe și mai multe impresii sub cupola timpurilor cu miros de mosc, dantelării, calești și boemitate.

 

Mădălina Dumitrache vine din Bucureștiul anilor ’70

Mădălina ne spune că vrea să creadă, să spere, că este un om care nu și-a pierdut (încă) legătura cu copilăria; pe care se străduiește să o păstreze aproape. S-a născut, într-o lungă vară fierbinte, în Bucureștiul anilor ’70, într-o familie de cadre didactice.

Cu timpul, a înțeles că nu acumulările materiale sau „gena socială” o definesc. A urmat o rută profesională în acord cu „învățăturile de-acasă”: profesoratul în învățământul preuniversitar, dar și analiza specializată (cronici)/jurnalismul cultural.

Rezumând una dintre cele mai frumoase perioade din viața sa, pentru Mădălina copilăria rămâne „vârsta de aur”. Se întâmplă – deseori – ca, asaltată fără încetare de probleme diverse, să simtă nevoia unui adăpost. Atunci, o singură cale îi mai rămâne pentru a învinge presiuni, slăbiciuni, renunţări: întoarcerea în copilărie.

Paradoxul nostalgiilor mele târzii devine – întotdeauna –  ultimul „adăpost” pe care mi-l permit, fiindcă acesta se află într-un teritoriu privilegiat al fiinţei mele. Figura solară a copilăriei mele a fost tatăl meu, ființa care mi-a arătat o altă dimensiune a vieții: lumea cărților. Și tot alături de tata am pășit în primele săli de lectură din bibliotecile bucureștene (favorita mea de atunci fiind Biblioteca Centrală de Stat, care avea sediul pe strada Ion Ghica), în primele săli de spectacol (Teatrul Lucia-Sturdza Bulandra intră tot în zona „Bucureștiului meu magic” din „harta mea personală”), dar și în sălile de cinematograf (în perioada copilăriei mergeam, cu regularitate, la Cinema Favorit din cartierul în care locuiam, Drumul Taberei, dar și în cele din zona Bulevardului Elisabeta, fostul „Bulevard 6 Martie”). Bunăoară, de la tatăl meu, am înțeles că suntem bogați sufletește pe cât de intense în trăiri ne sunt amintirile; calitățile pe care am învățat de la el să le prețuiesc sunt: absenţa ostentaţiei/aroganţei, echilibrul, proporţia, detaşarea și seninătatea.

Între două iubiri – teatrul și educația

Într-adevăr, specializările mele (atât pedagogia, cât și ramurile filologiei) interferează, ba chiar se completează. În cariera didactică, adesea, mă simt profesorul „actor-regizor” (dublat de competențe ce vizează creativitatea, adesea și improvizația), fiindcă publicul meu este foare pretențios și greu de păcălit. La fel de bine, evaluările (riguroase) îmi conferă mai multă lejeritate în actul de analiză din sfera artelor (teatru, film, literatură). Pe astfel de teritorii, înveți că adevărata eleganță a spiritului devine suma dintre calm, detaşare, echilibru, umanitate, dialog, polemică, bunăvoinţă, profunzime, toleranţă, dar și rigoare sau temeinice.

De multe ori, Mădălina constată că cele două iubiri ale sale prezintă atât confluențe, cât și complementaritate, granițele devenind fragile. (Auto)definindu-se ca o persoană de tip analitic, dar sensibilă la emoția estetică, identifică – în cele două dimensiuni ale existenței sale – atât continuități, similarități, cât și deosebiri, ivite, desigur, din particularitățile specifice. Amândouă îi dau posibiltatea manifestării evidente, netrucate.

Întotdeauna, am crezut că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o „nouă alianţă”: aceea a materialismului şi a intelectului. Într-o rapidă concluzie, aș putea afirma că analiza (judecățile axiologice) și emoția se regăsesc, la mine, într-o adevărată coincidentia oppositorum. Ceva mai departe de acel gen de definiții rigide, teatrologul se poate rezuma la aceste ipostaze: managerul, consultantul artistic, jurnalistul teatral.

