RSS

Arhive pe categorii: Poveşti

Minunata lume a poveștilor

Atelierul – căsuța poveștilor scrise și nescrise

Nepieritoare rămâne o frază a genialului om de știință, Albert Einstein: “Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.”

Copii, părinți, bunici –  generații întregi – au crescut cu poveștile nemuritoare: Mica Sirenă, Rățușca cea urâtă, Lebedele, Crăiasa Zăpezii și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Cităm, cu însuflețire, o sensibilă frază rostită de marele Brâncuși, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”

Mansarda Cărturești din București s-a dovedit a fi un spațiu magic în seara de 8 decembrie 2016, când acest loc ademenitor a devenit Atelierul unui scriitor contemporan – Petre Crăciun. Așadar, Cărtureștii propun aventuri intelectuale, nu comercializează produse culturale, așa cum mulți s-au obișnuit să creadă. La această provocare cordială – dinspre carte, personaje, autor și magie – au răspuns, cu promptitudine, cititori de vârsta Fetiței cu chibrituri sau de vârste apropiate, însoțiți de părinți, bunici, frați ori dascăli iubitori de povești. Întâlnirea cu un autor de literatură pentru copii și tineret ar trebui încadrată la simptomele normalității și chiar ale obligativității.

Pentru micuții sufocați, pe toate căile, de superproducții comerciale și gadgeturi, o întâlnire cu un autor “în carne și oase” este un serios punct de pornire pentru a intra pe tărâmul cunoașterii. Copilăria reprezintă cugetul neîntinat de presimţiri grele, regrete şi porniri pătimaşe, veselie nedisimulată, bucurie fără margini, dar şi privilegiul de-a zugrăvi, în culori de vis şi basm, realitatea. Principiile de viaţă, conduita şi convingerile omului matur nu sunt, la urma urmei, decât reflexul copilăriei sale. Așadar, fiind conștienți că orice basm surprinde o predispoziție pe care copilul învață să o domolească, adulții le-au mijlocit, în acea seară, o întâlnire cu valorile umane deghizate în “cărți-prietene”. Întâlnirea cu lumea fermecată a cărţii trebuie făcută sub aceleaşi auspicii sub care doreşti să-ţi regăseşti cel mai bun prieten.

Cu un aer firesc, prietenos și sfătos, autorul și-a invitat oaspeții la o călătorie printre darurile-cărți.Ținuta grafică (ilustrații de Anca Smărăndache) a minunatelor obiecte (volumele: Fetița din Floare, Basme pentru familia mea, Basme, Cu Andersen în Regatul Poveștilor) provoacă imediat un coup de foudre”, iar copiii le răsfoiesc cu nerăbdare în vreme ce ascultă glasul domol al scriitorului. Tainele sale sunt împărtășite lin, astfel, participanții au descoperit că textele propuse de Petre Crăciun se înscriu în genul basmelor culte, iar micuții au aflat, pe această cale, ceea ce la școală li se povestea despre folclor și prelucrarea acestei surse. Cu toții se gândesc, imediat, la marele Andersen, pe care îl cunosc din lectură, dar și prin mijlocirea cinematografiei (și-a industriei adiacente/gadgeturi) și rememorează pasaje din opera celebrului autor danez.

Apoi, Petre Crăciun și-a condus oaspeții prin împărăția în care Floarea Înțelepciunii este mai importantă decât Iarba Puterii. Glumele și povestirile sale țin cu sufletul la gură auditorii ce află despre lupta pe care Victoraș o duce cu Vrăjitorul Talpă-Neagră pentru a readuce Adevărul în Țara unde Minciuna se înstăpânise. Pe acest parcurs / discurs duios-moralizator, autorul prezintă personaje fantastice care schimbă anotimpurile, vorbesc cu florile și cu plantele, care trec prin Țara Vânturilor Dezlănțuite, prin Țara Oamenilor Nefericiți sau prin… Împărăția Femeilor Leneșe. Deși contextualizează, în tradiție postmodernă, autorul păstrează tradiția și, mai ales, specificul românesc.

Stilul autentic, expresiv și convingător, potențat de un strop de suspans (la turație minimă, atât cât să stârnească apetitul pentru citit) convinge publicul răsfirat printre mese, rafturi doldora de cărți și îi determină pe micuți să pornească într-o nouă aventură – aceea a căutării / identificării valorilor umane. Odată acceptată provocarea, “Ambasadorii Poveștilor” vor descoperi că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-prietene, acelea care poartă lumina mesajelor calde, întremătoare.

Seduşi de parfumul speranței, care nu moare niciodată, cititorii – mici și mari – vor rescrie optimiști “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe şi idelauri noi, mereu mai înalte, în compania cărților.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Minunata lume a poveștilor

Scris de pe mai 25, 2020 în Cultură, Cărţi, Educaţie, Poveşti

 

Etichete:

Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Povestiri pentru seri liniștite

Astăzi, literatura autohtonă pentru copii și tineret este nișată și expediată în umbra volumelor pe care editurile se grăbesc să le ia la pachet (eventual, cu vreo jucărie zâmbitoare sau un gadget) din zona etichetată imported. Sfidând aceste legi aspre ale marketingului, editura Zorio se avântă în lupta cu Balaurul comercial aducând în prim-plan autori români și eroi de pe meleagurile noastre. Cu gândul la Talismanul de safir al Elvirei Bogdan sau la parodiile după basmele autohtone, semnate de Dumitru Toma, primim o invitație din partea autoarei Anca Oprea. Așadar, printr-o parafrază de sorginte goetheană, invitația ar putea fi: “Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!”.

După răsfoirea unor pagini din scrierile delicate, grupate în volumul sugestiv intitulat Povestiri pentru seri liniștite, cu siguranță, mulți cititori vor relua zicerea cu iz de formulă magică. Strict tehnic, cele treizeci și trei de texte sunt curate, Anca Oprea cântând, cu dezinvoltură, pe toate claviaturile disponibile din registrul prozei scurte. Volumul (debut editorial) propune o voce originală, cu suflu proaspăt și viitor promițător, licărind în entuziasmul începătorului. Inteligentă și prietenoasă, proza autoarei surprinde printr-un nonconformism simpatic (ignorând, parcă, profesia de bază – aceea de profesoară de limba și literatura română), în contextul módelor și modelelor actuale (fantasy, horror sau chic pentru fetițe).

Anca Oprea, cu un aer spontan, fără mari presiuni de articulare, oferă un diptic narativ, delimitat în secțiunile pentru vârsta primei copilării (primele șaptesprezece povestiri) și pentru puberi-adolescenți (ultimele șaisprezece texte). În tehnica decupajului cotidian lucrează, meșteșugit, subtil, glumeț, dar și ironic-amar (în partea a doua), dar neagresiv, și întoarce pe dos, în fantezie à la Lewis Caroll, mănușa realității. Din universul primei copilării, decupează tipologii de fetițe (Fetița mofturoasă, Fetița care nu se bucură niciodată, Esmeralda) sau de animale prietenos-domestice (pinguinul Zoro, pisicile și cățelușii de factură Yin&Yang, antagonici dar complementari, văcuța stresată și vrăbiile însoțite de vrăbioi). Povestirile, unele – adevărate fabule postmoderne – aduc a fotografii naive, ce (sur)“prind” obiecte, lucruri, stări familiare, domestice, iar desenele (Ilustrații: Mihaela Constantinescu) întăresc acest demers.

Printre fabulele în alb-negru, se strecoară și o nuanță duios-tradiționalistă în povestirea Animalele vorbesc înainte de Crăciun.
Micii cititori sunt poftiți în universul pălăriiilor, al tacâmurilor și-al paharelor, dobândind informații despre “etichetă” sau despre istoria (neoficială a) fabricării obiectelor din zona domestică (“Paharele de vin, cu studii în străinătate, au devenit pahare de whisky (…), cele care-au învățat germana s-au transformat în halbe și s-au îngrășat de la câtă bere au băut.”) Apoi, vocea autoarei capătă inflexiuni comico-parodice, în manieră didactică, intertextualizând pe seama nurorilor, nepoților babei și-ai moșneagului – cunoscuți din lumea manualelor școlare (textele lui Ion Creangă).

