RSS

Arhive pe categorii: Relativitate

Cursa leoaicelor – Passion

Cursa leoaicelor – Passion

Aproape „interzis” în SUA, după eşecurile producţiilor Mission: Impossible (1996) şi The Black Dahlia (2006), îl regăsim pe Brian de Palma refugiat într-o coproducţie franco-germană, Passion, turnată la Berlin. Deşi este un remake după filmul franţuzesc Crime d’amour (r. Alain Corneau – 2010), noua producţie semnată de Brian de Palma este mai sulfuroasă decât originalul, americanul fiind un cunoscut emul al lui Alfred Hitchcock. Pelicula regizorului american, în vârstă de 72 de ani, a fost prezentată în competiţia oficială la Festivalul de Film de la Veneţia, în 2012.

Scenariul, semnat tot de cineastul american, este unul machiavelic. Scriitura are la bază ideea de manipulare, pendulând între dubluri, mereu la graniţa dintre vinovat-nevinovat. Passion nu este doar un remake, ci e o pastişă pură a celebrelor thriller-uri semnate de Hitchcock, fiindcă râvna lui de Palma de a-şi copia modelul este evidentă şi în acest caz.

Având teme precum manipularea, piste false, răzbunare, crimă şi pasiune, cineastul american a optat pentru două actriţe din aceeaşi generaţie, din raţiuni de credibilitate în privinţa atracţiei erotice. În Crime d’amour, regizorul francez le-a distribuit pe Kristine Scott-Thomas şi Ludivine Sagnier, raportul dominant-dominat bazându-se pe diferenţa de vârstă (experienţă). Christine Stanford (Rachel McAdams) şi Isabelle James (Noomi Rapace) sunt două femei implicate în jocul manipulării dintr-o companie multinaţională. O blondă şi-o brună luptă într-o lume dură, ambele având şi-o „umbră” roşcată – Dani (Karoline Herfurth).

Noomi Rapace & Rachel McAdams in ”Passion”

Rachel McAdams & Noomi Rapace in ”Passion”

Christine este şefa unei agenţii de publicitate. Este elegantă, poartă mereu ţinute sofisticate, în culori acidulate, este sarcastică, puternică şi fascinantă. O manipulează pe Isabelle din invidie, gelozie, perversitate sau pur şi simplu din joacă. Această blondă, niţel erotomană, pare să o manevreze pe bruna Isabelle, subalterna ei, discretă, tolerantă, aproape ştearsă ca apariţie, dar subjugată (aparent) de superioara ei. Între cele două eroine rolurile se inversează cu repeziciune, subjugarea având mereu un efect de bumerang.

Passion derulează, într-un crescendo ameţitor, o suită de imagini reci sau prozaice, derutând cu bună ştiinţă spectatorul, care se află în faţa unor motive hitchcockiene reciclate – piste false, sora geamănă, reapariţia unor persoane declarate moarte, scena duşului de dinaintea crimei, crime aşa-zis perfecte, treptele ameţitoare – , toate asezonate cu tulburătoarea muzică a lui Pino Donaggio.

Perversă şi manipulatoare, Christine avea ascendent asupra lui Isabelle, până când aceasta este umilită în public de şefa sa, la o reuniune de la serviciu. Între ele, se află mereu roşcata Dani, ce pare-i fi devotată lui Isabelle. Cele trei femei îşi întind reciproc curse, se mint, trişează, se supraveghează şi se manipulează, ca într-o cuşcă cu feline, până când una dintre ele moare.

Spaţiul i-a permis regizorului-scenarist să aducă în cadru eroine sexy, tinere, ambiţioase, dar singure. Relaţia de dominant-dominat se complică puţin căci, de data aceasta, realizatorul a folosit trei femei, diferite, o blondă, o brună şi-o roşcată.

Compania la care cele trei eroine lucrează este văzută ca un simbol al lumii capitaliste. Aici, dorinţa de a fi mereu altcineva face ravagii – fiecare vrea să îi ia locul (job-ul, iubitul sau trupul) celeilalte. Se obţine, astfel, un efect de clonare de toată frumuseţea. Blonda Christine îi cerea partenerului ei de sex să poarte, uneori, o mască a chipului ei, dorinţă ce denotă autoidolatria.

Passion

Rachel McAdams in ”Passion”

Brian de Palma actualizează thriller-ul, folosind motive ale lumii contemporane: internet, şantaj prin sex-tape, telefonie mobilă (smartphone), video-supraveghere. Terenul de luptă este un univers tehnologizat, invadat de Skype, „call conference”, înregistrări făcute cu smartphone-ul, videoclipuri postate pe YouTube, totul într-un ritm înnebunitor. Brian de Palma îşi confirmă dragostea pentru femeie – văzută drept creatură complexă -, distribuind trei actriţe total diferite, canadianca Rachel McAdams, suedeza Noomi Rapace (binecunoscuta hacker Lisbeth Salander din saga originală Millenium) şi nemţoaica Karoline Herfurth.

În pelicula Passion, cele trei eroine par de neînţeles în faţa bărbaţilor, ce au (aici) rol de sclavi batjocoriţi, neputincioşi în faţa unor „feline” devoratoare. Tipul acesta de femei puternice aminteşte, cumva, de „feministele” lui Pedro Almodovar. Poate de aceea, regizorul a ales ca operatorul să fie José Luis Alcaine, cel care a lucrat cu cineastul spaniol.

În acest univers dur, regăsim multe dintre reţetele filmelor din anii ’90 (crimă, sex, lesbianism, perversiune, manipulare, alienare), dar actualizate. Este de remarcat ideea năstruşnică a regizorului de-a transforma ecranul într-un split-screen uriaş în momentul crimei (un fel de marcă stilistică a lui, de altfel). Spectatorul asistă simultan la asasinarea unei blonde (Christine?) şi la spectacolul de balet pe care bruna Isabelle îl viziona. Faunul din Prélude à l’après-midi d’un faune de Claude Debussy, leagă prin pretextul sexual, cele două cadre proiectate simultan.

