RSS

Arhive pe categorii: Relativitate

Starul resuscitat – „Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

A început cu producția de filme publicitare, seriale Tv, apoi s-a lansat – la promițătoarea vârstă de 37 de ani – în realizarea unui lungmetraj (Amores Perros), Alejandro González Inárritu dă impresia că a sosit în cinema cu tolba plină de trucuri – un adevărat arsenal de idei uimitoare – cu scopul de-a seduce spectatorii. În primele sale patru filme (Amores Perros, 21 Grams, Babel, Biutiful), și-a folosit această comoară pentru a-i conferi un aer de seriozitate muncii sale. Virtuozitate de netăgăduit i-a adus mexicanului Inárritu patru premii Oscar (cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun scenariu și cea mai bună imagine) pentru Birdman, totodată, oferindu-i lui Michael Keaton rolul vieții sale.

Michael Keaton în rolul lui Riggan Thomson / Birdman © Paramount Pictures

Pelicula Birdman este o comedie, o fantezie dezlănțuită, este ocazia perfectă pentru Inárritu de-a da strălucire lumii artistice. A plasat filmul în Times Square și-a încredințat rolul principal unui actor american ultracunoscut: cel care l-a interpretat, cândva, pe celebrul erou de benzi desenate: Batman. “Monstrul” care-a înghițiti cariera unui actor vine să-și continue prada și-n Birdman. Riggan Thomson, dublul de pe ecran al lui Michael Keaton, este un actor “has been”care-a devenit aproape schizofrenic din pricina greutății impresionante a personajului căruia i-a dat viață cu douăzeci de ani în urmă.

 

Regizorul, un subtil analist al traumelor contemporaneității și briliant comentator al epocii pe care-o parcurgem, ne introduce în lumea starurilor hollywoodiene. Riggan Thomson este acel tip de actor decăzut de pe firmamentul gloriei care, în speranța de-a-și revigora celebritatea, încearcă să monteze pe Broadway un text (What We Talk About When We Talk About Love) de Raymond Carver, încercând să-și răspundă întrebărilor legitime despre condiția artistului. Inárritu dă perdeaua deoparte și lasă la vedere cortegiul de probleme cu care fosta glorie trebuie să se confrunte: familia, problemele financiare, apropiații, ostilitatea criticii de specialitate, visurile sale dar, mai ales, egoul și… alter-ego-ul.

Michael Keaton în rolul lui Riggan Thomson / Birdman & Edward Norton în rolul lui Mike Shiner, un actor Broadway © Paramount Pictures

Acest bărbat simte că a fost absent în propria-i viață, crezând că-și iubește cariera și trădându-i pe cei care-l iubiseră. “Mereu ai confundat iubirea cu admirația” – îi reproșa fosta soție. Birdman nu este un film care povestește, pe larg, numai despre profesia de actor, ci și despre iubire. Amorul propriu sufocă adesea existența unui artist și-i bulversează mai toate acțiunile. În timp ce Riggan Thomson se pregătește să monteze un spectacol pe scenă, se simte nevoit să-l înlocuiască pe incontrolabilul actor Mike Shiner (Edward Norton) și, totodată, să gestioneze relațiile cu Sam – fiica și asistenta lui, proaspăt ieșită de la dezalcoolizare, și cu Laura (amanta sa) care-l anunțase că este însărcinată.

Edward Norton în rolul lui Mike Shiner, un actor Broadway & Emma Stone în rolul lui Sam Thomson, fiica și asistenta lui Riggan © Paramount Pictures

Pe fundalul acestor catastrofe, el așteaptă să-ntâmpine premiera. Microcosmosul scenei newyorkeze scoate la iveală o hipersensibilă actriță cvadragenară (Naomi Watts), un actor vanitos și vorbăreț (Edward Norton), capabil de mari grozăvii masculine pe scenă, o exigentă comentatoare a vieții teatrale, surprinși în relațiile deloc amiabile, printre labirintice coridoare în care colcăie omenescul nud: cinismul, disperarea și euforia. Intriga respectă (cu mici excepții) unitatea de loc (un teatru de pe Broadway), de acțiune (regizorul a realizat planuri lungi în care nu se văd racordurile). Cu o cameră mobilă, imprimă fluiditate și dinamism povestirii sale (înțesată de dialoguri). Cineastul se joacă cu schizofrenia personajului său și-și permite unele libertăți vizuale și scenaristice, adesea derutante, dar necesare istorioarei sale, filmând într-un registru comico-fantastic. Dorința de-a monta textul lui Raymond Carver pe scândură devine pretextul cineastului Inárritu de a ilustra lumea ca o scenă. Regăsim o parte dintre motivele folosite și-n alte pelicule: profunzimea personajelor, obsesia pentru sentimentalism lacrimogen și voyeurism.

Din loja lui, nefericitul Riggan Thompson se lasă răvășit de vocea sa interioară, cea a lui Birdman, supereroul care-i adusese efemera glorie planetară, fără a-i acorda, însă, și respectabilitate. Omul-Pasăre de odinioară, din pene și latex, își desconsideră proiectul intello care devine, brusc, unul minat. Regele blockbusterelor consideră că reabilitarea unui actor printr-un spectacol de teatru este începutul declinului. Inárritu îl filmează pe acest Birdman ca pe o himeră, deopotrivă, grotescă și fatală. În elanul său, cu accente mizantropice, cineastul ia în zeflemea mai toate formele de celebritate: cele arhicunoscute, aleului, dar și pe cele mai noi, fulgurante, obținute în doar câteva minute pe internet.

Emma Stone în rolul lui Sam Thomson, fiica și asistenta lui Riggan © Paramount Pictures

Un virtuoz al obiectivului de filmare, Emmanuel Lubezki, face ca întreaga distribuție să apară pe ecran tulburător de veridică. Michael Keaton, eternul Batman, ajunge monstrul sacru într-un rol-provocare. Hăituit de vocea obsedantă a unui alter-ego tiranic, devine patetic, emoționant, neliniștit, odios sau rizibil, mereu la granița dintre realitate și fantasmă.

Viziunea iconoclastă, fără mari menajamente pentru lumea glamouroasă din N.Y., dar plină de poezie și plasticitate, vine să confirme talentul cineastului Alejandro González Inárritu. Birdman oferă multiple piste de abordare și momente de reflecție, îndeosebi asupra naturii efemere a celebrității, dar și alternativa salvării prin…iubire.

