RSS

Arhive pe categorii: Tipare

Povara înzestrării – Gifted

Adesea, portretizarea cinematografică a unor personalități de geniu se realizează dificil. Cinemaul a demonstrat-o de nenumărate ori: Imitation Game sau The Man Who Knew Infinity. Printre atâtea scheme des uzate (biografiile cinematografice), se furișează tiptil o peliculă menită să contrazică alte convenții – faimoasele “familii fericite” din cinematografia de peste Ocean. Gifted este o dramă familială sinceră, plină de căldură.

Recompensat cu Premiul Publicului, la Festivalulu de la Deauville,  Gifted a încântat spectatorii prin  excepționala interpretare a micuței Mckenna Grace, în rolul unei fetițe excepționale.

Revenit la comedia dramatică, Marc Webb, deja propulsat sub lumina reflectoarelor datorită succesului obținut cu (500) Days of Summer. De această dată, fabula cinematografică aduce în prim-plan o copilă de șapte ani. Micuța Mary reușește la vârsta abc-ului să rezolve ecuații diferențiale. Eroina acestei povești cinematografice este o simpatică orfelină supradotată, iar cineastul începe portretizarea de la datele genetice: fetița moștenise inteligența peste medie de la mama ei (Diane fusese un geniu în științe/matematică). Marc Webb preferă să se intereseze de anturajul personajului său principal, tocmai pentru a accentua capacitățile intelectuale speciale moștenite de Mary.

O mare parte din acțiunea filmului se concentrează asupra luptei lui Frank, unchiul fetiței, pentru asigurarea unei copilării normale. De la decesul surorii sale, tânărul profesor de filosofie a fost nevoit să o crească singur pe mica Mary. Deși cvasi-absentă de pe ecran, figura Dianei influențează acțiunile tuturor personajelor reunite în această dramă familială.  Evelyn, bunica fetiței geniale, dorea să o integreze într-o școală destinată elevilor supradotați, de aceea se ajunge la un proces. Bătălia pentru minora genială lasă urme adânci și stârnește multă emoție.

Chris Evans renunță la costumul de supererou din Captain America și ilustrează obiceiurile unui burlac nevoit să crească singur o nepoată genială, lasată în grija lui de sora sa, înainte de a se sinucide. În compania unui roșcovan motan chior, botezat Fred, cei doi își duc traiul lipsit de confort pe meleagurile însorite din Florida. Departe de luxul (britanic) bunicii materne, Mary are parte de multă veselie și libertate. Vecina lui Frank, o femeie jovială și binevoitoare (mereu perfectă Octavia Spencer), o tratează pe micuță ca pe un membru al familiei sale și îi oferă toată atenția. Acestea toate subsumează datele unei simpatice comedii, dar virajul din scenariu este susținut de șarmanta complicitate a duetului Frank (Chris Evans) & Mary (Mckenna Grace). Fetița plină de viață îi dă replicile lunganului blond ars de soare și bulversează privitorii prin fermecătoarea naturalețe. Dacă Mary reprezintă o copilă supradotată în domeniul matematicii,  Mckenna atinge cotele cele mai înalte în materie de joc actoricesc. Puștoaica e atașantă, iar Chris Evans e adorabil în postura de unchi cumsecade, dar neîndemânatic când e vorba de ceea ce înseamnă “tot ce e mai bun pentru un copil genial”. Toate aceste elemente par anume reunite pentru a oferi un spectacol de calitate. Un semnal nedeslușit avertizează, totuși, asupra dificultăților  sistemului de educație (în cazurile copiilor supradotați), dar și ale…familiei.