Succesiunea povestirilor este graduală, iar în partea a doua, identificăm sentimente și stări ce aparțin, mai degrabă, acțiunilor menite să te scoată din zona de confort. Precum la celebrul “tată al lui Alice”/Lewis Caroll, granițele par a fi alunecoase. Cu o privire nestatornică, Anca Oprea rătăcește peste cadențele prozaice, care nu sunt defel notații cotidiene, apoi oferă teme și motive mai grave. Cadrilajele insolite (Umbra ciudată, Cleptomanii, Ceasornicul timpului sau Călătoria fără bagaje) au de-a face în fond, cu infrarealitatea, distorsionată fantezist, în acord cu vârsta cititorilor (perioada “năvălniciei”). În această secțiune, găsim o proză zglobie, lăsând parcă la întâmplare, formulele familiare ale lumii să-și facă de cap; simțul umorului se joacă de-a v-ați ascunselea cu absurdul, rezultând geometrii (atipice) de colaj. Ceea ce poate avea toată savoarea ludicului atinge zone mai sensibile (indiferența, conformismul sau defazajul de la acesta, indolența, birocrația, precaritatea statutului de imigrant/rrom, excesul de hrană ultra-procesată și trecerea ireversibilă a timpului).

Anca Oprea dovedește talent de povestitor, disponibilitatea pentru simțul umorului, în măsură să întrețină magia lecturii care camuflează tema timpului. Sub cortina serilor liniștite (fie de iarnă, fie de vară târzie), Povestiri pentru seri liniștite se înscrie în seria cărților cu adresabilitate ce poate începe cu vârsta primei vacanțe școlare și poate ajunge până la cea a bunicilor (precum cea zugrăvită, cu duioșie, pe coperta întâi, de Alina Astăluș).

Inventiv, cu o puternică tușă originală, volumul este un motiv substanțial pentru a savura tihna unor seri liniștite.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Tihnă, stai, ești atât de frumoasă!

Scris de pe mai 24, 2020 în Cultură, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: ,

Cărțile-prietene

Cum se formează cititorii activi?

“Frumusețea nu este decât promisiunea fericirii” scria Stendhal. Parafrazându-l pe clasicul francez, povestirile scrise de Petre Crăciun – reunite în volumul Povești din Țara copiilor fericiți (Editura Zorio) – dezvăluie, prin frumusețea limbii române, resorturile fericirii pentru copiii de astăzi. Experiențele cotidiene sau cele esențial-revelatorii ale unor eroi (de poveste) se îngemănează și coexistă, fără amenințarea artificialității, beneficiind, în această carte-“prietenă”, de o excelentă prezentare grafică.

Zorio

Eforturile din zona creației, dublate de programe istețe dedicate receptării, sporesc valoarea povestirilor și atractivitatea cărții. Nu poți produce/scrie dacă nu ai și o piață de desfacere, un public fidel, activ. Autorul coordonează, cu succes, activitățile editurii Zorio, promovează, cu generozitate, tineri condeieri și dialoghează activ cu cititorii creațiilor sale. Autorul și editura    au devenit, în timp, un “laborator viu”, dar și dovada reconfortantă că, în ciuda vremurilor și a crizelor de tot felul, prin pasiune, literatura stârnește interesul unui public tot mai pretențios. Așadar, Petre Crăciun se angajează într-un dialog viu, devenid propriul agent literar și propune un survol à la Nils Holgersson deasupra celor cincisprezece volume publicate.

La 3 aprilie, imediat după aniversarea Zilei Internaționale a cărții pentru copii și tineret (dată aleasă pentru a-l omagia pe unul dintre cei mai îndrăgiți autori, scriitorul danez – născut la 2 aprilie 1805 – Hans Christian Andersen) a avut loc lansarea-eveniment. Tema propusă pentru 2017 a fost îndemnul “să creștem alături de cărți”, iar scriitorul român a preluat mesajul și-a inițiat o  manifestare interesantă și atractivă, în deplin acord cu obiectivele autorilor de cărți pentru copii: descoperirea universului unic al fiecărei cărți, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor și a personalității cititorului, dar, înainte de toate, descoperirea lecturii ca o mare plăcere.

Cu suportul managerilor de la librăria Mihai Eminescu din București, autentică vitrină mediatică pentru literatura română, s-a creat un atractiv spațiu de comunicare. Publicul (în formare) – copii, tineri – este unul educat, vigilent și activ și savurează modul în care Petre Crăciun urmărește, cu minuțiozitate și onestitate, destinul fiecărui tom. Cartea, ca mijloc de educație și cultură, este fundamentală pentru dezvoltarea spiritului critic. Așadar, după o promovare decentă (afișul elegant), în a treia zi din Prier, s-au adunat mulți participanți în cocheta sală de la librăria bucureșteană. În principiu, două instanțe colaborează, cu pasiune și inteligență, pe acest teren al promovării literaturii române, în care “le savoir faire”presupune, deopotrivă, răbdare, tenacitate și diplomație a “infiltrării”.

Prin urmare, invitații au făcut cunoștință atât cu autorul, cât și cu ilustratorul cărții, Anca Smărăndache, dar au avut parte de o excelentă recenzare făcută de renumitul Alex. Ștefănescu și de o minunată rostire a unei povești în interpretarea Adrianei Ene, o storyteller de excepție. Criticul de la România literară a râs “ca    un copil mare” fericit  și-a dezvăluit celor prezenți o parte dintre calitățile scriitorului: “Petre Crăciun este unul dintre puținii autori de literatură pentru copii care a găsit tonul potrivit. Nu se exprimă pueril-peltic, nu îi maimuțărește fără grație pe cei mici (așa cum fac atâția alți autori care cultivă genul), ci scrie într-un stil voios și simpatic, cu umor, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor.”

Spiritul alexștefănescian a stârnit admirația și bucuria celor care-au asistat la etalarea lipsei unor defecte și-au înțeles că în toate volumele semnate de Petre Crăciun nu vor identifica: exces de diminutive, o inadecvare a registrului stilistic și nici nu vor da peste enunțarea emfatică a unor banalități. Charismatic, criticul literar atenționează auditorii că e nevoie să ai un spirit de observație ascuțit dacă vrei să savurezi fericirea propusă de scriitor/“arta de-a ține urechea aproape de poveștile copiilor de azi.”

Deși pare aproape imposibil să scrii literatură (autentică) pentru copii, când ai  înaintea ta o superbă tradiție care-i include pe Frații Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Lewis Carroll, Edward Lear sau James Thurber și când ești asurzit de gălăgia creată în jurul acelor “dark ladies” ale zilelor noastre, capabile să-i învețe pe ucenicii lui Harry Potter cum să devină vampiri burlești la adolescență, scriitorul român se confruntă direct cu “Zmeul Concurență” și lansează un tom proaspăt.

Autorul și-a propus (deliberat sau nu) să concureze inteligent cu motivele recurente din basme. Deși problema morală rămâne constant la suprafață, aventurile nu eșuează în tezism. Dimpotrivă, Petre Crăciun știe când să fie ironic, lasă loc pentru întâlniri neașteptate între cele unsprezece povești: Țara Copiilor Fericiți, Peștișorul de Aur și Izvorul bunătății, Stelele îmi spun povești, Zmeul nespălat pe dinți, Victoria gărgăriței de lemn, Fetița și Țara fără Culori, Împăratul-Copil, Motanul fermecat și Țara Baloanelor Colorate, Petruț și mătura vrăjitoarei, Copilul care aduce învățătura, Spiridușul care schimba poveștile. Jocul cu limbajul (sensurile secundare ale unor cuvinte, etimologii) devine un alt pretext al unui scriitor care are de spus povești cu tâlc, istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă.

Autorul cântă cu virtuozitate dezinvoltă pe toate claviaturile disponibile de la registrul de irizații “heroic fantasy” (autohtonizate) până la cele cuceritoare și pline de înțelepciune, dar deloc moralizator-didacticiste și oferă cititorilor texte alese. Acest volum confirmă ideea că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-“prietene”.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Cărțile-prietene

Scris de pe mai 23, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Trecutul ca un prolog – „Lion”

Spectatorul merge la cinematograf nu numai pentru divertisment,  pentru plăcere ori pentru a evada din cotidian, ci și ca să se “purifice”/catharsis. Este foarte posibil ca mulți dintre spectatori să-și amintească un episod din copilărie, când, la un eveniment (carnaval, spectacol), într-un concediu (plajă aglomerată) sau pur și simplu la cumpăruturi, în supermarket, să fi realizat că s-au rătăcit de părinte sau frate/soră. Pentru câteva minute, în acea mare de străini din jur, simți că ai pierdut orice contact, ești vulnerabil și speriat.