Întreg filmul este un mozaic al obsesiilor lui Brian de Palma, fiind un thriller senzual şi incitant, care manipulează prin iluzie. Din păcate, acest exerciţiu de stil, destul de flamboiant, poate fi receptat de neofiţi drept o peliculă de serie B sau doar ca un serial „de lux”.

Căutând frumuseţea prin vulgaritate, vulgaritate a unei epoci ce exacerbează emergenţa noilor modalităţi de comunicare şi a celor de spionare, regizorul lasă loc echivocului. Eroina din zilele noastre rămâne îngrozită de irealitatea lumii, hărţuită de ţârâitul enervant al unui apel greu de identificat, de pe un telefon mobil.

La finalul acestui thriller, nu ştim care dintre personaje a fost mai „toxic”. Însă, avem certitudinea că la trezirea din acest „dulce-coşmar” – sumă de fantasme sufocante – , nimeni nu mai rămâne inocent.

Regizor: Brian De Palma
Scenarist: Brian De Palma, Alain Corneau, Natalie Carter / Compozitor: Pino Donaggio / Operator: José Luis Alcaine / Producător: Said Ben Said / Monteur: François Gédigier
Distribuţia: Rachel McAdams (Christine), Noomi Rapace (Isabelle James), Paul Anderson (Dirk), Karoline Herfurth (Dani), Rainer Bock (Bach), Ian T. Dickinson (Detectiv), Alexander Yassin (Administrator)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Cursa leoaicelor – Passion

Scris de pe decembrie 28, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , ,

O scurtă incursiune printre codurile conspirației

“Oarba ignoranţă ne înşală. O, bieţi muritori, deschideţi ochii bine!” (Leonardo da Vinci)

Un adevărat fenomen publicistic al zilelor noastre, Codul lui Da Vinci, a readus în prim-plan teoria conspiraţiei, aşa des invocată în zilele noastre. Acest thriller ezoteric, care alătură congregaţia catolică Opus Dei şi o conspiraţie pusă la cale de biserică, încă de la începurile creştinismului, are la bază o fantezie. Astfel, regii merovingieni sunt descendenţii lui Iisus şi ai Mariei Magdalena (!).

Autorul foloseşte material de studiu din abundenţă: Prioria de Sion, piatra de altar din Rennes-le-Château, Cavalerii Templieri, operele lui Leonardo da Vinci, coduri secrete, cuvinte încrucişate şi enigme. Totul devine o serie coerentă de simboluri. Leonardo stabilise că structura trupului omenesc e de natură divină. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decât să se joace după regulile Naturii.

De asemenea, numărul de aur se poate regăsi în sonatele lui Mozart, Bartók, Debussy, Schubert şi fantele sub formă de “f” pentru vioara lui Stradivarius. Mona Lisa era celebră pentru că Leonardo da Vinci declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa şi că Gioconda pare mai maiestoasă privită din stânga. Personajele (multe neverosimile) sunt proiectate pe fundalul unui décor exotic, fie şi lipsit de perspectivă, în măsură să dea viaţă unei naraţiuni menite să trezească interesul bărbaţilor, cât şi al femeilor. Păstrarea echilibrului între subiectivitatea creştinismului, care-şi vede ameninţată credinţa, subiectivitate care i-ar putea transforma în nişte panicarzi ridicoli şi tendinţa de a bagateliza substratul exploziv al unei ficţiuni aparent inofensive este necesară în cazul acestei lecturi.

O altă sursă de mistere o reprezintă frăţia Le Prieuré de Sion (Stăreţia din Sion) – sursă de iconologie a zeităţilor, păgânism şi divinităţi feminine. Apoi, Cavalerii Templieri sunt introduşi pentru a sublinia ideea că ei au fost cei care acordau credite caselor regale, cărora le percepeau dobândă, punând astfel bazele sistemului bancar modern şi totodată sporindu-şi (încontinuu) averea şi influenţa politică. Dan Brown speculează, cu succes, pe baza datei de “Vineri, 13” ale cărei ecouri se regăsesc în civilizaţia modernă. Se pare că această dată fatidică este cea în care Templierii au fost prinşi, torturaţi fără milă şi arşi pe rug ca eretici.

Des invocată în zilele noastre, masoneria este adusă în prim-plan în thrillerul lui Dan Brown. Cheia de boltă – preuves de mérite – constituia o practică frecventă în cadrul societăţilor secrete. Membrii urcau în structura ierarhică după ce dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri şi trecând numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate al încercărilor creştea treptat, culminând cu învestirea candidatului ca mason de gradul 32.

Cu abilitate, Dan Brown, hrăneşte curiozitatea publicului, abordând sacrul feminin la Leonardo da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart, Victor Hugo. Face rapeluri cu alegorii ale Graalului din legendele străvechi: sir Gawin, Cavalerul Verde, regele Arthur şi Frumoasa din Pădurea Adormită (Aurora/ Rose, povestea Graalului). Femininul subjugat se regăseşte şi în simbolurile masonice din Cocoşatul de la Notre-Dame şi Flautul Fermecat. Stârneşte interesul cititorilor lansând o “provocare” potrivit căreia în renumita pictură, Cina cea de taină, apostolul din stânga lui Iisus este o femeie, iar poziţiile multora dintre apostoli sunt nonconforme cu tradiţia (pe masă nu există nicio cupă de vin).

Totuşi, pentru a-i conferi un aer mai doct, autorul a utilizat surse de inspiraţie serioase: Pierre Plantard este, de fapt, adevăratul inventator al organizaţiei secrete Le Prieurè de Sion. Tot Plantard este cel care alcătuieşte vestita genealogie care îl leagă de dinastia merovingiană şi lista personalităţilor istorice care au condus organizaţia din 1099. În romanul lui Brown, Le Prieurè de Sion este o…farsă.