Sosirea bogătanei bunici elegante (Lindsay Duncan este impecabilă în această partitură, parcă anume pentru ea scrisă) scormonește printre amintirile neplăcute, departe de perfecțiunea pretinsă, a unei așa-zise familii de condiție foarte bună. Conștientă că greșise în cazul fiicei sale, Evelyn își dorește pentru nepoțica ei cele mai bune condiții de viață/studiu.  Într-o astfel de situație, se strecoară unda de maniheism: cineastul alege să ofere părții lipsite de suport financiar un avocat de culoare. Cu toate acestea, capitalul de simpatie se-ndreaptă spre zona mai puțin favorizată, succesul aparținând acestora. Doza de umor vine să amortizeze asperitățile scenariului care ilustrează plasarea (temporară) fetiței într-o familie socială. Gifted multiplică pistele scenaristice și tematice cu riscul de-a se disipa sensul, pentru a oferi un sigur punct de vedere, care să treacă de la un personaj la celălalt. În pofida lipsei de maturitate, Frank își asumase total rolul patern și o învăța cu rigurozitate pe Mary toate regulile, îndeosebi cele ale sociabilității. Conștientă de potențialul său, fetița nu aspira, la debutul filmului, decât să poată depăși limitele și lentoarea unui sistem de școlarizare pentru a grăbi învățarea.

Fimul  se bifurcă în două povești paralele care urmăresc evoluția copilei în planul procesului de adaptare, iar celălalt vizând dorința sa de emancipare (destinul său singular o impune). Marc Webb se pune în serviciul scenariului (Scenariul: Tom Flynn)și-i respectă datele, așadar regia reflectă dorințele micuței Mary, bifând și câteva convenții ale divertismentului hollywoodian (un conflict e necesar pentru amplificarea caracterelor și pentru stârnirea interesului spectatorului, la fel și idila dintre Frank și Bonnie, învățătoarea lui Mary). Spectacolul e, totuși, bine calibrat, iar dialogurile dintre Frank și Mary mențin viu interesul: Mary Adler: “What about Jesus?” Frank Adler: “Love that guy. Do what he says”. Mary Adler: “But, is he God?” Frank Adler: “I don’t know. I have an opinion. But that’s my opinion and I could be wrong. So why would I screw up yours? Use your head. But don’t be afraid to believe in things either. ”

În spatele complicatelor formule matematice, Marc Webb ne indică diversele fațade ale…geniului. Previzibilă pe alocuri, pelicula semnată de Marc Weeb nu devine vreo melodramă cusută cu ață albă, ci permite o nouă orientare în a folosi “formulele” (nu neapărat matematice). E aproape imposibil să nu te-ndrăgostești de blondina lipicioasă și de puternicul lungan surâzător și să nu suspini în fața imaginilor crepusculare de pe plaja Oceanului (Imaginea: Stuart Dryburgh) care-i surprind dialogând. Odă închinată familiei și jovialității naturale (Frank Adler: “She’s not normal, but if Einstein can ride a bike so can she.”), Gifted respiră poezia inocenței și face să tresalte inima de bucurie.

Gifted

Regia: Marc Webb
Scenariul: Tom Flynn
Imaginea: Stuart Dryburgh
Decorurile: Laura Fox
Costumele: Abby O’Sullivan
Montajul: Bill Pankow
Muzica: Rob Simonsen
Distribuția:
Chris Evans – Frank Adler
Mckenna Grace – Mary Adler
Lindsay Duncan – Evelyn Adler
Jenny Slate – Bonnie Stevenson
Octavia Spencer – Roberta Taylor
Durata: 1h41

Articol publicat în revista WebCultura

 

 
Comentarii închise la Povara înzestrării – Gifted

Scris de pe iulie 19, 2020 în Cinema, Educaţie, Film, Filme de Oscar, Pedagogie, Relativitate, Tipare

 

Etichete: , , , , , ,

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate/adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight/Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Vogue.globo.com

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni. Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care „se simt străini în propria lume”.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat/aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

Edward Cullen (Robert Pattison) & Bella Swan (Kristen Stewart) © Entertainment Maverick Films

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate. Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Bella Swan (Kristen Stewart) & Edward Cullen (Robert Pattison) © Entertainment Maverick Films

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

(Via LiterNet)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – „The Twilight Saga”

Scris de pe iulie 1, 2020 în Cinema, Eseu, Film, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete:

Nevoia de Amélie

A existat o vreme în care cine alegea să devină medic, profesor, cercetător, chiar dacă nu ajungea celebru în profesie, avea, totuşi, un statut de invidiat.