Birdman

Regizor: Alejandro González Inárritu
Scenarist: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Compozitor: Antonio Sanchez
Operator: Emmanuel Lubezki
Producător: Alejandro González Inárritu, John Lesher, Arnon Milchan, James W. Skotchdopole
Monteur: Douglas Crise

Distribuţia

Michael Keaton (Riggan Thomson)
Emma Stone (Sam)
Edward Norton (Mike)
Naomi Watts (Lesley)
Andrea Riseborough (Laura)
Zach Galifianakis (Jake)
Amy Ryan (Sylvia)
Merritt Wever (Annie)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor – categoria film muzical şi de comedie: Michael Keaton
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Oscar (2015) – Cel mai bun film
Oscar (2015) – Cel mai bun regizor: Alejandro González Inárritu
Oscar (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Oscar (2015) – Cel mai bun scenariu original: Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone, Armando Bo
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun operator: Emmanuel Lubezki
Festivalul de film de la Veneţia (2014) – Leul de Aur, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Antonio Sanchez
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun film – musical şi comedie, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Oscar (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Oscar (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton
Oscar (2015) – Cel mai bun montaj sonor, nominalizat
Oscar (2015) – Cel mai bun mixaj de sunet, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun film, nominalizat: James W. Skotchdopole, John Lesher, Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Alejandro González Inárritu
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Edward Norton
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Emma Stone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun scenariu original, nominalizat: Armando Bo, Alejandro González Inárritu, Nicolás Giacobone
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun cântec, nominalizat
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Douglas Crise
Premiul BAFTA (2015) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Antonio Sanchez
Premiul BAFTA (2015) – Cel mai bun actor, nominalizat: Michael Keaton

Articol publicat în revistaBel-Esprit

 
Comentarii închise la Starul resuscitat – „Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance)”

Scris de pe iulie 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Relativitate

 

Etichete:

Cursa leoaicelor – Passion

Cursa leoaicelor – Passion

Aproape „interzis” în SUA, după eşecurile producţiilor Mission: Impossible (1996) şi The Black Dahlia (2006), îl regăsim pe Brian de Palma refugiat într-o coproducţie franco-germană, Passion, turnată la Berlin. Deşi este un remake după filmul franţuzesc Crime d’amour (r. Alain Corneau – 2010), noua producţie semnată de Brian de Palma este mai sulfuroasă decât originalul, americanul fiind un cunoscut emul al lui Alfred Hitchcock. Pelicula regizorului american, în vârstă de 72 de ani, a fost prezentată în competiţia oficială la Festivalul de Film de la Veneţia, în 2012.

Scenariul, semnat tot de cineastul american, este unul machiavelic. Scriitura are la bază ideea de manipulare, pendulând între dubluri, mereu la graniţa dintre vinovat-nevinovat. Passion nu este doar un remake, ci e o pastişă pură a celebrelor thriller-uri semnate de Hitchcock, fiindcă râvna lui de Palma de a-şi copia modelul este evidentă şi în acest caz.

Având teme precum manipularea, piste false, răzbunare, crimă şi pasiune, cineastul american a optat pentru două actriţe din aceeaşi generaţie, din raţiuni de credibilitate în privinţa atracţiei erotice. În Crime d’amour, regizorul francez le-a distribuit pe Kristine Scott-Thomas şi Ludivine Sagnier, raportul dominant-dominat bazându-se pe diferenţa de vârstă (experienţă). Christine Stanford (Rachel McAdams) şi Isabelle James (Noomi Rapace) sunt două femei implicate în jocul manipulării dintr-o companie multinaţională. O blondă şi-o brună luptă într-o lume dură, ambele având şi-o „umbră” roşcată – Dani (Karoline Herfurth).

Noomi Rapace & Rachel McAdams in ”Passion”

Rachel McAdams & Noomi Rapace in ”Passion”

Christine este şefa unei agenţii de publicitate. Este elegantă, poartă mereu ţinute sofisticate, în culori acidulate, este sarcastică, puternică şi fascinantă. O manipulează pe Isabelle din invidie, gelozie, perversitate sau pur şi simplu din joacă. Această blondă, niţel erotomană, pare să o manevreze pe bruna Isabelle, subalterna ei, discretă, tolerantă, aproape ştearsă ca apariţie, dar subjugată (aparent) de superioara ei. Între cele două eroine rolurile se inversează cu repeziciune, subjugarea având mereu un efect de bumerang.

Passion derulează, într-un crescendo ameţitor, o suită de imagini reci sau prozaice, derutând cu bună ştiinţă spectatorul, care se află în faţa unor motive hitchcockiene reciclate – piste false, sora geamănă, reapariţia unor persoane declarate moarte, scena duşului de dinaintea crimei, crime aşa-zis perfecte, treptele ameţitoare – , toate asezonate cu tulburătoarea muzică a lui Pino Donaggio.

Perversă şi manipulatoare, Christine avea ascendent asupra lui Isabelle, până când aceasta este umilită în public de şefa sa, la o reuniune de la serviciu. Între ele, se află mereu roşcata Dani, ce pare-i fi devotată lui Isabelle. Cele trei femei îşi întind reciproc curse, se mint, trişează, se supraveghează şi se manipulează, ca într-o cuşcă cu feline, până când una dintre ele moare.

Spaţiul i-a permis regizorului-scenarist să aducă în cadru eroine sexy, tinere, ambiţioase, dar singure. Relaţia de dominant-dominat se complică puţin căci, de data aceasta, realizatorul a folosit trei femei, diferite, o blondă, o brună şi-o roşcată.

Compania la care cele trei eroine lucrează este văzută ca un simbol al lumii capitaliste. Aici, dorinţa de a fi mereu altcineva face ravagii – fiecare vrea să îi ia locul (job-ul, iubitul sau trupul) celeilalte. Se obţine, astfel, un efect de clonare de toată frumuseţea. Blonda Christine îi cerea partenerului ei de sex să poarte, uneori, o mască a chipului ei, dorinţă ce denotă autoidolatria.

Passion

Rachel McAdams in ”Passion”

Brian de Palma actualizează thriller-ul, folosind motive ale lumii contemporane: internet, şantaj prin sex-tape, telefonie mobilă (smartphone), video-supraveghere. Terenul de luptă este un univers tehnologizat, invadat de Skype, „call conference”, înregistrări făcute cu smartphone-ul, videoclipuri postate pe YouTube, totul într-un ritm înnebunitor. Brian de Palma îşi confirmă dragostea pentru femeie – văzută drept creatură complexă -, distribuind trei actriţe total diferite, canadianca Rachel McAdams, suedeza Noomi Rapace (binecunoscuta hacker Lisbeth Salander din saga originală Millenium) şi nemţoaica Karoline Herfurth.

În pelicula Passion, cele trei eroine par de neînţeles în faţa bărbaţilor, ce au (aici) rol de sclavi batjocoriţi, neputincioşi în faţa unor „feline” devoratoare. Tipul acesta de femei puternice aminteşte, cumva, de „feministele” lui Pedro Almodovar. Poate de aceea, regizorul a ales ca operatorul să fie José Luis Alcaine, cel care a lucrat cu cineastul spaniol.