Se pare că aparţinem unei lumi din ce în ce mai păgâne. În fapt, Dumnezeu este credinţă, iar credinţa revărsării harului este tocmai imperfecţiunea omului.

Rezistă, însă, printr-o calofie pe muchie de cuţit a kitsch-ului existenţial invocat, două portrete de personaje:

Sophie: “…văzu o tânără care se apropia cu paşi mari şi mişcări agile, emanând parcă o hipnotică siguranţă de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă până la genunchi, bej şi panataloni mulaţi negri, părea a avea în jur de treizeci de ani şi era atrăgătoare. Părul des, roşcat, îi cădea pe umeri, încadrându-i chipul blând. Spre deosebire de blondele fragile şi şterse din pozele ce decorau pereţii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos şi o frumuseţe naturală ce arătau încredere în sine (…). Avea ochi verzi-măslinii, limpezi şi pătrunzători.”

Robert Langdon: “Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţe la mijloc era acoperită de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. (…) acest universitar de patruzeci şi… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestaţia îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind ciocolată pentru urechi”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Destinul îmblânzit – Silence

Martin Scorsese își invită spectatorii în inima tenebrelor. Silence este o profundă reflecție asupra credinței, dar și o magistrală lecție de cinema, pledând pentru înțelepciune în pofida oricărei dâre de prozelitism deplasat. Scenariul a fost scris de Scorsese, împreună cu Jay Cocks, şi are la bază romanul publicat în 1966 de Shusaka Endo/ Endō Shūsaku (japonez convertit la creștinism) și care pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Cineastul italo-american își ține sub  tăcere / Silence ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson.

Recenta producție este povestea pusă într-un context istoric insolit: doi misionari (preoți iezuiți) portughezi pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi catolicismul, dar și în căutarea mentorului lor dispărut (Părintele Ferreira). Europenii (spaniolii  și portughezii) descoperiseră acolo un ținut nesigur, în care creștinismul fusese declarat ilegal. De aceea, acțiunea lor devine o probă extrem de periculoasă. În Japonia medievală, elita samurailor ducea o luptă de eradicare a creştinismului, prigonind toți adepții/«kirishitan» care erau vânaţi şi torturaţi, forţaţi să renunţe la credinţă sau ucişi în chinuri greu de imaginat astăzi. Tema este pasionantă, ne menține țintuiți în fotolii timp de multe ceasuri într-o urmărire, cu sufletul la gură, a europenilor care-au încercat mondializarea unui  cult.

Silence își trage forța dintr-o inedită uniune între tenebre și lumină, un “big-bang” ivit din șocul cultural care duce la contradicții și rezistență. Într-o epocă cvasibiblică, lupta dintre proaspăt-creștinii și cruzii niponi se desfășoară pe teritoriul mâlos din Țara Soarelui Răsare. Deși abia fuseseră convertiți de misionarii de la Vatican, locuitorii sunt umiliți, torturați cu scopul de a-i face să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, apostat, care-a fost copleșit de torturi până a cedat negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei. Subiectul acestui thriller original în care cuvintele, gândurile și deciziile sunt grave ne îndeamnă la reflecție. Vizibil șocat de atrocitățile comise în numele credinței – masacrarea creștinilor, războaiele, terorismul – cineastul substituie epocii noastre  barbare o perioadă a imperialismului creștin printre barbarii japonezi. Desigur, religia catolică e prezentată în toată generozitatea și bunătatea, când populația din satele nipone  e scoasă din tenebrele ignoranței grație luminii credinței.

Cu un fel de maniheism (asumat) la vedere, Scorsese expune  paradoxurile gândirii religioase, confruntând dogmele, arătând contradicții și – mai ales – indicând relativitatea cultelor și-a culturilor. Indirect, invită spectatorii la întoarcerea spre intim, către respectul față de celălalt/ diferit și pledează pentru pluralism în această perioadă în care se reîncearcă impunerea unor ierarhii (a cultelor). Din acest voiaj ezoteric și metafizic, se naște o stare de apăsare, dar sentimentele fiecărui spectator sunt prezervate. Pe fundalul cinemaului total, maestrul artei narative de tip vizual își surprinde din nou fanii, iar noii săi “recruți” sunt Andrew Garfield și Adam Driver, respectând toate rigorile cinematografice scorsesiene, așa cum făceau, la     vremea lor, DiCaprio sau De Niro. Cel mai “pop-corn” cineast al introspecției renunță la grandilocvența formală: la planurile accelerante, la travellingurile amețitoare și reduce efectul muzicii dintr-o nevoie agresivă de realism. Căile autoflagelării țin acum de tăcere și de frumusețile interiorizate. Cineastul italo-american a ajuns la un alt nivel al maturității artistice, acela în care cinemaul nu se definește doar prin stilul propriu, ci și prin maniera în care ne învață să trăim și să acceptăm imperfecțiunea. A ierta înseamnă a trăi cu conștiința păcatului/greșelii, dar și cu speranță în evoluție. Adoptând tăcerea în detrimentul retoricii și argumentelor, părintele Rodrigues și-a exprimat credința, apoi a s-a adaptat vieții locale (prin extensie, America – imperialismul cultural prin limba engleză și convențiile hollywoodiene).