Concret, absolventul acestei specializări trebuie să fie o persoană riguroasă, „releul” dintre specialist (regizor, actor, scenarist, scenograf – echipa de tehnicieni) și publicul larg. În cazul analistului/cronicarului, trebuie să formuleze opinii (pe baza unor judecăți estetice) și să le facă accesibile consumatorilor de artă teatrală.

În triada regizor-cronicar-public(uri), criticul/analistul este cel care trebuie să transfere viziunea unui artist, de pe scenă, către publicul larg, prin intermediul unor informații specializate adunate într-un text (cronica de spectacol).

 

Fata cu păr ruginiu, din alte timpuri, care ne aduce filmele bune

Mai întâi de toate, reverențe în fața unei astfel de complimentări – mă simt măgulită și trebuie să mărturisesc: (și) bucuroasă. Spun asta pentru că alăturarea pe care ai făcut-o (retro și cinema) pare o subtilitate care, astăzi, oamenilor moderni – le scapă din ce în ce mai des. Prin ignoranţă, delăsarea sau presiunile impuse din media, omul poate fi deposedat de reperele de odinioară: feminitate, emoție și judecata de valoare. Din punctul meu de vedere, astăzi, trăim într-o epocă a femeii active, virilizate, independente şi a bărbatului-obiect, efeminat, obosit şi nesigur.

Departe de a contesta rolul activ al femeii din lumea actuală, Mădălina Dumitrache pledează, totuși, pentru un comportament adecvat. Și exemplifică.

I-ar plăcea un astfel de tipar: în tinereţe, femeia să fie fragilă, delicată, dar şi ageră şi „periculoasă ca o pisică”. Să ştie, apoi, ca o leoaică, să conducă o casă plină de copii, iar la maturitate să fie inteligentă şi să aibă umor.

Ca să aduc „tușa” necesară din cinema (comediile romantice), aș mai adăuga ceva: lângă ea, ar trebui să stea un bărbat genul „însurat până la măduvă” (neapărat tată de familie scandalizat de ideea de adulter). Trebuie să fie genul cavaler, cu o masculinitate rafinată, „nemuritor şi rece”, care preferă femeile rezervate.

 

A scris o carte care este singura de această natură

Volumul „Melodrama. O interpretare socio-culturală” s-a născut în perioada studiilor sale doctorale și urmărește evoluția unei subspecii a genului dramatic de la origini până în prezent.

Cu alte cuvinte, melodrama – ivită în zorii democratizării artelor – se regăsește, astăzi, în cinema, televiziune și viața de zi cu zi. O specie „bastardă” din literatura dramatică a devenit „străbunica telenovelelor” care-au invadat micile ecrane, dar o regăsim și în acele emisiuni T.V. (Surprize-surprize, Caravana dragostei, Din dragoste ș.a.m.d.) care exploatează emoțiile primare (exteriorizate prin plâns). Filonul melodramatic se regăsește în multe dintre activitățile cotidiene și e, adesea, surprins și la Știri (celebrele jurnale care mizează pe senzaționalul ieftin). Prin acest studiu, am încercat să prezint atât geneza, cât și alternative: arta pentru elite, departe de zona comercialului, nevoia de rafinare a gustului.

Nu pot să nu fiu de acord cu Mădălina când subliniază nevoia de mai multă informație culturală aplicată. De ce să nu existe educație estetică în școli? De ce să nu existe și emisiuni culturale difuzate la ore de mare audiență, în locul acestui melodramatic grotesc?

Deoarece asistăm și remarcăm cu toții anumite schimbări în ceea ce privește lumea teatrului, fiind parcă nostalgici după teatrul vechi așa cum îl știm noi, am vrut să aflu despre cum este Teatrul și cum stăm noi ca națiune în acest aspect.

 

Teatrul și publicul între ce este și ce ar trebui să fie

Discuția e amplă în domeniul teatrului, de aceea, Mădălina se rezumă la a puncta bucuria și speranța că această formă artistică încă rezistă. În epoca informatizării, când veştile despre un eveniment nu mai vin la încheierea lui, ci sunt relatate în timp ce sunt trăite (live), riscăm să pierdem frumusețea clipei, atrage atenția teatrologul Mădălina Dumitrache.