În acest univers dur, regăsim multe dintre reţetele filmelor din anii ’90 (crimă, sex, lesbianism, perversiune, manipulare, alienare), dar actualizate. Este de remarcat ideea năstruşnică a regizorului de-a transforma ecranul într-un split-screen uriaş în momentul crimei (un fel de marcă stilistică a lui, de altfel). Spectatorul asistă simultan la asasinarea unei blonde (Christine?) şi la spectacolul de balet pe care bruna Isabelle îl viziona. Faunul din Prélude à l’après-midi d’un faune de Claude Debussy, leagă prin pretextul sexual, cele două cadre proiectate simultan.

Întreg filmul este un mozaic al obsesiilor lui Brian de Palma, fiind un thriller senzual şi incitant, care manipulează prin iluzie. Din păcate, acest exerciţiu de stil, destul de flamboiant, poate fi receptat de neofiţi drept o peliculă de serie B sau doar ca un serial „de lux”.

Căutând frumuseţea prin vulgaritate, vulgaritate a unei epoci ce exacerbează emergenţa noilor modalităţi de comunicare şi a celor de spionare, regizorul lasă loc echivocului. Eroina din zilele noastre rămâne îngrozită de irealitatea lumii, hărţuită de ţârâitul enervant al unui apel greu de identificat, de pe un telefon mobil.

La finalul acestui thriller, nu ştim care dintre personaje a fost mai „toxic”. Însă, avem certitudinea că la trezirea din acest „dulce-coşmar” – sumă de fantasme sufocante – , nimeni nu mai rămâne inocent.

Regizor: Brian De Palma
Scenarist: Brian De Palma, Alain Corneau, Natalie Carter / Compozitor: Pino Donaggio / Operator: José Luis Alcaine / Producător: Said Ben Said / Monteur: François Gédigier
Distribuţia: Rachel McAdams (Christine), Noomi Rapace (Isabelle James), Paul Anderson (Dirk), Karoline Herfurth (Dani), Rainer Bock (Bach), Ian T. Dickinson (Detectiv), Alexander Yassin (Administrator)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Cursa leoaicelor – Passion

Scris de pe iunie 16, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , ,

Nume ale păcatelor

Uneori, a trăi înseamnă a trăda…

Viaţa este o trădare; oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa e un trădător. Nu există o formă de viaţă care să poată satisface postulatul nemuririi. A trăi înseamnă (şi) a trăda ceea ce avem mai preţios. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilisă sau romantică a lumii. Aflăm, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire.

Eroii sunt vanitoşi, iar geniile leneşe. Conducătorii, chiar şi cei mai buni dintre ei, se transformă, adeseori, în monştri. Proştii sunt plini de trufie, chiar şi ucigaşii caută aplauzele. Negustorii înşală la cântar, iar înţelepţii la argumente. Preoţii sunt cuprinşi de disperare, deşi ei cântă bucuria. Femeile frumoase îşi machiază chipurile, iar bancherii fură aur.

Nume-ale-pacatelor(foto: Christine von Diepenbroek)

Şi marii scriitori ai omenirii au fost preocupaţi să redea cele şapte păcate capitale. Astfel, lăcomia e rabelaisiană, iar lenea e oblomoviană (Goncharov) şi aristocratică. Moliciunea, surdina, dulceaţa reveriei i se potrivesc perfect lui Oblomov; el e liniştit ca apele stătătoare.

Mânia e shakespeariană (de fapt, cam toate păcatele pot fi shakespeariene). Lear e unul dintre cei mai renumiţi mânioşi ai scenei lumii. E un tiran “afectiv”: îi alungă, îi pedepseşte pe cei care îl iubesc şi-i înalţă pe ipocriţii care-l măgulesc. El se-nrudeşte cu regele din povestea Sarea în bucate. Orgoliul e dostoievskian. Are îndrăzneala lui Raskolnikov de a stabili cine merită să trăiască şi cine nu şi are febra gândului – urâtul care-l macină pe Ivan Karamazov. Orgoliul e o boală a inteligenţei şi, când nu e hybris, e hamartia. Şi, precum în Antichitate, se pedepseşte.

Adeseori, literatura îi face pe tineri generoşi, pe bătrâni strânşi la pungă. Zgârcenia e molièrească. Toţi zgârciţii literaturii – de la personajele lui Plaut la cele balzaciene, de la Inimă rece a lui Wilhelm Hauff la Scrooge şi de la Hagi Tudose la Moş Costache – au ceva înduioşător, ca orice bolnav care suferă atât de mult, încât i se iartă totul. În forma ei poetică, concupiscenţa e baudelairiană, dar are şi o formă comică – la Boccaccio sau în poveştile corosive ale lui Creangă. Invidia e mioritică. Păcatul-păcatelor e, însă, plictiseala. În mare parte, păcătoşii par mai degrabă bolnavi decât răi. Ei acţionează orbeşte.

***

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de Valoare, de Cerinţe. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de “trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă “numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Pentru a ne mistui lumea, fugim în “universuri” – Plaut şi Sofocle, Molière şi Dostoievski, Caragiale şi Kafka şi, mai ales, Shakespeare. Căutăm solidarităţi profunde pentru a ne păstra solitudinea. Epuizarea prin trăire nădăjduită şi disperată în umanitate ne mai poate echilibra.

Calendar Metafora

Lumea e dublă, mereu ruptă. Viaţa e mereu… nuanţată.
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Mai… către lumină

Salcâmii sunt înfloriţi, străjuind ca nişte lumânări de nuntă la cununia cerului cu zborul de ciocârlii. Este cea mai frumoasă vârstă a anului, când livezile îşi strecoară prin uluci parfumul florilor, când lalelele inundă pieţele, într-un vacarm de culori, când albinele adună licoarea florilor pentru mierea cea mai bună, tămâiată cu iz de brebenea şi de iasomie.

În nicio altă lună a anului, cerul nu se înveşmântează cu hlamida aceasta, de un albastru indescriptibil, ireproductibil, obţinut printr-o formulă secretă, asemenea nuanţelor zugrăvite pe ctitoria de la Voroneţ.

Dintotdeauna, omul s-a simţit irezistibil provocat, atras de sondarea profunzimilor infinite ale spaţiului. Privind, mai întâi, spre sine omul caută să privească şi în ceilalţi. El caută să înţeleagă însăşi viaţa, să-i pătrundă miezul. Vrea să-i priceapă determinările şi rosturile. Face lucrul acesta cel puţin din două motive – pentru a încerca să-şi domine propria existenţă, măcar în punctele ei nodale şi pentru a-şi armoniza propria fiinţă şi viaţă cu ordinea universală.

