RSS

Arhive pe categorii: Teatru

Zborul înalt al bufonilor lui Gigi Căciuleanu – „On The Roof”

Moștenit de la Shakespeare, bufonul este, de fapt. o formă a conștiinței. Bufoneria lui este prezentă prin cuvinte, nu are nevoie să facă giumbușlucuri ca să distreze. Nici scopul lui nu este acela de a distra, ci de a pune în discuție logica pragmatică a lumii și a o nega prin cuvinte.  La toate curțile, rolul bufonilor a fost, se stie, unul singur – să-i amuze pe stăpânii lor, să le alunge plictiseala, să coboare filosofia la condiția de „paiață”, pentru ca ea să distreze, în loc să tulbure. Mereu inspirat, neobositul artist, Gigi Căciuleanu, stimulat de unicitatea și de farmecul #Amfiteatrului în aer liber și entuziasmat de creativitatea tinerilor actori selecționați la Gala HOP – Gala Tânărului Actor, al cărui director artistic este în acest an, a invitat spectatorii osteniți de statul în fața micilor ecrane la un zbor înalt…«On the Roof» !

Afișul spectacolului © TNB

Intențiile artistului-coregraf sunt clare: „Bufonii nu aparţin unei naţii anume. Constituie o tagmă trans-naţională. Nu exersează o meserie ci profesează o artă. Mai mult decât îngerii, măscăriciul, nu că nu ar avea sex dar, poate lua aparenţa oricărui gen pe care și l-ar propune. Bufonii nu vorbesc o limbă anume, dar chiar și o onomatopee bine ţintită poate să rănească și să-l răzbune pe bufon de toate biciuelile primite.”

Așadar, echipa coordonată de Gigi Căciuleanu, asistat de coregrafa Lelia Marcu – Vladu, umple spațiul cu o energie debordantă, expunând metafore vivante organizate sub mulineta sa estetică, în care mixează clasicul și postmodernul într-un original mashup. On the Roof reunește cuvântul și mișcarea, confererind o fizicalitate a sensurilor: „Ca și dansActorul măscăriciul trebuie să fie mai versatil decât un actor și mai “a-toate-mișcător” decât un balerin sau dansator” – mărturisește Gigi Căciuleanu. Bunăoară, paisprezece tineri actori rămân fideli unei esențializări atât a gesturilor, cât și-a logosului. Trupurile bine antrenate desenează cu virtuozitate metafore scenice, fiindcă bufoneria lor este (tot) o artă “extremă”, sunt adevărați acrobați ai spațiului, dar și ai cuvintelor, într-un permanent zbor.

DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Mereu, prezența trupurilor încadrează în spațiu (nu multe) cuvintele. Coregraful a găsit și a eliberat ceea ce dansul a avut mereu în el: esența, adevărul mișcării, tocmai prin recursul la cuvânt. Aici, la cotele cele mai înalte – la propriu și la figurat – cerul se reflectă în lumea personajelor, dar și a spectatorilor; spațiul acumulează energiile umane care îl animă, On the Roof devine, așadar, un spectacol sub cerul tuturor oportunităților, complex, incluzând dans, actorie, muzică, poezie, desene, artă vizuală. Permanent, uriașele umbre (Proiecții video cu texte și desene realizate de Gigi Căciuleanu) completează portretele în mișcare din scenă/podeaua înnegrită.

La Bouffon ”C” – desen de Gigi Căciuleanu © Art Production Foundation

Totul se reflectă într-un nou univers al bufoniclor contemporani, care trasează, prin mișcare și rostire, o poetică de geometrie spaţială, o matematică de jonglerii clovneşti. Cuvântul se adaugă mișcării până la punctul în care diferențele nu mai contează, artiștii reinventând, aici, şi un vocabular:„o Introfugă, un Giumbușglonț, o Zvîrlucitelniță, un Titirezache, o Căzutcîșă, un Ricoșluc, un Învîrtișag, o Zburătăcitură” şi câte altele. Nu doar autenticul românesc (vezi sufixele de la noul vocabular propus de bufonii lui Gigi Căciuleanu), ci și termenii anglo-saxoni, care ne-au invadat viețile odată cu tehnologia, sunt luate în răspăr. În exploatarea noilor limbaje și în integrarea lor într-un context scenic înnoit, teatrul (coregrafic) se dăruiește cu totul deliciilor globalizării. Sub cupola înnegrită a cerului, trupurile agile ale tinerilor actori re-configurează atât primii pași din viață (jocurile inocente ale copilăriei, apoi primele legături amoroase), cât și primii pași ai omului pe…Lună. Ca orice mișcare dansată, pasul e o rupere de simetrii, iar mersul ajunge o serie de desfaceri și recompuneri ale acestora.

DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, iar polisemia (termenul «stat») tulbură și emoționează spectatorul. Fragilitatea de sens a cuvântului reflectă instabilitatea relațiilor umane, dominate mereu de spectrul aparențelor. Dezambiguizarea își dă mâna   și cu ironia, căci, profitând de disponibilitățile bufonadelor, tinerii îi „iau peste picior” ba pe Picasso sau Dali, ba chiar și un fouettés en tournant sau un grand jeté. Nici Cehov nu e uitat – Nina Zarecinaia: „Eu sunt un pescăruş”. Tonalitatea umoristică a abordării este susținută și de ilustrația sonoră (Muzica: Paul Ilea/Sensor): fie că e remixată muzica preclasică, fie că e reasamblată chiar vreo melodie de-ale Mariei Tănase.

Teatrul coregrafic uzează de farmecul acțiunii (mișcarea dansată) în alternanță și simbioză cu logosul convertiti în metaforă vizuală. Prin urmare, cuvântul nu devine mișcare, iar mișcarea nu se transformă în verbalizare. Ele coexistă ntr-o misterioasă simbioză pe care logica explicațiilor teoretice nu o poate descifra. De aceea cei paisprezece tineri devin “dansActori” (termen născocit de Gigi Căciuleanu pentru a defini unicitatea lor (G.C. – «un termen pe care l-am inventat tocmai pentru a sublinia factura speciala a dansActorului, care, in conceptia mea, trebuie sa fie mai versatil decât un actor și să devină mai “a-toate-mișcător” decât un balerin sau dansator»). Generozitatea maestrului Căciuleanu a scos la iveală/rampă paisprezece tineri talentați: Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogângeanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu.

Gigi Căciuleanu & DansActori @ ‘On the Roof’ © Valentin Răzvan/Art Production Foundation

Întreaga echipă – prezentă în seara de 28 iulie la altitudini celeste – a oferit o baie de spiritualitate și    un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-o veritabilă sarabandă a trăirilor. On the Roof a reprezentat un triumf al inovației, o paradă a măiestriei artistice și tehnice, un salt până la… nori. Reprezentația sparge barierele, strivește rutina, aduce un suflu nou, cucerește spirite, răspândește o molipsitoare bucurie pentru a trăi frumos.

 

On the Roof  de Gigi Căciuleanu

Regie: Gigi Căciuleanu

Asistent coregrafie: Lelia Marcu – Vladu

Muzica: Paul Ilea/Sensor

Texte/Desene: Gigi Căciuleanu

Pauză: Nu

DansActori:
Adela Mihai, Adrian Loghin, Alexandra Oişte, Alin Potop, Andrei Atabay, Andrei Ianuş, George Olar, Ioana Beatrice Tănasă, Mara Pogângeanu, Maria Panainte, Mihai Vasilescu, Nadina Cîmpianu, Nicolae Dumitru, Theodora Sandu

Spectacolul este produs de TNB, prin Centrul de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, în parteneriat cu UNITER, Fundația Art Production/Gigi Căciuleanu “Ad Hop” Company, cu sprijinul JTI, în cadrul Programului 9G la TNB.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Zborul înalt al bufonilor lui Gigi Căciuleanu – „On The Roof”

Scris de pe iunie 20, 2020 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Noi orizonturi – TNB a inaugurat noul Amfiteatru

Mădălina DumitracheExistă spaţii vrăjite în care sabia timpului îşi pierde puterea. Adesea, după ce treci poarta unor astfel de lăcașuri păşești aievea în veşnicie, departe de o eternitate în care „timpul mort îşi întinde trupul” (M. Eminescu), în miracolul conservării timpului viu, care amestecă deopotrivă vremurile. Mereu în căutarea propriei identități, arta teatrului se reflectă în spațiul în care se naște. De la vastele amfiteatre ale tragediei antice, până în actualitate, se impune o reconfigurare a spațiului, care articulează și un alt tip de raportare la universul teatral. Așa cum susținea Mircea Eliade – „fiecare epocă își creează propriile mituri, născute nu doar din experiențele imediate ale sacrului, ci și din realitatea concretă, mediată sau imediată” – în exploatarea noilor limbaje și în integrarea lor într-un context scenic înnoit, teatrul se dăruiește cu totul deliciilor globalizării.

La finele lunii lui „Florar”, Teatrul Național din București a deschis porțile unui nou lăcaș… Amfiteatrul. Condiția teatralității, în orice spațiu, poartă în ea amprenta amfiteatrelor grecești, metamorfozată într-o mereu altă viziune. O seară petrecută pe acest tărâm poate deveni, oricând, o breșă, o ruptură în unitatea spațială și temporală a ceea ce numim, de obicei, „realitate”. Aici, la cotele cele mai înalte – la propriu și la figurat – cerul se reflectă în lumea personajelor, dar și a spectatorilor; spațiul acumulează energiile umane care îl animă. Întâlnirea cu artiștii devine firească pentru o astfel de atmosferă. Reeditând succesul spectacolului Magic Național, împrospătat cu elemente de dans contemporan, o infuzie de vitalitate s-a răspândit odată cu derularea spectacolului-eveniment de pe acoperișul Naționalului.

Amfiteatrul TNB

În dans, unde cuvântul e tăcere și armonie, spațiul reflectă interacțiunea corpurilor, el se naște din energia carnală, deloc brutală, a dansului contemporan. Momentul, de la înălțime, susținut de Lari Giorgescu (Coregrafia: Gigi Căciuleanu) s-a conjugat perfect cu senzualitatea dialogului susținut de grațioasa Monica Petrică în compania „felinei brune”/Momo Sanno. Mișcările rămân pe retina spectatorului după acest moment dansant, așa cum și cuvintele rostite cu har de „junele încă la pupitru”/Ion Caramitru se grevează în mintea celor care-au rezonat cu „verdele de albastru” stănescian. Așadar, spectacolul – ca formă de artă – pare a fi revalorificat. O glisare de la povestea cântată la o combinație de imagini și senzații se declanșează în sferele acestui nou lăcaș. Grație măiestriei artistului Adrian Naidin, sunetele suave șușotesc sub lumina blândă a lunii și stârnesc percepția publicului, prin toate porțile simțurilor, trăirile prind viață și dialogul artiști-spectatori aprinde flacăra comunicării. Chiar și în actualitatea eclectică, supravegheată de drone, unicul element  – a cărui axialitate poate fi dislocată numai în sens metaforic – rămâne spațiul, locul în care actorii și spectatorii coexistă.