Astăzi, miturile care-au prins foarte repede sunt bogăţia materială, banul câştigat uşor, viaţa scumpă şi extravagantă. De fapt, societatea ar trebui să dea semne de preţuire şi faţă de nonvedetă, omul  competent şi serios, care trăieşte decent din munca lui.

Nonvedetele sunt “sarea pământului”. Omul temeinic și modest ar trebui să se simtă respectat, stimat la loculsău de muncă  pentru a reduce fascinaţia carierei senzaţionale cu orice preţ în favoarea profesiei bine făcute, a unei profesii nonsenzaţionale, dar utile şi respectate.

Vocaţia fericirii “mici” o manifestă (şi) celebrul personaj de film Amélie.

AmeliePelicula este un semn de ironie fină, este un filmuleţ delicat ca un diminutiv. Este cadrul perfect pentru peripeţiile unei zâne. Ea are o revelaţie microscopică: comoara găsită este cu siguranţă mai importantă decât evenimentul exterior, fără ezitare, televizorul este oprit, iar atenţia eroinei se îndreaptă  spre conţinutul cutiei.

Apar dileme instinctuale: “Deşi sunt unic, o să râmân un necunoscut?”. Comoara e lângă noi,  în camera noastră, e fabuloasă căci e ignorată,  ni se relevă doar sub asaltul mediatic ca o ultimă disperată salvare – a face bine pentru a fi fericiţi.

Amélie e bună ca pâinea caldă şi isteaţă foc; ea este zâna cartierului Montmartre, al 19-lea arondisment parizian. Are propriul Montmartre: numai cafenele primitoare (Les deux  moulins), muzică de acordeon şi vecini echipaţi cu manii amuzante.

“Frumuseţea de tip american are o replică delicată: să fii un om obişnuit, dar profund.”

Amélie e ceea ce se poate chema un “fenomen”. Dacă ar fi trăit Jacques Brel, i-ar fi dedicat un cântec, Jacques Prévert un poem, iar Serge Gainsbourg ar fi luat-o drept muză. Cu frizura ei à la Louise Brooks, hainele colorate şi ghetele de cercetaşă în Munţii Căpăţânii, Amélie ar putea să lanseze oricând o modă – casual-ul licean – montagnard c-un pic de chic parizian.

Amélie n-ar avea “probleme de imagine”, n-ar face nazuri şi nu s-ar certa cu fotografii, fiind la fel de încântată să pozeze cu băieţii care cântă muzică pop. Ea este mereu proaspătă ca un buchet de zambile parfumate.

Avem nevoie de absurditatea lirică şi fericită a lui Amélie ca să descoperim că frumuseţea de tip american are o replică delicată: să fii un om obişnuit, dar profund. Lecţia acestei zâne pariziene este nevoia de temeinicie, întoarcerea la valorile normale, la respectul de sine şi pentru ceilalţi.

Alors, on valse avec la vie.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 
 

Etichete:

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Mai… către lumină

Salcâmii sunt înfloriţi, străjuind ca nişte lumânări de nuntă la cununia cerului cu zborul de ciocârlii. Este cea mai frumoasă vârstă a anului, când livezile îşi strecoară prin uluci parfumul florilor, când lalelele inundă pieţele, într-un vacarm de culori, când albinele adună licoarea florilor pentru mierea cea mai bună, tămâiată cu iz de brebenea şi de iasomie.

În nicio altă lună a anului, cerul nu se înveşmântează cu hlamida aceasta, de un albastru indescriptibil, ireproductibil, obţinut printr-o formulă secretă, asemenea nuanţelor zugrăvite pe ctitoria de la Voroneţ.

Dintotdeauna, omul s-a simţit irezistibil provocat, atras de sondarea profunzimilor infinite ale spaţiului. Privind, mai întâi, spre sine omul caută să privească şi în ceilalţi. El caută să înţeleagă însăşi viaţa, să-i pătrundă miezul. Vrea să-i priceapă determinările şi rosturile. Face lucrul acesta cel puţin din două motive – pentru a încerca să-şi domine propria existenţă, măcar în punctele ei nodale şi pentru a-şi armoniza propria fiinţă şi viaţă cu ordinea universală.