Experienţa îndelungată a permis configurarea unor concluzii ferme: zestrea de aptitudini, trăsături de caracter şi temperament, structura afectivă şi mentală a individului, dispoziţiile lui sufleteşti sunt determinante şi de momentul ivirii sale pe această lume (lăsăm deoparte speculațiile numerologilor). Fiinţa umană va acţiona şi va reacţiona într-un fel sau altul nu numai datorită zestrei genetice, nu numai datorită educaţiei, ci şi profilului său moral. În mijlocul acestei degringolade perpetue, în care trăieşte, un singur strigăt merită să fie slobozit: bucuria, lauda, speranţa profetică în pofida deselor provocări ale deznădejdii.

Viaţa îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie, omule, calcă sub picioare tot neantul lumii. “Eroarea” de a te fi născut se răscumpără prin “osânda” de a te înfrupta cu bucurie din fiecare întâmplare, din fiecare clipă care ți-a fost dată să o trăiești. Prima lecție de optimism – timpul este prielnic nu doar trecerii noastre, ci şi disprețului pentru condiția noastră efemeră şi, deopotrivă, a aventurii de a fi.Viaţa trebuie luată aşa cum vine, să încerci numai să înfrunţi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este Bun şi Frumos.

Luna Mai – explozia Naturii, singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne înconjoară existenţa, invazie de miresme şi de culori.

Haideţi să gustăm din această simplitate nobilă, prin care să (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de –a culege, de-a mirosi şi de-a oferi, o floare, odată cu sărbătoarea de Armindeni.

leagan-flori
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , ,

Mai… către lumină (Mai – paradisul miresmelor neîncepute)

Salcâmii sunt înfloriţi, străjuind ca nişte lumânări de nuntă la cununia cerului cu zborul de ciocârlii.  Este cea mai frumoasă vârstă a anului, când livezile îşi strecoară prin uluci parfumul florilor, când lalelele inundă pieţele, într-un vacarm de culori, când albinele adună licoarea florilor pentru mierea cea mai bună, tămâiată cu iz de brebenea şi de iasomie. În nicio altă lună a anului, cerul nu se înveşmântează cu hlamida aceasta, de un albastru indescriptibil, ireproductibil, obţinut printr-o formulă secretă, asemenea nuanţelor zugrăvite pe ctitoria de la Voroneţ.

Dintotdeauna, omul s-a simţit irezistibil provocat, atras de sondarea profunzimilor infinite ale spaţiului. Privind, mai întâi, spre sine omul caută să privească şi în ceilalţi. El caută să înţeleagă însăşi viaţa, să-i pătrundă miezul. Vrea să-i priceapă determinările şi rosturile. Face lucrul acesta cel puţin din două motive – pentru a încerca să-şi domine propria existenţă, măcar în punctele ei nodale şi pentru a-şi armoniza propria fiinţă şi viaţă cu ordinea universală.

”Primăvara” ©️ Etsy.com

Experienţa îndelungată a permis configurarea unor concluzii ferme: zestrea de aptitudini, trăsături de caracter şi temperament, structura afectivă şi mentală a individului, dispoziţiile lui sufleteşti sunt determinante şi de momentul ivirii sale pe această lume (lăsăm deoparte speculațiile numerologilor). Fiinţa umană va acţiona şi va  reacţiona într-un fel sau altul nu numai datorită zestrei genetice, nu numai datorită educaţiei, ci şi profilului  său moral. În mijlocul acestei degringolade perpetue, în care trăieşte, un singur strigăt merită să fie slobozit: bucuria, lauda, speranţa profetică în pofida deselor provocări ale deznădejdii.

Viaţa îşi pierde sensul,  totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie, omule, calcă sub picioare tot neantul lumii. “Eroarea” de a te fi născut se răscumpără prin “osânda” de    a te înfrupta cu bucurie din fiecare întâmplare, din  fiecare clipă care ți-a fost dată să o trăiești. Prima lecție de optimism – timpul este prielnic nu doar  trecerii noastre, ci şi disprețului  pentru condiția noastră efemeră şi, deopotrivă, a aventurii de a fi. Viaţa trebuie luată aşa cum vine, să încerci numai să înfrunţi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este Bun şi Frumos.

Luna Mai – explozia Naturii, singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne înconjoară existenţa, invazie de miresme şi de culori.

”1 Mai” ©️ Etsy.com

Haideţi să gustăm din această simplitate nobilă, prin care să (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de –a culege, de-a mirosi şi de-a oferi, o floare, odată cu sărbătoarea de Armindeni.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Mai… către lumină (Mai – paradisul miresmelor neîncepute)

Scris de pe aprilie 30, 2020 în Creştinism, Relativitate

 

Etichete: , ,

Arta de-a înghiţi pastila – „Side Effects”

Filmul lui Soderbergh, Side Effects, povesteşte despre seducţie, în multiplele ei ipostaze. Realizatorul peliculei Erin Brockovich (2000) se dovedeşte un adevărat „cameleon” prin disponibilitatea de exprimare în varii forme artistice. În calitate de regizor, a abordat fresca istorică în Che, filmul de acţiune în Haywire sau un SF-dezastru în Contagion. Iar acum revine la producţiile cu substrat social în pelicula Side Effect (2013).

Jude Law, Catherine Zeta-Jones, Channing Tatum, Rooney Mara © Open Road Films

Se cuvine menţionată atenţia vădită de acest cineast, în cele mai recente pelicule ale sale, pentru corporalitate. În sensul ăsta, regizorul a apelat la persoane specializate – actriţe porno, campion MMA sau stripper – la realizarea filmelor Girlfriend Experience, Haywire, Magic Mike. De data aceasta, a folosit actori cu care a mai colaborat (Channing Tatum în Magic Mike) şi a apelat la serviciile scenaristului Scott Z. Burns precum şi ale compozitorului Thomas Newman, realizând o peliculă cu accente de thriller.

Channing Tatum and Rooney Mara / Photo by Eric Liebowitz – © Open Road Films

Emily Taylor (Rooney Mara), o newyorkeză de 28 de ani, îşi redobândeşte soţul, „băiatul de aur” (Channing Tatum), întors de la puşcărie graţie bunei purtări. Nu pare uşoară reluarea vieţii conjugale după o absenţă de patru ani. Emily prezintă o simptomatologie a depresiei cu tendinţe de suicid. Acest fapt o va duce la psihiatru – Jon Banks (Jude Law), mare amator de „soluţii” chimice. Convins de către Victoria Siebert (Catherine Zeta- Jones), fostul psihiatru al tinerei, Banks o va trata cu Ablixa, un medicament din ultima generaţie de antidepresive. Graba lui de-a prescrie astfel de tratament se justifică prin „dărnicia” producătorilor. Laboratoarele farmaceutice îi oferă 50.000 de dolari pentru a-şi transforma pacienţii în cobai. Suma obţinută astfel îi permite să-şi ducă traiul într-un apartament chic şi să achite taxele de şcolarizare ale fiului său vitreg. În ciuda efectelor secundare (somnambulism), Emily insistă să i se administreze tratamentul pentru a-şi revitaliza viaţa conjugală (inclusiv libidoul). Toată lumea profită până când este descoperit cadavrul soţului lui Emily, iar aceasta nu îşi aminteşte nimic. Ce se petrecuse? Cine e vinovat? Banks îşi pierde controlul, reputaţia şi pică pradă acceselor de paranoia.