Întreaga echipă – prezentă în seara de 24 mai la altitudini celeste – a oferit o baie de spiritualitate și un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-o veritabilă sarabandă a trăirilor. Inaugurarea Amfiteatrului a fost un triumf al inovației, o paradă a măiestriei artistice și tehnice, un salt până la… nori. Amfiteatrul sparge barierele, strivește rutina, aduce un suflu nou, cucerește spirite, răspândește o molipsitoare bucurie pentru a trăi frumos. Merită să-i treceți pragul!

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Noi orizonturi – TNB a inaugurat noul Amfiteatru

Scris de pe iunie 15, 2020 în Actualitate, Muzică, Postmodernitate, Teatru

 

Etichete: , , , , , , ,

Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Publicul românescu aplaudă în picioare chiar și piese de calitate mediocră. Încă nu are curajul să huiduie un spectacol. Care să fie cauza? Aflăm de la teatrologul Mădălina Dumitrache, într-un interviu în care aceasta pledează pentru actorul total, compară publicul de capitală cu cel din țară, explică ”invazia” de trupe independente și caracterizează starea teatrului românesc, azi. Mădălina Dumitrache este singurul autor român al unei cărți despre melodramă, ”Melodrama. O interpretare socio-culturală”.

madalina-dumitrache

– De ce publicul românesc are reflexul de a aplauda în picioare orice spectacol?

– Cred că e o cumsecădenie prost înțeleasă. Nu avem școala democrației, iar asta înseamna să poți sancționa un produs ratat. Cum era pe vremea când teatrul era o artă publică, când oamenii își permiteau să huiduie, ca pe vremea lui Caragiale, care a fost huiduit la premieră? Nu era un gest de răutate, ci doar o igienă necesară pentru a penaliza răul care poate veni printr-o educare greșită a publicului. Nu trebuie să transformăm sala de spectacol într-un stadion, dar nici să aplaudăm frenetic un produs mediocru.

– În străinătate, există o specializare a actorilor, pe teatru, film, comedie ori dramă. De ce avem actori „buni la toate”?

– Eu, fiind formată de școala românească, tind să îmbrățișez modelul actorului total, asta îl definește pe actor –  să aibă registrele largi, să nu fie limitat sau pus în niște răftulețe. Asta se întâmpla la începutul teatrului, când actorii erau catalogați ca „ingenua” sau „junele-prim”. Teatrul a evoluat, la fel și școala de actorie. Nu poți să pui graniță între genuri și specii, ele fac un tot unitar. Asta e măiestria unui actor,  să poată trece de la un registru la altul.

– La conducerea teatrele românești se află actori sau regizori, în străinătate sunt manageri. Care variantă vi se pare mai potrivită?

– Cred că cea mai bună combinație era în anii ’60-’70, când conducerile erau formate dintr-un regizor și un secretar literar, oameni veniți din sfera artelor – teatrologi ori filmologi – care avea cunoștințele necesare pentru alegerea repertoriului. Erau „eminenţele cenușii” care alegeau repertoriul, fiecare trupă avea spectacolul care să o pună în valoare. Dar, trăim într-o lume a consumului care și-a pus amprenta și în zona asta, de aceea se simte nevoia unui manager care să știe să vândă produsele pentru că și un spectacol e un produs, unul cultural.

– George Banu spunea că „teatrul românesc nu e pregătit pentru nou”. Așa e? –

– În general, românii acceptă cu greu noul. Ne-am sincronizat „cu retard”. E o formație tradiționalistă a românului care acceptă cu greu avangarda. Drept dovadă că noi nu am avut teatru agitatoric, teatru de stradă, musical sau cabaret.

– Cum caracterizați teatrul românesc de astăzi?

– Cum spunea Shakespeare, ”Vremurile au luat-o razna”, prin analogie și teatrul. Adică, acum sunt multe încercări necoagulate. În teatrul românesc, nu există o direcție și mai trist e că el a devenit un fel de „bolnav închipuit” aflat în criză din anii ’90. Acum există teatru pentru fiecare public, dar el nu știe direcția.

– De ce credeți că se preferă spectacolele independete?

-Numărul de teatre nu mai e direct proporțional cu noile generații de actori și regizori, care au crescut în progresie geometrică, nemaipunând la socoteală și promoțiile școlilor particulare.

– Este o diferență calitativă între teatrele de stat și cele independente?

– Valoarea este intrinsecă și nu cred că ține de spațiu, ci de trupă. Cred că și un spectacol independent poate fi la fel de bun sau poate mai bun decât unul de la teatrele de stat.

– Există vreo diferență între aprecierea teatrului în țară, față de publicul din capitală?

– E vorba despre viața culturală din fiecare oraș. Există stereotipuri locale și un complex nedeclarat al provinciei, care nu trebuie să fie neapărat unul de inferioritate. Și asta se vede când teatrele din Ardeal vin la București cu spectacole de calitate, au un complex de superioritate afișat, ceea ce nu e rău. Cred că schimburile, prin festivaluri și turnee, sunt bine venite pentru că e vorba de școală și asta se poate învăța, iar mediul își pune amprenta. Sunt diferențe în primul rând de realizare și apoi de receptare.

Autor: Andreea Toma

Interviu publicat în cotidianul DC News

 
Comentarii închise la Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Scris de pe aprilie 12, 2020 în Cărţi, Educaţie, Personal, Portrete/Interviuri, Teatru

 

Etichete: , , ,

Hotarul nestatornic – „Beginners”

Se întâmplă deseori ca, asaltat fără încetare de probleme diverse, fiecare om să simtă că nu-şi găseşte locul în propria-i existenţă. Și, deodată, recunoaște celebra interogație: «Unde a dispărut copilul din noi?»

Maestru al ‘teatrului de autor’, britanicul Tim Crouch amestecă, cu bună știință, comedia, drama, farsa cu nuanțe de tragic (într-un fel de crossover), cu scopul de a oferi o piesă care invită publicul să contribuie la actul teatral. Bunăoară, recenta montare de la Teatrul Național din București – Beginners – devine o lecție despre puterea tămăduitoare a artei în fața pierderii și a suferinței. Energicul director de scenă Bobi Pricop mizează pe dimensiunea formatoare a ludicului și pe capacitatea sa de adaptare, astfel încât să dea naștere unei teatralități specifice. Prin urmare, pe scena din Sala Atelier a Naționalului bucureștean, găsim răspunsurile potrivite pentru întrebarea: «Cum ar putea fi văzute copilăria și maturitatea ciocnindu-se ?»

Afișul spectacolului © TNB

Cultura pop și cinemaul au oferit, deja, unele răspunsuri dacă ne gândim doar la comedia Big, în care Josh/Tom Hanks se trezește, în mod misterios, în trupul unui adult, așa cum Jenna/Jennifer Garner    își dorește să depășească mai repede vârsta nesuferită a pubertății și devine o, brusc, o trentagenară de succes în 13 Going on 30. Bobi Pricop aduce – prin acest spectacol – un omagiu teatrului însuși, nu doar prin teatralitatea sa organică, ci și prin modul în care directorul de scenă a descoperit sensuri nebănuite în poetica unui text contemporan (montat, la premieră, la Teatrul Unicorn din Londra, în 2018). Dacă montajul desenează un raport de cauzalitate între copilărie și maturitate, raporturile conceptuale și narative se lămuresc definitv abia în ultimele douăzeci de minute ale spectacolului. Precum în principiul vaselor comunicante și în Beginners, meditația asupra vârstei glisează între maturitate și copilărie.

”Beginners” – Scenă de la repetiții / © Foto: Andrei Gandac

Într-un cadru scenografic versatil, ce ne trimite cu gândul la un film noi sau un thriller urban, după perdelele de apă, se profilează siluetele subțiri a două eroine: Joy și dublul ei în miniatură. Tema morții, obsesiile legate de tranziție și pierdere, despre viitor și despre începuturi sunt lansate către public sub forma unor jocuri sau discuții cu tentă ludică. Sarabanda qui-pro-quo–urilor moderne (copilul e, de fapt, un câine, bebelușul este o păpușă, adulții sunt copii, iar părinții lor sunt prieteni încă din vremea studenției) și a dezvăluirilor alternează cu momentele de reflecție și de poezie, care ne oferă o stare de plăcută incertitudine și de suspans continuu. În casa de vacanță din Cornwall, transfigurată artistic, pe scena de la Național (Scenografie: Nikola Toromanov, Asistent scenografie: Gabi Albu) se conturează o lume a contrariilor: suspans, violența amenințărilor, dar și giumbușlucuri inocente strecurate printre replici ‘cu lipici’. Bunăoară, Beginners devine un amestec de farsă burlescă, de şarjă, dar şi de gravitate şi umanism. Episoadele de „teatru în teatru” și cele din casa de vacanță se intersectează firesc, potențându-și reciproc ambiguitatea, luminile și umbrele.

Ciprian Nicula & Alexandru Potocean alături de copiii din ”Beginners” (Scenă de la repetiții) © Foto: Ioana Teodora Raicu

În scenă, granița invizibilă dintre copilărie și maturitate, despre copiii care am fost și despre adulții care vom deveni e fin trasată de actorii bucureșteni Raluca Aprodu, Ada Galeș, Alexandru Potocean, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, precum și copiii Chloe Basu/Eva-Ilinca Crudu/Maria Moustache, Maria Luana Colica/Erica Mihaela Tanasov, Rareș Gheorghe/Victor Vasilescu, Radu Anghelina/ Ștefan Popa. Se practică un joc de echipă, care solicită multiplu actorii în evoluțiile individuale, dar și în ciclica revenire colectivă. Adulții omoară albinele sau le lasă să moară, adulții țin copiii în beznă/întuneric. Problematica de ordin social (familia disfuncțională) s-a pliat perfect pe codurile unei farse cu accente tragice (mama lui Joy suferă de cancer). Directorul de scenă a mizat, cu siguranță, și pe scoaterea spectatorului din zona de confort atunci când a intercalat jocul actoricesc cu mijloace care țin de tehnologiile multimedia, pentru că echipei sale i s-au alăturat și alți profesioniști – Eduard Gabia (muzica și mișcarea scenică), Dan Basu (desen  și animații). Prin urmare, directorul de scenă menține în echilibru balanța între melodramatic și comentariul social: replicile sunt dublate de paracomentariul muzical (Beatles, pop britanic) sau desenele naive cu fason de Paint din giganticul ecran din fundal.

