RSS

Arhive pe categorii: Poveşti

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – The Twilight Saga

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight / Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

twilight-692x1024

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni.

Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care se simt străini în propria lume.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat / aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

16twilight-

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate

Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – The Twilight Saga

Scris de pe octombrie 6, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Lectură, Morală, Postmodernitate, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Mădălina DumitracheNăstrușnică ideea de a prezenta patrimoniul cultural, precum și savoarea gastronomică franțuzească, prin intermediul unei idile de tip road-movie, de vară… târzie. Realizatoarea Eleanor Coppola (soția celebrului Francis Ford Coppola și mama talentatei Sofia Coppola) se apropie, în Paris Can Wait, de avuțiile culinar-culturale de pe ruta Cannes-Paris, în compania fermecătorului duet: Anne (Diane Lane) și Jacques (Arnaud Viard). Pelicula urmărește povestea unei femei bogate/Anne, soția unui producător de la Hollywood, care ajunge într-o neașteptată excursie în Franța, alături de partenerul de afaceri al soțului workaholic, redescoperind, astfel, pofta de viață. Șarmul radiosului franțuz, Arnaud Viard, și delicatețea americancei Diane Lane susțin cheful de viață, chiar dacă nu se mai află la prima junețe și nici nu trebuie să fenteze prea mult clișeele unei comedii romantice.

1.paris can wait

Bunăoară, nu ne miră faptul că soțul lui Anne, Michael, un important producător de film, este chemat – brusc – la Budapesta pentru afaceri. Deși plănuiseră de mult să petreacă mai mult timp în Franța, Michael (interpretat de nimeni altul decât celebrul „mascul alfa” Alec Baldwin) se vede nevoit să acorde atenție altor chestiuni. Nimic mai potrivit pentru introducerea în scenă a celui de-„al treilea element” – Jacques, asociatul lui Michael, un francez jovial, care se oferă să o conducă pe Anne direct la Paris pentru a aștepta sosirea soțului ei. Biata Anne suferise o mică infecție la ureche, motiv pentru care medicul îi recomandase să evite călătoria cu avionul. Așa se face că tot ceea ce începuse ca o „inocentă favoare” se transformă într-o excursie automobilistică, neașteptat de interesantă, garnisită din belșug cu preparate delicioase, peisaje uluitoare, conversații intime și o romanță ce se profilează la orizont. Călătoria fără griji, dar plină de aventuri, redeșteaptă simțurile Annei, pofta de viață și îi oferă o nouă perspectivă asupra vieții.

2 - Paris Can Wait

Paris Can Wait invită spectatorii într-o călătorie elegantă, atât prin Hexagon, cât și prin gândurile unei femei uimite să regăsească amintiri de mult ascunse și impresionante atracții.  Din start, suntem avertizați că o astfel de excursie, în compania unui seducător francez, ne poate surprinde, totuși educația americancei („Jacques, I’m not a french woman.”) ne obligă să ne concentrăm pe frumusețile naturale de pe Valea Ronului și pe informațiile desprinse din numeroasele vizite culturale. În această combinație, manierele eroului întrupat de seducătorul Arnaud Viard reiterează proverbiala charismă franțuzească. Elegantă, fină și discretă, Diane Lane întreține interesul privitorilor dornici să urmărească reacțiile unei femei din lumea bună într-o inedită aventură turistică începând cu sudul Franței până în nord, în capitala Hexagonului.

5 - Paris Can Wait

Itinerarul e presărat cu numeroase staționări la bistrouri, restaurante bine cotate în Michelin, vestigii romane, muzee, chiar și cu un picnic, mereu într-un simpatic Peugeot ornat cu trandafiri de grădină, și cu fundalul sonor asigurat de un discret euro-jazz (radioul de la bordul mașinii). Proverbialul amator de gourmet o ajută pe încercata Anne să depășească tristețea atunci când, vizitând o veche biserică, retrăiește coșmarul de-a fi pierdut o fiică. Diferențele cultural-culinare sunt privite cu detașare și umor, din simplul motiv că „gusturile nu se discută” (este evidentă lipsa de interes a femeii pentru orice tip de escargot); rafinata Anne îndrăgește fotografiatul în detaliu. Mâinle ei fine manevrează cu dibăcie o mini-cameră foto digitală, în defavoarea furculițelor.  Micile trucuri  ale galantului Jacques (folosește cardul bancar al lui Anne, bifează întâlniri amoroase cu vechi amice/Martine) par nevinovate în acel context – doi adulți trecuți  bine prin viață. Ba chiar se ivește și momentul confesiunilor dureroase din perspectiva masculină (sinuciderea fratelui acestuia).