Experienţa îndelungată a permis configurarea unor concluzii ferme: zestrea de aptitudini, trăsături de caracter şi temperament, structura afectivă şi mentală a individului, dispoziţiile lui sufleteşti sunt determinante şi de momentul ivirii sale pe această lume (lăsăm deoparte speculațiile numerologilor). Fiinţa umană va acţiona şi va reacţiona într-un fel sau altul nu numai datorită zestrei genetice, nu numai datorită educaţiei, ci şi profilului său moral. În mijlocul acestei degringolade perpetue, în care trăieşte, un singur strigăt merită să fie slobozit: bucuria, lauda, speranţa profetică în pofida deselor provocări ale deznădejdii.

Viaţa îşi pierde sensul, totul ajunge neant şi zădărnicie, de ce să te plângi? Simpla ta prezenţă vie, omule, calcă sub picioare tot neantul lumii. “Eroarea” de a te fi născut se răscumpără prin “osânda” de a te înfrupta cu bucurie din fiecare întâmplare, din fiecare clipă care ți-a fost dată să o trăiești. Prima lecție de optimism – timpul este prielnic nu doar trecerii noastre, ci şi disprețului pentru condiția noastră efemeră şi, deopotrivă, a aventurii de a fi.Viaţa trebuie luată aşa cum vine, să încerci numai să înfrunţi neplăcerile şi greul ei cu tot ceea ce este Bun şi Frumos.

Luna Mai – explozia Naturii, singura certitudine, singura breşă în plasa de semne de întrebare care ne înconjoară existenţa, invazie de miresme şi de culori.

Haideţi să gustăm din această simplitate nobilă, prin care să (re)descoperim poezia vieţii, a bucuriei de –a culege, de-a mirosi şi de-a oferi, o floare, odată cu sărbătoarea de Armindeni.

leagan-flori
Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , ,

Petele din soarele californian – Big Little Lies

Mădălina DumitracheMulte întrebări cu tâlc și destule experiențe de viață despre adevărul din spatele ușilor închise găsim într-o excelentă miniserie TV al cărei scenariul s-a ivit din cartea scrisă de Liane MoriartyBig Little Lies (2014). Dacă realizatorul David E. Kelley și regizorul Jean-Marc Vallée (Wild, Dallas Buyers Club) aduc în prim-plan povestea unei comunități din Monterey (California), unde se petrece o crimă, Big Little Lies ilustrează, de fapt, o Americă descărnată în pofida grandorii afișate. Totul plutește într-o stranie notă de mister: o fată/femeie nouă/„a new girl”     cu un trecut enigmatic a venit în orașul de la țărmul oceanului, o crimă și un straniu incident din clasa întâi primară incită spiritele și antrenează personajele la acțiune.

Big Little Lies 2

Totul gravitează și se concentrează în jurul rivalităților și secretelor celor trei personaje principale: Madeline Mackenzie (Reese Witherspoon), geloasă pe mai tânăra nevastă a fostului ei soț, Celeste Wright (Nicole Kidman), cea mai bună prietenă a lui Madeline, o fostă avocată  cu un mariaj, aparent perfect, alături de un bărbat mai tânăr decât ea (Alexander Skarsgard) și Jane Chapman (Shailene Woodley), o mamă singură, cu o existență cenușie, pe care Madeline și Celeste o vor lua sub aripa lor protectoare. Acțiunea se derulează pe parcursul a șapte episoade tensionate, subversive, dezvăluind cum fiecare dintre eroine avea ceva de ascuns înainte de crimă. Așadar, casnica Madeline (Reese Witherspoon), fosta avocată Celeste (Nicole Kidman), tânăra Jane (Shailene Woodley), dar și antreprenoarea Renata (Laura Dern) interpretează rolurile a patru mame, din nordul Californiei, a căror viață, aparent perfectă, se destramă până se ajunge la crimă. În deschidere, aflăm că actul bestial/crima s-a petrecut. De aceea, atmosfera încărcată, agitația și panica persistă de-a lungul întregii serii. Episoadele se-nşiră precum nişte mărgele din plastic, fascinează și angoasează în egală măsură persoanele ce vor să ascundă după repezeala socială, funciară, teama de a se întâlni cu un sine golit, dar hrănit cu iluzii.