Există reprezentații pentru fiecare segment de public (în funcție de vârstă, fond cultural și aspirații). În repertoriul teatrelor bucureștene, găsim o mare diversitate, dar și o tendință către izolare a spectacolelor din zona „de experiment”. Cu alte cuvinte, publicul alege comedia sau genul facil în defavoarea celor care încearcă altfel de lecturi regizorale.

Apoi, pentru că eu am o durere în ce privește calitatea spectacolelor, a trupelor și actorilor, mi-am dorit să aflu și de ce publicul acceptă să se coboare ștacheta, știind că el poate și ar trebui educat să dorească mai mult, mai de calitate, scenete care să ne atingă coarda sensibilă și să ne marcheze plăcut.

Mai întâi de toate, ar trebui operate modificări în educarea publicului. Educația (formală) poate modifica percepția asupra actului artistic și se poate face de jos în sus. Un spectator care are un fond cultural riguros și o minte antrenată (fie și prin studii tehnice) poate opera cu analogii și poate înțelege și descifra mai ușor metaforele scenice, iar viziunea regizorilor ar putea ajunge mai lesne „la țintă”. La fel de bine, se poate opera și de sus în jos, adică – acel spectator care își cultivă spiritul prin vizionarea unor spectacole mai puțin „călduțe” – ajunge mai repede la substanța artistică.

Din comoditate, continuă Mădălina Dumitrache, unii spectatori sau – mai grav – cronicari refuză genul de spectacole pluridisciplinare în care lectura postmodernă mixează literatura dramatică. Există un decalaj în receptare și se simte în sălile în care sunt programate spectacole de factura celor anterior amintite. Ostilitatea publicului se simte chiar în timpul reprezentațiilor de acest gen.

Mădălina Dumitrache

În ceea ce privește artiștii, Mădălina îmi confirmă, din păcate, temerile. Mulți dintre actori, dar mai ales regizorii, fac mari concesii de dragul profitului obținut pe căi mai ușoare. Invazia comecialului a deplasat accentul de la calitate și se simte în spectacole: dicție precară, rezistență fizică redusă, tendință spre șușă, îngroșări, tușe vulgare doar din dorința de a obține adeziunea publicului.

Și totuși, spectatorul de profesie vede și partea plină a paharului. Nu aceste slăbiciuni la vedere caracterizează artiștii din lumea teatrală de astăzi:

Câtă vreme mai există tineri actori care onorează scena prin prestații de talia „marilor nume” sau directori de scenă/regizori îndrăzneți mai există speranță.

 

Gânduri de visătoare sub cupola teatrului

Mădălina rămâne o idealistă și consideră că bucuria și emoția nu pot fi confiscate de nimeni pentru nimic în lume.

Cred în puterea vindecătoare a artei și îndemn cititorii să meargă la teatru (sau la cinema). De asemenea, cred că destinul omului este să-şi dezvolte spiritualitatea printr-o continuă creaţie. Jocul completează biosfera în care se trăieşte cu o noosferă în care se gândeşte. Prin urmare, îndemn cititorii să se joace „de-a viața”, să se bucure, ca niște copii, în fața actelor valoroase de creație și să le acorde atenția cuvenită.

 

Cuvânt de încheiere

Am vorbit și am adus în fața dumneavoastră, a cititorilor mei fideli, oameni din diferite puncte cardinale ale meseriilor, artelor și culturii. Și a fost o călătorie fantastică! Dar cu Mădălina Dumitrache, am simțit cumva că îl încalec pe Atreyu și să zbor în lumea fantastică a lui Bastian din „Poveste nesfârșită”.

De ce? Deoarece dacă un lucru nu ar trebui să se sfârșească, acela este teatrul!

Teatrul, lumea aceea mare, infinită, care ne primește în săli amenajate cu rafinament, unde ne simțim ca într-un castel din povești și care ne deschide odată cu tragerea cortinelor, o lume nouă. Aceeiași poate, dar nou prezentată nouă de către un regizor talentat și niște artiști care ar trebui să poată fi oricine.