”Beginners” – Scenă de la repetiții / © Foto: Andrei Gandac

Costumele în tonuri acidulate se armonizează perfect cu limbajul coborât din universul colorat- infantil: „tolomac”, „replici-vomă heavy metal”, iar ambianța audiovizuală structurează efectiv pulsația vitală a spectacolului. Obsesia absenței figurii paterne este puternic conturată de apariția lui „Darth Vader” în dialog direct cu micuțul Bart în postura unui Luke de ocazie (exploatarea filonului pop din seria-cult Star Wars). Cultura corporală și distorsionarea privirii firești, ale Câinelui/Sandy (Ciprian Necula), produc modificarea calitativă a energiilor. Junele actor iradiază spontan un flux de energie care stârnește interesul, cu efect magnetic asupra simțurilor privitorilor. Sandy (apelat adesea „ Fetița”) este o furtună de energie ce devine catalizatorul reacțiilor dintre celelalte personaje, chiar raisonneur-ul: „E greu în lumea asta. Lumea asta – noi”).

Cu o evidentă tonalitate moralizatoare, dar și cu un acut simț al realității, realizatorul a reunit actori cu tipologii aparte care să întrupeze, cu umor și aplmob, personajele în dublete (inițial, micuții acționează ca niște daimoni pitulați printre elementele stratificate ale decorului). În absența părinților, copiii trebuie să se substituie acestora și să facă față provocărilor pe care le presupune vârsta adultă: să se accepte unii pe ceilalți, să facă față schimbărilor și chiar să salveze planeta – ca într-un savuros divertismentul „british”. Printre toate aceste provocări, există însă loc și de aventură, joacă și teatru, pentru că Beginners este și o montare despre puterea tămăduitoare a artei în fața pierderii și a suferinței. Dintre găselniţele ‘prizelor directe’ se detaşează intervenţia lui Joy (Ada Galeș într-o formă excelentă à la Joker feminin) care ne reaminteşte de una dintre temerile actualităţii: spasmele produse de boală, mai ales de cea contagioasă. Axul emoțional al reprezentației îl constituie spectacolul oferit de copiii reuniți, cu ajutorul lui Sandy, pe imensa scenă din cele patru paturi unite. O concentrare maximă de gaguri unește gândul regizoral, mișcarea și rostirea micilor actori într-o demonstrație de grație riguroasă și-o spontaneitate bine controlată. Cu seriozitatea grav-hazlie, maturii Nigel/Alexandru Potocean (un fin „connaisseur” al tribulațiilor egoiste), Bart/Istvan Teglas contribuie la comunicarea emoțională cu publicul nevoit să le pândească tresăririle și gesturile largi, explicative, printre ghidușiile micuților.

”Beginners” – Scenă de la repetiții / © Foto: Andrei Gandac

Legăturile se împletesc, twistul se lămurește, un microunivers se dezvoltă și se profilează mai clar. Metaforic şi senzorial, cadrul scenic este domeniul de joacă şi reflecție, în egală măsură, întreaga montare are un caracter profund emoționanat. Întregul ansamblu creat de Bobi Pricop se constiuie   într-un spectacol recomandat tuturor copiilor inteligenți, indiferent dacă unii dintre ei au ajuns deja adulți. Beginners rămâne o montare de calitate, trăsătură ce s-a regăsit atât în adecvarea la mijloace, cât şi la scop: cultivarea sensibilității.

Beginners de Tim Crouch

Traducere: Silvia Năstasie, Andrei Marinescu

Regie: Bobi Pricop

Asistent regie: Andreea Lucaci

Scenografie: Nikola Toromanov

Muzica: Eduard Gabia

Mișcare scenică: Eduard Gabia

Desen: Dan Basu

Animație: Dan Basu

Regia tehnică: Costy Lupșa, Cristian Paraschivescu

Distribuția:

Joy: Ada Galeș Lucy: Raluca Aprodu
Bart: Istvan Teglas Nigel: Alexandru Potocean
Sandy: Ciprian Nicula Joy copil: Chloe Basu /Eva-Ilinca Crudu / Maria Moustache
Lucy copil: Maria Luana Colica /Erica Mihaela Tanasov Bart copil: Rareș Gheorghe /Victor Vasilescu
Nigel copil: Radu Anghelina /Ștefan Popa

Durata: 1 h 45 min / Pauză: Nu

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Hotarul nestatornic – „Beginners”

Scris de pe martie 27, 2020 în Spectacol de top, Teatru

 

Etichete:

Lumini printre umbre – „Pădurea spânzuraților”

Într-o lume năpădită de artificial, se mai poate găsi vreo dâră de lumină ?  Probabil că da, dacă scormonești cărările bătucite ale Istoriei și te lași ghidat de spoturile reci lansate de unul dintre cei mai surprinzători realizatori, Radu Afrim. Precum o Cordelie, subtilul creator își declară dragostea în felul său, original, și își invită spectatorii să descopere – într-o altă lumină – Pădurea spânzuraților. Iconoclast asumat, Radu Afrim sparge tiparul relației cu textul de la care-a pornit prin argumentele sincere ale voinței sale de a afirma un univers personal, fără compromisuri. Artist cu o profundă vocație a transformării, a bricolajului, a metisajului estetic, a reciclării, a remixului imaginilor și cuvintelor, transformă drama psihologică & istorică într-o nouă raportare cu Istoria, într-o abordare à la Tarantino (Inglourious Basterds).

Așadar, în An Centenar, la Teatrul Național dinBucurești, se montează o dramatizare după opera lui Liviu Rebreanu: Pădurea spânzuraților. Departe de teatrul angajat, vizionar în concepție, Radu Afrim atacă teme dure și formulează întrebări incomode unui public pe care-l provoacă dintr-o dublă perspectivă: conceptual – tematica discursului și destabilizarea estetică a formelor scenice reunite (grupuri de actori în mișcare, proiecții video /mapping, univers sonor aparte – Lenuţa şi Teodora Purja sunt două interprete originare din comuna în care s-a născut Liviu Rebreanu, ambele emoționând prin măiestrie artistică ), reușind să confere o notă de natural unei drame istorice /de epocă.

Realizatorul ne oferă din start elemente de compoziţie reunite în imagini surprinzătoare: bocetele autentice ale cântăreței care amintește de corul tragic din Antichitate sunt alăturate imagistic unor butuci la capătul cărora tronează niște tineri ( poză à la Chippendales) cu fierăstraie.

(Radu Afrim este prins între pasiunea pentru literatură și nevoia organică de a exprima un adevăr personal cu mijloacele estetice ale unui climat postmodern. Prin efervescența unor idei care scurcirtuitează gândul, Radu Afrim amintește fiecărui spectator de propria sa umanitate. Structura narativă a poveștii sale se naște din spiritul cosmopolit al acestui regizor pentru care cartea și computerul sunt planete ale aceleiași galaxii. Regizorul pune în discuție câteva dintre marile teme ale civilizației europene crepusculare, marcate încă de Istoria tulbure a secolului al XX-lea. Afrim vorbește lumii prezentului despre violențele care-au zguduit o lume, au mutilat destine, despre raportul cu Divinitatea („căile” și „mâinile” Domnului prezente în spațiul de joc), despre credințe deșarte – neputinţa omului de a iubi în măsura iubirii divine -,  despre Eros (fantasmele dansante à la Pina Bausch), despre criza valorilor spiritului și despre sfârșitul Istoriei (statuia soldatului chior din parcul în care dansează/pulsează un june ambetat de muzica ascultată la căști și petul de Coca-Cola lăsat de izbeliște). Cu asemenea ambiții lăsate la vedere, dar fără excesele „regizorilor de bibliotecă” (cei cu lecturi nedigerate până la capăt), Radu Afrim adresează întrebări dureroase conștiinței, dar și teatrului ca artă (neputința teatrului de a rămâne sincer  prin vechile sale mijloace), reconvertește spațiul scenic, totodată și energia interpreților și demontează mecanismul urii la scară largă. Bunăoară, Afrim remixează textele canonice (incluse în curricula școlară preuniversitară) și creează o legitimitate proprie pe care o anunță din primele momente ale spectacolului («URA REA »/ «Pădurea spânzuraților»), bulversând (pe alocuri) orizontul de așteptări estetice ale privitorului din fotoliu. Cărăruia șerpuitoare, care traversează scena (Scenografie: Cosmin Florea), conduce spre un „loc al pierzaniei”, punct fix din care se vor reconverti sensurile textului.

Ca în orice aventură a fantasticului (pendularea între real și fabulos, cum îl caracteriza Todorov), realitatea sălii de teatru funcționează ca un tărâm populat cu obiecte stranii (apariții din bestiarul arhaic, măști populare, tulnice, potop de lumini  și copaci lăsați din cer) și de ecrane de fundal. Proiecțiile sunt extensii metaforice ale unui univers de mult apus sau al unuia ce nu poate fi redus la dimensiunile fizice ale scenei. Elementele carepopulează spațiul scenic (actori, imagini, proiecții, sunt coerent integrate, fără ca vreunul să-și revendice prioritatea. Radu Afrim orchestrează teatralitatea, cât și dimensiunea textului, fiindcă reasamblează corpusul literar originar (Liviu Rebreanu), transfigurându-l într-un scenariu dramatic. Imaginile proiectate potențează emoția produsă de glasul actorilor. Spațiul se completează, între «prezența» interpretului și «imaginea» lui se ivește un raport de continuitate (Video mapping: Cozlac Andrei). Mizând pe  valențele unor spații înrudite (ecranul și scena), creează o vibrație uniformă, pentru că ambele sunt reflecții ale viziunii unui regizor ce pare să refuze o alegere decisivă. Meta-teatralitatea spațiului seduce prin natura complexă. Universul teatral compus și propus de Radu Afrim e un palimpsest tridimensional care conține un întreg arsenal cultural: citate, aluzii, ironii la tot pasul, kitsch. Poezia vizuală se intersectează cu vâna teatralității neo-suprarealiste, în care legile firești ale poveștii sunt sublim distorsionate (Generalul Karg – desăvârșitul contorsionist Istvan Teglas) devine o ființă de soiul „călărețul fără cap”, ce-și târăște galoanele-un gigantic lampadar shabby chic, iar valențele simbolice ale făpturii se pot decripta: lipsa de inimă & minte, vanitatea. Gestul regizorului sugerează lumea exceselor în care trăim. Subtilul creator inserează și scurtcircuitează logica poveștii pentru câteva clipe, apelând la fragmente scenice amestecate într-o logică proprie. Regizorul urmărește atât conturul microscopic al mișcărilor,  cât și elanul exploziv al volumelor scenice.