Big Little Lies 3

Abilul regizor manevrează unghiul subiectiv al camerei de filmare pentru a pune spectatorul      în pielea unui martor sau poate chiar a criminalului. Sesizăm, de la oarecare distanță, toată neliniștea ce urmează crimei, de la evenimentul de colectare de fonduri, auzim respirația sacadată a acestui personaj, despre a cărui identitate nu avem niciun indiciu. Totuși, nu știm  încă nici despre victimă nimic. După secvența din deschidere, ne sunt prezentate personajele principale: Madeline Martha Mackenzie (Reese Witherspoon) este una dintre femeile actualității: hiperactivă, se implică în viețile celorlalți, aproape uitând de sine, ca o veritabilă „Mama Bear”. Acestea toate, probabil, fiindcă viața ei domestică reprezintă, în aparență, un succes. Soțul ei, Ed (Adam Scott) e un tip serios, preocupat și de viața profesională, dar și de confortul familiei sale, dar relația sa amoroasă este lipsită de focul pasiunii. Ed este convins că Madeline i-a oferit totul fostului soț, Nathan (James Tupper), recăsătorit cu juna Bonnie (Zoe Kravitz). Situația se complică și mai mult în momentul în care tânăra soție a ex-ului devine extrem de apropiată de fiica lui Madeline și-a lui Nathan, Abigail (Kathryn Newton). Cu toate acestea, Madeline pare să nu ia în seamă nimic și se preocupă intens de propriile proiecte („I just have a very low tolerance for injustice” – mărturisește Madeline Martha Mackenzie).

Big Little Lies 4

Jane (Shailene Woodley), nou-venită în oraș, se împrietenește cu Madeline, iar după incidentul petrecut în prima zi de școală a micuților de clasa întâi, amiciția celor două capătă contur solid. Micile rupture, disensiunile din rândul comunității părinților agravează situația dintre copii.

Fiul lui Jane este acuzat că ar fi bruscat-o pe fiica Renatei Klein (Laura Dern), o bogătașă din Monterey. Încă din primele momente, Madeline sare în apărarea lui Jane și-a fiului ei, stârnind reacții printre ceilalți părinți. În tabăra susținătorilor se poziționează și minunata Celeste (Nicole Kidman), mult-invidiată în tot orașul. Acestă femeie părea să aibă totul: frumusețe, avere, copii reușiți și-un tânăr soț (Alexander Skarsgard) care menținea pasiunea în povestea lor de iubire. Desigur, în spatele ușilor închise, sălășuiesc secretele bine păzite de fiecare dintre eroine.

Big Little Lies 1

Nu știm cine a comis crima și nici cine ar putea fi autorul ei, dar suspiciunea plutește în aer, mai ales că abominabilul act s-a suprapus cu o acțiune caritabilă. Realizatorii sugerează o neînțelegere sau o aberație de ordin moral. Așadar frumusețea și misterul întunecat se armonizează greoi, dar apăsat. Chiar și în viețile așa-zis perfecte și care-ar stârni invidia oricărui muritor de rând, există acele detalii care încurcă planurile și se dovedesc, în fapt, „big little lies” (schimbarea locului de muncă, trădările și geloziile, școlile cu pretenții, posesivitatea ș.a.m.d.). Un mic și aparent nesemnificativ incident petrecut între copiii de clasa întâi iscă o adevărată furtună între adulți, amplificând o viziune asupre insecurității (personale). Drama se prelungește în spirală. Persoanele mature din această serie TV joacă cea mai mare parte dintr-o confruntare stranie, fiindcă insecuritatea se manifestă prin controlul asupra soților sau asupra altor rude; regăsim bărbați care „cerșesc” atenție, exact așa cum ar proceda un copil de grădiniță, nu de școală primară, apoi, unii dintre ei devin brutali. Asistăm la scene de violență domestică, îndreptând adevărul spre melodramă. Din punct de vedere al narațiunii, episoadele sunt corect împărțite și eficient calibrate, astfel încât adevărul capătă diverse forme. Titlul ușor paradoxal relevă stresul și mânia camuflate în idilicul Monterey (California), intrând progresiv sub zodia pericolului. Copiii cresc și se dezvoltă cu minciuna la masă, învață limbajul dublu și comportamentul duplicitar (numeroase pasiv-agresive vendete) chiar de la părinți. În această bulă plină de irizări pastelate, mocnește disperarea și…agresivitatea/crima. Adevărul din spatele ușilor zăvorâte grăiește despre acceptarea vieții așa cum este, nu așa cum ar vrea unii să pară. Anumite experiențe de viață ar trebui să ducă la înțelepcțire, nicidecum la o formă de escapism.