Jude Law & Catherine Zeta-Jones © Open Road Films

Thrillerul medical virează spre filmul noir, injectând în procesul narativ abateri seducătoare. Scenaristul, Scott Z. Burns, s-a documentat minuţios şi a răstălmăcit povestea, transformând situaţii. Filmul realizat de Soderbergh amestecă tehnici à la Hitchcock şi Brian De Palma, aducând schimbări de perspectivă şi jucându-se atât cu protagoniştii, cât şi cu spectatorii. În acest amestec, regăsim cam multe „condimente” puse laolaltă: crimă, manipulare, şantaj, climat paranoic, fraudă la Bursă, femei fatale. Singură, muzica new-age nu reuşeşte să creeze suspansul, ci doar să incite. Secvenţele se leagă mecanic una de cealaltă, le lipseşte un crescendo şi pauza necesară pentru revigorarea electrocardiogramei de thriller.

Jude Law, Steven Soderbergh (Ragizorul filmului), Rooney Mara, Scott Z. Burns (Scenaristul filmului) Photo by Sean Gallup © Getty Images

Filmul creionează, în filigran, portretul generaţiei Prozac / Zoloft, rătăcită printre ofertele generoase ale unor producători lipsiţi de scrupule. Regizorul plasează pelicula sub semnul dublului sens, ca în celebrele filme ale lui Hitchcock, Vertigo şi Psycho.

Jude Law & Rooney Mara © Open Road Films

În acest comerţ de suprafaţă, identificăm cu uşurinţă fragilitatea umană şi deriva morală. Realizatorul este foarte atent să obţină o peliculă sofisticată, totuşi pierde din adâncimea personajelor. Jude Law este  bine ancorat în personaj, deşi are un aer uşor depăşit în scena în care pare un fel de Carrie Mathison, din seria Homeland, construind un zid din fotografii şi documente. Channing Tatum, chipeş şi optimist, este doar frumuşel. Catherine Zeta-Jones îngroaşă în exces tuşele şi disipează ambiguitatea personajului. Singura care glisează cu farmec între fragilitate şi perversiune este Rooney Mara. Această frumuseţe palidă şi atipică, care a început timid, cu apariţii în seriale, şi-a depăşit teama de eşec şi a început să participe la castinguri serioase. Partitura din The Girl with the Dragon Tatoo i-a adus nominalizarea la premiul Oscar, în anul 2012. De data aceasta, rolul complex din Side Effects o ajută pe această tânără aparent fragilă şi delicată să demonstreze că a dezorienta este, uneori, o artă.

Rooney Mara Photo by Barry Wetcher © Open Road Films

Filmul cu teză denunţă devierile mercantile ce se nasc din durerea psihică, dar o face într-o manieră prin care thrillerul se abandonează în faţa unei viziuni cu multe variaţiuni cromatice şi stilistice. Filmul conţine chiar şi o pată strălucitoare, prin acele flashbackuri ca o reclamă cu conace idilice. Efectele secundare pot lăsa un gust amărui, acela al înşelătoriei de după „perdea”, devoalând un „le mal de vivre” contemporan.

Regizor: Steven Soderbergh
Scenarist: Scott Z. Burns
Compozitor: Thomas Newman
Producător: Lorenzo di Bonaventura, Scott Z. Burns, Gregory Jacobs
Distribuţia: Rooney Mara (Emily Taylor), Jude Law (Jonathan Banks), Channing Tatum (Martin Taylor), Catherine Zeta-Jones (Dr. Victoria Siebert), Gummer Mamie (Kayla), Vinessa Shaw (Dierdre Banks), Greg Paul (Agent securitate), David Costabile (Carl Millbank), James Martinez (Poliţist comunitar), Andrea Bogart (Tracey Sutton)

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit
 
Comentarii închise la Arta de-a înghiţi pastila – „Side Effects”

Scris de pe aprilie 24, 2020 în Blockbuster, Cinema, Moravuri, Relativitate

 

Etichete:

Halta fericirii – Steaua fără nume

Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel,  că visul e încorporat realității, ca o cmpensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul Steaua fără nume, prezentat de trupa teatrului Național Mihai Eminescu, din Chișinău (în cadrul turneului “Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”) e o “pată de normalitate”, de  echilibru, care folosește o citire în dulcele stil clasic. Astfel, opţiunea regizorului Alexandru Cozub pentru o piesă din România începutului anilor ’40  profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Lectura regizorală a directorului de scenă de la Chișinău dovedeşte o credinţă nestrămutată în textul lui Mihail Sebastian , dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc, cu o tușă reverențios-modernizatoare (racord la elemente din filmele de gen/comedii sentimentale, realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului). În lectura regizorală actuală, comedia trebuie să răspundă unei obsedante întrebări despre fericire. Deși greu de definit, acest concept capătă contururi clare la finalul acestei montări. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub înfățișarea, uşor naivă a poveştii, care ne aduce un mesaj întru libertate şi trăire a pasiunii.

Într-o urbe oarecare, de provincie, lumea își duce traiul patriarhal sub lâncezeala moralei intransigente. Ciocnirea unor eroi onești cu realitățile societății implică un examen mai atent.  Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. În așteptarea unei rarități editoriale care sosea cu trenul, traiectoria terestră i se intersectează, în fapt de seară, cu cea a Monei, o tânără, sfărâmătoare de inimi, fără bilet, dar cu o irezistibilă dorință de explorare. Aidoma unei explozii cosmice, idila înfiripată între cei doi zdruncină monotonia  microuniversului provincial. Spectacolul stă sub semnul rigorii, coerenței, dar, mai ales al profunzimii analitice. Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorul a creat o mizanscenă (Scenografie: Iurie Matei) plină de semnificații urbea/gara/casa lui Miroiu  stă între –“infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate, iar în fundal se profilează (Concept video: Ian Onică) imagini alternative, în sepia sau cinemascope (marea, orașelul de provincie, trenurile de viteză, universul înstelat).

Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (salariul mic), caută să iasă din această condiţie apăsătoare evadând într-un alt univers/ lumea stelelor”. Distribuirea actorului Ghenadie Gâlcă  în rolul Profesorului Miroiu s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Miroiu capabil să-şi sacrifice imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei iluzorii descoperiri, întrezărind izbânda acolo unde nu cuteza nimeni să se gândească. Ghenadie Gâlcă aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Piesa cu accente lirice se derulează într-un spațiu care sugerează o ciocnire, scena e așezată “într-o rână”. Muzica (Coloana Sonoră: Alexandru Târșu) cu accente de story atemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane, se înscrie armonic într-un decor sonor, contribuind la atmosfera plină de vitalitate de pe scenă.