În actuala montare de la TNB, subiectul istoric, psihologic e doar un (subtil) pretext pentru explorări pertinente ale teatralității, iar Sala Mare devine un veritabil laborator al Istoriei, al mișcărilor la scară amplă. În spațiul larg de joc, regizorul eliberează actorul de constrângerile tabuurilor teatrale și îl ajută să elimine artificiile interpretării.

Odată cu rolul Apostol Bologa, tânărul Alexandru Potecean a primit un fel de card pentru succes. În spatele chipului de „apostol” se ascunde o mare forţă emoţională. Fără să recurgă la excese, convinge pur și simplu – prin atitudine, rostire și postură. Întreaga sa evoluţie marchează determinarea eroului apt să-şi înfrunte destinul potrivnic şi creează un personaj credibil.   Apostol Bologa, întrupat de tânărul actor, aduce un suflu plin de naturaleţe şi are o indiscutabilă expresivitate scenică. Regizorul utilizează din plin ambiguitatea sentimentelor, interpunându-i lui Apostol (Alexandru Potecean) Conștiința (MariusManole – tulburător ca prezență, mai ales în proximitatea interpretelor demuzică populară autentică). Există și unele dublete în distribuție, astfel încât unii dintre actori sunt surprinși în duble ipostaze, de tipul față-verso. Clasic în rigoare, actorul Richard Bovnoczki confirmă, prin replica personajului său, Klapka, drama lașității, a depersonalizării prin obediență și teamă. Cu toate acestea, nu ezită să pășească și-n ritm de „Goalie Goalie”. De asemenea, Andrei Atabay (Medic militar) punctează granița fragilă dintre datorie și compromis, intr-o interpretare  ce respiră o cuceritoare sinceritate.

Grupurile de bărbați (Andrei Atabay, CristianBota, Alexandru Chindriș, Tiberiu Enache, Vlad Ionuț Popescu, Octavian Voina, Vlad Galer, Cosmin Ilie, CiprianValea, Silviu Mircescu, George Olar, Bogdan Iacob) devin energii incandescente, vehicule ale virilității (cazone, cu aluzii și la Centrul de detenție de la Guantanamo), fără a pica, însă, în decorativism, și sunt supuse celui mai crâncen examen al funcționalității (Coregrafie: Andrea Gavriliu). Actorii aleși de Radu Afrim se reduc la energie și spiritualitate. Interpretarea a scos în fața privitorilor un colectiv bine închegat și unitar.

O nouă încărcătură simbolică primește personajul Doamna Bologa (Natalia Călin cucerind prin naturalețea și acuratețea ardelenismelor), fiind umanizată de propriile slăbiciuni. Încrucișările de trasee sentimentale din romanul lui Rebreanu alimentează generos resorturile dramatice ale scenariului. Astfel, Ilona(Raluca Aprodu) este un veritabil magnet, în jurul ei gravitează evenimentele, în vapori de un naturalism discret-fantastic. Fata cu cosițe împletite, purtând laibăr unguresc sau doar în cămășuța/neglijeu poate părea o prezenţă explozivă. În spatele unui fizic provocator, tânăra ascunde, totuşi, o fragilitate ce se va lăsa dezvăluită pe tot parcursul spectacolului. Tot pe coordonate incitante se poziționează și Marta (Ada Galeș, fermecătoare de sub pletele aurii ale perucii), dar  într-o versiune ironic-moralizatoare a frivolei (cochetează cu locotentul ungur „multiplicat”, devenit personaj colectiv). Nu în ultimul rând, ne sunt prezentate dimensiunile umanitare (proiecții video) – importantele contribuții ale femeilor din Ardeal în Primul Război Mondial (maturizarea relativ rapidă a organizațiilor de femei).

Spațiul devine o combinație neverosimilă de haos și (aparentă) ordine, pendularea între așa-zisa rigoare militărească și o nebunie a lumii dezăgăzuite, într-o explozie de energie. Cel care privește e izbit de energia frustă a grupurilor în mișcare, fie că e vorba despre lumea revolută a războiului, fie că reprezintă o actualitate colcăitoare. În fapt, Pădurea spânzuraților afrimiană e un comentariu asupra mijloacelor artei teatrale, într-o epocă atât de confuză de fragmentare și depersonalizare.

Pădurea spânzuraților devine un conglomerat de coduri culturale diferite, directorul de scenă face artă pentru o nouă generație de spectatori, al cărei orizont existențial e infiltrat de imagini video, de internet, de clubbing, tinerii mărșăluiesc prin scenă cu adevărate extensii ale brațelor: nelipsitele gadgeturi, astfel montarea capătă contururi polifonice (ce duc la identificări din lumea actuală). Amestecului dozat de imagini video și muzică remixată îi corespunde în planul ideilor o intertextualitate și o intervizualitate în care se regăsesc diferite surse. În versiunea afrimiană, Pădurea spânzuraților este o operă scenică în care imaginile, implicit și spațiul, se nasc din viziuni și sensibilități proprii. Umanitatea abulică pe care spectacolul o dezvăluie se mișcă încontinuu. Unica rigoare este cea impusă de regizor actorilor, care compun cu bună știință imaginile dispersate ale unui haos uman. Cioburile unei umanități distorsionate de ură trezesc stări contradictorii și transmit un mesaj dureros.

Ca un moralist discret, Afrim a scormonit textul lui Rebreanu și-a transformat Pădurea spânzurațilorîntr-o panoramă a deșertăciunilor și-a făcut o reverență în fața Istoriei, cultivând autenticitatea.

Pădurea spânzuraţilor

după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie:
Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

Regia tehnică: Costi Lupşa

Data premierei:
16.12.2018

Durata: 3 h 30 min / Pauză: Da

Apostol Bologa: Alexandru Potocean Conştiinţa: Marius Manole
Klapka: Richard Bovnoczki Petre: Ciprian Nicula
Ilona: Raluca Aprodu Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas
Paul Vidor: Vitalie Bichir Doamna Bologa: Natalia Călin
Marta, Ţărancă: Ada
Galeș
Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos
Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea
Cervenco: Liviu Popa Colonelul Gross: Cristian Bota
Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș Svoboda, Soldat: Octavian Voina
Medic militar, Soldat: Andrei Atabay Soldat: Vlad Galer
Cosmin Ilie
Ciprian Valea
Silviu Mircescu
Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu Vasile, Soldat: George Olar
Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache Ofiţer: Bogdan Iacob
Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu Interprete: Lenuța și Teodora Purja

Foto:  Adi Bulboacă (www.tnb.ro)

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Lumini printre umbre – „Pădurea spânzuraților”

Scris de pe februarie 12, 2020 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: ,

Lumina e în fiecare dintre noi – „Lampio și grăuntele de lumină”

Copleşit de super-puterile unor eroi ai culturii pop (Superman, Batman, Iron Man) micului spectator din zilele noastre i se poate părea destul de bizar ca un alt fel de erou să poată ieşi cu brio din situaţii aparent dificile. Graţie unei montări originale, copiii află că perseverența şi curajul te pot scoate din încurcătură. Așadar, în paradoxala lume a secolului al XXI-lea, când tehnologia devine, uneori, barieră în calea unei comunicări reale, iar relaţiile dintre copii şi adulţi devin, parcă, mai anevoioase, harnicul colectiv al Teatrului Stela Popescu din București face o pledoarie pentru calea dialogului și-al prieteniei reale în spectacolul Lampio și grăuntele de lumină. Bulversanta lume ultra-tehnologizată creează rupturi nu doar între generații și pune în umbră potențialul real al fiecăruia, de aceea e bine să asculți îndemnuri precum cel din subtitlul spectacolului: „Poți străluci doar atunci când faci ceea ce îți place cu adevărat!”

Afișul spectacolului © Teatrul Stela Popescu, București

Textul depăşeşte zona lăudabilului din raţiuni ce ţin de mult-teoretizata încurajare a dramaturgiei româneşti şi se reclamă din clasa operelor de valoare, Victoria Pătrașcu oferind un text de-a dreptul terapeutic. Prin urmare, aflăm că eroul principal, Lampio, e un licurici care și-a pierdut lumina. Paradoxal sau nu, accidentele apar cu scopul de a-l împinge spre salvare și spre o veritabilă autocunoaștere. Bunăoară, sub îndrumarea directorului de scenă, Tony Adam, actorii propun o feerie muzicală, în care punţile de comunicare dintre speranță și deznădejde se restabilesc graţie dansului şi cântului unor „vietăți ale pădurii”. Tablourile scenice nu păcătuiesc prin aglomerarea semnelor, utilizând mai mult energia debordantă a interpreţilor şi eclerajul bine reglat.

© Teatrul Stela Popescu / Mihai Cratofil

Apelând la dans, muzică, mimă, directorul de scenă a acţionat ca un artist plastic, cu o viziune pe care a căutat să o materializeze scenic cu ajutorul corpurilor vii şi al designului luminos/light-design. Spectacolul, de la Sala Mică a Palatului Național al Copiilor, are un puternic impact vizual. Montarea devine o alternativă reală pentru copiii obişnuiţi cu lumea virtuală, 3D şi a consolelor Play Station. În cadrul scenografic realizat de Cristian Marin, actorii configurează un nou univers – «Pădurea cunoașterii și-a înțelegerii». Micii spectatori vor beneficia de o lecție specială, care nu este în curricula școlară tradițională: empatia. Optimismul vârstei inocenței rimează perfect cu titlul, iar lumina lui Lampio iradiază întreg perimetrul spectacular. În tradiţia românească, licuricii au o simbolistică luminoasă, sunt mesageri ai primăverii şi, deopotrivă, semne ale prosperităţii. Trezirea se face treptat, trecerile sunt atent dirijate, actorii fiind secondați de mișcările coregrafice ale unui corp de balerini de la Ansamblul de Balet condus de Ștefan Soare.