3 - Paris Can Wait

Încă de la titlu, remarcă faptul că flirtul e la el acasă, chiar dacă desele escale tergiversează și derutează aștepările, orientând spectatorul către potențialul cultural și culinar francez. Nimeni nu își mai bate capul cu stereotipurile sau cu un Rolex dispărut atunci când, după un întreg șir de imagini glossy, de tip cartolină, se-nearcă o idilă. Asta mai ales că Jacques avea obiceiul de a-și oferi o pauză după fiecare oră parcursă, oferind un motiv ideal pentru a admira mirificele câmpuri de lavandă. Chiar dacă Anne se dovedește a fi o veritabilă „old-school wife”, iar ocheadele franțuzului îi dăduseră bătăi de cap, frații Lumière, Paul Cézanne, Pierre-AugusteRenoir și Édouard Manet intră în ramă. Venerabila doamnă Coppola este o adevărată maestră la echilibrarea talerelor balanței dintre viață și artă. După 92 de minute de bucurie vizuală, o vacanță de vis devine aproape un imperativ („Take a break and go on a journey through the French countryside!”).

Regia: Eleanor Coppola

Scenariul: Eleanor Coppola

Imaginea: Crystal Fournier

Montajul: Akrivi Fili și Glen Scantlebury

Muzica: Laura Karpman

Distribuția:

Diane Lane – Anne

Alec Baldwin  – Michael

Arnaud Viard – Jacques

Élise Tielrooy – Martine

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Scris de pe septembrie 6, 2019 în Cinema, Cultură, Estival, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire, Moravuri, Poveşti

 

Etichete: , , , , , , ,

«Cum îți poți găsi drumul în lume?» – „Milarepa”

Dintotdeauna, poveștile cu nuanțe metafizice au fascinat cititorii din lumea occidentală. Ziceri precum «Nimic nu e veșnic, nimic nu e real» suscită interesul celui căruia truda zilnică și problemele de natură materială nu-i dau pacea la care râvnește. Bunăoară, scriitorul franco-belgian,  Éric-Emmanuel Schmitt, ne invită să parcurgem o serie de lecturi consacrate spiritualității (Le Cycle de l’invisible/Ciclul Invizibilului); unul dintre cele mai surprinzătoare romane din acest ciclu fiind Milarepa (apărut în 1997, Ed. Albin Michel, tradus în limba română de Ileana Cantuniari pentru Editura Humanitas).

Milarepa, Editura Humanitas – Coperta Angela Rotaru

Ediția originală este însoţită de o postfaţă în care se poate citi un interviu oferit de autor, unde acesta prezintă modul în care a receptat filosofia orientală, viziunea budistă asupra iertării şi a suferinţei, dar şi povestea lui Milarepa. Textele centrate pe căutarea sinelui şi regăsirea valorilor morale par a fi mult mai echilibrante decât aderarea propriu-zisă la o mişcare spiritualistă. Furat  de plăcerea de a împărtăşi tuturor bucuria descoperirii valorilor tibetane, celebrul autor purcede la o demonstaţie interculturală de emoţie pură, cuceritoare și pledează pentru acel sâmbure de bunătate luminoasă din fiinţa umană, dar care nu poate fi dat la iveală decât în urma unor suplicii, pierderi sau traume.

Milarepa – Le Livre de Poche

Romanul, cu aspect de monolog spiritual, ne poarta spre piscurile Himalayei, spre crestele gândirii umane, cât mai aproape de întrebarea esențială: «Cum iți poți găsi drumul în lume?». Așadar, avem – în cele 63 de pagini – un text poetic, o poveste karmică tocmai bună pentru cei care nu cunosc prea multe despre budism. Încă o dată, Schmitt semnează un roman excelent, situat la granița fantasticului cu filosofia (orientală). Deși e de dimensiuni reduse (mai scurt decât orice carte semnată de Amélie Nothomb) și pare mai degrabă o broșură decât un roman, Milarepa are o mare densitate. Abilul autor se folosește de trucurile sale de „povestaș” și ne introduce mai întâi la Paris, unde Simon visează mereu un vis bizar. Schmitt îşi imaginează cum ar fi fost ca unchiul lui Milarepa să se reincarneze într-un bărbat în vârstă de treizeci şi opt de ani din Paris, care la rândul său trebuie să îşi purifice sufletul repetând povestea lui Milarepa de sute de mii de ori. Ca și Buddha, Milarepa simbolizează purificarea prin renunţarea la slăbiciuni şi la tentaţia urii pentru a-şi purifica definitiv karma şi pentru a-şi întrerupe ciclul reincarnărilor, considerat şi o sursă a suferinţelor, ca dobândă pentru păcatele din vieţile anterioare. Prin urmare, parizianul cu viaţă anoastă nu şi-ar fi amintit de o existenţă orientală anterioară dacă o şarmantă femeie nu l-ar fi abordat într-o cafenea şi nu i-ar fi amintit de infamiile comise cu aproape un mileniu în urmă, undeva, într-un ţinut aflat la mii de metri deasupra lumii dezlănţuite. Pentru a scăpa de «samsara», Simon trebuie să spună de cel puțin o sută de mii de ori povestea. Mereu, Simon visează la o viață în munți. Autorul prezintă legenda din perspectiva unchiului lui Milarepa, reîncarnat, conturându-se, astfel, mitul metempsihozei, al reîntrupării de după moartea fizică, o credință orientală. Avem să aflăm că Milarepa întrupează Poetul, Sfântul, Ascetul şi Stăpânul Spiritual. Născut în 1040, în Tibet, într-o familie nobilă, Milarepa rămăsese fără tată la vârsta de șapte ani și – împreună cu mama și sora lui – cade în mâinile unui unchi tiranic și lacom. Așadar, mătușa și unchiul îi sărăcesc, trasnformându-l pe Milarepa într-un servitor exploatat. Mama sa îl va trimite să învețe magia neagră pentru a se răzbuna pe cei care profitaseră de ei. Pentru a-şi spăla păcatele acumulate prin actul vindicativ, mai târziu,  se va aciua pe lângă un mare înţelept din Tibet.