O astfel de poveste, reală, a adaptat pentru marele ecran regizorul australian Garth Davis (autor al seriei TV – Top of the Lake), amplifincând (înmiit) emoțiile în Lion: A Long Way Home. Așadar, autobiografia lui Saroo Brierley, A Long Way Home, devine odiseea emoțională împărțită între copilărie și maturitate.

Rooney Mara & Dev Patel © The Weinstein Company

Derulat precum un album foto & video, dispozitivul prezintă, treptat, experințele prin care-a trecut micul Lion, astfel încât, spectatorul să poată încerca fiecare emoție în parte. Cu o mare delicatețe și cu finețea detaliului, realizatorul surprinde mediul din care-a izvorât povestea lui Saroo, apoi ne transportă visual – pe toate căile – pe meleagurile pe care-a poposit cândva Saroo/Lion. Povestea adevărată a băiețelului indian, care-a devenit celebru este redată, în prima parte, în mod deosebit, cu ajutorul unui copil-actor pe care-l recunoști din primele treizeci de minute că ar putea nu doar să-ți atingă corzile cele mai sensibile, ci chiar să-ți frângă inima, dar deloc în stilul melodramelor à la Boolywood.

John Brierley, Sue Brierley, Saroo Brierley (Eroii din realitate)

Micuțul (nativ din Mumbai) Sunny Pawar reprezintă una dintre cele două lame ale tăișului care vor produce emoții vii în rândul privitorilor. Chipul expresiv și trupul agil reflectă perfect starea mentală a eroului din perioada în care imaginile curg, iar vorbele  rămân suspendate undeva, departe. Camera de filmare, abil manevrată de Greig Fraser îmbrățișează cadre ce provoacă, din primele minute, anxietate mixată cu uimire, într-o manieră lirică. Cealaltă parte/fațetă îi va reveni deja celebrului Dev Patel.

Saroo, băieţelul în vârstă de cinci ani, născut și crescut undeva prin zona Khandwa, va călători accidental (s-a urcat somnoros  într-un tren), îndepărtându-se de casa părintească, din nordul Indiei. Rătăcit de lângă fratele lui mai mare și total dezorientat, parcurge, fără voia sa, distanța de 1 600 km până în imensul oraş Kolkata (Calcutta). Peregrinările prin întortocheatele și insalubrele  cartiere sărace din Calcutta nu sunt ferite de pericole pentru micuțul vorbitor de hindi, străin de limba bengaleză. Totuși, instinctul  de apărare și spiritul de adaptare îl feresc de prădători (pedofili, vânători de organe, poliție) și îl îndreaptă spre un orfelinat, chiar dacă nu avea acte și nu înțelegea limba în care i se vorbea.

Aici, calitățile sale genetice deosebite atrag atenția unui cuplu australian, care-l înfiază. Cei doi soți, interpretați magistral de Nicole Kidman & David Wenham, îi vor oferi căminul pe care niciodată nu și l-ar fi visat, crescând în Hobart (Tasmania). Matur fiind, la o reuniune amicală, multiculturală, găsește un răspuns pentru negrăitele frământări (glasul sângelui, amintirile neînchegate dinaintea rătăcirii) odată cu degustarea unei specialități culinare indiene “Jalebi” (un fel de madlenă, roșiatică, proustiană). Tehnologia/Google Earth îl va putea ajuta să-și afle rădăcinile.Dotat cu un laptop, folosind  doar câteva instrumente (“patchwork paper-trail”) și cu memoria difuză, junele manager identifică locul din care plecase în acel 1986. Se face saltul în anul 2012,  când Saroo Brierley – adult, educat de soții australieni – își imaginează în mii de feluri stările de tulburare pe care le-au trăit mama (Priyanka Bose) și fratele lui mai mare, căutându-l pe el. Uimitorul Dev Patel întrupează fermecătorul tânăr copleșit de o memorie afectivă “ciuruită”, devenită un imens puzzle; deși se bucura de un trai confortabil și urma să devină managerul unui hotel din Melbourne, cele două figuri emblematice ale primei copilării îi tulbură profund viața.

Nicole Kidman, David Wenham, Rooney Mara, Dev Patel, Divian Ladwa © Long Way Home Productions

Doborât de toate valurile vieții de dinaintea adoptării, Saroo își ostoiește dorurile (flashbackurile proustiene) și caută în celălat frate (tot un indian adoptat de mic) ceea ce pierduse în acea noapte din 1986.  Regăsind, probabil, ceva din datele eroului său de la debut (Slumdog Millionaire), charismaticul Patel păstrează ceva din inocența și naivitatea copilului pierdut, aduce și aerul dulce-amarui, dar hotărât al junelui om dedicate cifrelor, din The Man Who Knew Infinity.

Dev Patel (în rolul lui Saroo Brierley) © Long Way Home Productions

Alături de cele două importante prezențe feminine, mama adoptivă /Nicole Kidman și iubita/ Rooney Mara, tânărul traversează un ocean de emoții, încercând să nu o rănească pe niciuna dintre cele două femei. Povestea cinematografică nu derapează spre melodrama ieftină, forțându-l pe Saroo să decidă între două mame. Sue, mama adoptivă, capătă – în duioasa interpretare a lui Nicole Kidman (ea însăși mamă adoptivă pentru doi copii) – aerul unei adevărate eroine, mai ales după  dureroasele mărturisiri despre viața ei privată (deși era aptă să dea naștere unui copil, faptul că tatăl ei fusese alcoolic, iar după moartea acestuia avusese o viziune, alege să îngrijească un copil năpăstuit de soartă, să îi ofere acelui suflet șanse).

Nicole Kidman, David Wenham, Keshav Jadhav © Long Way Home Productions

Alături de sensibilul, dar puternicul John (interpretat de David Wenham, din celebrul  The Lord of Rings), decide să îl adopte pe micul Saroo. Fiecare nou detaliu se înfige în mintea privitorului precum acele/markerele de pe harta lui Saroo care căuta “acul în carul cu fân”, adică un sat pierdut prin imensul “continent” indian. Să găsești membrii acelui sat printre cei aproape un miliard de locuitori părea o curată “agonie-provocată”.

Dev Patel & Priyanka Bose © Long Way Home Productions

Atât regizorul, cât și scenaristul Luke Davies păstrează dozajul cuvenit pentru a nu tulbura spectatorul cu manipulări sentimentaloide  la vedere și livrează o poveste incredibilă, dar reală, într-o formă coerentă și tulburătoare. Pelicula despre o existență dickensiană (sărăcia și abuzurile dintr-un “big-city” populat cu zeci de mii de copii ai străzii), în care un micuț crescut de o mamă analfabetă și de un frate mai mare, adoratul Guddu (Abhishek Bharate), Lion, A Long Way Home universalizează motivul “finding home”/în căutarea căminului.

Sunny Pawar (Saroo, copil) © Long Way Home Productions

Trezind numeroase controverse morale (“Cine își poate aroga titlul de părinte: cel care te-a născut sau cel care te-a crescut?”), abordând diferite atitudini de viață, în funcție de specificul cultural, cu o ușoare asimetrie structurală (partea a doua pare mult mai scurtă decât prima), având o profundă esență melodramatică, filmul aduce  rază de lumină și speranță. Lion, A Long Way Home oferă un bun prilej de reflecție și un îndemn către un ideal în viață. Post-scriptumul este un apel – în manieră mainstream – către larga audiență ce ar putea salva viețile unora dintre miile de copii pierduți anual în India.