Coregrafia semnată de Ioana Macarie imprimă vervă și mențin trează atenția spectatorilor „pretențioși”. Licuricii de pe scenă pot, lesne, concura cu efectele 3D din lumea virtuală, în care copiii de astăzi poposesc adesea, iar supereroii pot fi lăsați deoparte, fie și pentru 60 de minute petrecute în căutarea speranței. Înrudit cumva cu eroii din literatura clasică pentru copii – Micuța Dorothy din Vrăjitorul din Oz, copiii (Tyltyl și Mytil) din Pasărea Albastră – Lampio trebuie să depășească pragul copilăriei și să ‘caute mai bine în sine’. Ajutat de prieteni, depășește provocările și descoperă propriile sale calități: curaj, hotărâre, talent. Întrupat de Alexandru Ivănoiu, Lampio străbate întortocheatele cărări, descoperind ‘lumina adevărată’. Tânărul actor desenează scenic din tuşe pline de aplomb şi gingăşie fragilul erou, apt să ajungă, totuși, în «Cetatea Viselor» – locul unde poate afla care îi este menirea.

© Teatrul Stela Popescu / Mihai Cratofil

Aflat într-un permanent dialog cu Stela/energica Ștefania Dumitru și Luciano/simpaticul Tudor Cucu Dumitrescu, Lampio capătă alura unui supererou care reușește să-și atingă scopul prin cunoștere și perseverență. Exuberanța și suportul amicilor Spot/Andrei Dogaru, Flash/Alexandru Marin și Ray/Alexandru Obretin sporesc curajul, iar dictatura răului (înfrângerea monstrului deznădejdii – Noctilunga, monstrul derivat din Noctiluca) este înlăturată. Actorii transfigurează prin muzică şi dans imagini plastice şi sonore inspirate din Natură, dar dialogurile ne mențin în realitatea imediată (glume preluate din universul puberilor ce aparțin acestui secol). Toate insectele Luminii îi domină pe cei întunecați, aşa cum, în Biblie, păstorul David l-a înfrânt pe Goliat cel mare şi puternic. Forţei şi cruzimii i se opun frumuseţea şi bunătatea. În costume suav-incitante (voal şi satin în tonuri pastelate), Zâna /serafica Crina Matei/Irina Cărămizaru și Pasărea Hope/Carla Waltner îl sprijină, cu graţie, pe Lampio în această aventură muzical-dansantă a descoperirii de sine. Bazându-se mult pe reacţiile publicului, montarea are aparența caracterului spontan, cu o formă adaptabilă la sală. Prin urmare, la realizarea nervului necurmat al spectacolului au contribuit și intervențiile personajelor Țup/ Silvia Maurițiu, Zdup/Alexandra Dogaru și Yup/Lisa Schieb. Nervul şi agitaţia continuă, însoţite de melodii simple şi vesele, susținute de energicii actori, au amplificat reacţia sălii.

© Teatrul Stela Popescu / Mihai Cratofil

Regizorul a valorificat cu inventivitate o poveste cu efect terapeutic, transformând-o într-un spectacol cu însuşiri muzicale, adaptate publicului tânăr din secolul al XXI-lea. Într-un sincretism al artelor, întreaga echipă, riguros coordonată de Tony Adam realizează un spectacol antrenant şi reaminteşte tuturor (copii şi adulţi) nevoia de comunicare reală şi de emoţie pură pentru aflarea ‘grăuntelui de lumină’ din fiecare.

Lampio și grăuntele de lumină

(o poveste originală, adaptată și dramatizată pentru copii de Victoria Pătrașcu)

Regia: Tony Adam

Scenografia: Cristian Marin

Recomandare pentru publicul +4

Durata : 60 minute (fără pauză)

Palatul Național al Copiilor, Sala Mică

Distribuția:

Lampio – Alexandru Ivănoiu
Stela – Ștefania Dumitru
Luciano – Tudor Cucu Dumitrescu
Zâna – Crina Matei / Irina Cărămizaru
Spot – Andrei Dogaru
Flash – Alexandru Marin
Ray – Alexandru Obretin
Noctilunga – Ștefan Rebeja / Cosmin Vasile
Pasărea Hope – Carla Waltner
Țup – Silvia Maurițiu
Zdup – Alexandra Dogaru
Yup – Lisa Schieb

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Lumina e în fiecare dintre noi – „Lampio și grăuntele de lumină”

Scris de pe februarie 5, 2020 în Educaţie, Poveşti, Teatru, Uncategorized

 

Etichete:

Soți disperați “comme d’autrefois” – Aveți ceva de declarat?

Punte imuabilă între două țări surori, limba română capătă noi rezonanțe pe scena sălii Studio de la Teatrul Național din București, în spectacolul Aveți ceva de declarat ?, prezentat în cadrul Turneului “Teatru Românesc la București, Iași și Chișinău“.

Publicul amator de comedie bulevardieră de bună calitate gustă din “fagurele de miere” cu gândul la Hexagon, locul de unde a apărut această onorabilă specie dramatică. Cândva, președintele Franței, François Mitterrand, voia să aibă în bucătăria prezidenţială “o femeie de la ţară”. Îşi dorea ceva mai puţin sofisticat pentru hrana de zi cu zi. Astfel, un consilier i-a recomandat o femeie născută în Périgord, ţinutul celebrelor trufe negre. Încă de la prima întâlnire, Preşedintele i-a cerut noii bucătărese preparate care să-i aducă aminte de aromele copilăriei. Hortense i-a răsfăţat papilele gustative cu o tartă cu căpşune à la grand-mère.

Păstrând proporțiile, se poate face o paralelă între această situație și opțiunea repertorială făcută de regizorul Petru Hadârcă, de la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Chișinău, atunci când a realizat montarea piesei lui Feydeau, într-o manieră sobră, fără modernizări forţat-actualizante, doar  intitulând spectacolul Aveți ceva de declarat ? (titlul original fiind La Puce à l’Oreille). Pariul retro-șic, al artiștilor de la Naționalul din Chișinău, se dovedeşte nu numai o redare fidelă a începutului de secol al XX-lea, ci şi o radiografie a relaţiilor dintre sexe din acea perioadă, înfăţişând spectatorului o suită de tipologii, bine puse în ramă vintage.

Titlul original al piesei pleca de la expresia “Avoir la puce à l’oreille”, care în secolele XVI și XVII avea un profund sens erotic. Prin urmare, în piesa lui Georges Feydeau, dorința devine tema principală, dar insurmontabilul aer de lejeritate al burlescului este evitat, autorul păstrând pentru eroii săi  și un loc sigur.

Așadar, bine ați venit la hotelul Minet Galant/“Motănașul Galant”, care – întocmai cum e și numele îl recomandă – nu are nicio legătură cu vreo pensiune familială. Directorul de scenă, Petru Hadârcă, ocolește tentațiile hermeneutice și propune o abordare tradiționalistă, conformă cu linia dramaturgului francez. De aceea, distribuția va fi “în caracter”, actorii primind orientarea precisă, iar decorul se menține și el respectuos față de text. Într-o scenografie (Scenografie: Adrian Suruceanu) realistă, cu fason de casă de burghez înstărit, dar totodată și hotel pentru cupluri “căsătorite, dar nu împreună” (!), în doar câteva minute, se va instala frenezia.

https://player.vimeo.com/video/198176319?title=0&byline=0&portrait=0

Rând pe rând, personajele – în costume clasice (Costume: Lucia Covali) – își fac apariția în fața publicului. Unele nuanțe de burlesc se regăsesc doar în vestimentația slujnicelor, Antoinette (Olesea Sveclă) și Eugénie (Draga-Dumitriţa Drumi), iar mișcarea scenică (Mișcare scenică: Dumitru Tanmoșan) ne trimite în actualitatea muzicii pop-disco de la finele secolului al XX-lea.

Georges Feydeau a ales cele mai potrivite ingrediente pentru conturarea eroilor: neînțelegeri, confuzii, minciuni, neșansă, mașinațiuni, tribulații sentimentale – toate versiuni, nu tocmai fericite, ale iubirii. În această plămădeală ornată din belșug cu tainice întâlniri și quiproquouri îl întâlnim pe Victor-Emanuel Chandebise (Petru Oistric), care își iubește soția (Raymonde), ca la începuri, doar că, fiind agasat, în ultima vreme, nu mai regăsește vâlvătaia de odinioară în focul căminului conjugal. Prin urmare, Raymonde (Mihaela Strâmbeanu) e convinsă că soțul său, de obicei înflăcărat, acum o înșală, fiindcă primise, printr-un colet, bretelele acestuia, găsite   într-un loc ce nu avea legătură cu casa lor.

Dornică de revanșă, se hotărăște să-l prindă în flagrant, rugând-o pe amica ei, Lucienne, să-i scrie o scrisoare de rendez-vous la hotelul “Motănașul Gentilom”. Stabilimentul este proprietatea unei dame cu o biografie și-o experiență bogată în practicarea amorului liber. Alături de Madame Ferraillon (Angela Ciobanu), se regăsește soțul acesteia, sergentul în rezervă Augustin Ferraillon (Ion Mocanu), un ins care predică exigența (morală), dar se manifestă cu mare toleranță față de sine. Tevatura se iscă în momentul în care asemănarea fizică de-a dreptul izbitoare dintre Poche (Petru Oistric), garçon-ul/servitorul de la hotel, și Chandebise creează confuzii.

Epistola, scrisă de mână de către Lucienne, este citită de Victor-Emanuel, în prezența amicului său Tournel (Emil Gaju), adorator în taină al tumultoasei Raymonde, dar și de pasionalul Homenides (Anatol Durbală), soțul decorativei Lucienne (Doriana Zubcu-Marginean). Odată stârnită aventura, loviturile se  vor ține lanț, într-o veritabilă cursă contracronometru, amestecându-se subrete, dame voalate, medicul curant, tineri năbădăioși, martori-bețivani, toți cuprinși de dorință și pasiune.

Spectacol distins cu Marele Premiu la Festivalul de Comedie de la Galati 2016, precum şi cu premiul pentru cel mai bun rol secundar acordat actorului Ghenadie Gâlcă.

Actorii apar la rampă aşa cum i-a imaginat dramaturgul francez, iar personajele de pe scenă interpretează cu farmec și naturalețe, fără să alunece în vulgaritate sau excese fizice, conturând portrete credibile prin exploatarea comicului de limbaj și de situație printre acordurile subtile ale muzicii compuse de Vali Boghean, pe versurile semnate de Valeriu Turea. Regizorul orchestrează acțiunile astfel încât mecanica exterioară a evenimentelor să corespundă unei mecanici interne, intime a fiecăruia dintre eroi. Toată panoplia de comportamente sau de situații este afișată succint, pe scena rotativă, care permite spectatorului să pătrundă în intimitatea evenimentelor, iar șarja comică, prezentă în text, e potenţată simpatetic prin acest decor funcțional.

De la fățărnicia lui Victor-Emmanuel Chandebise la răutatea apropiată de sadism a jupânului Ferraillon, toate sunt tratate în stil retro, păstrând amprenta mentalităţii acelor vremuri. Personajele parcurg astfel, în cadenţele săltăreţe ale actorilor, culoarele deja bătătorite ale tipologiilor, dar cu precise individualizări.