Narațiunea alternează între Parisul contemporan, cu Simon, și Tibetul veacului XI, pe urmele lui Milarepa („Montmartre e frumos în seara asta. Parisul e un decor. Tibetul, un alt decor. Îndărătul imaginii se înfioară vidul”). Verva lui Schmitt, narațiunea plurivalentă, pe mai multe niveluri, ajută ca lectura să devină fluidă, iar extraordinara poveste metafizică  e mult mai accesibilă. Drumul lui Milarepa din întunecimea ființei, din închisoarea propriei cărni, către iluminarea spirituală și împlinirea fiineți, este prezentată din perspectiva lui Simon: „Mi-amintesc încă de ultima mea suflare: nu era şoapta părerii de rău. Nu. De veacuri rătăceşte din trup în trup şi a sfârşit prin a se instala în mine…Simon-Svastika, în aşternutul durerii mele. Simon. Căci întrezăream, în sfârşit, înţelepciunea. Era urletul urii.” Acesta – reprezentând reîntruparea unchiului lui Milarepa, care, pentru a își elibera spiritul de păcatele săvârșite – trebuie să ducă istoria eremitului mai departe. Prin urmare, regretându-și trecutul, Milarepa caută iertarea, înțelepciunea și puterea de a trece peste toate cele întâmplate, ajungând să facă un pact cu preamăritul Lama, Marele Marpa, oferindu-i „trupului, cuvântul și inima”, în schimbul „hranei, veșmintelor și învățăturii”. Se conturează (și) motivul pactului cu diavolul, așadar, Milarepa nu le poate avea pe toate și trebuie să aleagă doar una singură. Astfel, alege învățătura, fiind nevoit ca de celelalte două să se îngrijească singur: „A dori prea multe îți tulbură sufletul.”

Adesea ludic, adesea epic, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ne inițiază, cu suplețe, în spiritualitatea tibetană („Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”). Deși Simon relatează legenda lui Milarepa, ura unchiului său, Svastika, are consecințe asupra caracterului tânărului Milarepa. Spiritul răzbunător se va domoli în momentul în care maestrul său, Lama Marpa, îi deschide calea – grație studiului și meditației – spre disciplina interioară și către înțelepciune. În mare sa aventură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege. Într-o permanentă stare contradictorie, crede că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca, mai apoi, să-l pună să distrugă ceea ce a construit, într-un permanent „du-te-vino” al sorții. Obosit, rănit și dezamăgit, admonestat de Marele Marpa, Milarepa are o revelație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. După un veritabil traseu inițiatic, el însuși devine un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe calea spiritului („M-a legat prin jurământul de novice și mi-a poruncit ca, dincolo de suferințele mele, mai târziu, după moartea mea, să revin pe pământ de câte ori va trebui spre a-mi continua sarcina. Voia să facă din mine un adevărat bodhisattva.”)