Silence devine un anti-western, apostat de stil, încrăcat de slăbiciune, dar o demonstrație de forță. Reprezintă victoria unei credințe care-a eșuat să se impună prin intransigența retorică, dar  a re-cucerit prin căile liniștite, integrând inima în credința pură (fostul preot va arde, după obiceiurile nipone, într-un imens butoi din lemn, dar ținând în mâinile sale un minuscul crucifix, abil sculptat ca să evite suspiciunile japonezilor). După un inedit traseu moral, rebusul metafizic își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea flmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

Silence

Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Jay Cocks, Martin Scorsese (după romanul Silence de Shûsako Endô)
Imaginea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Dante Ferretti
Costumele: Dante Ferretti
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Kim Allen Kluge, Kathryn Kluge
Producători : Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich, Irwin Winkler, Vittorio Cecchi Gori
Distribuția: Andrew Garfield – Părintele Sebastião Rodrigues
Adam Driver – Părintele Francisco Garupe
Liam Neeson – Părintele Cristóvão Ferreira
Tadanobu Asano – Interpretul
Ciarán Hinds – Părintele Alessandro Valignano
Yôsuke Kubozuka – Kichijiro
Yoshi Oida – Ichizo
Shinya Tsukamoto – Mokichi
Durata: 2h41

Premii, festivaluri, nominalizări:

– Chicago Film Critics Association Awards 2016 – Nominalizări: Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks)
– Indiewire Critics’ Poll 2016 – Nominalizări: Cel mai bun regizor (Martin Scorsese)
– International Cinephile Society Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor (Andrew Garfield), Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– London Critics Circle Film Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor britanic/Actorul Anului (Andrew Garfield)
– Academy Awards, USA 2017 (Oscar) – Nominalizare: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– AFI Awards, USA 2017 – Câștigător la categoria “Filmul Anului”
– Gold Derby Awards 2017 – Nominalizări: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– International Online Cinema Awards (INOCA) 2017 – Nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Destinul îmblânzit – Silence

Scris de pe decembrie 11, 2019 în Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar, Morală, Relativitate

 

Etichete: , , ,

Relativitatea stereotipului

Lumea poate fi simplă sau complicată. Plăcutul – ca și frumosul – are nenumărate fețe. Iar în afară de negru și de alb, o infinitate de nuanțe ne populează existența.

Începutul modernității a fost caracterizat de încercarea de a menține lumea simplă, controlabilă. Progresul tehnic a adus cu el incertitudinile legate de o schimbare din ce în ce mai rapidă, implicând contacte frecvente cu lumi, oameni și moduri de viață diferite. Elitele au încercat să diferențieze fiecare popor și rasă de alte nații, ușurând înțelegerea lumii, ca și definirea unei identități proprii, în procesul istoric al constituirii statelor-națiuni. Sau, altfel spus:

dacă orice german ar fi tacticos, orice american pragmatic și orice italian ar vorbi non-stop, lucrurile ar fi foarte simple.

Stereotipul reprezintă dimensiunea cognitivă – ce ştiu sau cred că ştiu cu privire la un anumit grup cultural sau individ apartinând unui anumit grup cultural. Stereotipul poate să reflecte atât comportamente şi aşteptări pozitive, cât şi negative. De obicei, suntem mai tentaţi să dezvoltăm stereotipuri negative faţă de grupurile culturale din care nu facem parte şi stereotipuri pozitive faţă de grupurile culturale din care facem parte.

– Dacă Brâncuși ar fi fost francez, ar fi sculptat un Arc de Triumf nu Poarta Sărutului…
– Dacă ciobanul mioritic ar fi fost un neamț, ar fi declanșat războiul mondial nu o nuntă cosmică…
– Dacă poporul român ar fi fost american, ar fi scris basmul “Viața goală e mai groaznică decât moartea” nu “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Deşi stabile în timp, stereotipurile nu sunt rigide, astfel atunci când întâlnim o situaţie concretă, ne bazăm doar pe acele elemente ale stereotipului care se potrivesc cel mai bine situaţiei cu care ne confruntăm şi ne ajută să ne orientăm şi poziţionăm în legătură cu aceasta.

Practic, nicio societate nu trece simultan, în întregul ei, de la un stadiu la altul și nici nu există limite clare între stadii. Dacă avem în vedere stereotipurile identitare, putem să ne gândim la cazurile (prezentate la Discovery Channel sau National Geographic) în care populațiile izolate de lume, pentru care tehnologia sofisticată nu există, se dovedesc a fi izbitor de ospitaliere la interacțiunea inițială cu “străinul bizar” venit să îi viziteze.

Românilor le place să-și asume ospitalitatea drept marcă identitară plecând de la legendele cu Lisimah Macedoneanul până la neamțul Carol I. Românii se definesc prin stereotipuri pozitive.

La români, virtuțile vocaționale se materializează, aproape exclusiv, prin colaborarea mulțimii sau, cel mult, printr-o expresivitate exemplară, în felul în care am văzut că se realizează vocația religioasă. Şi când se sacrifică, individual, pentru o idee, se sacrifică pentru o idee națională sau creștină, nu pentru o idee originală personală. Grație acestei colaborări totale a mulțimii, datorează românii limba unitară pe care o vorbesc, arta populară care se bucură de admirația lumii întregi, tehnica instrumentală a muzicii ce datează de mii de ani.

Românii, luați individual, cu foarte rare excepții, nu produc opere desăvârșite până la amănunt, așa cum în Apus găsim la francezi, englezi, germani, italieni. În fapt, românii nu sunt, ei devin. Nu există trăsături native definitorii ale nației, ci doar moduri de a gândi în schimbare.

Fotografie realizată în România de Kurt Hielscher (cca 1900 – 1910)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Ce ar putea să fie mai incitant decât devoalarea „micilor” secrete din spatele ușilor închise, fie ele chiar și cele ale unei familii onorabile? Iată, așadar, o mică „infracțiune” comisă – în numele Thaliei – de un tandem de excepție: o autoare de succes și un iscusit director de scenă, scriitoarea israeliană Edna Mazia și regizorul Ion Caramitru. Spectacolul Noii infractori, montat pe scena mare a Naționalului bucureștean, oferă un bun prilej de a pătrunde în intimitatea „haosului organizat” și de-a întâlni personaje de cinci stele, într-o veritabilă sarabandă a întâmplării. De-o mare actualitate, textul face o mică incursiune într-o familie din societatea israeliană, superficială și plină de ipocrizie, interesată doar de plăceri și de întreținerea aparențelor, dar are și trimiteri precise la situații universal valabile. Jucată cu succes în Israel (de peste 450 de ori), piesa Noii infractori reflectă disonanța dintre o femeie blândă și o lume puternică, dar conservatoare (cel puțin la nivel declarativ) și a reprezentat opțiunea potrivită pentru actualitatea românească, măcinată de răzbunări şi, mai ales, dominată de setea de bani. Tradusă cu acuratețe de Etgard Bitel, piesa tratează teme majore și se transformă, în percutanta montare bucureșteană, într-un bun prilej de reflecție pentru spectatori.