Lion

Regia: Garth Davis
Autorul romanului adaptat: ”Saroo Brierley (Lion, A Long Way Home)”
Scenarist: Luke Davies
Imagine: Greig Fraser
Montaj: Alexandre de Franceschi
Muzică: Volker Bertelmann, Dustin O’Halloran

Distribuția

Dev Patel – Saroo Brierley
Rooney Mara – Lucy
Nicole Kidman – Sue Brierley
David Wenham – John Brierley
Pallavi Sharda – Prama
Benjamin Rigby – Waiter
Eamon Farren – Luke
Durata: 118 min

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Trecutul ca un prolog – „Lion”

Scris de pe aprilie 27, 2020 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Poveşti

 

Etichete:

Ce se-ntâmplă după epilog? – „Into the Woods”

Ce se-ntâmplă, totuși, după acel… “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”? Un posibil răspuns ar putea fi chiar adaptarea pentru ecran a musicalului Into the Woods (montat pe Broadway în 1987) de Stephen SondheimJames Lapine. Filmul  propune o nouă viziune despre ceea ce știm că reprezenta divertismentul pentru “copiii de orice vârstă”. Copii, părinți, bunici – generații întregi – au crescut cu poveștile despre Cenușăreasa, Jack și vrejul de fasole, Scufița Roșie și altele într-un proces de auto-cunoaștere pe termen lung. Laitmotivul muzical (“No One Is Alone”) este, însă, unul cu dublu mesaj. După succesul repurtat cu Frozen (2013), producătorii de la Disney au pedalat pe infuzia de realism și de ambiguitate, dar la Into the Woods, procentele par destul de ridicate.

Into the Woods (2014), realizat de Rob Marshall (Chicago, Nine), păstrează ceva din spiritul basmelor clasice, dar le mixează și le re-condiționează într-o viziune postmodernă, cu accente psihanalitico-parodice. Întreaga pleiadă de personaje – Cenușăreasa (Anna Kendrick), Scufița Roșie (Lilla Crawford), Rapunzel (Mackenzie Mauzy), Jack (Daniel Huttlestone) – devine o galerie de ființe umane aflate în schimbare. În acest imens mash-up al poveștilor, regăsim o doză din influența lui Bruno Bettelheim (care puncta necesitatea cruzimii şi chiar a terorii, în poveste,  pentru a se ajunge la catharsis), dar și prinți care cântă “Foolishness can happen in the woods” și încearcă să le seducă pe tinerele întâlnite în cale.

Lilla Crawford (Scufița Roșie) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Cineastul menține linia impusă de scenariul musicalului, apoi “întoarce foaia” și transportă personajele și privitorul într-un teritoriu ce seamănă izbitor cu lumea reală. Înfricoșătoarea imagine a lumii dezvrăjite din aceată a doua parte este locul în care gândirea magică nu mai există. Este o lume devastată de o catastrofă. Personajul negativ este soția uriașului din povestea Jack și vrejul de fasole și exprimă consecințele traumei cauzate de pierderea soțului. Lipsită de repere și devastată de suferință, ea distruge tot ce-ntâlnește în cale, producând calamități (cutremure) și nenorociri. Procesul de “trezire” este unul brusc și aproape brutal, încercând, parcă, să închidă ușa în nas copilăriei de odinioară.

Dacă în prima parte a filmului, s-a menținut atmosfera de poveste, fie și mai întunecată, în epilog, pădurea devine un spațiu aproape arid, în care mai toate viețuitoarele suferă. Pădurea a fost considerată – încă de la Shakespeare, apoi în romantism -, zona tradițională a dragostei, a delirului erotic şi a onirismului emoțional. După un prolog (prezentare a personajelor) de cincisprezece minute muzicale, eroii se vor intersecta în pădure, fiecare cu misiunea sa, angrenați fiind în diferite călătorii.

Meryl Streep & James Corden © Walt Disney Studios Motion Pictures

Antrenată în Devil Who Wears Prada să fie mereu pusă pe arțag, Meryl Streep este, aici, zgripțuroaica ce pune în mișcare toate personajele și incită spiritele. Într-un tur de forță dramatico-muzical (“Last Midnight”), ea ne demonstrează că nu toate vrăjitoarele sunt rele pe de-a-ntregul. Relațiile dintre părinți și copii sunt reflectate și prin legătura – destul de bizară – Vrăjitoare-Rapunzel (Mackenzie Mauzy). Biata fată trebuie să se rupă total de trecutul ei și să iasă din “poveste”, ieșind de sub protectoratul copleșitoarei sale mame. Brutarul (James Corden din Gulliver’s Travels) și soția sa (Emily Blunt) intră în cursa contracronometru pentru găsirea totemurilor (condurul din aur, cosița blondă, pelerina roșie și vaca cu lapte) înainte  de-a răsări luna albastră. În acest fel – înduplecând vrăjitoarea -, poate vor reuși să devină părinți.

James Corden & Emily Blunt © Walt Disney Studios Motion Pictures

În pădure, ca și în lumea noastră, orice pas greșit făcut declanșează o serie de urmări neplăcute. Toată lumea prezentată se află mereu la granița dintre bine și rău. Filmul prezintă două versiuni ale lui Făt-Frumos: unul pentru Cenușăreasa, interpretat de Chris Pine, altul pentru Rapunzel, întrupat de Billy Magnussen. Acești tipi dandy oferă o partitură savuroasă, în cheie parodică, a songului “Agony“, într-un duet comico-muzical. Durerea pricinuită de urmărirea romantică, dar neconsumată, este exprimată în torente, în jurul apelor unei cascade. La rândul ei, Cenușăreasa (talentata Anna Kendrick) este departe de supusa fată în casă din basm. De astă dată, juna – ce are o soartă grea și e sabotată de surorile vitrege – știe să-și tempereze sentimentele, dovadă fiind acel joc muzical de pe treptele palatului (“On the Steps of the Palace”). Legăturile familiale sunt analizate de ea și din perspectiva spațiului, castelul prințului fiind unul de vis pentru noua Cenușăreasă (“My father’s house was a nightmare, yours a dream“).

Anna Kendrick (Cenușăreasa) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Cele mai apropiate personaje de corespondentul original din basm rămân mama vitregă a Cenușăresei (Christine Baranski) și surorile vitrege Florinda (Tammy Blanchard) și Lucinda (Lucy Punch) – adepte ale “operațiilor estetice” ad-hoc (tăierea unui deget de la picior sau a călcâiului). O altă apariție care stârnește admirația spectatorilor este Scufița Roșie (Lilla Crawford). Aparent naiva fetiță înțelege rosturile și-și reconsideră atitudinea prin cântecul “I Know Things Now“. Driblingurile comice din dialogurile cu Lupul (admirabilul Johnny Depp) vor fi continuate de pofticioasa dolofană în partituri muzicale ce vor stârni simpatia publicului. La rândul său, seducătorul Lup provoacă spiritele cu acel “Hello, Little Girl!“. În replică, o apariție naturală –  plină de duioșie –  este cea a bietului Jack (Daniel Huttlestone), naivul care-o pierde pe Milky White și ațâță furia mamei (Tracey Ullman), dar și-a uriașei (Frances de la Tour). Portretul său întregește galeria victimelor din familiile în care relațiile nu sunt tocmai fericite, pe canavaua ticsită de vicii (infidelitate conjugală, lăcomie, lipsă de onestitate, furt). Prințul îi explică Cenușăresei infidelitatea sa (aventura cu soția brutarului): “I was raised to be charming, not sincere/Am fost crescut să fiu seducător, nu sincer” – iată semnele realului.

Chris Pine (Prințul) © Walt Disney Studios Motion Pictures

Într-o pădure fermecată, plină de copaci noduroși, ca și personalitățile eroilor, inocența stă la hotarul dintre realitate și ficțiune. Temele adunate și conjugate în acest mash-up devin un real sprijin pentru spectatorii care-și doresc să se înțeleagă mai întâi pe ei înșiși, pentru a-i putea înțelege – apoi – pe alții. Totuși, situațiile problematice nerezolvate (inclusiv moartea unor personaje), referințele sexuale implicite și imaginile tulburătoare nu devin o ofertă tocmai potrivită pentru privitorii mai puțin dispuși la introspecții. Pentru cei care pot să treacă cu vederea aceste neajunsuri, Into the Woods rămâne un divertisment de calitate, o călătorie muzicală într-o lume magică, dar nu prea departe de cea reală.