Big Little Lies 5

Narată prin flashbackuri, via omniscienta perspectivă, dar fragmentată de numeroase interogații, dar și unele momente contemplative, seria Big Little Lies ascunde și relevă secrete precum valurile oceanului -„Who knows what lies out there beneath the surface?” sună una dintre interogațiile seriei. „The great unknown” – devine un posibil răspuns deschis tuturor. Deși construită pe calapodul divertismentului elegant, seria produsă de David E. Kelley invită la reflecție și profunzime.

Regia: Jean-Marc Vallée

Autor (Romanul): Liane Moriarty

Producător: David E. Kelley

Imagine: Yves Bélanger

Distribuția:

Reese Witherspoon – Madeline Martha Mackenzie

Nicole Kidman Celeste Wright

Shailene Woodley – Jane Chapman

Laura Dern – Renata Klein

Adam Scott – Ed Mackenzie

Zoë Kravitz – Bonnie Carlson

Alexander Skarsgård – Perry Wright

James Tupper – Nathan

Iain Armitage – Ziggy Chapman

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Petele din soarele californian – Big Little Lies

Scris de pe ianuarie 28, 2020 în Cinema, Modernitate, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Mădălina DumitracheDragostea și sexul mai prezintă interes când nu mai ai douăzeci de ani și ești femeie? Iată o propunere incitantă pentru o suculentă comedie romantică ce reunește staruri hollywoodiene din categoria senioarelor (care au avut perioada de glorie în anii ’70-’80): Jane Fonda, Diane Keaton, Mary Steenburgen și Candice Bergen.

Pornind de la ideea (de bază) că „viața poate începe – din nou – la orice vârstă”, Book Club alimentează pofta de viață, stârnește hazul și înfruntă tabuurile. Careul de staruri din distribuție poate fi echivalentul cinematografic al produselor de patiserie americane: superdulci, hipercalorice, ornate din belșug cu frișcă și bezea. Cu siguranță, fiecare dintre spectatori e dornic de astfel de „plăceri vinovate”, fără să-i pese prea mult de …rețetă. Peliculele pentru publicul de vârsta a treia sunt atât de rare, încât nu le putem primi decât cu entuziasm, în ciuda tuturor beteşugurilor. Cele patru formidabile septuagenare californiene, din  comedia lui Bill Holderman, se lasă influențate de un bestseller. Viața acestora capătă o nouă turnură când, în clubul lor de lectură, se citește Fifty Shades of Grey: de la descoperirea unei noi romanțe, la reaprinderea unor flăcări vechi, ele se inspiră reciproc pentru a face din următorul capitol, cel mai bun capitol al vieții lor.