Încă de la început, se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea. Șeful gării/Petru Oistric devine eroul isteţ şi plin de farmec, care, sub masca naivităţii şi simplităţii, îi tratează pe ceilalți cu îndrăzneală. Plin de energie, ilustrează unele trăsături uşor de recunoscut pentru slujbașul român (aşa cum apare imprimat în mentalul comun): viclean, isteţ, pişicher, un pic sforar, dibaci, hâtru. Plin de vervă, va interacționa cu mucalitul Ichim/Mihai Zubcu și cu credulul țăran/Victor Drumi, încercând mereu să tragă spuza pe turta sa. Evoluția scenică a tuturor actanților exprimă stăpânirea mijloacelor de expresie în execuție: realismul trăirii și finețea accentelor psihologice se împletesc cu un nedisimulat patetism, dar și un viguros umor. Deşi are o partitură mai redusă, cea a patronului magazinului general, Pascu/Alexandru Pleșca completează cu acurateţe galeria oamenilor practici”, uimiți de pasiunea devoratoare de bani a Profesorului Miroiu: Păi ştiu eu? Cum mi-a dat-o librarul din Bucureşti, aşa i-am adus-o, mi-era şi frică, zău. Auzi d-ta? 22 de mii”.

Profesorul înrobit de pasiune – astronomie – capătă contur de arhetip/tipologia omului de bibliotecă, evazionist” al realității în interpretarea plină de farmec desuet a lui Ghenadie Gâlcă. Candoarea perplexității prin care orice gest capătă un soi de armătură sufletească, dar, mai ales o acuitate rară a emoției, îl recomandă cu succes pentru acest gen de personaj. Profesorul Udrea, ipostaziat de Nicu Suveică, clasic în rigoare, este prietenul devotat al lui Miroiu, situate – fără voie – în tabăra celor care își duc traiul modest, cu demnitate, nerefuzând să mai spere.

Steaua fara nume Chisinau

Versiunea Mona propusă de fermecătoarea Diana Decuseară este un fel de etern-feminin inocent-perfid, care păstrează aura de melancolie a pasionalei Necunoscute. Blonda serafică, drapată în roz fané este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec retro-hollywoodian. Situată între Ileana Cosânzeana și Veronica Lake, actrița captivează de la prima apariție. Dacă în prima parte, afișează o frumusețe rece, în cea de-a doua parte dezvăluie nebănuite resurse – radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni/limitele traiului de lux. Diana Decuseară are cuvenita prezenţă scenică provocatoare a femeii de lux, păstrând lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii dornice de iubire autentică, fie și pentru o singură noapte. O altă incizie în intimitatea defectelor morale, a falsităților și a versatilității o face Grig, amantul înstărit al Monei. Petru Hadârcă dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale celui care domină prin puterea banului. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu  Mona, dar și cu ceilalți parteneri de scenă,  păstrând viziunea desenului psihologic.

Rigida domnișoară Cucu pigmentează conturul întregului spectacol, deschizând o ușă interzisă din intimitatea fetei-bătrâne-fără-voia-sa, indicând modul în care visele de fericire eșuează     într-un coroziv  conformism. Lipsită de orizont, frumoasa de odinoară s-a ofilit într-un mediu limitat. Olga Guțu-Cucu are o vitalitate interpretativă debordantă în partitura excentricei profesoare, fiind clasică în rigoare/rigiditate şi romanțioasă în emoţie (în dialogul cu Grig & Mona). Deşi are o apariţie fulgurantă, aduce în scenă tipologia fetei, eleva Zamfirescu, o posibil viitoare femeie simplă, dar visând să evadeze din acel cadru/oraș limitat. Draga-Dumitrița Drumi aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.

Bunăoară, o necunoscută şi un pasionat profesor  vor destrăma, temporar, legile patriarhale, caduce. Chiar dacă e plasat într-un soi de eternă lume provincială”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Tudor Andreev , caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Întreg spectacolul are o fluenţă, o acuratețe asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente.

Steaua fără nume aduce un mesaj profund, în limita în care spectatorul înţelege că pasiunea     și bunătatea reprezintă măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, pasiunea şi umorul sunt arme ce pot combate, întotdeauna, artificialul, suficiența și orice fel de lipsuri materiale.

Steaua fără nume

Autor : Mihail Sebastian
Regie: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Costume: Tudor Andreev
Concept video: Ian Onică
Coloana Sonoră: Alexandru Târșu
Durata spectacolului: 2 ore și 40 minute
Distribuție :
Necunoscuta (Mona) – Diana Decuseară
Profesorul Miroiu (profesor de matematică și astronomie) – Ghenadie Gâlcă
Udrea, profesor de muzică, prieten cu Miroiu – Nicu Suveică
Domnișoara Cucu – Olga Guțu-Cucu
Șeful gării – Petru Oistric
Grig – Petru Hadârcă
O elevă/Zamfirescu – Draga-Dumitrița Drumi
Un țăran – Victor Drumi
Ichim – Mihai Zubcu
Conductorul de tren – Iurie Focșa
Pascu/patronul magazinului general – Alexandru Pleșca

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Halta fericirii – Steaua fără nume

Scris de pe ianuarie 23, 2020 în Iubire, Lectură, Relativitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: ,

Îndrăznește, doamnă!

Mădălina DumitracheSă fi avut Balzac dreptate? Să existe o vârstă la care feminitatea ajunge la apogeu, când tot ceea ce este înainte sau după să conteze doar ca experienţă? Greu de spus şi uşor de contrazis.

Cu siguranţă, fiecare femeie activă are, indiferent de vârstă, un moment când începe să se vadă altfel, să fie conştientă de ceea ce vrea şi să ştie cum să ceară. Este timpul îndrăznelii şi al deciziilor cu potenţial de risc. Timiditatea şi nehotărârea nu au făcut niciodată din cineva o figură memorabilă. Aşa că zestrea pe care ai acumulat-o se poate transforma într-un bagaj de informaţii care te ajută să îţi construieşti strategii de succes. Domeniile în care te poţi implica pot fi variate. Dacă ai ales să îţi consolidezi cariera, toată energia ta se va canaliza în această direcţie. Dacă ai ales să îţi clădeşti o viaţă de cuplu armonioasă, trebuie să îţi foloseşti “arsenalul” în acest scop. Viaţa profesională sau cea de familie, nu contează ce ai ales, “elementele de strategie” sunt, adesea, comune.

În primul rând, trebuie să îţi faci o analiză destul de exigentă şi să nu renunţi la atitudinile sau reacţiile care ţi-au provocat pierderi. Apoi, trebuie să ştii ce atuuri îţi folosesc în noua postură. Stilul personal este la fel de important şi în carieră, şi în relaţia cu partenerul (aici, nu este vorba doar despre îmbrăcăminte).