Afiș © Walt Disney Studios Motion Pictures

Into the Woods

Regizor: Rob Marshall
Scriitor: James Lapine
Scenarist: James Lapine
Producător: John DeLuca, Rob Marshall
Monteur: Wyatt Smith

Distribuţia

James Corden (Brutarul)
Emily Blunt (Soţia brutarului)
Meryl Streep (Vrăjitoarea)
Johnny Depp (Lupul)
Anna Kendrick (Cenuşăreasa)
Lilla Crawford (Scufița Roșie)
Daniel Huttlestone (Jack)
Mackenzie Mauzy (Rapunzel)
Lucy Punch (Lucinda)
Tammy Blanchard (Florinda)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Meryl Streep
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bună actriţă – musical/comedie, nominalizat: Emily Blunt
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Ce se-ntâmplă după epilog? – „Into the Woods”

Scris de pe aprilie 23, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Poveşti

 

Etichete:

Lumina e în fiecare dintre noi – „Lampio și grăuntele de lumină”

Copleşit de super-puterile unor eroi ai culturii pop (Superman, Batman, Iron Man) micului spectator din zilele noastre i se poate părea destul de bizar ca un alt fel de erou să poată ieşi cu brio din situaţii aparent dificile. Graţie unei montări originale, copiii află că perseverența şi curajul te pot scoate din încurcătură. Așadar, în paradoxala lume a secolului al XXI-lea, când tehnologia devine, uneori, barieră în calea unei comunicări reale, iar relaţiile dintre copii şi adulţi devin, parcă, mai anevoioase, harnicul colectiv al Teatrului Stela Popescu din București face o pledoarie pentru calea dialogului și-al prieteniei reale în spectacolul Lampio și grăuntele de lumină. Bulversanta lume ultra-tehnologizată creează rupturi nu doar între generații și pune în umbră potențialul real al fiecăruia, de aceea e bine să asculți îndemnuri precum cel din subtitlul spectacolului: „Poți străluci doar atunci când faci ceea ce îți place cu adevărat!”

Afișul spectacolului © Teatrul Stela Popescu, București

Textul depăşeşte zona lăudabilului din raţiuni ce ţin de mult-teoretizata încurajare a dramaturgiei româneşti şi se reclamă din clasa operelor de valoare, Victoria Pătrașcu oferind un text de-a dreptul terapeutic. Prin urmare, aflăm că eroul principal, Lampio, e un licurici care și-a pierdut lumina. Paradoxal sau nu, accidentele apar cu scopul de a-l împinge spre salvare și spre o veritabilă autocunoaștere. Bunăoară, sub îndrumarea directorului de scenă, Tony Adam, actorii propun o feerie muzicală, în care punţile de comunicare dintre speranță și deznădejde se restabilesc graţie dansului şi cântului unor „vietăți ale pădurii”. Tablourile scenice nu păcătuiesc prin aglomerarea semnelor, utilizând mai mult energia debordantă a interpreţilor şi eclerajul bine reglat.

© Teatrul Stela Popescu / Mihai Cratofil

Apelând la dans, muzică, mimă, directorul de scenă a acţionat ca un artist plastic, cu o viziune pe care a căutat să o materializeze scenic cu ajutorul corpurilor vii şi al designului luminos/light-design. Spectacolul, de la Sala Mică a Palatului Național al Copiilor, are un puternic impact vizual. Montarea devine o alternativă reală pentru copiii obişnuiţi cu lumea virtuală, 3D şi a consolelor Play Station. În cadrul scenografic realizat de Cristian Marin, actorii configurează un nou univers – «Pădurea cunoașterii și-a înțelegerii». Micii spectatori vor beneficia de o lecție specială, care nu este în curricula școlară tradițională: empatia. Optimismul vârstei inocenței rimează perfect cu titlul, iar lumina lui Lampio iradiază întreg perimetrul spectacular. În tradiţia românească, licuricii au o simbolistică luminoasă, sunt mesageri ai primăverii şi, deopotrivă, semne ale prosperităţii. Trezirea se face treptat, trecerile sunt atent dirijate, actorii fiind secondați de mișcările coregrafice ale unui corp de balerini de la Ansamblul de Balet condus de Ștefan Soare.

Coregrafia semnată de Ioana Macarie imprimă vervă și mențin trează atenția spectatorilor „pretențioși”. Licuricii de pe scenă pot, lesne, concura cu efectele 3D din lumea virtuală, în care copiii de astăzi poposesc adesea, iar supereroii pot fi lăsați deoparte, fie și pentru 60 de minute petrecute în căutarea speranței. Înrudit cumva cu eroii din literatura clasică pentru copii – Micuța Dorothy din Vrăjitorul din Oz, copiii (Tyltyl și Mytil) din Pasărea Albastră – Lampio trebuie să depășească pragul copilăriei și să ‘caute mai bine în sine’. Ajutat de prieteni, depășește provocările și descoperă propriile sale calități: curaj, hotărâre, talent. Întrupat de Alexandru Ivănoiu, Lampio străbate întortocheatele cărări, descoperind ‘lumina adevărată’. Tânărul actor desenează scenic din tuşe pline de aplomb şi gingăşie fragilul erou, apt să ajungă, totuși, în «Cetatea Viselor» – locul unde poate afla care îi este menirea.

© Teatrul Stela Popescu / Mihai Cratofil

Aflat într-un permanent dialog cu Stela/energica Ștefania Dumitru și Luciano/simpaticul Tudor Cucu Dumitrescu, Lampio capătă alura unui supererou care reușește să-și atingă scopul prin cunoștere și perseverență. Exuberanța și suportul amicilor Spot/Andrei Dogaru, Flash/Alexandru Marin și Ray/Alexandru Obretin sporesc curajul, iar dictatura răului (înfrângerea monstrului deznădejdii – Noctilunga, monstrul derivat din Noctiluca) este înlăturată. Actorii transfigurează prin muzică şi dans imagini plastice şi sonore inspirate din Natură, dar dialogurile ne mențin în realitatea imediată (glume preluate din universul puberilor ce aparțin acestui secol). Toate insectele Luminii îi domină pe cei întunecați, aşa cum, în Biblie, păstorul David l-a înfrânt pe Goliat cel mare şi puternic. Forţei şi cruzimii i se opun frumuseţea şi bunătatea. În costume suav-incitante (voal şi satin în tonuri pastelate), Zâna /serafica Crina Matei/Irina Cărămizaru și Pasărea Hope/Carla Waltner îl sprijină, cu graţie, pe Lampio în această aventură muzical-dansantă a descoperirii de sine. Bazându-se mult pe reacţiile publicului, montarea are aparența caracterului spontan, cu o formă adaptabilă la sală. Prin urmare, la realizarea nervului necurmat al spectacolului au contribuit și intervențiile personajelor Țup/ Silvia Maurițiu, Zdup/Alexandra Dogaru și Yup/Lisa Schieb. Nervul şi agitaţia continuă, însoţite de melodii simple şi vesele, susținute de energicii actori, au amplificat reacţia sălii.

© Teatrul Stela Popescu / Mihai Cratofil

Regizorul a valorificat cu inventivitate o poveste cu efect terapeutic, transformând-o într-un spectacol cu însuşiri muzicale, adaptate publicului tânăr din secolul al XXI-lea. Într-un sincretism al artelor, întreaga echipă, riguros coordonată de Tony Adam realizează un spectacol antrenant şi reaminteşte tuturor (copii şi adulţi) nevoia de comunicare reală şi de emoţie pură pentru aflarea ‘grăuntelui de lumină’ din fiecare.

Lampio și grăuntele de lumină

(o poveste originală, adaptată și dramatizată pentru copii de Victoria Pătrașcu)

Regia: Tony Adam

Scenografia: Cristian Marin

Recomandare pentru publicul +4

Durata : 60 minute (fără pauză)

Palatul Național al Copiilor, Sala Mică

Distribuția:

Lampio – Alexandru Ivănoiu
Stela – Ștefania Dumitru
Luciano – Tudor Cucu Dumitrescu
Zâna – Crina Matei / Irina Cărămizaru
Spot – Andrei Dogaru
Flash – Alexandru Marin
Ray – Alexandru Obretin
Noctilunga – Ștefan Rebeja / Cosmin Vasile
Pasărea Hope – Carla Waltner
Țup – Silvia Maurițiu
Zdup – Alexandra Dogaru
Yup – Lisa Schieb

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Lumina e în fiecare dintre noi – „Lampio și grăuntele de lumină”

Scris de pe februarie 5, 2020 în Educaţie, Poveşti, Teatru, Uncategorized

 

Etichete:

«Cum îți poți găsi drumul în lume?» – „Milarepa”

Dintotdeauna, poveștile cu nuanțe metafizice au fascinat cititorii din lumea occidentală. Ziceri precum «Nimic nu e veșnic, nimic nu e real» suscită interesul celui căruia truda zilnică și problemele de natură materială nu-i dau pacea la care râvnește. Bunăoară, scriitorul franco-belgian,  Éric-Emmanuel Schmitt, ne invită să parcurgem o serie de lecturi consacrate spiritualității (Le Cycle de l’invisible/Ciclul Invizibilului); unul dintre cele mai surprinzătoare romane din acest ciclu fiind Milarepa (apărut în 1997, Ed. Albin Michel, tradus în limba română de Ileana Cantuniari pentru Editura Humanitas).