Bunăoară, într-un cadru scenografic de factură realistă, facem cunoștință cu Dorina, o sexagenară care se trezește „matroană” (pardon, «manager de proiect») de bordel din dorința de a-și lumina, cumva, existența împovărată de nenumărate griji și umilințe. Deși este o femeie cumsecade, eroina se confruntă cu singurătatea, deși e mereu înconjurată de onorabila sa familie (mamă, soț, copii). Temă majoră – lipsa de iubire – capătă, aici, nenumărate variațiuni: lipsa de afecțiune a copiilor față de părinți, a părinților față de copii, a soțului față de soție și-a soaței față de bărbatul ei. La momentul «cuibului părăsit», gospodina se confruntă cu răceala unui soț rigid și cu boala nemiloasă (maladia Alzheimer) care îi transformase mama într-un „copilaș neajutorat”. Scriitura realistă, înrudită cu cea a dramaturgului britanic Edward Albee, prezintă și argumentează temele majore având mereu în vedere strălucirea contrazicerii, a dialogului, dar și-a simbolurilor. Directorul de scenă a re-construit universul din textul autoarei și a transfigurat artistic lumea materialistă în care falsele valori se suprapun peste cele reale, dezvăluind, astfel, un mecanism al dezumanizării. Regizorul menţine misterul, lăsând spectatorul pradă întrebărilor atunci când eroii se ascund în spatele aparențelor și prezintă o „felie de viață”, plină de contraste. Pentru a pune în practică ideile regizorale, a apelat (şi) la un artist vizual, Florilena Popescu Fărcăşanu , care să-i creeze şi un cadru scenografic pe măsură. Astfel, scenografia amplă (casa-bordel, loc geometric al viciilor) narează şi ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru, iar jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (Light-design: Chris Jaeger). Întroducerea ne-o prezintă pe Dorina deja în postura de „infractoare”, dar spotul de lumină sub care o zărim pe uimitoarea Virginia Mirea ne trimite la interogații. Doar tropii ironici, ai muzicii klezmer (Ilustrație muzicală: Călin Țopa), reamintesc spectatorilor că asistată, de fapt, la o tragicomedie. Substanța melodramatică a textului (o poveste cu tâlc despre tentaţia banului, câştiguri facile pe căi nu tocmai ortodoxe, riscante manevre de supravieţuire şi apăsătoarea rutină a grijilor casnice) este stăpânită de regizor prin eficiența decupajului: ritmul se bazează pe alternarea dialogurilor cu pasajele de confesiune, explicative, și cu umorul burlesc – întreținut de o incitant-năucitoare mișcare scenică (Coregrafie: Florin Fieroiu).

În acest spectacol, destinul social al unei familii burgheze este reprezentat de Dorina în tripla sa ipostază: fiică, soție și mamă. Opțiunea regizorală de a o distribui pe Virginia Mirea în rolul acestei eroine s-a dovedit o idee sclipitoare. Actrița, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, o gospodină distinsă și bine-crescută, dispusă să se sacrifice (deliberat) doar pentru a le face celorlalți membri traiul mai ușor. Ritmul nervos şi neliniştitor al recitativului, atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, care însoţeşte registrul de caracterizare dramatică sunt valorificate cu succes de actriţa Virginia Mirea, recent cooptată în trupa TNB-ului pentru acest proiect.

Virginia Mirea – © Florin Ghioca

Întâlnirea sa cu Naomi, fata de moravuri ușoare, îi schimbă radical opțiunile. Personajele și-au găsit la Naționalul bucureștean interpreți admirabili. Bunăoară, Ileana Olteanu trece, cu brio, de la delicatețea aristocratică a ingenuelor la brutalitatea expresivă a prostituatei/escortă «cu studii superioare» – Naomi. Charismatica actriță alunecă abil printre tentațiile vulgarității (mai ales în scenele de forță/păruieli, lovituri cu poșeta) devenind amuzantă chiar și în postura unei deșucheate. Chiar dacă este adus în prim-plan mediul imoralității, se menține o moderație cuvenită.