Éric-Emmanuel Schmitt

Parcursul lui Milarepa către sine e jalonat de reflecții despre credință și desăvârșire:„ – Care nefericire ? întrebă Milarepa. Eu sunt fericit cum nu am mai fost niciodată. Am învățat să mă îndepărtez de mine însumi, să simt deșertăciunea lucrurilor și să mă rog pentru soarta celorlalte făpturi.” Ca și în celelalte romane din acest ciclu, autorul pledează pentru înțelegerea acestei lumi, presărând în text pilde despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare:„ Izolându-mă în grotele mele cocoțate sus pe munte, am dat uitării lumea comună a simțurilor, părerea fraților și-a vecinilor mei. Cântând doar cânturi de iubire, am dat uitării disputele. Străduindu-mă să învăț blândețea, am dat uitării deosebirea dintre mine și ceilalți.” Adesea ludic, adesea epic, textul lui Éric-Emmanuel Schmitt ne inițiază, cu suplețe, în spiritualitatea tibetană („Pământul își vinecă rănile mai repede decât oamenii.”). Deși Simon relatează legenda lui Milarepa, ura unchiului său, Svastika, are consecințe asupra caracterului tânărului Milarepa. Spiritul răzbunător se va domoli în momentul în care maestrul său, Lama Marpa, îi deschide calea – grație studiului și meditației – spre disciplina interioară și către înțelepciune. În mare sa aventură, Milarepa cade pradă destinului pe care nu-l poate înțelege. Într-o permanentă stare contradictorie, crede că Marele Marpa își bate joc de el, punându-l la diferite munci, pentru ca, mai apoi, să-l pună să distrugă ceea ce a construit, într-un permanent „du-te-vino” al sorții. Obosit, rănit și dezamăgit, admonestat de Marele Marpa, Milarepa are o revelație: își dă seama că ceea ce căuta era, întotdeauna, acolo unde trebuia să fie, iar așteptarea l-ar fi condus pe drumul către împlinirea ființei. După un veritabil traseu inițiatic, el însuși devine un discipol care să-i îndrumeze pe alții pe calea spiritului („M-a legat prin jurământul de novice și mi-a poruncit ca, dincolo de suferințele mele, mai târziu, după moartea mea, să revin pe pământ de câte ori va trebui spre a-mi continua sarcina. Voia să facă din mine un adevărat bodhisattva.”) Parcursul lui Milarepa către sine e jalonat de reflecții despre credință și desăvârșire:„ – Care nefericire ? întrebă Milarepa. Eu sunt fericit cum nu am mai fost niciodată. Am învățat să mă îndepărtez de mine însumi, să simt deșertăciunea lucrurilor și să mă rog pentru soarta celorlalte făpturi.”

Ca și în celelalte romane din acest ciclu, autorul pledează pentru înțelegerea acestei lumi, presărând în text pilde despre viață, moarte, libertate, superioritatea ființei și bunăstare: „Izolându-mă în grotele mele cocoțate sus pe munte, am dat uitării lumea comună a simțurilor, părerea fraților și-a vecinilor mei. Cântând doar cânturi de iubire, am dat uitării disputele. Străduindu-mă să învăț blândețea, am dat uitării deosebirea dintre mine și ceilalți.” Lecția de optimism desprinsă și din această proteică scriere a lui Éric-Emmanuel Schmitt, aparent despre «îmblânzirea karmei», se înscrie în aceeași traiectorie ca și celelalte opere din „Ciclul Invizibilului”. Învățămintele desprinse din întâlnirile cu personajele exotice din lumea orientală par să îl reînveţe pe occidental să vadă lumea şi cu alţi ochi.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la «Cum îți poți găsi drumul în lume?» – „Milarepa”

Scris de pe septembrie 1, 2019 în Înţelepciune, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete:

Cum să îl găsești pe Făt-Frumos

 

_Flirting_in_the_Parlor_

Cunoaştem cu toţii basmele clasice, devenite populare prin celebritate. În aceste poveşti, există mereu binomul «femeie-bărbat» supus unor probe dificile. Se poate lesne observa că, de obicei, femeia este cea care trebuie să depăşescă nişte obstacole pentru ca binomul să rămână perfect încadrat în replica de final “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Norman Rockwell (1894-1978)|Marriage Counselor, 1963|Illustration intended for The Saturday Evenin Post, c. 1963 but unpublished; offered to Ladies Home Journal, 1972

Şi nu numai atât, femeilor li se cere să facă eforturi suplimentare pentru că Făt-Frumos este, desigur, prietenos şi atrăgător, dar cu un uşor deficit de personalitate (gust şi inteligenţă). El este un erou pozitiv graţie farmecului personal şi atât; adesea, este foarte… evaziv.

Norman Rockwell – Couple at Midnight

Versiunile (post)moderne ale basmelor, realizate în studiourile Disney, demonstrează că bietul Făt-Frumos nu are prea multe opţiuni. Astfel, în Mica Sirenă, prinţul Eric are în faţa lui mereu o femeie de excepţie, dar cade pradă aparenţelor şi nu poate să aprecieze valoarea reală a celei care i se oferă. În ignoranţa lui, chiar o lasă să plece. Ca şi Cenuşăreasa, Ariel apelează la tot felul de personaje feminine (naşă, bunică, surori) ca să capete înfăţişarea care ar putea să-i capteze atenţia lui Făt-Frumos. Din păcate, la el funcţioneză cu succes formula “scopul scuză mijloacele” şi nu strâmbă din nas că pantoful de cristal era un truc, ci o va plimba pe Cenuşăreasă pe frumosul lui cal alb. La fel şi în Albă-ca-Zăpada, prinţul n-o găseşte pe frumoasa fată până ce aceasta nu moare. Pare destul de lipsit de imaginaţie, căci el se îndrăgosteşte de un cadavru expus de nişte pitici. În Rapunzel, Făt-Frumos, lipsit de ambiţie, nu e apt să găsească o soluţie pentru a o elibera pe blondină din turnul ei, nu e în stare să realizeze nici măcar o scară mobilă. Capacitatea de sacrificiu de sine o etalează, cu succes, Belle din Frumoasa şi Bestia. Aflată departe de protecţia paternă, ea îngrijeşte cu abnegaţie şi iubire o bestie ca abia, în final, această creatură să se transforme într-un bărbat adevărat.