Milarepa, Editura Humanitas – Coperta Angela Rotaru

Ediția originală este însoţită de o postfaţă în care se poate citi un interviu oferit de autor, unde acesta prezintă modul în care a receptat filosofia orientală, viziunea budistă asupra iertării şi a suferinţei, dar şi povestea lui Milarepa. Textele centrate pe căutarea sinelui şi regăsirea valorilor morale par a fi mult mai echilibrante decât aderarea propriu-zisă la o mişcare spiritualistă. Furat  de plăcerea de a împărtăşi tuturor bucuria descoperirii valorilor tibetane, celebrul autor purcede la o demonstaţie interculturală de emoţie pură, cuceritoare și pledează pentru acel sâmbure de bunătate luminoasă din fiinţa umană, dar care nu poate fi dat la iveală decât în urma unor suplicii, pierderi sau traume.

Milarepa – Le Livre de Poche

Romanul, cu aspect de monolog spiritual, ne poarta spre piscurile Himalayei, spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: «Cum iți poți găsi drumul în lume?». Așadar, avem – în cele 63 de pagini – un text poetic, o poveste karmică tocmai bună pentru cei care nu cunosc prea multe despre budism. Încă o dată, Schmitt semnează un roman excelent, situat la granița fantasticului cu filosofia (orientală). Deși e de dimensiuni reduse (mai scurt decât orice carte semnată de Amélie Nothomb) și pare mai degrabă o broșură decât un roman, Milarepa are o mare densitate. Abilul autor se folosește de trucurile sale de „povestaș” și ne introduce mai întâi la Paris, unde Simon visează mereu un vis bizar. Schmitt îşi imaginează cum ar fi fost ca unchiul lui Milarepa să se reincarneze într-un bărbat în vârstă de treizeci şi opt de ani din Paris, care la rândul său trebuie să îşi purifice sufletul repetând povestea lui Milarepa de sute de mii de ori. Ca și Buddha, Milarepa simbolizează purificarea prin renunţarea la slăbiciuni şi la tentaţia urii pentru a-şi purifica definitiv karma şi pentru a-şi întrerupe ciclul reincarnărilor, considerat şi o sursă a suferinţelor, ca dobândă pentru păcatele din vieţile anterioare. Prin urmare, parizianul cu viaţă anoastă nu şi-ar fi amintit de o existenţă orientală anterioară dacă o şarmantă femeie nu l-ar fi abordat într-o cafenea şi nu i-ar fi amintit de infamiile comise cu aproape un mileniu în urmă, undeva, într-un ţinut aflat la mii de metri deasupra lumii dezlănţuite. Pentru a scăpa de «samsara», Simon trebuie să spună de cel puțin o sută de mii de ori povestea. Mereu, Simon visează la o viață în munți. Autorul prezintă legenda din perspectiva unchiului lui Milarepa, reîncarnat, conturându-se, astfel, mitul metempsihozei, al reîntrupării de după moartea fizică, o credință orientală. Avem să aflăm că Milarepa întrupează Poetul, Sfântul, Ascetul şi Stăpânul Spiritual. Născut în 1040, în Tibet, într-o familie nobilă, Milarepa rămăsese fără tată la vârsta de șapte ani și – împreună cu mama și sora lui – cade în mâinile unui unchi tiranic și lacom. Așadar, mătușa și unchiul îi sărăcesc, trasnformându-l pe Milarepa într-un servitor exploatat. Mama sa îl va trimite să învețe magia neagră pentru a se răzbuna pe cei care profitaseră de ei. Pentru a-şi spăla păcatele acumulate prin actul vindicativ, mai târziu,  se va aciua pe lângă un mare înţelept din Tibet.

Narațiunea alternează între Parisul contemporan, cu Simon, și Tibetul veacului XI, pe urmele lui Milarepa („Montmartre e frumos în seara asta. Parisul e un decor. Tibetul, un alt decor. Îndărătul imaginii se înfioară vidul”). Verva lui Schmitt, narațiunea plurivalentă, pe mai multe niveluri, ajută ca lectura să devină fluidă, iar extraordinara poveste metafizică  e mult mai accesibilă. Drumul lui Milarepa din întunecimea ființei, din închisoarea propriei cărni, către iluminarea spirituală și împlinirea fiineți, este prezentată din perspectiva lui Simon: „Mi-amintesc încă de ultima mea suflare: nu era şoapta părerii de rău. Nu. De veacuri rătăceşte din trup în trup şi a sfârşit prin a se instala în mine…Simon-Svastika, în aşternutul durerii mele. Simon. Căci întrezăream, în sfârşit, înţelepciunea. Era urletul urii.” Acesta – reprezentând reîntruparea unchiului lui Milarepa, care, pentru a își elibera spiritul de păcatele săvârșite – trebuie să ducă istoria eremitului mai departe. Prin urmare, regretându-și trecutul, Milarepa caută iertarea, înțelepciunea și puterea de a trece peste toate cele întâmplate, ajungând să facă un pact cu preamăritul Lama, Marele Marpa, oferindu-i „trupului, cuvântul și inima”, în schimbul „hranei, veșmintelor și învățăturii”. Se conturează (și) motivul pactului cu diavolul, așadar, Milarepa nu le poate avea pe toate și trebuie să aleagă doar una singură. Astfel, alege învățătura, fiind nevoit ca de celelalte două să se îngrijească singur: „A dori prea multe îți tulbură sufletul.”

Adesea ludic, adesea epic, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ne inițiază, cu suplețe, în spiritualitatea tibetană („Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”). Deși Simon relatează legenda lui Milarepa, ura unchiului său, Svastika, are consecințe asupra caracterului tânărului Milarepa. Spiritul răzbunător se va domoli în momentul în care maestrul său, Lama Marpa, îi deschide calea – grație studiului și meditației – spre disciplina interioară și către înțelepciune. În mare sa aventură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege. Într-o permanentă stare contradictorie, crede că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca, mai apoi, să-l pună să distrugă ceea ce a construit, într-un permanent „du-te-vino” al sorții. Obosit, rănit și dezamăgit, admonestat de Marele Marpa, Milarepa are o revelație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. După un veritabil traseu inițiatic, el însuși devine un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe calea spiritului („M-a legat prin jurământul de novice și mi-a poruncit ca, dincolo de suferințele mele, mai târziu, după moartea mea, să revin pe pământ de câte ori va trebui spre a-mi continua sarcina. Voia să facă din mine un adevărat bodhisattva.”)

Éric-Emmanuel Schmitt

Parcursul lui Milarepa către sine e jalonat de reflecții despre credință și desăvârșire:„ – Care nefericire ? întrebă Milarepa. Eu sunt fericit cum nu am mai fost niciodată. Am învățat să mă îndepărtez de mine însumi, să simt deșertăciunea lucrurilor și să mă rog pentru soarta celorlalte făpturi.” Ca și în celelalte romane din acest ciclu, autorul pledează pentru înțelegerea acestei lumi, presărând în text pilde despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare:„ Izolându-mă în grotele mele cocoțate sus pe munte, am dat uitării lumea comună a simțurilor, părerea fraților și-a vecinilor mei. Cântând doar cânturi de iubire, am dat uitării disputele. Străduindu-mă să învăț blândețea, am dat uitării deosebirea dintre mine și ceilalți.” Adesea ludic, adesea epic, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ne inițiază, cu suplețe, în spiritualitatea tibetană („Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”). Deși Simon relatează legenda lui Milarepa, ura unchiului său, Svastika, are consecințe asupra caracterului tânărului Milarepa. Spiritul răzbunător se va domoli în momentul în care maestrul său, Lama Marpa, îi deschide calea – grație studiului și meditației – spre disciplina interioară și către înțelepciune. În mare sa aventură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege. Într-o permanentă stare contradictorie, crede că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca, mai apoi, să-l pună să distrugă ceea ce a construit, într-un permanent „du-te-vino” al sorții. Obosit, rănit și dezamăgit, admonestat de Marele Marpa, Milarepa are o revelație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. După un veritabil traseu inițiatic, el însuși devine un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe calea spiritului („M-a legat prin jurământul de novice și mi-a poruncit ca, dincolo de suferințele mele, mai târziu, după moartea mea, să revin pe pământ de câte ori va trebui spre a-mi continua sarcina. Voia să facă din mine un adevărat bodhisattva.”) Parcursul lui Milarepa către sine e jalonat de reflecții despre credință și desăvârșire:„ – Care nefericire ? întrebă Milarepa. Eu sunt fericit cum nu am mai fost niciodată. Am învățat să mă îndepărtez de mine însumi, să simt deșertăciunea lucrurilor și să mă rog pentru soarta celorlalte făpturi.”