Petru Oistric realizează o compoziție cu un contur mai reliefat, comicul său este viu şi foarte colorat, având dublu rol (Chandebise & Poche), așa cum Ion Mocanu este ba posac, ba grobian și plin de șiretenie în postura sergentului-patron. Partenera sa, Angela Ciobanu, este o patroană de mare forță, o prezență activă, provocatoare.Vitalitatea interpretativă a acestei actrițe înzestrate cu multe virtuți expresive este cuceritoare. Emil Gaju are efecte bine controlate, subliniind ipocrizia abil disimulată sub masca prieteniei, așa cum Alexandru Pleşca ilustrează   cu șarm obediența medicului angajat la compania Boston Life Company. Mihaela Strâmbeanu, elegantă, cu o coafură (două cocuri ușor asimetrice) aluzivă la ideea de încornorată, dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor unei soții disperate, așa cum Doriana Zubcu-Marginean o completează permanent, ilustrând un susținător loial al amicei, dar și “sarea” din cuplul soților Homenides.

Simpaticul Anatol Durbală este “piperul” din acest cuplu (un duo à la Pat & Patachon) comic, el stârnește “uragane de balcon” și agită și mai mult spiritele deja încinse. Sub masca placidităţii nedisimulate, gângavul valet Étienne, în ipostazierea lui Ghenadie Gâlcă, îşi va uimi spectatorii cu remarcabila sa vervă comică. Comicul său este viu şi foarte colorat; agitat şi mucalit se ascunde în dosul măştii de nevolnic conjunctural. Iurie Negoiţă (Baptistin, unchiul lui Ferraillon) și Igor Babiac (Rugby, clientul britanic), departe de a fi incolori, stârnesc hohotele de râs ale publicului și pigmentează tabloul general. Sprințarele subrete, interpretate de Olesea Sveclă și Draga-Dumitriţa Drumi, intempestive sau supus-prefăcute, ajută echipa și sintetizează viziunea realizatorului asupra relaţiilor din lumea din “Belle Epoque”.

Spectacolul instaurează o caldă familiaritate între scenă şi sală, are o fluenţă, o normalitate asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente “neprocesate”. Delimitând esenţa de aparenţă, întreaga echipă de la Aveți ceva de declarat?   oferă publicului ocazia de a-şi regăsi unele întrebări despre adevărul din spatele relațiilor,   printre completările acustic-dansante percutante, într-un vodevil “comme d’autrefois”.

Aveți ceva de declarat?

Autor: Georges Feydeau
Regia: Petru Hadârcă
Scenografie: Adrian Suruceanu
Costume: Lucia Covali
Mișcare scenică: Dumitru Tanmoșan
Muzica originală: Vali Boghean
Versuri: Valeriu Turea
Durata: 1 h 50 min

Distribuţia

Petru Oistric, Mihaela Strâmbeanu, Anatol Durbală, Doriana Zubcu-Marginean, Emil Gaju, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focşa, Alexandru Pleşca, Ion Mocanu, Angela Ciobanu, Iurie Negoiţă, Draga-Dumitriţa Drumi, Igor Babiac, Olesea Sveclă/Tinka Gorcenco.

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete: ,

Halta fericirii – Steaua fără nume

Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel,  că visul e încorporat realității, ca o cmpensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul Steaua fără nume, prezentat de trupa teatrului Național Mihai Eminescu, din Chișinău (în cadrul turneului “Teatru românesc la București, Iași și Chișinău”) e o “pată de normalitate”, de  echilibru, care folosește o citire în dulcele stil clasic. Astfel, opţiunea regizorului Alexandru Cozub pentru o piesă din România începutului anilor ’40  profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi. Lectura regizorală a directorului de scenă de la Chișinău dovedeşte o credinţă nestrămutată în textul lui Mihail Sebastian , dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc, cu o tușă reverențios-modernizatoare (racord la elemente din filmele de gen/comedii sentimentale, realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului). În lectura regizorală actuală, comedia trebuie să răspundă unei obsedante întrebări despre fericire. Deși greu de definit, acest concept capătă contururi clare la finalul acestei montări. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub înfățișarea, uşor naivă a poveştii, care ne aduce un mesaj întru libertate şi trăire a pasiunii.

Într-o urbe oarecare, de provincie, lumea își duce traiul patriarhal sub lâncezeala moralei intransigente. Ciocnirea unor eroi onești cu realitățile societății implică un examen mai atent.  Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. În așteptarea unei rarități editoriale care sosea cu trenul, traiectoria terestră i se intersectează, în fapt de seară, cu cea a Monei, o tânără, sfărâmătoare de inimi, fără bilet, dar cu o irezistibilă dorință de explorare. Aidoma unei explozii cosmice, idila înfiripată între cei doi zdruncină monotonia  microuniversului provincial. Spectacolul stă sub semnul rigorii, coerenței, dar, mai ales al profunzimii analitice. Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorul a creat o mizanscenă (Scenografie: Iurie Matei) plină de semnificații urbea/gara/casa lui Miroiu  stă între –“infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate, iar în fundal se profilează (Concept video: Ian Onică) imagini alternative, în sepia sau cinemascope (marea, orașelul de provincie, trenurile de viteză, universul înstelat).

Evoluţia în spirală a istoriei face, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (salariul mic), caută să iasă din această condiţie apăsătoare evadând într-un alt univers/ lumea stelelor”. Distribuirea actorului Ghenadie Gâlcă  în rolul Profesorului Miroiu s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Miroiu capabil să-şi sacrifice imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei iluzorii descoperiri, întrezărind izbânda acolo unde nu cuteza nimeni să se gândească. Ghenadie Gâlcă aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Piesa cu accente lirice se derulează într-un spațiu care sugerează o ciocnire, scena e așezată “într-o rână”. Muzica (Coloana Sonoră: Alexandru Târșu) cu accente de story atemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane, se înscrie armonic într-un decor sonor, contribuind la atmosfera plină de vitalitate de pe scenă.

Încă de la început, se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea. Șeful gării/Petru Oistric devine eroul isteţ şi plin de farmec, care, sub masca naivităţii şi simplităţii, îi tratează pe ceilalți cu îndrăzneală. Plin de energie, ilustrează unele trăsături uşor de recunoscut pentru slujbașul român (aşa cum apare imprimat în mentalul comun): viclean, isteţ, pişicher, un pic sforar, dibaci, hâtru. Plin de vervă, va interacționa cu mucalitul Ichim/Mihai Zubcu și cu credulul țăran/Victor Drumi, încercând mereu să tragă spuza pe turta sa. Evoluția scenică a tuturor actanților exprimă stăpânirea mijloacelor de expresie în execuție: realismul trăirii și finețea accentelor psihologice se împletesc cu un nedisimulat patetism, dar și un viguros umor. Deşi are o partitură mai redusă, cea a patronului magazinului general, Pascu/Alexandru Pleșca completează cu acurateţe galeria oamenilor practici”, uimiți de pasiunea devoratoare de bani a Profesorului Miroiu: Păi ştiu eu? Cum mi-a dat-o librarul din Bucureşti, aşa i-am adus-o, mi-era şi frică, zău. Auzi d-ta? 22 de mii”.

Profesorul înrobit de pasiune – astronomie – capătă contur de arhetip/tipologia omului de bibliotecă, evazionist” al realității în interpretarea plină de farmec desuet a lui Ghenadie Gâlcă. Candoarea perplexității prin care orice gest capătă un soi de armătură sufletească, dar, mai ales o acuitate rară a emoției, îl recomandă cu succes pentru acest gen de personaj. Profesorul Udrea, ipostaziat de Nicu Suveică, clasic în rigoare, este prietenul devotat al lui Miroiu, situate – fără voie – în tabăra celor care își duc traiul modest, cu demnitate, nerefuzând să mai spere.

Steaua fara nume Chisinau

Versiunea Mona propusă de fermecătoarea Diana Decuseară este un fel de etern-feminin inocent-perfid, care păstrează aura de melancolie a pasionalei Necunoscute. Blonda serafică, drapată în roz fané este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec retro-hollywoodian. Situată între Ileana Cosânzeana și Veronica Lake, actrița captivează de la prima apariție. Dacă în prima parte, afișează o frumusețe rece, în cea de-a doua parte dezvăluie nebănuite resurse – radiază căldură, bunătate şi emană curaj, dar se şi luptă cu proprii ei demoni/limitele traiului de lux. Diana Decuseară are cuvenita prezenţă scenică provocatoare a femeii de lux, păstrând lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii dornice de iubire autentică, fie și pentru o singură noapte. O altă incizie în intimitatea defectelor morale, a falsităților și a versatilității o face Grig, amantul înstărit al Monei. Petru Hadârcă dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale celui care domină prin puterea banului. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu  Mona, dar și cu ceilalți parteneri de scenă,  păstrând viziunea desenului psihologic.

Rigida domnișoară Cucu pigmentează conturul întregului spectacol, deschizând o ușă interzisă din intimitatea fetei-bătrâne-fără-voia-sa, indicând modul în care visele de fericire eșuează     într-un coroziv  conformism. Lipsită de orizont, frumoasa de odinoară s-a ofilit într-un mediu limitat. Olga Guțu-Cucu are o vitalitate interpretativă debordantă în partitura excentricei profesoare, fiind clasică în rigoare/rigiditate şi romanțioasă în emoţie (în dialogul cu Grig & Mona). Deşi are o apariţie fulgurantă, aduce în scenă tipologia fetei, eleva Zamfirescu, o posibil viitoare femeie simplă, dar visând să evadeze din acel cadru/oraș limitat. Draga-Dumitrița Drumi aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o indiscutabilă expresivitate scenică.

Bunăoară, o necunoscută şi un pasionat profesor  vor destrăma, temporar, legile patriarhale, caduce. Chiar dacă e plasat într-un soi de eternă lume provincială”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Perdelele din dantelă de la ferestre sunt, de fapt, destinate pentru a spiona acţiunile vecinilor. Totodată, pot fi şi (nişte) arme contra presiunii sociale, pentru a menține status quo-ul. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Tudor Andreev , caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Întreg spectacolul are o fluenţă, o acuratețe asigurată de o atentă dirijare a distribuţiei şi a celorlalte elemente ce ţin de spaţiul spectacular, dovedind dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente.

Steaua fără nume aduce un mesaj profund, în limita în care spectatorul înţelege că pasiunea     și bunătatea reprezintă măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, pasiunea şi umorul sunt arme ce pot combate, întotdeauna, artificialul, suficiența și orice fel de lipsuri materiale.