1- Book Club

Așadar, versiunea senior a celebrei S.A.T.C./Sex and the City implică patru prietene de-o viață, care fac parte dintr-un club de lectură. Trecute binișor de șaizeci de ani, amicele se întâlnesc, lunar, în jurul unei mese cu brânzeturi, delicatese, cupcakes și pahare de vin alb, pentru a dezbate teme literare. Diane a rămas recent văduvă după patru decenii de căsătorie. Jane se bucură de partenerul ei fără nicio obligație. Sharon încă se luptă să treacă peste un divorț de zeci de ani,  iar mariajul lui Carol se află într-o criză după 35 de ani. Cu toate acestea, viața acestor patru prietene se transformă radical, după ce ajung să citească „infamul roman”, care le proiectează într-o serie de alegeri și decizii scandaloase. Dacă, de obicei, titlurile alese erau mai relevante, iată că acum le pică în mână acest controversat roman – Fifty Shades of Grey. Discuțiile post-lectură le determină pe Diane (Diane Keaton), Vivian (Jane Fonda), Sharon (Candice Bergen) şi Carol (Mary Steenburgen) să-şi reconsidere vieţile amoroase şi prejudecăţile în ceea ce priveşte sexul. Gonflată pe alocuri, umezită bine cu Chardonnay, dar plină de haz, comedia tinde spre romanțiozitate, dar bifează motive ce nu prea mai cadrau cu statutul de „bunicuță”: una dintre  ele sucombă în fața șarmului unui necunoscut, o alta renunță la „ex-ul” ei, cealaltă încearcă să reaprindă flacăra pasiunii cu o mică doză de albastru (Viagra), iar cea de pe urmă se va obișnui cu site-urile de dating.

2- Book Club

Bunăoară, proprietară a unui mare hotel, Vivian (Jane Fonda) a fost mereu o „devoratoare de bărbați” –  a știut să păstreze întotdeauna granițele între povești și sentimente (Vivian:„ I don’t care what society says about women our age, sex must not be taken off the table”). Totuși, lucrurile  se complică atunci când își regăsește marea dragoste din tinerețe – Arthur. La rândul ei, Diane (Diane Keaton), văduvă de un an, e presată mereu de fiicele sale (Alicia Silverstone și Katie Aselton) care voiau să se instaleze mai aproape de ea. Respectabila Sharon (Candice Bergen) e surprinsă de un dublu eveniment: logdna fiului ei, dar și cea a fostului soț, care se reorientase către o jună. În final, Carol (Mary Steenburgen) trebuie să recurgă la trucuri pentru a trezi pasiunea în mariajul său anchilozat de vreme. Elanul necesar acestui simpatic cvartet apare odată cu nuanțele gri-erotice din bestsellerul lui E. L. James; ele sunt gata să revină la viaţă după ce niscaiva sex sado-maso, din hulita trilogie, le atrage atenţia că nu şi-au mai folosit de mult anumite părţi ale corpului.

3 - Book Club

Regia nu excelează în inventivitate, prezintă eroinele mereu preocupate să soarbă vinul alb în cadre luxoase, iar personajele par croite din juxtapunerea unor clișee, totuși, charisma și ironia veteranelor de pe ecran salvează pelicula. Prin urmare, femeia independentă nu cunoaște miezul sentimentului adevărat până nu dă cu ochii de prima sa iubire; văduva – infantilizată până la absurd de cele două fiice – ezită să trăiască idila alături de un pilot de avion; fermecătoarea divorțată își recapătă încrederea în sine după ce petrece ore întregi pe site-uri de întâlniri&relații. În fine, singura căsătorită încă – din acest careu -, dar veșnic plictisită, va încerca, într-un final, unele strategii de a-și condimenta viața de cuplu. Cu siguranță, sub egida lui Christian Grey, nu se va pune prea des problema literaturizării la reuniunile din acest club. Femeile ultra-mature dezlănțuite nu depășesc cu mult hotarele comediilor romantice (arhicunoscutele peripeții amoroase), dar cele patru legende vii de la Hollywood (Diane Keaton, Jane Fonda, Candice Bergen și Mary Steenburgen) probează, cu umor, că și femeile din „categoria 65+” pot să se bucure de viață, departe de casele de pensii. Super-bunicuțele redescoperă pofta de viață și datorită unor frumușei mai copți (Andy García & Don Johnson); dezinvoltura şi aplombul cu care se aruncă într-o avalanşă de glume kinky/fără perdea ne fac să credem că vârsta senectuții nu trebuie asimilată doar cu tricotatul sau cu supravegheatul (nepoților sau… vecinilor).