Ca și în celelalte romane din acest ciclu, autorul pledează pentru înțelegerea acestei lumi, presărând în text pilde despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare: „Izolându-mă în grotele mele cocoțate sus pe munte, am dat uitării lumea comună a simțurilor, părerea fraților și-a vecinilor mei. Cântând doar cânturi de iubire, am dat uitării disputele. Străduindu-mă să învăț blândețea, am dat uitării deosebirea dintre mine și ceilalți.” Lecția de optimism desprinsă și din această proteică scriere a lui Éric-Emmanuel Schmitt, aparent despre «îmblânzirea karmei», se înscrie în aceeași traiectorie ca și celelalte opere din „Ciclul Invizibilului”. Învățămintele desprinse din întâlnirile cu personajele exotice din lumea orientală par să îl reînveţe pe occidental să vadă lumea şi cu alţi ochi.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la «Cum îți poți găsi drumul în lume?» – „Milarepa”

Scris de pe ianuarie 9, 2020 în Înţelepciune, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete:

Undeva, peste curcubeu… în DisneyWonderland – Oz, The Great and Powerful (3D)

Trăim într-o lume cu mare capacitate de iluzionare, probabil de aceea regizorul Sam Raimi a încercat, prin Oz The Great and Powerful, să ilustreze meritul cinematografului în amplificarea mistificărilor. Povestea din peliculă este un prequel ce urmăreşte un magician ce va deveni, după multe peripeţii, Vrăjitorul din Oz. Poate părea surprinzătoare opţiunea lui Sam Raimi să preia comanda unei super-producţii marca Disney. Considerat maestru al filmelor horror (pentru saga The Evil Dead) a câştigat aprecierea unor critici pentru A Simple Plan (1998), apoi a cunoscut gloria cu trilogia Spider-Man. Construit pe mitul magicianului Oz, gravat pe celuloid de regizorul Victor Fleming, în 1939, filmul lui Raimi propune o altă privire asupra cinematografiei. Spectatorul actual nu mai accede cu naivitate în lumea lui Oz, este o propunere actualizată, opusă ambiţiilor lui Disney, căci acum îi ştim toate trucurile. Raimi se străduieşte să-şi încânte publicul, el reinterpretează (cu secvenţe lungi) imageria copilăriei sale. Formula 3D este modalitatea de a reface amintirile din lecturile sale. De aceea nu ratează ocazia de-a etala cunoştinţele sale cinefile, folosind tehnica 3D şi CGI, într-un omagiu explicit adus lui Victor Fleming şi lui Disney. Sam Raimi îşi doreşte implicarea afectiv-intelectuală a spectatorilor într-un amplu proces de decodificare simultană a mai multor nivele ale naraţiunii.

Cel care-a dat startul pentru ecranizarea poveştilor în 3D a fost Tim Burton cu Alice in Wonderland (2010), au urmat Petre Jackson cu The Hobbit: An Unexpected Journey (2012) şi Bryan Singer cu pelicula Jack the Giant Slayer (2013). Fiecare dintre ei se străduieşte să-şi folosească toată forţa în slujba unor poveşti binecunoscute. Povestea din Oz The Great and Powerful urmăreşte isprăvile lui Oscar Diggs, magician de târg provincial, de o moralitate îndoielnică. Astfel, în prologul filmului, în Kansasul lui 1905, prestidigitatorul se retrage într-un balon ca să scape de chelfăneala unui anume Vlad (emigrant român, probabil), circar de iarmaroc, gelos pe magicianul încercase să-i seducă iubita naivă. Prins de o tornadă, aterizează într-un ţinut necunoscut: Oz. Acest tărâm mirific, cu peisaje luxuriante este populat cu creaturi uimitoare şi unice, reamintind de imaginile spectaculoase din Avatar. În dorinţa sa de-a îşi uimi spectatorii, regizorul face apel la repere clasice şi introduce trei vrăjitoare (ca în Macbeth sau Graeae din mitologia greacă): Theodora, Glinda şi Evanora. Prins în iţele celor trei surori, magicianul provincial trebuie să-şi dovedească puterea de a le crea iluzia că el este vrăjitorul pe care locuitorii din Oraşul de Smarald îl aşteptau să împlinească „profeţia”. Oscar apelează, literalmente, la memoria lui Thomas Edison şi foloseşte iluzia cinematografică pentru a salva multe vieţuitoare din ghearele vrăjitoarelor.

Oz

Realizatorii au crezut că pot transforma Kansasul într-un loc mai bun „There’s no place like home şi i-au lăsat mână liberă lui Raimi în a re-pava cărarea deja celebră din pelicula semnată de Victor Fleming, prin care populariza universul creat de scriitorul american L. Frank Baum. Aventura spectaculoasă a magicianului-escroc sentimental este o cvasi-metaforă a parcursului său personal. El apare la înălţimi ameţitoare, precum un deus ex machina.

În toată suita de peripeţii ale lui Oscar Diggs – Oz (James Franco), pe traseul devenirii sale, regizorul lansează provocări spectatorilor cinefili, lăsându-i să recunoască „citate” din pelicule celebre produse în studiourile Disney sau semnate de Victor Fleming. Astfel, în relaţia celor două vrăjitoare mai mari, Evanora (Rachel Weisz) şi Theodora (Mila Kunis), regăsim raportul dintre maşteră şi fiica mai tânără, din Snow White and the Seven Dwarfs (Disney, 1937) cu toată „recuzita”: mărul otrăvit, stâncile golaşe, globul de cristal. Regizorul are o plăcere deosebită în a deforma chipurile actriţelor prin tehnica CGI, recurgând la imagologia clasică a vrăjitoarelor (pălăria ţuguiată, nasul coroiat şi mătură). Pentru ilustrarea vrăjitoarei „bune” (fiica cea mică, devotată părintelui) a recurs la repere din pelicule siropoase. Glinda (Michelle Williams), cea mai mică dintre surori, apare ca o stăpână calină a ţinutului din săpun – trimitere directă la producţiile soap-opera realizate (şi) de studiourile Disney (Little House on the Prairie, 1974-1983). Suava Glinda aminteşte de blânda învăţătoare, Caroline Ingalls, din seria televizată amintită. Ea se străduieşte să-şi apere poporul (printre care pitici şi quakeri) şi-l creditează pe ingeniosul Oscar Diggs – Oz. Glinda, Annie din prolog, fata devotată şi îngăduitoare îl ajută pe Oscar să-şi împlinească destinul.

Lumea cinematografiei este mereu prezentă, în substratul poveştii derulate pe ecran. Regizorul nu uită să-şi parodieze colegii actori sau limbajul din show-biz. Delicata şi aparent fragila Fetiţă din Porţelan (Joey King) reaminteşte de capriciile unor copii-vedetă, precum Dakota Fanning (Uptown Girls, 2003). Încercând să o prefigureze pe Dorothy de mai târziu, Fetiţa din Porţelan readuce în atenţie universul Disney din Beauty and the Beast, 1991(porţelanurile de la palatul Bestiei). Utilizând tehnica CGI pentru Fetiţa din Porţelan (Joey King) şi Finley (Zack Braff), realizatorii creează nişte însoţitori ai lui Oz extrem de expresivi. La fel de sugestive sunt expresiile şi replicile lui Knuck (Tony Cox), ce pare a fi o variantă a lui Pork (majordomul negru) din Gone with the Wind (r. Victor Fleming, 1939) transplantat din Tara în Tărâmul lui Oz. Şi tot din celebra peliculă „decupează” şi re-asamblează acel cadru cu clopotele trase de copii. Ca un adevărat „bricoler”, Raimi îmbină peisaje edenice cu scene de luptă (precum cele din Alice in Wonderland), pe fundalul sonor realizat de compozitorul Danny Elfman (Silver Linings Playbook).