În clipa în care cortina cade, nu suntem triști, deoarece în sufletul nostru, încă se mai reia odată sceneta. Povestea capătă înțelesul nostru, iar publicul încă aplaudă. Sau doar tace, înghițindu-și emoțiile și gustând arta teatrului, care niciodată nu ar trebui să se compromită!

Și după toate acestea, fata cu păr arămiu și cu ochi sclipitori, cu imagini perfect croite și alăturate fiecărui gând de al său, pășește din lumea ei mare, senină, plină de dantele, umbrele, descalecă din caleașca aceea fermecată, deschide cartea sufletului ei și ne redă totul de la prima pagină.

Prin cronicile Mădălinei, teatrul continuă! Cortina s-a ridicat din nou! Mulțumim, Mădălina!

 

Articol publicat în revista Elita României
 
Comentarii închise la Mădălina Dumitrache, teatrologul cu păr arămiu, ne aduce cronica filmului

Scris de pe aprilie 14, 2020 în Cultură, Feminin, Personal

 

Etichete: , , , , , , , ,

Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Publicul românescu aplaudă în picioare chiar și piese de calitate mediocră. Încă nu are curajul să huiduie un spectacol. Care să fie cauza? Aflăm de la teatrologul Mădălina Dumitrache, într-un interviu în care aceasta pledează pentru actorul total, compară publicul de capitală cu cel din țară, explică ”invazia” de trupe independente și caracterizează starea teatrului românesc, azi. Mădălina Dumitrache este singurul autor român al unei cărți despre melodramă, ”Melodrama. O interpretare socio-culturală”.

madalina-dumitrache

– De ce publicul românesc are reflexul de a aplauda în picioare orice spectacol?

– Cred că e o cumsecădenie prost înțeleasă. Nu avem școala democrației, iar asta înseamna să poți sancționa un produs ratat. Cum era pe vremea când teatrul era o artă publică, când oamenii își permiteau să huiduie, ca pe vremea lui Caragiale, care a fost huiduit la premieră? Nu era un gest de răutate, ci doar o igienă necesară pentru a penaliza răul care poate veni printr-o educare greșită a publicului. Nu trebuie să transformăm sala de spectacol într-un stadion, dar nici să aplaudăm frenetic un produs mediocru.

– În străinătate, există o specializare a actorilor, pe teatru, film, comedie ori dramă. De ce avem actori „buni la toate”?

– Eu, fiind formată de școala românească, tind să îmbrățișez modelul actorului total, asta îl definește pe actor –  să aibă registrele largi, să nu fie limitat sau pus în niște răftulețe. Asta se întâmpla la începutul teatrului, când actorii erau catalogați ca „ingenua” sau „junele-prim”. Teatrul a evoluat, la fel și școala de actorie. Nu poți să pui graniță între genuri și specii, ele fac un tot unitar. Asta e măiestria unui actor,  să poată trece de la un registru la altul.

– La conducerea teatrele românești se află actori sau regizori, în străinătate sunt manageri. Care variantă vi se pare mai potrivită?

– Cred că cea mai bună combinație era în anii ’60-’70, când conducerile erau formate dintr-un regizor și un secretar literar, oameni veniți din sfera artelor – teatrologi ori filmologi – care avea cunoștințele necesare pentru alegerea repertoriului. Erau „eminenţele cenușii” care alegeau repertoriul, fiecare trupă avea spectacolul care să o pună în valoare. Dar, trăim într-o lume a consumului care și-a pus amprenta și în zona asta, de aceea se simte nevoia unui manager care să știe să vândă produsele pentru că și un spectacol e un produs, unul cultural.

– George Banu spunea că „teatrul românesc nu e pregătit pentru nou”. Așa e? –

– În general, românii acceptă cu greu noul. Ne-am sincronizat „cu retard”. E o formație tradiționalistă a românului care acceptă cu greu avangarda. Drept dovadă că noi nu am avut teatru agitatoric, teatru de stradă, musical sau cabaret.

– Cum caracterizați teatrul românesc de astăzi?