Ileana Olteanu – © Florin Ghioca

Grație actorilor, capacitatea de a surprinde – sub aspectele sordide – structurile umane eterne s-a realizat mai ușor, iar regia a putut proiecta asupra lor o lumină  mai puternică. Alături de Naomi, vor „activa” încă două „păsări de noapte”: Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu, care au nuanțat termenul – prostituată/escortă de pe site-urile XXX. Condiţia femeii de „larg consum” este în acest spectacol nu doar un simplu subiect, ajunge obiectul unei analize ce se încumetă a se debarasa de toate prejudecăţile asupra destinului unor  victime a sorţii. Folosite, agresate, desconsiderate de o lume dominată de macho (plină de pitoresc interpetarea lui Mihai Verbițchi în rolul clientului agresiv), dar și „adulate” de bărbați precum Șimșon (excelent Daniel Badale, aflat într-o formă comică de zile mari, à la Benny Hill). Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu păstrează ceva din galeria prostituatelor cu „suflet bun”, victime ale sorţii. Ca şi în romanele victoriene (William Thackeray şi Samuel Richardson) sau mai târziu ale literaturii ruse (Crimă şi pedeapsăde F. I. Dostoievki), fetele se prostituează din pricina sărăciei. Nuanțele dulci-amărui ale textului le regăsim (și) la personajul Anca. Alexandrina Halic îi conferă o încărcătură de omenie și de adevăr, dar și o doză de ridicol înduioșător bunicii Anca (senilitatea bolnavei de Alzheimer). Cu maximă discreţie, venerabila actriță ajută la scormonirea în adâncul suferinţei. În ceea ce privește meschinăria, excelează cuplul Ylai-Sarit și rigidul soț, Arie. Silviu Biriș și Afrodita Androne ipostaziază, cu mult farmec și aplob, tinerii care-și îndeplinesc îndatoririle filiale doar din conveniență, măcinați fiind de antagonismul din viața lor conjugală, predispusă doar la ceea ce ține de «formal» și de «material». Pe de altă parte, Andrei Finți – deși injectează puţin umor evreiesc – păstrează o tonalitate gravă, care poate rezona cu lumea ultraortodoxă, dar și cu inflexibilitatea bărbatului incapabil să recunoască sacrificiul soției. Personajul Bambi (alter-ego al autoarei) ne amintește că trăim într-o lume a lui „hyper“, croită anume ca să te facă să îţi doreşti (lucruri, plăceri, faimă). Prin vocea artistică, suav- convingătoare, a Teodorei Mareș, Bambi  deschide acolada pentru întrebarea „Ce-mi doresc cu adevărat?” şi aduce o atenţionare – de a nu te trezi când este prea târziu – să găseşti ieşirea din haosul irezistibil al dorinţei. Prin urmare, „umorul și înțelepciunea unei familii oneste” din zilele noastre ne vor convinge că merită să înfrunți soarta, chiar dacă ajungi jucăria ei, chiar dacă lumea întreagă a luat-o razna și chiar dacă «totul nu e decât …un mare bordel»!

Afiș Noii Infractori – © TNB

Spectacolul Noii infractori se remarcă printr-o acuratețe care nu semnifică doar claritatea și sobrietatea construcției scenice, ci și adevărul textului (construit în maniera pièce à thèse). Meritul directorului de scenă, Ion Caramitru (Asistent regie: Patricia Katona), se regăsește atât  în sugestiile de ambianță (Interpretarea melodiei „Hava Nagila: Emy Drăgoy), cât – mai ales –  în interpretările actoricești de excepție. Nuanțat și discret, realizatorii aruncă o privire moralizatoare şi lansează interogaţii despre familie, cuplu, adulter, prostituţie, iubire, reușită în viață/succes şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr.

Noii infractori de Edna Mazia

Traducere: Etgard Bitel

Regie: Ion Caramitru

Asistent regie: Patricia Katona

Light design: Chris Jaeger

Coregrafie: Florin Fieroiu

Scenografie: Florilena
Popescu Fărcăşanu

Asistent costume: Corina Boboc

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

Durata: 2 h 30 min / Pauză: 20 min

Distribuția:

Dorina
– Virginia Mirea

Anca
– Alexandrina Halic

Arie – Andrei Finți

Bambi – Teodora Mareș

Ylai – Silviu Biriș

Sarit – Afrodita Androne

Naomi – Ileana Olteanu

Sigal – Diana Sar

Miki – Cosmina Olariu

Șimșon – Daniel Badale

Șlorno – Alexandru Hasnaș

Haim – George Piștereanu

Un client – Mihai Verbițchi

Polițiștii – Alexandru Popescu, Nicoleta Tase

Tânărul – Aris Bănuțoiu

Spectacol nerecomandat minorilor sub 14 ani

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Scris de pe septembrie 30, 2019 în Modernitate, Morală, Moravuri, Relativitate, Teatru

 

Etichete: , , ,

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Mădălina DumitracheVeșnic neliniștită și mereu în căutarea unor răspunsuri la întrebările  existențiale care nu-i dau pace, Greta Gerwig s-a impus în rândul cineaștilor americani drept un „Woody Allen la feminin”. În spumoasa comedie romantică Maggie’s Plan, descoperim o ființă apropiată mai mult de eroinele lui Jane Auste și aflăm (din nou!) că destinul ar trebui lăsat să-și urmeze cursul, oricât de priceput „matchmaker” ai fi.

Pelicula iese puțin din linia tradițională a comediilor romantic (peliculele catalogate „chick- flick”) cu  cu care Hollywood-ul și-a obișnuit spectatorii. Regăsim un New York agreabil în care Ethan Hawke și Julianne Moore intră perfect în piele unor universitari egocentrici și manipulatori. În galeria cu portrete atipice, din Maggie’s Plan, fantezia și farmecul interpreților, dar mai ales animația din metropola americană rivalizează cu viața pariziană. Eroinele newyorkeze pot în orice moment concura, la capitolul originalitate, cu cele din Orașul Luminilor, iar frecventele nevroze ale personajelor seamănă perfect cu cele ale oricărui intello parizian.

Maggie's Plan 0

În centrul acestei originale pelicule, regăsim goana după fericire, iar protagoniștii vor explora teritorii neumblate cu o inepuizabilă energie în arta comunicării. Realizatoarea (fiica celebrului dramaturg Arthur Miller) a mizat pe asemănarea îndeletnicirilor femeilor moderne (Paris vs. New York) și-a evidențiat permanenta preocupare pentru menținerea unei juste balanțe între viața de familie și cea profesională. Întocmai pariziencelor, și femeile newyorkeze urmăresc cultivarea spiritului, dar și obținerea  unui stil propriu, original, în privința vestimentației. Personajele din această savuroasă comedie romantică își bat capul cu viața sentimentală și trec prin nenumărate situații delicate (frustrare, dragoste, căsnicie, poziție socială, copii, divorț, teamă, singurătate, devotament, potrivire vs. nepotrivire), dar întotdeauna „cu multă clasă”.