Se pare că în mai toate basmele, prinţesele îşi găsesc prinţii, dar cu un preţ destul de piperat. Ca să ajungă la acel izbăvitor “au trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ele semnează pactul cu un oarece compromis. În general, femeia plăteşte – şi în basme – un preţ mai mare. Orice am crede fiecare dintre noi despre fericire şi amor, deşi poate părea jignitor, totuşi Făt-Frumos (din basme) este cel care-i oferă eroinei o viaţă perfectă. De aceea, nu contează preţul pe care ea trebuie să îl plătească.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Cum să îl găsești pe Făt-Frumos

Scris de pe martie 20, 2019 în Eseu, Postmodernitate, Poveşti, Relativitate, Tipare

 

Etichete: , , , ,

Femina – Tipologii și ideal

Elle

Rolurile atribuite de cei mai mulţi dintre scriitori de ambele sexe, personajelor lor feminine, trimit la o condiţie de inferioritate, la poziţia de auxiliare ale actorilor principali – bărbaţii. În romanul gotic, ca şi în basmele scrise de Charles Perrault, H. Ch. Andersen sau fraţii Grimm, identificăm un set persistent de caracteristici feminine şi masculine, în ceea ce priveşte atât înfăţişarea, cât şi rolul rezervat. Eroina este, în esenţă, pasivă (totdeauna frumoasă) și aşteaptă, fie în somn, fie într-o captivitate care o privează de capacitatea de acţiune, trezirea sau eliberarea ei de către eroul (nu neapărat frumos), dar activ, cu iniţiativă.

Taylor Swift as Rapunzel for Disney by Annie Leibovitz

Virtutea sa este primejduită de personaje masculine negative mârşave, dar nu o dată misterios atrăgătoare. Adesea, eroina este nevoită să se ferească de cotoroanţe ticăloase; femeile active sunt, aproape fără excepţie, puse doar pe fapte rele. Oricât de “independente” sau de sine-stătătoare ar putea să pară la început, femeile sunt obligate să fie pasive în “aventura” vieţii lor. Li se permite să fie eroine numai dacă se conformează acestei aşteptări, altfel sunt “scorpii” sau femei “uşoare” şi, ca atare, este legitim să fie lovite sau chiar ucise. Apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, romanul gotic a adoptat aceeaşi tipizare a sexelor, iar tradiţiile acestui gen literar se regăsesc, în mare parte, în proza modernă. Desigur, există şi unele excepţii: Jane Austen, Charlote Brontë, Margaret Atwood sau Angela Carter.

Zac Efron & Vanessa Hudgens as Prince Phillip and Princess Aurora of „Sleeping Beauty (Disney Dream Portraits by Annie Leibovitz )

Din păcate, literatura nu poate fi judecată asemenea unui catalog cu modele de lux sau cu un cod al manierelor mai mult sau mai puţin elegante. Dacă ne-am putea imagina un oraş cu femei îmbrăcate precum manechinele de la paradele marilor case de modă, veşmintele extravagante, total nefuncţionale – de spectacol -, care sunt aplaudate pe scenă ca nişte jucării suprarealiste neînchipuit de scumpe, ar fi cu totul la nelalocul lor. La fel, dacă pe străzi am vedea nişte roboţi programaţi să mimeze perfecţiunea, am fi dezamăgiţi. Romanele vând rochii de serie, confecţii de-a gata, “bune de purtat”, nu fantasmagorii suprarealiste, nu visuri irealizabile. Cărţile oferă mostre de viaţă amestecată, nu mecanisme infailibile. Nici bigota corectitudine politică, nici schematismul şi clişeele perpetuate nu sunt recomandabile.

Cu certitudine, locul eroinelor trebuie să fie departe de «pueril» şi de «ridicol». Avem nevoie de o ficţiune care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, dar nu numai în alb şi negru, de o ficţiune care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale. Avem nevoie de o ficţiune care să nu ne ispitească să comitem greşeala fatală a idealiştilor romantici de a proiecta visurile noastre despre un iubit ideal asupra unui biet om obişnuit, care este (totuşi) o persoană reală, (poate) complexă şi interesantă. Avem nevoie de o ficţiune care să înfăţişeze lumea mai nuanţat, fie şi în griuri, dar nu numai în alb şi negru, de o ficţiune care să descrie relaţii imperfecte între fiinţe imperfecte şi să ne încurajeze să trăim experienţe cât mai reale.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Femina – Tipologii și ideal

Scris de pe martie 18, 2019 în Feminin, Moravuri, Poveşti, Tipare

 

Etichete:

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Crăciunul e, în fapt, abandonare şi speranță. Sedusă de parfumul speranței care nu moare niciodată, am rescris optimistă “inventarul” năzuinţelor, cu dorinţe noi. Gândindu-mă că parfumul magic al acestei Sărbători ar trebui să uzurpe tristeţea (unei pierderi importante) şi nostalgia, mi-am făcut curaj și-am participat la concursul femeilor Catchy, încercând să-i smulg zeiței Tysche (Fortuna la romani) un favor. Am pus zăgazuri nostalgiilor odată cu vestea minunată: „Mădălina, ești câștigătoare!”