– Cum spunea Shakespeare, ”Vremurile au luat-o razna”, prin analogie și teatrul. Adică, acum sunt multe încercări necoagulate. În teatrul românesc, nu există o direcție și mai trist e că el a devenit un fel de „bolnav închipuit” aflat în criză din anii ’90. Acum există teatru pentru fiecare public, dar el nu știe direcția.

– De ce credeți că se preferă spectacolele independete?

-Numărul de teatre nu mai e direct proporțional cu noile generații de actori și regizori, care au crescut în progresie geometrică, nemaipunând la socoteală și promoțiile școlilor particulare.

– Este o diferență calitativă între teatrele de stat și cele independente?

– Valoarea este intrinsecă și nu cred că ține de spațiu, ci de trupă. Cred că și un spectacol independent poate fi la fel de bun sau poate mai bun decât unul de la teatrele de stat.

– Există vreo diferență între aprecierea teatrului în țară, față de publicul din capitală?

– E vorba despre viața culturală din fiecare oraș. Există stereotipuri locale și un complex nedeclarat al provinciei, care nu trebuie să fie neapărat unul de inferioritate. Și asta se vede când teatrele din Ardeal vin la București cu spectacole de calitate, au un complex de superioritate afișat, ceea ce nu e rău. Cred că schimburile, prin festivaluri și turnee, sunt bine venite pentru că e vorba de școală și asta se poate învăța, iar mediul își pune amprenta. Sunt diferențe în primul rând de realizare și apoi de receptare.

Autor: Andreea Toma

Interviu publicat în cotidianul DC News

 
Comentarii închise la Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Scris de pe aprilie 12, 2020 în Cărţi, Educaţie, Personal, Portrete/Interviuri, Teatru

 

Etichete: , , ,

Ninsoare de ianuarie

Ninge iar… înalt și egal. Și mi se face dor de Esenin, ca de propria-mi copilărie. Amintirile au claritate doar în prima clipă a revenirii lor. Apoi, contururile se ondulează, se dizolvă în “umoarea” acestui sentiment în mișcare. Ninge viscolit, în rafale, ninge rostogolit peste şesurile înțepenite de ger. Vântul şopteşte o poveste, spusă nimănui. Sevele zac ferecate în rădăcini, vegetalul a intrat într-un somn adânc, crengile – dezbrăcate de frunze – trosnesc deznădăjduit, fără să mai poarte vreun freamăt.

Ninsoarea – palimpsest al memoriei, dans al monadelor, dumnezeiască lăcrimare trimisă pe pământ ca să ne spele de toate păcatele de peste an. Nisoarea – lunecare în sine, ca-ntr-o oglindă din care nu se mai poate ieși decât purificat. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, ninsoarea cheamă totdeauna la tăcere și interiorizare.

Anotimp de poveşti cu ochii înzăpeziţi de stele – iarna  – domneşte suveran. Miroase iar a cetină şi e rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Ninge cu stele albastre şi diafane lunecând pe ţurţuri. S-a mai spulberat încă un an din viaţa noastră şi ne-a lăsat în suflet gânduri şi trăiri profunde; ne-a scrijelit încă un răboj. Este Ianuarie, întâia poartă a Noului An.

Am tras cortina peste încă un an, au rămas în urmă vremelnicii fără hotar, speranţe pierdute şi dorinţe împlinite, renunţări, dar şi bucurii, deznădejdi, dar și vindecări. Cu un crâmpei de viitor răscumpărăm trecutul devenit amintire. Oare, vom putea regăsi în noi forţa de a ne bizui unii pe ceilalţi şi de a ne izbăvi – prin iubire – în anul care abia şi-a deschis porţile?

Ninge spumos şi firave speranţe, proaspete, încolţesc în zorii anului ce s-arată. Am început să mai uităm de relele ce ne-au împrejmuit şi am încercat să sperăm –  încă o dată –  că voia bună va pune oprelişte oricăror necazuri. E bine să ne cultivăm acea “resemnare” în faţa vieţii şi să acceptăm că bogăţia ei poate consta mai mult în intensitatea trăirilor decât în multitudinea întâmplărilor. Această conduită poate tămădui – uneori – nefericirile şi înfrângerile.

“Păunul face roata,
Hazardul face restul,
Iar Dumnezeu se instalează înăuntru
Şi omul îl împinge.”