Steaua fără nume

Autor : Mihail Sebastian
Regie: Alexandru Cozub
Scenografie: Iurie Matei
Costume: Tudor Andreev
Concept video: Ian Onică
Coloana Sonoră: Alexandru Târșu
Durata spectacolului: 2 ore și 40 minute
Distribuție :
Necunoscuta (Mona) – Diana Decuseară
Profesorul Miroiu (profesor de matematică și astronomie) – Ghenadie Gâlcă
Udrea, profesor de muzică, prieten cu Miroiu – Nicu Suveică
Domnișoara Cucu – Olga Guțu-Cucu
Șeful gării – Petru Oistric
Grig – Petru Hadârcă
O elevă/Zamfirescu – Draga-Dumitrița Drumi
Un țăran – Victor Drumi
Ichim – Mihai Zubcu
Conductorul de tren – Iurie Focșa
Pascu/patronul magazinului general – Alexandru Pleșca

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Halta fericirii – Steaua fără nume

Scris de pe ianuarie 23, 2020 în Iubire, Lectură, Relativitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: ,

Petrecere pe timp de ciumă – Livada de vișini

În Livada lui David Doiashvili, există acea stare de grație înfrățită cu uimirea în care teatrul își alcătuiește magic o viață proprie, fascinantă, independentă de viața noastră cea de toate zilele, dar născută, totuși, din ea, o viață creată din esențe și din infinite nuanțe inefabile. În această Livadă de vișini, teatrul se reîntâlnește cu imaginea apoteotică. David Doiashvili și-a compus spectacolul, montat în Sala Mare a Teatrului Național din București, într-un registru grav și necruțător, în care lecturile repetate, decantate și sedimentate, din Cehov, l-au condus pe regizor la o analiză mai incisivă, mai tăioasă a lumii crepusculare pe care o personifică Ranevskaia și cei din jurul ei, cei atașați ei. Demontarea mecanismului socio-istoric prin care se ajunge la actul simbolic al tăierii livezii – prăbușire a unui sistem social devenit anacronic – se face cu o luciditate ireproșabilă.

Demonstrația – lectura regizorală – etalează un fel de manierism (asumat) al directorului de scenă și unele reflexe de autocitare pentru a reda ingredientele necesare: cupiditate, înavuțire rapidă, violență, efemeritate, inadecvare, amor; a distilat anumite obsesii (ambiguitatea realitate- fantasmă, psihologii confuze) recurgând la semne teatrale devenite deja marcă personală (apa  ca element primordial, proiecțiile video de tipul umbrelor, obiectele-simbol, monocromia).

Livada-2

Livada de vișini reprezintă un “vis de vacanță” care se termină înainte de a fi început.

Năpădită de imense buchete cărnoase, albe, în prima parte a spectacolului, la lumina săracă    (de la o lampă veche) – din a doua parte – ajunge doar o matrice golită de sens (Asistent Light-design: Mircea Mitroi, Operator video: Andrei Florea). Farmecul efemer, indus de mănunchiurile inodore, dar încântătoare, se insinuează, iar privitorii cad pradă reveriei de scurtă durată și sunt repede invitați să tragă cu ochiul – prin ferestre – la viața celor din casa construită prin truda unor mujici (astăzi emancipați), din vecinătatea Livezii. Întreaga regie indică faptul că personajele ascund, sub o aparență ademenitoare, suflete învăluite în taină. În acest straniu dispozitiv, moartea și sexualitatea se conjugă, iar adevărul se află departe de locul în care pretinde că există. La acest “bal în timpul ciumei”, indicațiile sunt date de năbădăioasa Charlotta Ivanovna (versatilul Istvan Teglas), iar scena devine o veritabilă cutie de iluzionist. Această “cronică de familie” invită spectatorul să fie “martor în acțiune ” într-o exotică piesă (oferită publicului în 1904) în patru acte, despre contradicții sociale, excese și înavuțire, în care personajele manipulează și sunt manipulate – rând pe rând – încercând să ne conducă, fiecare, spre propiul său adevăr. Debutul secolului al XX-lea înseamnă apariția a două elemente: cinemaul (regăsim cuplul valet-subretă din filmele/melodramele mute) și psihanaliza. Poate, de aceea David Doiashvili rămâne fidel unei temporalități din piesă, dar, pe care o potențează la o tensiune contemporană. Printre ramurile pomilor, printre nervurile mobilierului de pe scena-casă-livadă, palpită sufletul mujicilor morți care-au trudit la construirea acestei case, dar cu ai căror nepoți timpul nu mai are …răbdare.

 

Cehov a surâs în sinea lui când a afirmat că este o comedie. În acest univers, violent constant, comedia devine nu doar melancolică, ci definitiv tragică. Aliații regizorului devin scenografii & făuritorii costumelor (Tamara Kvesitadze, Gabi Albu), și compoziorul muzicii originale (Nikoloz Rachveli Memanishvili). Arhitectura scenică sugerează dimensiunea ascunsă a dramei (actanții se mai odihnesc pe banchetele care parcelează spațiul de joc), buchetele supradimensionate inundă scândurile, iar muzica învăluie atât actorii, cât și spectatorii dispuși, alături, în gradene. Spoturile de lumină reprezintă, cel mai adesea, un contre-jour rece și neprietenos, care barează, în fond, elanul personajelor. Așadar, amintirea lucidă, retrospectivă (psih)analitică consemnează în primul rând o pătrundere regizorală în acord cu spiritul vremii.

 

Textul piesei lui Cehov servește admirabil demonstrația regizorală, deoarece în montarea de la Sala Mare, toate personajele trăiesc și acționează în virtutea (sau în jurul) unor iluzii, conformându-se cu inconștiență în fiecare caz, în moduri diferite, unui destin care înseamnă, de fapt, o neîmplire. Fiecare personaj își cultivă, fără voie, o dramă, ratând orice (asistăm la acte ratate, pusee de melancolie, alternate cu furie, angoase, lecții de respirație anti-atac de panică).

 

Pentru Ranevskaia, livada rămâne doar o resemnare nostalgică, inexplicabil preferată de acest fluture atras de o lumină (Parisul unei iubiri discutabile). Irina Movilă nuanțează, cu farmec, rătăcirile abulice ale eroinei care traversează casa ca și cum ar trece printr-o lungă călătorie. Apariția desprinsă parcă din alt veac (coafură rubinie à la Belle Époque și rochii Haute couture) din prima parte se confruntă cu bărbații inflamați, dornici de înavuțire, profitând de slăbiciunea acestei ființe care va deveni doar o biată femeie (în neglijeu și necoafată) cu zâmbatul amar și obosit încremenit pe față. Singurul care nu prizează scamatoriile Charlottei este Lopahin. La început, deși apare plin de bunăvoință, refuză joaca printre cuferele de voiaj și printre lucrurile din camera copilului”. Lopahin reprezintă o forță implacabilă, dar cu o vulnerabilitate la vedere. Iașa, un “tânăr lacheu” după cum zice chiar Cehov, reprezintă o variantă necoaptă a primului, dar parcă mai abject în aroganța sa încă șovăielnică. Silviu Mircescu compune portretul slugii servile și obraznice, lipsite de scrupule. Arivismul său lasă la vedere “aspirațiile” snobului aflat încă la pândă, în umbra stăpânilor nevolnici. Reușește să plece la Paris abandonând-o pe Duniașa (într-o “crucificare” ad-hoc), după ce-și exercitase asupra ei înclinațiile de parafilie. Veriga slabă din triunghiul amoros Iașa- Duniașa – Epihodov se dovedește a fi cel din urmă, care ratează șansa de-a fi iubit de frumoasa subretă. Idris Clate completează cu acurateţe galeria celor obidiți. Ana Covalciuc punctează, cu farmec, eşecul femeii resemnate. Așa cum și Crina Semciuc portretizează admirabil farmecul trist al candorii fanate (Ania); suava actriță afişează o sensibilitate discretă, transferând spectatorilor emoţia naturală a trăirilor dramatice. Există, în acest spectacol, o risipă de tandreţe feminină descătuşată (Ranevskaia, Duniașa, Ania). Această risipă este o irepresibilă nevoie de dragoste, consonând cu pământul, cu firea, cu cerul rusesc şi cu aleanul rusesc, toate recompuse prin scenografie şi light-design (Asistent coordonator: David Murman Kartozia).

 

Între acești poli se-agită – câteodată frenetic – alteori cu lentoarea unor păpuși mecanice (Coregrafia: Florin Fieroiu), clanul celor condamnați (de Istorie) să plece, să dispară.

Dominanta acestei agitații sterile/balet mecanic este inconștientă, dar și ridicolă, la limita supremă a “formelor fără fond”, cum este în cazul lui Trofimov (“eternul student”) în care discrepanța dintre intenția afirmată în fraze răsunătoare și neputința lui funciară se desenează în culorile stridente ale nonsensului. Datorită interpretării lui Rareș Andrici, Trofimov este un amestec incredibil de candoare vecină cu stupiditatea, iar impulsurile sale înalte sunt frânte, fără rost. În prima parte a montării, Lopahin apare încărcat de o infatuare deloc găunoasă, iar Ioan Andrei Ionescu este o prezență de un voluntarism irezistibil. Abia în partea a doua va da la iveală slăbiciunea și sufletul invadat de angoasă. Cu o sensibiliatate de animal hăituit, cu salturi neașteptate între plâns și râs, Varia (Raluca Aprodu) acceptă cam tot ce i se propune. Căsătoria cu Lopahin ajunge un fel de gest de sacrificiu, iar tulburarea indusă de prezența nudă a uriașului plin de forță, lăsat pradă frigului/spaimei accentuează presentimentul de angoasă a relativului. Gaev își amintește neputința promițând eventuale acte de voință, de disciplină, dar totul se reduce la capriciul bilei de biliard, care consumă, în zig-zaguri nesfârșite existența inutilă. Gaev, în interpretarea lui Gavril Pătru este zgomotos și afectat, are ifose și disperări acute, subminat și el, de fapt, de aceeași incompatibilitate (totală) cu realitatea. Gavril Pătru conturează cu precizie portretul unui “copil bătrân” fără a-l plasa în ridicol. Dintre orfanii unei lumi care nu îi mai ocrotește pe cei care odinioară doar “dădeau din mâini”, Piscik (Vitalie Bichir) simte ritmurile vremurilor și își plătește cu parcimonie datoriile, încearcă să se adapteze. Pariul pierdut de acești dezmoșteniți ai sorții – înlocuiți de foștii lor lachei – îi face să se întreacă în farse copilărești în acord cu criza valorilor care se ivise pe fundalul crepuscular. Pâslarii lacheilor (galoșii) care zboară prin scenă, aruncați de Gaev, vor deveni un substitut real pentru butada “a fi în papucii altuia”. Mihai Constantin îi conferă bătrânului Firs statutul de “primă fantomă” a unui grup social care încetează, pe nesimțite, să mai fie.