Maggie's Plan 1

Așadar, Maggie (Greta Gerwig) – o trentagenară plină de viață din New York – lucrează în educație (The New School) și pare mulțumită de sine. După mai multe nereușite în dragoste, se decide să conceapă un copil pe căi mai neortodoxe, prin inseminare artificială, donatorul fiind Guy, un simpatic antreprenor particular (șarmantul Travis Fimmel) din piața din care ea își făcea aprovizionarea. Când îl întâlnește pe briliantul profesor John Harding (Ethan Hawke), un intelectual (specialist în „ficto-critical anthropology”) cu veleități de romancier, Maggie se îndrăgostește cu adevărat și, astfel, își schimbă radical planurile. Situația nu e nici pe departe roz pentru că John stagnează într-o căsnicie nefericită alături de Georgette (Julianne Moore). Glaciala femeie – concentrată doar pe carieră – este o narcisistă îmbătată de propriile succese profesionale care își neglijează soțul și pe cei doi copii. Cu ajutorul prietenilor săi excentrici și amuzanți -Tony și Felicia – Maggie (se caracterizează autoironic „a little bit stupid ”) urzește un plan care complică viețile tutoror, dar îi și unește în moduri ilare și surprinzătoare (în maniera în care definea Tony viața sa conjugală: „It’s what keeps my wife in post-modern choreography and me in self-loathing”).

Maggie's Plan 2

La câțiva ani distanță, John o va părăsi pe Georgette și se căsătorește cu Maggie-cea-organizată. Fetița născută în timpul mariajului va crește alături de ceilalți doi copii ai lui John, admirabil interpretați de Mina Sundwall și Jackson Frazer. Când totul părea să fi intrat pe un făgaș liniștit, Maggie-cea-crescută- de-quakeri se pomenește iarăși la o răscruce din pricina  apariției autobiografiei lui Georgette care va readuce în atenție problematica fericirii. Din nou este ajutată de statornicii săi prieteni, Tony (Bill Hader) și Felicia (Maya Rudolph) și, astfel, pun la cale re-cuplarea lui John cu Georgette. Deși pare o veche „schemă” shakespeariană (A Midsummer Night’s Dream), de fapt, climaxul prezentat de Miller reflectă teama de singurătate, miezul și adevărul ascuns al multor crize existențiale. Așadar, planul lui Maggie devine doar un pretext  în a demonstra că fericirea sau nefericirea nu țin de calcule și proiecții neapărat realiste, iar destinul își croiește singur calea.

Maggie’s Plan 3

Suita de peripeții imprevizibile, unele desprinse, parcă, din universul lui David Lodge, transformă povestea într-un foileton romanesc (dacă avem în vedere doar intriga) și oferă momente pline de umor, situații hazlii, în toate acele „negocieri”. Extravaganța ținutelor vestimentare și mobilierul cu design unic din apartamentul său o plasează pe Georgette în rândul eroinelor atipice, dar pline de șarm, cu osebire la maniere și la complimente: „Nobody unpacks commodity fetishism like you do”. Cu aerul său exotic, de prințesă scandinavă, admirabila Julianne Moore devine o Georgette, intelectuala (de extracție europeană) plină de vulnerabilități, tocmai bună „de pus la punct” de spiritul practic al lui Maggie (Greta Gerwig). În pofida tuturor manipulărilor și mașinațiunilor, fiecare personaj traversează reprize de introspecție până să realizeze ce i se potrivește cu adevărat. Deși a ales o zonă de nișă, lumea academicienilor newyorkezi, Rebecca Miller evidențiază slăbiciunea omenească în fața suferinței și-a singurătății și înclină balanța în favoarea maturității și stabilității într-o savuroasă comedie de moravuri.

Maggie's Plan 4

Regia: Rebecca Miller

Scenariul: Karen Rinaldi și Rebecca Miller

Scriitor: Karen Rinaldi

Imaginea: Sam Levy

Montajul: Sabine Hoffman

Muzica: Michael Rohatyn

Distribuția:

Greta Gerwig – Maggie

Ethan Hawke – John

Travis Fimmel – Guy

Julianne Moore – Georgette

Bill Hader -Tony

Maya Rudolph – Felicia

Wallace Shawn – Kliegler

Durata: 98 min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Scris de pe septembrie 21, 2019 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Mădălina DumitracheRâsul este o atitudine în fața vieții – o fațetă a seriozității – care arată că, la urma urmei, tot distracția e cea mai inofensivă admonestare pentru tot ce e considerat reprobabil sau condamnabil în lumea asta. Iată cum, oferind o altă coloratură comediilor romantice, un regizor își poate regăsi rădăcinile – după ce a testat piața cu două producții în limba engleză (Playing for Keeps, Fathers & Daughters) – repoziționând Italia pe harta umorului odată cu pelicula Summertime. Gabriele Muccino se lansează în căutarea vârstei „fără griji și fără bani” – în care sentimentele năvalnice fac ravagii – și deschide o acoladă în zona minorităților sexuale (cuplurile gay). Această lecție de „educație sentimentală” se vrea tandră, lipsită de aciditate, o deschidere spre toleranță, dar și către acceptarea sentimentelor (fie și înfrângeri). Cineastul nu-și asumă mutații, ci pare mai degrabă că „trimite bezele” tinerilor din ziua de azi, fără a le ține prelegeri, dar păstrează, totuși, o anumită notă de gravitate solară.