(Jacques Prévert)

La mulţi ani!

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Nostalgii autumnale

Semnele toamnei dau iarăşi ocol melancoliilor noastre. Oricât de revolut şi desuet ar părea acest sentiment pentru sensibilitatea modernă, toamna rămâne, transgresând contingenţele, anotimpul nostalgiilor fără leac.

O emoţie distinctă se desprinde ca să colinde tainiţele inimii, făcând-o să vibreze într-un fel anume. Prin evantaiul de culori ale toamnei, o “revelaţie” ciudată ne-ar putea face să credem că priveliştile, spre deosebire de om, n-au vârstă. Ele nu obosesc, nu îmbătrânesc, numai ochiul nostru, aşezat mereu pe o scară a timpului, obişnuit să raporteze totul la fila de calendar, le percepe altfel. Probabil, tocmai de aceea, dacă n-am avea vârste, n-am avea nici percepţia schimbărilor din peisaj.

Vremelnicie şi nostalgii aduce toamna. Bolnavi de nostalgie, aşezăm silabe de dor pe suspinul unui cântec trist ca o despărţire. Nicicând mai mult decât în acest ceas al anului, propria noastră sensibilitate nu este mai predispusă la melancolii fără leac, reverii poetice şi aduceri-aminte. Orice treaptă a cunoaşterii e dureroasă. Toamna este exerciţiul tuturor stărilor de spirit: de la bucuria (aproape gregară) cu care dezmoştenim de rod livezile şi câmpurile până la devastarea sinelui – pustiul nu înseamnă absenţă, ci materializarea părăsirii.

Toamna, sufletul omenesc se lasă inundat subtil de sentimentalisme şi efuziuni lirice – în acord cu ritmurile secrete ale curgerii timpului. Nicicând mai mult decât acum, profund-omenescul din noi nu sesizează mai acut avatarurile înstrăinării, ale fragilităţii şi ale perisabiltăţii fiinţei umane. Miroase a toamnă şi-a nostalgii fără leac. Aroma toamnei strecoară în mine un soi de narcoză a simţurilor – mă leapăd de prezent –  şi caut un leagăn de alint în trecut.

Umblu pe aceleaşi străzi să-mi regăsesc o parte din trecut, să-mi recuprez amintirile – bezmetice şi alunecoase. Caut visările şi energiile acelei vârste la care nu credeam că voi cunoaşte vreodată înfrângerea, resemnarea sau blazarea. Şi-atunci, te învăluie o linişte împietrită, o tăcere învechită, o potolire fără resemnare în suferinţă – vezi şi apreciezi o piatră, o buturugă, un copac, o floare. Numai efemeritatea nuanţează şi delimitează- individualizând existenţele.

***

Între vremea de-afară şi vremea dinlăuntrul nostru există o concordanţă secretă, întemeiată pe un pact pe care de mult, Natura l-a încheiat cu Omul. De-atunci, ne tot amăgim cu gândul că dominăm Natura, când, de fapt, suntem “sclavii” ei.

Nostalgii-autumnaleArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Crăciunul e, în fapt, abandonare şi speranță. Sedusă de parfumul speranței care nu moare niciodată, am rescris optimistă “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe noi. Gândindu-mă că parfumul magic al acestei Sărbători ar trebui să uzurpe tristeţea (unei pierderi importante) şi nostalgia, mi-am făcut curaj și-am participat la concursul femeilor Catchy, încercând să-i smulg zeiței Tysche (Fortuna la romani) un favor. Am pus zăgazuri nostalgiilor odată cu vestea minunată: „Mădălina, ești câștigătoare!”

Wagner 6

Cea care mi-a alinat, ca un balsam, temerile a fost o delicată bijuterie de lux (colierul de la Wagner Arte). Porțelanul fin, desprins din colecția „The Garden of My Dreams”, a fost rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Cu adevărat, Decembrie a purtat freamătul speranței, căci mi-a așezat la gât bogate seve, ferecate în rădăcini poleite cu aur, chiar dacă vegetalul intrase într-un somn adânc.