Wagner 6

Cea care mi-a alinat, ca un balsam, temerile a fost o delicată bijuterie de lux (colierul de la Wagner Arte). Porțelanul fin, desprins din colecția „The Garden of My Dreams”, a fost rost de bucurie nouă în cămara sufletului. Cu adevărat, Decembrie a purtat freamătul speranței, căci mi-a așezat la gât bogate seve, ferecate în rădăcini poleite cu aur, chiar dacă vegetalul intrase într-un somn adânc.

Wagner 9

Deși era final de An, negrul spumos din pictură a devenit palimpsest al memoriei. Ca un vis mineral al vegetalului adormit, elegantul pandantiv a devenit o lunecare în sine. Grafica spumos-ondulată a rimat, pentru mine, cu firave speranţe, proaspete, încolţite în zorii Anului ce s-arătau, amintindu-mi:„Îndrăznește, doamnă!

Wagner 3

Mulțumesc, Catchy!🎁♠️⚜️ #catchychristmaslist 2018

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Wagner Arte Frumoase și Povestea mea de Crăciun (2018)

Scris de pe ianuarie 31, 2019 în Personal, Poveşti

 

Etichete: , , , ,

Minunata lume a poveştilor lui Hans Christian Andersen

“Dacă vrei ca ai tăi copii să fie inteligenţi, citeşte-le poveşti. Dacă vrei ca ei să fie şi mai inteligenţi, citeşte-le mai multe poveşti.” (Albert Einstein)

În Danemarca sa natală, Hans Christian Andersen (2 aprilie 1805 – 4 august 1875) este amintit ca poet, dramaturg, autor de jurnale de călătorie şi romancier, dar şi ca autor de basme pentru copii. Andersen a devenit celebru în întreaga lume, mai ales, pentru basmele sale care au fost traduse în numeroase limbi. Succesul acestor scrieri i-a adus recunoaşterea mondială. La 210 ani de la naşterea autorului, există zeci de dramatizări şi  ecranizări ale scrierilor sale. Îndrăgita peliculă Frozen îşi are rădăcinile în opera acestui scriitor.

Printre numeroasele sale creaţii, Anderesen a publicat peste 180 de poveşti şi basme. Farmecul acestora  ne încântă şi astăzi, ele reflectă capacitatea autorului scandinav de a transmite emoţii şi de a portretiza. Scrierile sale sunt plăsmuite într-un limbaj accesibil oricui. Acel  “ceva” universal şi profund uman din  povestirile sale a cucerit inimile a milioane de oameni de-a lungul celor două secole. Părea să cunoască sentimentele personajelor sale atât de bine pentru  că numai el a putut scrie astfel de detalii – cu subtilitate şi precizie –  atingând  inimile cititorilor tineri sau vârstnici, chiar şi astăzi.

Hans Christian Andersen la 64 de ani.

Foloseşte o largă varietate de stiluri, dar se menţine cu preponderenţă într-un registru liric, începând cu timbrul elegiac vibrând de compătimire în faţa suferinţelor omeneşti sau de duioşie în faţa candorii copilăriei şi iubirii materne. Resursele folclorice se împletesc adesea cu elemente autobiografice. De altfel, inspiraţia realistă pentru Andersen rămâne o ambiţie constantă, mărturisită şi în Povestea vieţii mele. Autorul a recunoscut că, în povestiri, a trecut anumite momente din viaţa sa: “Lumea şi viaţa au fost cea mai bună şcoală a mea.”

Deşi este adevărat că cele mai multe poveşti sunt înrădăcinate în folclorul oral, într-o măsură mai mare sau mai mică, multe dintre poveştile cele mai cunoscute ale acestui autor vin de fapt, din surse literare. Când lasă materialul nealterat, sursele sale se arată a fi tradiţiile populare, fabulele de largă circulaţie, vechi motive nuvelistice sau trecutul istoric naţional; dar, de cele mai multe ori, materialul este prelucrat şi, mai ales, inventat. Numai o parte este ocupată de basmul propriu-zis, de povestea care are la bază elementul miraculos, de aceea le numeşte “aventuri şi istorii”, în sensul de întâmplări, şi doar o parte le numeşte basme. De aceea, sub raportul procedeelor de creaţie, nu se poate face o delimitare, căci realismul observaţiei interferează cu libertatea fanteziei. Ţesătura fanteziei este uneori pigmentată cu aluzii, observaţii, ironii, luate din planul realităţii. O caracteristică importantă a artei scriitoriceşti a lui Andersen este permanenta împletire a realului cu fantasticul, miraculosul integrându-se unei viziuni proprii, având afinităţi cu viziunea folclorică scandinavă. Această unitate a operei dă nota atât de personală a lui Hans Christian Andersen.