Însumând această “a doua realitate” a piesei lui Cehov, cu mult mai fascinantă decât fabula (oricum perisabilă) a “primei realități”, David Doiashvili (Asistent regie: Laura Grosu) a ilustrat, cu minuțiozitate de sculptor în filigran, spiritul vremurilor actuale. Fiecare ton din spectacol implică structuri de intenții neexprimate. Obiectele de pe scenă – dulapul, căluțul din lemn, caruselul-jucărie, copacii, copaia pentru îmbăiere/cada – compun un spaţiu reverberant pentru întreaga dramaturgie cehoviană. Toate aceste repere basculează simbolistica unei copilării pierdute. Puterea sa de pătrundere se verifică în autenticitatea pe care o au, în spectacolul de la Teatrul Național din București, personajele cehoviene. Profilurile, aparent simple, se dovedesc pe scenă de o nebănuită complexitate a structurii; relațiile dintre ele sunt pline de nuanțe, aluzive, iar fiecare mișcare devine un întreg de gânduri și de sentimente.

Directorul de scenă a creat o atmosferă de “scene din viaţa la ţară”, dându-i fiecărui personaj dreptul de a-şi irosi cu credinţă propria viaţă. Regizorul are tactul de a nu le reduce la numitorul comun al unei viziuni obstinat actualizante, lăsându-le să trăiască (aparent) în epoca lor pentru a ajunge astfel şi în epoca noastră. Livada de vișini este un spectacol plin de sevă, în care regia, scenografia și interpretarea se întrec în a face palpabilă imaginea unei lumi clocotind de patimi, unde viața cochetează cu sentimente, idei, dispoziții în așteptarea noului.

***

Livada de vișini de A.P. Cehov
Traducerea: Mașa Dinescu
Asistent dramaturgie: Corina Druc
Regia: David Doiashvili
Scenografia: Tamara Kvesitadze, Gabi Albu
Asistent coordonator: David Murman Kartozia
Asistent regie: Laura Grosu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili
Regia tehnică: Costi Lupșa
Distribuția :
Liubov Andreevna Ranevskaia: Irina Movilă
Varia: Raluca Aprodu
Ermolai Alekseevici Lopahin: Ioan Andrei Ionescu
Boris Borisov Simeonov – Piscik: Vitalie Bichir
Semion Panteleevici Epihodov: Idris Clate
Firs: Mihai Constantin
Ania: Crina Semciuc
Leonid Andreevici Gaev: Gavril Pătru
Piotr Sergheevici Trofimov: Rareș Andrici
Charlotta Ivanovna: Istvan Teglas
Duniașa: Ana Covalciuc
Iașa: Silviu Mircescu
Durata: 3 h 30 min

Articol apărut în revista Catchy.

 

Etichete: , , ,

„Trădăm plângând, râdem trădând” – Carnavalul

Care mai este (adevăratul) Caragiale ? Întrebarea ascunde o falsă problemă, fiindcă ceea ce l-a interesat pe Alexa Visarion este doar Caragiale al anului 2018. Cu siguranță, directorul de scenă a pornit de la premisa de a-l integra pe Caragiale sensibilității contemporane și a marșat din plin. Viziunea regizorală din spectacolul Carnavalul este una originală, în care textele lui Caragiale sunt decupate și reasamblate (Selecția textelor din dramaturgia Caragialiană: Ionel Nicolaev ), trimițând „măștile” într-o neliniștitoare răspântie, la intersecția ultimelor veacuri (glisând cu energia disperării printre secolele XIX, XX, XXI). Trecând prin scene, desprinse – parcă – din acel teatru filmat al lui Gheorghe Naghi, cu decor și costume de veritabil ev galant francez, în mahalaua desfundată asemănătoare cu cea din celebrul film «De ce trag colopotele, Mitică ?» (Regia: Lucian Pintilie), se ajunge la marile aglomerări din actualitate. Spațiul devine un adevărat vector al aventurii teatrale, fiindcă actorii se amestecă, în mod voit, printre spectatori.

Afișul spectacolului © TNME

Directorul de scenă a avut dreptate optând pentru o altă realitate a piesei lui Caragiale, oferind publicului șansa întâlnirii cu un inedit univers spectacular. Așadar, după introducerea „căruței cu paiațe” (megieșe cu cele ale lui Matei Millo) și-a maselor zgomotoase din contemporaneitate (Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc), zăbovim în atmosfera meschină a frizeriei lui Nae Girimea, cu oglinda pătată de muște și Iordache spălându-se impudic pe picioare în fața privitorilor, cu Mița cotrobăind printre rufele murdare ale amantului (ba chiar aruncând în sobă câteva !). Este atmosfera dezolantă a „antreului” cârciumei în care are loc carnavalul, cu pereții spoiți economic într-un alb-gri murdar, cu closetul folosit drept garderobă de „dame” și „fanți” (de fapt, persoane „onorabile”). Este carnavalul care se consumă derizoriu și astăzi, în spații largi, un bal de mahala (Scenografia: Irina Gurin ) devorată de tragismul existenței sale obscure, dar (voit) sclipicioasă (ghirlandele luminoase din fundal ne trimit cu gândul al iluminatul marilor orașe din perioada Crăciunului). Este o mizerie generală, tomberoanele invadează spațiul scenic, iar unele tablouri par desprinse din distopia ecranizată recent, The Handmaid’s Tale. În acest context, comicul nu este numai sarcastic, ci și – inevitabil – trist (aluzia la Chaplin este iminentă – bărbieritul, globul pământesc din fundal).

Consecvente convenției, personajele lui Caragiale sunt esențe umane firești surprinse involuntar în situații comice. Exemplul strălucit este Mița Baston transformată de interpretarea actriței Ana Tkacenko într-o explozie de energie comico-tragică. La fel este și Iordache (Iurie Focșa), mai ales în partea a doua, când agitația fadă l-a obosit. «Bibicu’» (Petru Hadârcă) și Pampon (Ion Mocanu) sunt variante nuanțate, pline de-o vervă seducătoare, ale interpretărilor magistrale realizate odinioară de Grigore Vasiliu-Birlic și Constantin Giugaru. Un candit-perfid portret realizează și Ghenadie Gâlcă în rolul «Catindatului», care umple scena de voioșie, amintind de memorabila interpretare a lui Aurel Cioranu. Didina Mazu (Olesea Sveclă) și Nae Girimea (Anatol Durbală) sunt mai aproape de modelele actualității (costumele se află undeva la granița dintre epoci, mixând elemente de sec. XIX cu XX/XXI), iar Nae în versiunea lui Anatol Durbală exploatează erotismul excesiv și poantele de limbă ale lui Caragiale (alegând gagul chaplinian), elocvent prin însăși ambiguitatea sa. Comicul de limbaj și ridiculizarea fizionomiei personajelor desăvârșesc satira. Când ies pe scenă, Autorul și actorii arată ca niște posedați, care nu iartă nicio clipă publicul. Permanent, spectatorul este conectat la un delir «fără oprire… fără poticnire… fără împotrivire… fără scăpare… fără sfârşit… Desăvârşit!» – aşa cum mărturisește însuși regizorul Alexa Visarion.

Viciile diurne (ipocrizia, absenţa unei orecare spontaneităţi morale) sunt experienţe răvăşitoare noaptea, căci eul diurn caragialian joacă într-un decor de carnaval/bâlci nocturn, iar actorii Anatol Durbală, Ion Mocanu, Petru Hadârcă, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focşa, Ana Tkacenko, Valentin Zorilă, Mihai Zubcu, Dan Melnic, Olesea Sveclă/Cornelia Maros-Suveică, Angela Ciobanu, Nicolae Ghereg, Doriana Zubcu-Mărginean, Draga-Dumitriţa Drumi, Ecaterina Mardari racordează, cu farmec și dăruire, spectatorul contempran la o matrice spirituală cunoscută – mahalaua, spiritul gregar. Fără îndoială, inserturile din celelalte texte caragialiene au fost necesare pentru a reliefa „banalitatea răului”. De mare efect este introducerea personajului Râsu’ Plânsu’(expresiv-emoționantă actrița Ecaterina Mardari), un fel de alter-ego al Autorului, pentru că „masca” ne conduce, precum un ghid-comentator, printre beteșugurile unei lumi pestrițe și zgomotoase, dar găunoase. Întreaga echipă ne ajută să înțelegem mult mai bine că efervescenţa lui Caragiale se înscrie sub semnul nopţii (evident, nu este noaptea romantică, fertilă în visuri, trăiri şi afectivitate, bântuită de figurile şi simbolurile marilor corespondenţe cosmice); e noaptea încărcată de evenimente (umane), de trădări şi confruntări dramatice. Bunăoară, devine mai ușor de înțeles că scrisoarea de adio a funcționarului e vârâtă neglijent în plicul la care nimeni nu se uită («Un plic contabil. Un pachețel cu un pol în foiță. „Milioane, boule!”»); enigma plutește. Așadar, privitorul din fotoliu trebuie să răspundă singur provocării lansate de autor & realizator: „De ce s-o fi omorât Anghelache?”. Un important element al contrabalansării devine ilustrația muzicală (Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu) – JohannStrauss, Vivaldi, Boccherini, Carl Orff/Carmina Burana contrapunctați de melosul lăutăresc.

Lectura regizorală ne propune împrospătarea percepției în contact direct cu relevanța extraordinară a unei înțelegeri în densitate. De un estetism aparte și cu o viziune orginală (inteligent articulată), Carnavalul montat la TNME se impune prin adânca putere de pătrundere a textelor lui Caragiale – „Râsu-Plânsu și Nimicu’/E tripticu’-șiretlicu’/Vieții triste de paiață../Rezistăm- sau facem față?!…

„Carnavalul” după Ion Luca-Caragiale

Regie: Alexa Visarion

Adaptare: Alexa Visarion

Scenografie: Irina Gurin

Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc

Selecţia textelor: Ionel Nicolaev

Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu

Durata: 2 h 40 min / Pauză: Da

Spectacol prezentat de Teatrul „Mihai Eminescu” din Chișinău

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la „Trădăm plângând, râdem trădând” – Carnavalul

Scris de pe ianuarie 15, 2020 în Actualitate, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web