Wagner 9

Deși era final de An, negrul spumos din pictură a devenit palimpsest al memoriei. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, elegantul pandantiv a devenit o lunecare în sine. Grafica spumos-ondulată a rimat, pentru mine, cu firave speranţe, proaspete, încolţite în zorii Anului ce s-arătau, amintindu-mi:„Îndrăznește, doamnă!

Wagner 3

Mulțumesc, Catchy!🎁♠️⚜️ #catchychristmaslist 2018

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Scris de pe ianuarie 31, 2019 în Personal, Poveşti

 

Etichete: , , , ,

Exerciţiu de admiraţie – Omul care schimbă destine, dr. Adrian Lungu

În vacarmul acestei lumi bulversate de sine, e bine să ne căutăm cu atenţie valorile, de aceea îmi adun cu zgârcenie „icoanele şi sfinţii” de sărbătoare pentru suflet şi gând. În fiecare conştiinţă, fiinţează oglinda memoriei. Această oglindă, cu mişcare aparent analitică, întâmplătoare, poate fi educată, organizată, aservită nevoii fiecăruia de a distinge, de a evoca momente sau individualităţi care ţi-au marcat existenţa.

Întâlnirea mea cu Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti a fost o experienţă similară cu o călătorie iniţiatică, căci acolo am descoperit că există „abisul finitudinii”. Totodată, acolo, am descoperit şi un om deosebit, unul dintre „eroii” mei preferaţi.

***

Numele se lipeşte cu uşurinţă de făptura înalt-subţire: Adrian Nicolae Lungu; combinaţie de neaoşism pur românesc, nume de împărat civilizator roman şi nume de ierarh creştin ocrotitor…

„Uniforma” verde (evergreen?!) îl identifică: medic neurochirurg la Urgenţă, dar îl şi deosebeşte de ceilalţi pentru că este „prea personal” pentru a fi înregimentat pur şi simplu… Curge pe coridoarele largi şi reci şi intră în acţiune la turaţie maximă. Adesea muşchii feţei îi sunt permanent încordaţi şi e destul de zgârcit cu vorbele. Supraspecializarea se oglindeşte în acţiune, fiind total lipsit de morga ştiinţifică, este precis, lucid şi rece, acţionând cu eficienţă în lupta crâncenă cu suferinţa. Cu certitudine, nu face parte din tagma doctorilor formalişti, cu minte plată şi blocaţi în aceleaşi norme de comportament sau scheme de gândire.

Practică medicină cu vocaţie şi asta îi dă forţă şi echilibru… Probabil anii mulţi de învăţătură şi de practică i-au dezvoltat intuiţia, cea care îl ajută în bătăliile date cu marele duşman: timpul. Reuşeşte să schimbe destine, de aici forţa, dar are şi o fragilitate şi o fineţe a căutării vizibilă. Ştie să vorbească omului matur pe care boala îl transformă într-un copil mare, acelui om care privit cu înţelegere şi toleranţă se poate recupera mult mai uşor. Privirea şi gesturile precise ale medicului pot face minuni, reduc crisparea, tensiunea, ameţeala şi amorţeala ca o pastilă magică. Aplică cu succes şi această formulă, deşi face parte din „clubul isteţilor”- medicii chirurgi. Aici, pe tărâmul chirurgiei se poate întâlni formula comportamentală a liderului de succes: flexibilitate şi rigiditate. Ştiinţa de a echilibra aceste trăsături opuse într-o coerenţă deplină nu se poate găsi în nici un manual, ţin de inspiraţie şi de talent (fibră personală), cheia stă în adecvare. Neurochirurgul este cel care „atacă” cu mişcări sigure pe un teren în care distanţele se pot aprecia în milimetri sau microni!; ia decizii pentru fiecare caz în parte. Complicaţiile îi pot încurca planul în orice secundă, de aceea uneori el poate fi vestitor de viaţă sau de moarte, dar nu dă niciodată verdicte. Este omul care ştie că există minuni şi că „fără Dumnezeu nimic nu este posibil”.