Regizorul se joacă cu memoria cinefililor, presărând nenumărate imagini-simbol din cinematografia americană, printre trucurile lui Oscar Diggs – Oz. Finalul filmului aminteşte de acele happy-ending-uri marca Disnay. Focurile de artificii (pomenite premonitoriu în prologul în alb-negru) întregesc suita de imagini-odă pentru magicianul Disney. Filmul se termină într-un cadru „exploziv” ce nu lasă nicio urmă de îndoială asupra intenţiilor regizorului de-a omagia rolul cinematografului de-a lungul timpului.

Născută în lumea iarmarocului, îmbunătăţită de invenţiile genialului Thomas Edison, a şaptea artă a avut forţa de a crea poveşti minunate, „iluzii colorate”, graţie unor „magi” precum Walt Disney sau Victor Fleming. Sam Raimi converteşte spiritul Disney într-un joc plin de artificii… costisitoare.

Oz The Great and Powerful
Regizor: Sam Raimi
Scriitor: L. Frank Baum / Scenarist: Mitchell Kapner, David Lindsy-Abaire
Compozitor: Danny Elfman / Operator: Peter Deming / Producător: Joe Roth / Monteur: Bob Murawski
Distribuţia: James Franco (Oz), Michelle Williams (Glinda), Rachel Weisz (Evanora), Mila Kunis (Theodora), Abigail Spencer (May), Zach Braff (Frank / Voce Finley), Bill Cobbs (Master Tinker), Martin Klebba (Nikko), Joey King (Fetiţa din Porţelan)

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Undeva, peste curcubeu… în DisneyWonderland – Oz, The Great and Powerful (3D)

Scris de pe noiembrie 20, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – The Twilight Saga

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight / Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

twilight-692x1024

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni.

Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care se simt străini în propria lume.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat / aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

16twilight-

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate

Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – The Twilight Saga

Scris de pe octombrie 6, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Lectură, Morală, Postmodernitate, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Mădălina DumitracheNăstrușnică ideea de a prezenta patrimoniul cultural, precum și savoarea gastronomică franțuzească, prin intermediul unei idile de tip road-movie, de vară… târzie. Realizatoarea Eleanor Coppola (soția celebrului Francis Ford Coppola și mama talentatei Sofia Coppola) se apropie, în Paris Can Wait, de avuțiile culinar-culturale de pe ruta Cannes-Paris, în compania fermecătorului duet: Anne (Diane Lane) și Jacques (Arnaud Viard). Pelicula urmărește povestea unei femei bogate/Anne, soția unui producător de la Hollywood, care ajunge într-o neașteptată excursie în Franța, alături de partenerul de afaceri al soțului workaholic, redescoperind, astfel, pofta de viață. Șarmul radiosului franțuz, Arnaud Viard, și delicatețea americancei Diane Lane susțin cheful de viață, chiar dacă nu se mai află la prima junețe și nici nu trebuie să fenteze prea mult clișeele unei comedii romantice.

1.paris can wait

Bunăoară, nu ne miră faptul că soțul lui Anne, Michael, un important producător de film, este chemat – brusc – la Budapesta pentru afaceri. Deși plănuiseră de mult să petreacă mai mult timp în Franța, Michael (interpretat de nimeni altul decât celebrul „mascul alfa” Alec Baldwin) se vede nevoit să acorde atenție altor chestiuni. Nimic mai potrivit pentru introducerea în scenă a celui de-„al treilea element” – Jacques, asociatul lui Michael, un francez jovial, care se oferă să o conducă pe Anne direct la Paris pentru a aștepta sosirea soțului ei. Biata Anne suferise o mică infecție la ureche, motiv pentru care medicul îi recomandase să evite călătoria cu avionul. Așa se face că tot ceea ce începuse ca o „inocentă favoare” se transformă într-o excursie automobilistică, neașteptat de interesantă, garnisită din belșug cu preparate delicioase, peisaje uluitoare, conversații intime și o romanță ce se profilează la orizont. Călătoria fără griji, dar plină de aventuri, redeșteaptă simțurile Annei, pofta de viață și îi oferă o nouă perspectivă asupra vieții.

2 - Paris Can Wait

Paris Can Wait invită spectatorii într-o călătorie elegantă, atât prin Hexagon, cât și prin gândurile unei femei uimite să regăsească amintiri de mult ascunse și impresionante atracții.  Din start, suntem avertizați că o astfel de excursie, în compania unui seducător francez, ne poate surprinde, totuși educația americancei („Jacques, I’m not a french woman.”) ne obligă să ne concentrăm pe frumusețile naturale de pe Valea Ronului și pe informațiile desprinse din numeroasele vizite culturale. În această combinație, manierele eroului întrupat de seducătorul Arnaud Viard reiterează proverbiala charismă franțuzească. Elegantă, fină și discretă, Diane Lane întreține interesul privitorilor dornici să urmărească reacțiile unei femei din lumea bună într-o inedită aventură turistică începând cu sudul Franței până în nord, în capitala Hexagonului.

5 - Paris Can Wait

Itinerarul e presărat cu numeroase staționări la bistrouri, restaurante bine cotate în Michelin, vestigii romane, muzee, chiar și cu un picnic, mereu într-un simpatic Peugeot ornat cu trandafiri de grădină, și cu fundalul sonor asigurat de un discret euro-jazz (radioul de la bordul mașinii). Proverbialul amator de gourmet o ajută pe încercata Anne să depășească tristețea atunci când, vizitând o veche biserică, retrăiește coșmarul de-a fi pierdut o fiică. Diferențele cultural-culinare sunt privite cu detașare și umor, din simplul motiv că „gusturile nu se discută” (este evidentă lipsa de interes a femeii pentru orice tip de escargot); rafinata Anne îndrăgește fotografiatul în detaliu. Mâinle ei fine manevrează cu dibăcie o mini-cameră foto digitală, în defavoarea furculițelor.  Micile trucuri  ale galantului Jacques (folosește cardul bancar al lui Anne, bifează întâlniri amoroase cu vechi amice/Martine) par nevinovate în acel context – doi adulți trecuți  bine prin viață. Ba chiar se ivește și momentul confesiunilor dureroase din perspectiva masculină (sinuciderea fratelui acestuia).

3 - Paris Can Wait

Încă de la titlu, remarcă faptul că flirtul e la el acasă, chiar dacă desele escale tergiversează și derutează aștepările, orientând spectatorul către potențialul cultural și culinar francez. Nimeni nu își mai bate capul cu stereotipurile sau cu un Rolex dispărut atunci când, după un întreg șir de imagini glossy, de tip cartolină, se-nearcă o idilă. Asta mai ales că Jacques avea obiceiul de a-și oferi o pauză după fiecare oră parcursă, oferind un motiv ideal pentru a admira mirificele câmpuri de lavandă. Chiar dacă Anne se dovedește a fi o veritabilă „old-school wife”, iar ocheadele franțuzului îi dăduseră bătăi de cap, frații Lumière, Paul Cézanne, Pierre-AugusteRenoir și Édouard Manet intră în ramă. Venerabila doamnă Coppola este o adevărată maestră la echilibrarea talerelor balanței dintre viață și artă. După 92 de minute de bucurie vizuală, o vacanță de vis devine aproape un imperativ („Take a break and go on a journey through the French countryside!”).

Regia: Eleanor Coppola

Scenariul: Eleanor Coppola

Imaginea: Crystal Fournier

Montajul: Akrivi Fili și Glen Scantlebury

Muzica: Laura Karpman

Distribuția:

Diane Lane – Anne

Alec Baldwin  – Michael

Arnaud Viard – Jacques

Élise Tielrooy – Martine

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Scris de pe septembrie 6, 2019 în Cinema, Cultură, Estival, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire, Moravuri, Poveşti

 

Etichete: , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web