Summertime 3

În vara de după absolvirea liceului, când totul capătă un aer contemplativ, viitorul pare pentru doi adolescenți atât de înfricoșător și, totuși, promițător. Gabriele Muccino știe să nareze cu simpatie și detașare despre iubirea adolescentină, dar și cu o fină atenție în ceea ce privește interogațiile specifice acestei perioade „de trecere”. Deși îi oferă spectatorului imagini fermecătoare ale unei veri toride, interesul e centrat pe interogațiile despre o anumită percepție  a vârstei „tuturor posibilităților”. Încă de la debutul filmului, realizăm ce fel de prototip este eroul principal, când – pe fundal sonor instrumental (ukulele) – se prezintă: „My name is Marco. I’m 18 years old. I often think about death.” Apoi, cel care fusese morbid câteva secunde, Marco (Brando Pacitto), devine adolescentul cu „capul în nori” și cu părul vâlvoi, care suferă un accident de motor-scuter. În urma nefericitului eveniment, se alege cu un picior în ghips, dar      și cu o poliță în valoare de 3000 de euro (despăgubiri). La sugestia amicului Vulcano (Guglielmo Poggi), vrea să viziteze California. Bucuros că-și va vedea un vis împlinit, Marco se trezește că fericirea e de scurtă durată: Vulcano îi aranjează același tip de vizită și Mariei (Matilda Lutz),    o puștoiacă îngâmfată, colegă din același liceu. Așadar, Maria și Marco, chiar dacă nu se prea înghit, ajung să petreacă o vacanță de vară împreună, la San Francisco. Prin intermediul comunicării (electronice) și-al unui amic comun, tinerii ajung să petreacă câteva zile în Statele Unite ale Americii. Deși nesiguri din pricina viitorului lor, dar nerăbdători să se aventureze    într-o călătorie în America, adolescenții aterizează la San Francisco, unde îi întâlnesc pe Matt (Taylor Frey) și Paul (Joseph Haro), un cuplu de homosexuali care le devin gazde. Catolică ferventă și cam rigidă, Maria nu își ascunde homofobia față de cuplul ce tocmai îi primise cu brațele deschise. Nici Marco nu se simte în apele lui, dar continuă să o bombardeze cu acuze doar pe Maria. În scurt timp, cei patru devin prieteni și pornesc într-o explorare a iubirii, a vieții și a propriilor evoluții, încercând să se descopere și să se definească. De-a lungul unei veri pe care nu o vor uita niciodată, tachinându-se reciproc, Marco și Maria se lasă purtați de magia verii și de farmecul locurilor, copleșiți de gentilețea gazdelor. Afectele sunt mereu în transformare și    într-o continuă progresie. Cineastul oscilează între justețea privirii și automatismele din scriitură. Această peliculă, cu aspect de carte poștală aseptizată cizelează, ilustrează într-un mod pitoresc maturizarea celor doi adolescenți.

Summertime 4

Zilele petrecute în casa celor doi amici se scurg între ciondănelile dintre Maria (care acaparase dormitorul pentru oaspeți) și Marco (dormind pe canapea, alături de câinele jucăuș, dar iritant)  și numeroasele escapade în orașul american. Pentru că se simțea nevoia și unui altfel de conflict, Maria se simte atrasă de Matt (bisexual), în pofida homofobiei declarate inițial. Egoista „cool chick” nu va reuși să modifice nimic din comportamentul cuplului Paul & Matt, își stăpânește izbucnirile și va face pași simțitori către maturizare. Bietul Marco se îneacă într-o mare de melancolie, fiindcă avansurile sale erau mereu refuzate de inabordabila Maria. Totuși, adolescenții rețin una din lecțiile lui Matt, care – adesea – le atrăgea atenția: „Life’s too short    not to be happy.” Astfel, uită de toate grijile și trăiesc la cote înalte o vară plină de peripeții, de la Roma la San Francisco, apoi în New York și în New Orleans. Veritabile imagini de cartolină ni se prezintă odată cu escapada celor patru amici în Cuba, acolo unde puștii de pe bătrânul continent vor descoperi ceea aflaseră doar din mediul virtual:„tropical-paradise beach”.

În vreme ce Marco și Maria se plâng de corupția endemică din Italia contemporană, cuplul    Matt și Paul se desprinde de materialista civilizație americană, când Paul – încurajat de Marco    – se decide să părăsească bănoasa slujbă/„job-ul” din domeniul finanțelor și se întoarce la o veche pasiune – natura, unde predă lecții de călărie. În vara petrecută împreună, cei patru amici scapă de inhibiții, iar adolescenții încep să înțeleagă sensul noțiunii de acceptare. Autenticitatea trăirilor o probează chiar Maria, când exclamă cu sinceritate: „I’m so happy right now”. Códa (twistul sentimental) din New York îi aduce și un alt tip de experiență, care-i alimentează și    mai mult melancolia lui Marco, acest Werther din Roma. Așa cum îi stă bine tinereții (vârstei juvenile), deloc monotonă, dar pe-alocuri dureroasă, trecerea spre o altă etapă a vieții se face ușurel, prin acea vibrație de„feel-good”.

Summertime 2

Summertime e o agreabilă pagină din calendarul vieții unor adolescenți abia ieșiți de pe băncile școlii, dispuși să se arunce degrabă în valurile vieții, dar și o invitație la mai multă înțelegere și toleranță.

Regia: Gabriele Muccino

Scenariul: Gabriele Muccino în colaborare cu Dale Nall
Producători: Marco Cohen, Benedetto Habib, Fabrizio Donvito

Imaginea: Paolo Caimi
Costumele: Angelica Russo
Muzica: Lorenzo Jovanotti Cherubini
Montajul: Alexandro Rodriguez, Valentina Brunetti
Directori de casting: Denise Chamian, Judith Sunga

Distribuția:

Brando Pacitto – Marco

Matilda Lutz – Maria (as Matilda Lutz)

Taylor Frey – Matt

Joseph Haro – Paul

Jessica Rothe – Jules

Scott Bakula – tatăl lui Paul

Ludovico Tersigni – Federico

Durata:108 min

 
Comentarii închise la L’estate dell’anima – Summertime/L’estate addosso

Scris de pe septembrie 12, 2019 în Cinema, Educaţie, Estival, Film, Filme indie (independente), Iubire, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web