Dacă realismul său se limitează la descrierea cadrului general de viaţă materială, fără să întreprindă o analiză a reacţiilor complexe ale personajelor, în schimb Andersen sesizează aspectul sentimental al situaţiilor depresive, al suferinţei manifestând o caldă simpatie pentru oropsiţii vieţii. De obicei, simpatia faţă de sărmani este exprimată de autor de pe poziţia spectatorului generos, cu sentimente de umanism profund.

Fără să ajungă până la cauzele sociale ale răului, Andersen afirmă idealul iubirii de om, un ideal moral în care cele trei valori – Adevărul, Binele şi Frumosul – se întâlnesc. Optimismul marelui scriitor izvorăşte din încrederea în forţele morale: “Omul este, fără îndoială, capodopera perfecţiunii, de aceea fiecare are dreptul la perfecţiunea sa în Bine şi Frumos.”, spunea marele povestitor.

Acest ideal moral este conceput pe singura coordonată concretă: aceea a faptei bune. “Noi, fiicele aerului (din Mica Sirenă) n-avem nici noi suflet nemuritor, dar prin fapte bune putem căpăta unul. […] Când am făcut timp de trei sute de ani tot ce ne stă în putinţă, căpătăm un suflet nemuritor şi putem împărtăşi şi noi fericirea veşnică a omului.” În concepţia lui Andersen trebuie respectate fapta bună, sufletele cele mai umile, munca modestă şi sentimentele curate, armonia vieţii familiale, visul care reconfortează omenirea în suferinţă, întreaga lume vegetală şi animală, natura în ansamblul ei.

Dacă autorul povestirilor ne revelează un scriitor sensibil, căruia experienţa unei vieţi aspre i-a deschis ochii asupra realităţii, celălalt sector, al basmelor, arată că scriitorul nu şi-a pierdut niciodată candoarea sentimentului şi bucuria vieţii. “Mă simt copilul fericirii”, exclama scriitorul la o vârstă înaintată, cu aceeaşi ingenuitate a răţoiului cel urât (din povestirea cu acelaşi nume, în care se regăseşte uşor transferul simbolic al unor elemete autobiografice) a cărui bucurie “îl răsplătea din belşug pentru necazurile trecute, şi însăşi amintirea  acestor suferinţe îi făcea mai vie bucuria sa”. Spre deosebire de fraţii Grimm, care repovestesc o creaţie populară faţă de care ei păstrează o atitudine obiectivă şi spre deosebire de Perrault, care, de asemenea, repovesteşte, cu multă graţie şi fineţe, cu spirit şi uneori cu mici ironii basmele bunicuţei, Andersen pare a fi cel dintâi care crede în materia pe care o creează sau o prelucrează. La acest autor, planul fanteziei face adesea apel la elementele realităţii, bucurându-se cu naivitatea unui copil. Această notă dominantă de candoare imprimă poveştilor sale acel ton de comunicativitate imediată, proprie lui Andersen.

În opera sa, este atestată prezenţa anumitor elemete provenind din mitologia scandinavă, pe calea tradiţiilor folclorice, toate acele creaturi (ondine, elfi, gnomi, sirene, păsări miraculoase) pe care le întâlnim atât de des în poveştile sale alături de zâne şi vrăjitoare. Pe lângă aceste fiinţe supranaturale, totul este însufleţit; rolul scriitorului este acela de a-şi pune “ochelarii fermecaţi” prin care vede minunile din stupul albinelor şi “cornetul acustic” pentru a auzi cartofii povestindu-şi păţaniile.

În primul rând, vieţuitoarele sunt înzestrate cu glas şi conduită omenească. O ediţie franceză a basmelor lui Andersen, apărută în timpul vieţii lui, îl prezenta astfel: “Noul La Fontaine face să vorbească animalele cu mult spirit; el împărtăşeşte necazurile şi bucuriile lor, pare a deveni confidentul lor; ştie să le împrumute un limbaj atât de  naiv, atât de pătrunzător şi de firesc, încât povestirea lui pare de-a dreptul reproducerea fidelă a ceea ce el a auzit cu adevărat.” Comparaţia cu La Fontaine însă este justă numai până la un anumit punct, căci animalele lui La Fontaine par a fi învăţat o anume subtilitate de la moraliştii francezi. Vieţuitoarele din opera lui Andersen au însă o moralitate sănătoasă şi sprijină, totdeauna, omul să iasă din impas. Deşi aceste animale din poveştile daneze îl învaţă pe om respectul şi dragostea faţă de lume sub toate formele ei, inclusiv regnul animal, totuşi, această lecţie este departe de moralizarea ostentativă şi de didacticismul convenţional al lui Charles Perrault.