Trebuie să fii tu, indiferent de situaţie. A trecut vremea compromisurilor nevinovate şi încă nu a sosit cea a concesiilor îndoielnice. Acum este necesar să ai un cod pentru orice situaţie şi să îl aplici fără ezitare – un fel de manual de stil care să cuprindă toate situaţiile prin care ai trece în această perioadă -, dar să fie cât mai personal. Nimeni nu-ţi poate oferi sfaturile cele mai bune. Fiecare dintre femei este stăpâna propriilor vise. De aceea, e bine să începi să le realizezi, unul câte unul.

Dacă nu vrei să te lupţi un pic cu tine, alege-ţi un model. Este o soluţie mai puţin creativă, dar care poate duce la soluţii şi la rezultate surprinzătoare. Poţi face din traiectoria aleasă ghidul tău, fie că este vorba de o personalitate sau de o persoană din cercul de prieteni. E posibil ca drumul tău să fie mai puţin provocator, totuşi… îndrăzneşte!

Damian Foxe's gorgeous fashion shoot on the Venice Simplon-Orient-Express

Esenţa feminităţii stă în individualitate. Şi dacă ambiţia este direct proporţională cu imaginaţia, uneori, poţi deveni ceea ce îţi doreşti. Ne canonim să aşezăm izbândă lângă izbândă, deznădejde sub deznădejde, vise pe care am putea să le preschimbăm în fapte, fapte cărora le-am putea dărui nemurirea preschimbându-le în vis.

Cât timp nu renunţi să aştepţi cu speranţă, viaţa ta continuă să capete sensuri noi, care ar putea să o facă mai frumoasă. E minunat să poţi condimenta o viaţă bine rânduită şi cu un strop de “nebunie”, care să-i dea culoare şi un gust neîncercat încă. Să judeci cu inima şi să simţi cerebral, dar să fii mereu femeie!

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Îndrăznește, doamnă!

Scris de pe ianuarie 8, 2020 în Eseu, Fugit Irreparabile Tempus, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O scurtă incursiune printre codurile conspirației

“Oarba ignoranţă ne înşală. O, bieţi muritori, deschideţi ochii bine!” (Leonardo da Vinci)

Un adevărat fenomen publicistic al zilelor noastre, Codul lui Da Vinci, a readus în prim-plan teoria conspiraţiei, aşa des invocată în zilele noastre. Acest thriller ezoteric, care alătură congregaţia catolică Opus Dei şi o conspiraţie pusă la cale de biserică, încă de la începurile creştinismului, are la bază o fantezie. Astfel, regii merovingieni sunt descendenţii lui Iisus şi ai Mariei Magdalena (!).

Autorul foloseşte material de studiu din abundenţă: Prioria de Sion, piatra de altar din Rennes-le-Château, Cavalerii Templieri, operele lui Leonardo da Vinci, coduri secrete, cuvinte încrucişate şi enigme. Totul devine o serie coerentă de simboluri. Leonardo stabilise că structura trupului omenesc e de natură divină. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decât să se joace după regulile Naturii.

De asemenea, numărul de aur se poate regăsi în sonatele lui Mozart, Bartók, Debussy, Schubert şi fantele sub formă de “f” pentru vioara lui Stradivarius. Mona Lisa era celebră pentru că Leonardo da Vinci declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa şi că Gioconda pare mai maiestoasă privită din stânga. Personajele (multe neverosimile) sunt proiectate pe fundalul unui décor exotic, fie şi lipsit de perspectivă, în măsură să dea viaţă unei naraţiuni menite să trezească interesul bărbaţilor, cât şi al femeilor. Păstrarea echilibrului între subiectivitatea creştinismului, care-şi vede ameninţată credinţa, subiectivitate care i-ar putea transforma în nişte panicarzi ridicoli şi tendinţa de a bagateliza substratul exploziv al unei ficţiuni aparent inofensive este necesară în cazul acestei lecturi.

O altă sursă de mistere o reprezintă frăţia Le Prieuré de Sion (Stăreţia din Sion) – sursă de iconologie a zeităţilor, păgânism şi divinităţi feminine. Apoi, Cavalerii Templieri sunt introduşi pentru a sublinia ideea că ei au fost cei care acordau credite caselor regale, cărora le percepeau dobândă, punând astfel bazele sistemului bancar modern şi totodată sporindu-şi (încontinuu) averea şi influenţa politică. Dan Brown speculează, cu succes, pe baza datei de “Vineri, 13” ale cărei ecouri se regăsesc în civilizaţia modernă. Se pare că această dată fatidică este cea în care Templierii au fost prinşi, torturaţi fără milă şi arşi pe rug ca eretici.

Des invocată în zilele noastre, masoneria este adusă în prim-plan în thrillerul lui Dan Brown. Cheia de boltă – preuves de mérite – constituia o practică frecventă în cadrul societăţilor secrete. Membrii urcau în structura ierarhică după ce dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri şi trecând numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate al încercărilor creştea treptat, culminând cu învestirea candidatului ca mason de gradul 32.

Cu abilitate, Dan Brown, hrăneşte curiozitatea publicului, abordând sacrul feminin la Leonardo da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart, Victor Hugo. Face rapeluri cu alegorii ale Graalului din legendele străvechi: sir Gawin, Cavalerul Verde, regele Arthur şi Frumoasa din Pădurea Adormită (Aurora/ Rose, povestea Graalului). Femininul subjugat se regăseşte şi în simbolurile masonice din Cocoşatul de la Notre-Dame şi Flautul Fermecat. Stârneşte interesul cititorilor lansând o “provocare” potrivit căreia în renumita pictură, Cina cea de taină, apostolul din stânga lui Iisus este o femeie, iar poziţiile multora dintre apostoli sunt nonconforme cu tradiţia (pe masă nu există nicio cupă de vin).

Totuşi, pentru a-i conferi un aer mai doct, autorul a utilizat surse de inspiraţie serioase: Pierre Plantard este, de fapt, adevăratul inventator al organizaţiei secrete Le Prieurè de Sion. Tot Plantard este cel care alcătuieşte vestita genealogie care îl leagă de dinastia merovingiană şi lista personalităţilor istorice care au condus organizaţia din 1099. În romanul lui Brown, Le Prieurè de Sion este o…farsă.

Se pare că aparţinem unei lumi din ce în ce mai păgâne. În fapt, Dumnezeu este credinţă, iar credinţa revărsării harului este tocmai imperfecţiunea omului.