Într-o societate normală ar fi fost aşezat în câmpul referenţial, urmat (şi) de beneficii economice, dar trăieşte în ţara în care succesul are o formulă bizară, care cultivă un cult al aparenţelor. În acest „bâlci al deşertăciunilor” nu are acces la apariţii publice, căci societăţii îi convine uniformizarea şi de aceea îşi marginalizează „produsele” ieşite din comun…

Este genul de medic dedicat, care armonizează practica cu disciplina cercetării ştiinţifice. Sfaturile sale înţelepte sunt adevărate lecţii atât pentru pacienţi, cât şi pentru medicii rezidenţi pe care-i îndrumă. Spiritul celor doi „doctori fără de arginţi”, ale căror chipuri luminoase se întrezăresc pe unul dintre pereţii cabinetului său „tapetat” cu tratate şi reviste ştiinţifice de specialitate, pare să fie mereu în preajma acestui medic.

Gratitude-Energy-Medicine_

Articol publicat în revista LiterNet

 
Scrie un comentariu

Scris de pe iulie 7, 2018 în Eseu, Personal

 

Etichete: , , ,

#gratitude, 2017

Cităm la nesfârșit o sensibilă frază: „Speranța moare ultima”, dar niciodată nu ne săturăm să-i absorbim înțelesurile. Atunci când încetăm să mai sperăm, începem de fapt să murim câte puțin. Din păcate, ceasul nu-și întoarce curgerea spre izvoare nicicând și niciunde. Totuși, tot ce putrezește în jurul nostru nu este făcut să ne deprime, dimpotrivă – este o invitație a vieții să-i imităm gestul ei inițial: creația, nașterea, renașterea. Este o invitație la voie bună, la curaj, la faptă.

Iată, sosește un An Nou. Iarna camuflează singurătăți viscolite și-nchideri în sine. Dunga plumburie a zării ascunde plecări și părăsiri, nopți lungi – ca așteptarea unui tren întârziat – pe un peron de gară. Totuși, chiar și așteptarea, care uneori se lasă așa de greu consumată, înseamnă tot trecere și numărătoare inversă. Așadar, ce am mai (re)învățat în 2017?

Gratitude

Că cele mai celebre femei (validate de fabrica de vise/Hollywood) – Nicole Kidman, Meryl Streep și Julia Roberts -, în viața lor privată, nu se topesc după ținutele glamour și nici după traiul în palate, ba dimpotrivă…unele cultivă legume în grădină.

Am  mai înțeles că aparențele acestei societăți pot fi lesne decodificate și că, dincolo de zgomotul unei euforii perpetue, găsim o răceală fără margini și multă tristețe, așa cum și goana după bifarea unei generice „to do list”, aflăm (din nou!) că destinul ar trebui lăsat să-și urmeze cursul, oricât de priceput „matchmaker” ai fi. Goana după fericire poate duce la derapaje, adesea, greu de îndreptat, iar excesele rimează cu ireversibilul.

În pofida manipulărilor și mașinațiunilor, se cuvine să traverseazi reprize de introspecție și să ai puterea de-a fi sincer(ă) cu tine. Desigur, slăbiciunea omenească, în fața suferinței și-a singurătății, înclină balanța în favoarea maturității și stabilități, fără încrâncenare, așa cum generozitatea și recunoștința îmbunătățesc imunitatea.

Începutul sfârșitului de An răstălmăcește sensul destinului („Omul propune, dar Domnul dispune!) ce ne-a fost dat. De aceea,  ce n-am împlinit vom avea ocazia de a încerca să izbutim, pe cine am îndurerat (din întâmplare) vom putea să bucurăm. Cine ne-a amăgit va avea șansa să se reabiliteze. Numai clipa pierdută nu se va mai întoarce, fiindcă ea, clipa, suverana destinului, e cea care ne pierde.

Tocmai de aceea, fiindcă nimic nu-i definitiv pierdut dinainte și pentru că nimic nu se mai poate recâștiga, să reînvățăm drumul speranței. Să ne propunem mai puțin, dar să realizăm mai mult.

„Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!”

 

Etichete: , , ,

Teatrologi în anul 2000

Ce mai făceam în anul 2000 (click aici) 

 

Tony

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 16, 2017 în Personal, Teatru

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web