Sub viziunea panteistă a scriitorului nordic, în zona basmului, capătă însufleţire şi obiectele cele mai banale: cratiţa, farfuriile, mătura, ceainicul, între jucării se infiripă idile duioase, ca între soldatul de plumb şi dansatoarea de porţelan, sau între păstoriţă şi coşar; titirezul se îndrăgosteşte de mofturoasa domnişoară minge, gulerul vorbeşte ca un filfizon, puşculiţa în chip de purcel se comportă asemenea unui bogătaş arogant. Această animizare a obiectelor constituie o sursă de feerie redusă la dimensiunile banalităţii cotidiene, un tip nou de feerie, o feerie domestică, de interior. În acelaşi timp însă, este şi una din sursele de umor ale marelui povestitor. Deşi umorul lui Andersen este într-adevăr o caracteristică proeminentă a poveştilor (atunci când acestea sunt bine traduse), totuşi,  ceea ce mulţi cititori resimt cel mai adesea este o  notă de tristeţe copleşitoare: mica sirenă este trădată de prinţ, bradul este aruncat după Crăciun; chiar şi în poveştile cu final fericit, personajele trec prin nenumărate chinuri (Degeţica, Crăiasa Zăpezii, Lebedele).

Cu toate acestea, Andersen realizeză nota de umor prin efectele de contrast neaşteptat dintre fantezie şi realitate, efecte pe care le obţine atribuind trăsături de caracter sau obiceiuri de viaţă burgheză vieţuitoarelor sau chiar unor obiecte banale: cioara este în doliu, corbii ţin şi ei să ajungă pensionari sau o altă cioară se instalează în fundul trăsurii. De multe ori, umorul este nuanţat cu maliţiozitatea aluziei ironice, ca în Hainele cele noi ale împăratului, ironizând ambiţia şi falsitatea (cu evidente corespondenţe şi în domeniul criticii literare sau de artă).

În Răţuşca cea urâtă, cumetrele raţe bârfesc asemenea unor femei, ca şi domnişoarele cărăbuşe, care văzând-o pe Degeţica începuseră să şuşotească între ele: “Are numai două picioare!”. Cultura livrescă este ironizată fin şi în Prinţesa şi porcarul. Mai multă fineţe are, însă, jocul spiritual al fanteziei feerice: “În cartea cu poze, desenele prinseseră viaţă, păsările cântau, iar oamenii, desprinzându-se cu totul de pagini, veneau să stea de vorbă cu Eliza. Dar când fetiţa întorcea paginile, ei săreau la loc în carte, ca să nu se încurce cu cei din pozele următoare.” (Cele douăsprezece lebede)

La H. Ch. Andersen, natura este receptată elegiac, alteori fantastic (“vânturile erau făurite din vârtejuri de zăpadă, iar geamurile şi uşile erau tăiate din pale de vânt îngheţat”) sau de-a dreptul vizuală. În acest caz, paleta vizuală este mai vie în redarea peisajului de iarnă. Acest stil confirmă încă o dată temperamentul liric şi sentimental al povestitorului.

Dar înainte de fineţea acestui stil, perfecţionat printr-un îndelungat exerciţiu poetic, şi înainte de forţa fanteziei naive care animizează totul cu puterea creatorului, Andersen s-a impus prin concepţia sa generală despre viaţă. Andersen are încredere în forţa morală a omului şi a omenirii: “Credinţa mea în omenire n-a fost înşelată. Vremurile de necazuri şi suferinţe poartă totuşi în ele germenii binecuvântării viitorului.” Autorul danez, H.Ch. Andersen, a realizat ceva remarcabil: poveştile care sunt citite şi iubite de fiecare nouă generaţie, poveşti care sunt încă surse de  inspiraţie pentru dramaturgi, regizori şi scenarişti, poveştile lui Andersen fiind ecranizate şi puse în scenă pe toate meridianele lumii.

În zilele noastre, unul dintre cele mai prestigioase premii pentru literatură este numit Hans Christian Andersen. Influenţa acestui autor poate fi observată şi  în scriitura de ficţiune pentru adulţi, în romane precum: Crăiasa Zăpezii/The Queen Snow de Joan Vinge, Privighetoarea de Kara Dalkey, Crăiasa Zăpezii de Eileen Kernaghan, Fiica Pădurii de Julieta Marillier (un roman fantasy romantic, tematic legat de Lebedele), Lebedele sălbatice de Peg Kerr, Chinurile dragostei de Jane Gardam (roman inspirat din povestea  Mica Sirenă).

Aspecte de basm a căpătat însăşi viaţa acestui autor, căci fiul unui cizmar sărac a devenit un om bogat şi faimos, intim al capetelor încoronate ale vremii sale, iar astăzi, este celebru în întreaga lume.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web