Rezistă, însă, printr-o calofie pe muchie de cuţit a kitsch-ului existenţial invocat, două portrete de personaje:

Sophie: “…văzu o tânără care se apropia cu paşi mari şi mişcări agile, emanând parcă o hipnotică siguranţă de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă până la genunchi, bej şi panataloni mulaţi negri, părea a avea în jur de treizeci de ani şi era atrăgătoare. Părul des, roşcat, îi cădea pe umeri, încadrându-i chipul blând. Spre deosebire de blondele fragile şi şterse din pozele ce decorau pereţii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos şi o frumuseţe naturală ce arătau încredere în sine (…). Avea ochi verzi-măslinii, limpezi şi pătrunzători.”

Robert Langdon: “Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţe la mijloc era acoperită de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. (…) acest universitar de patruzeci şi… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestaţia îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind ciocolată pentru urechi”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Destinul îmblânzit – Silence

Martin Scorsese își invită spectatorii în inima tenebrelor. Silence este o profundă reflecție asupra credinței, dar și o magistrală lecție de cinema, pledând pentru înțelepciune în pofida oricărei dâre de prozelitism deplasat. Scenariul a fost scris de Scorsese, împreună cu Jay Cocks, şi are la bază romanul publicat în 1966 de Shusaka Endo/ Endō Shūsaku (japonez convertit la creștinism) și care pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Cineastul italo-american își ține sub  tăcere / Silence ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson.

Recenta producție este povestea pusă într-un context istoric insolit: doi misionari (preoți iezuiți) portughezi pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi catolicismul, dar și în căutarea mentorului lor dispărut (Părintele Ferreira). Europenii (spaniolii  și portughezii) descoperiseră acolo un ținut nesigur, în care creștinismul fusese declarat ilegal. De aceea, acțiunea lor devine o probă extrem de periculoasă. În Japonia medievală, elita samurailor ducea o luptă de eradicare a creştinismului, prigonind toți adepții/«kirishitan» care erau vânaţi şi torturaţi, forţaţi să renunţe la credinţă sau ucişi în chinuri greu de imaginat astăzi. Tema este pasionantă, ne menține țintuiți în fotolii timp de multe ceasuri într-o urmărire, cu sufletul la gură, a europenilor care-au încercat mondializarea unui  cult.

Silence își trage forța dintr-o inedită uniune între tenebre și lumină, un “big-bang” ivit din șocul cultural care duce la contradicții și rezistență. Într-o epocă cvasibiblică, lupta dintre proaspăt-creștinii și cruzii niponi se desfășoară pe teritoriul mâlos din Țara Soarelui Răsare. Deși abia fuseseră convertiți de misionarii de la Vatican, locuitorii sunt umiliți, torturați cu scopul de a-i face să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, apostat, care-a fost copleșit de torturi până a cedat negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei. Subiectul acestui thriller original în care cuvintele, gândurile și deciziile sunt grave ne îndeamnă la reflecție. Vizibil șocat de atrocitățile comise în numele credinței – masacrarea creștinilor, războaiele, terorismul – cineastul substituie epocii noastre  barbare o perioadă a imperialismului creștin printre barbarii japonezi. Desigur, religia catolică e prezentată în toată generozitatea și bunătatea, când populația din satele nipone  e scoasă din tenebrele ignoranței grație luminii credinței.

Cu un fel de maniheism (asumat) la vedere, Scorsese expune  paradoxurile gândirii religioase, confruntând dogmele, arătând contradicții și – mai ales – indicând relativitatea cultelor și-a culturilor. Indirect, invită spectatorii la întoarcerea spre intim, către respectul față de celălalt/ diferit și pledează pentru pluralism în această perioadă în care se reîncearcă impunerea unor ierarhii (a cultelor). Din acest voiaj ezoteric și metafizic, se naște o stare de apăsare, dar sentimentele fiecărui spectator sunt prezervate. Pe fundalul cinemaului total, maestrul artei narative de tip vizual își surprinde din nou fanii, iar noii săi “recruți” sunt Andrew Garfield și Adam Driver, respectând toate rigorile cinematografice scorsesiene, așa cum făceau, la     vremea lor, DiCaprio sau De Niro. Cel mai “pop-corn” cineast al introspecției renunță la grandilocvența formală: la planurile accelerante, la travellingurile amețitoare și reduce efectul muzicii dintr-o nevoie agresivă de realism. Căile autoflagelării țin acum de tăcere și de frumusețile interiorizate. Cineastul italo-american a ajuns la un alt nivel al maturității artistice, acela în care cinemaul nu se definește doar prin stilul propriu, ci și prin maniera în care ne învață să trăim și să acceptăm imperfecțiunea. A ierta înseamnă a trăi cu conștiința păcatului/greșelii, dar și cu speranță în evoluție. Adoptând tăcerea în detrimentul retoricii și argumentelor, părintele Rodrigues și-a exprimat credința, apoi a s-a adaptat vieții locale (prin extensie, America – imperialismul cultural prin limba engleză și convențiile hollywoodiene).

Silence devine un anti-western, apostat de stil, încrăcat de slăbiciune, dar o demonstrație de forță. Reprezintă victoria unei credințe care-a eșuat să se impună prin intransigența retorică, dar  a re-cucerit prin căile liniștite, integrând inima în credința pură (fostul preot va arde, după obiceiurile nipone, într-un imens butoi din lemn, dar ținând în mâinile sale un minuscul crucifix, abil sculptat ca să evite suspiciunile japonezilor). După un inedit traseu moral, rebusul metafizic își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea flmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

Silence

Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Jay Cocks, Martin Scorsese (după romanul Silence de Shûsako Endô)
Imaginea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Dante Ferretti
Costumele: Dante Ferretti
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Kim Allen Kluge, Kathryn Kluge
Producători : Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich, Irwin Winkler, Vittorio Cecchi Gori
Distribuția: Andrew Garfield – Părintele Sebastião Rodrigues
Adam Driver – Părintele Francisco Garupe
Liam Neeson – Părintele Cristóvão Ferreira
Tadanobu Asano – Interpretul
Ciarán Hinds – Părintele Alessandro Valignano
Yôsuke Kubozuka – Kichijiro
Yoshi Oida – Ichizo
Shinya Tsukamoto – Mokichi
Durata: 2h41

Premii, festivaluri, nominalizări:

– Chicago Film Critics Association Awards 2016 – Nominalizări: Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks)
– Indiewire Critics’ Poll 2016 – Nominalizări: Cel mai bun regizor (Martin Scorsese)
– International Cinephile Society Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor (Andrew Garfield), Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– London Critics Circle Film Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor britanic/Actorul Anului (Andrew Garfield)
– Academy Awards, USA 2017 (Oscar) – Nominalizare: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– AFI Awards, USA 2017 – Câștigător la categoria “Filmul Anului”
– Gold Derby Awards 2017 – Nominalizări: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– International Online Cinema Awards (INOCA) 2017 – Nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Destinul îmblânzit – Silence

Scris de pe decembrie 11, 2019 în Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar, Morală, Relativitate

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web