(L-R) Candice Bergen, Diane Keaton in the film, BOOK CLUB, by Paramount Pictures

Chiar dacă regăsim sex la orice etate și clișee la orice etaj – ca orice film din categoria „feel-good”-Book Club induce o (voită) stare de bine, departe de parfumul „nevestelor disperate”, fără să-și propună revoluționarea scenariilor de comedie. Merită apreciată tendința de la Hollywood de a arunca și o altfel de lumină asupra vârstei a treia, ca și în cazul comediei The Intern, și de a adopta o atitudine mai relaxată față de un proces firesc – îmbătrânirea. Desigur, rămâne valabil: vârsta reprezintă doar un număr (age is just a number); în rest ține de fiecare ce atitudine să adopte.

Regia: Bill Holderman

Scenariul: Bill Holderman și Erin Simms

Imaginea: Andrew Dunn

Montajul:Priscilla Nedd-Friendly

Muzica: Peter Nashel

Distribuția:

Diane Keaton- Diane

Jane Fonda  – Vivian

Candice Bergen – Sharon

Mary Steenburgen – Carol

Andy García –  Mitchell

Don Johnson  – Arthur

Durata: 103 min

 
Comentarii închise la Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Scris de pe decembrie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , ,

O scurtă incursiune printre codurile conspirației

“Oarba ignoranţă ne înşală. O, bieţi muritori, deschideţi ochii bine!” (Leonardo da Vinci)

Un adevărat fenomen publicistic al zilelor noastre, Codul lui Da Vinci, a readus în prim-plan teoria conspiraţiei, aşa des invocată în zilele noastre. Acest thriller ezoteric, care alătură congregaţia catolică Opus Dei şi o conspiraţie pusă la cale de biserică, încă de la începurile creştinismului, are la bază o fantezie. Astfel, regii merovingieni sunt descendenţii lui Iisus şi ai Mariei Magdalena (!).

Autorul foloseşte material de studiu din abundenţă: Prioria de Sion, piatra de altar din Rennes-le-Château, Cavalerii Templieri, operele lui Leonardo da Vinci, coduri secrete, cuvinte încrucişate şi enigme. Totul devine o serie coerentă de simboluri. Leonardo stabilise că structura trupului omenesc e de natură divină. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decât să se joace după regulile Naturii.

De asemenea, numărul de aur se poate regăsi în sonatele lui Mozart, Bartók, Debussy, Schubert şi fantele sub formă de “f” pentru vioara lui Stradivarius. Mona Lisa era celebră pentru că Leonardo da Vinci declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa şi că Gioconda pare mai maiestoasă privită din stânga. Personajele (multe neverosimile) sunt proiectate pe fundalul unui décor exotic, fie şi lipsit de perspectivă, în măsură să dea viaţă unei naraţiuni menite să trezească interesul bărbaţilor, cât şi al femeilor. Păstrarea echilibrului între subiectivitatea creştinismului, care-şi vede ameninţată credinţa, subiectivitate care i-ar putea transforma în nişte panicarzi ridicoli şi tendinţa de a bagateliza substratul exploziv al unei ficţiuni aparent inofensive este necesară în cazul acestei lecturi.

O altă sursă de mistere o reprezintă frăţia Le Prieuré de Sion (Stăreţia din Sion) – sursă de iconologie a zeităţilor, păgânism şi divinităţi feminine. Apoi, Cavalerii Templieri sunt introduşi pentru a sublinia ideea că ei au fost cei care acordau credite caselor regale, cărora le percepeau dobândă, punând astfel bazele sistemului bancar modern şi totodată sporindu-şi (încontinuu) averea şi influenţa politică. Dan Brown speculează, cu succes, pe baza datei de “Vineri, 13” ale cărei ecouri se regăsesc în civilizaţia modernă. Se pare că această dată fatidică este cea în care Templierii au fost prinşi, torturaţi fără milă şi arşi pe rug ca eretici.

Des invocată în zilele noastre, masoneria este adusă în prim-plan în thrillerul lui Dan Brown. Cheia de boltă – preuves de mérite – constituia o practică frecventă în cadrul societăţilor secrete. Membrii urcau în structura ierarhică după ce dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri şi trecând numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate al încercărilor creştea treptat, culminând cu învestirea candidatului ca mason de gradul 32.

Cu abilitate, Dan Brown, hrăneşte curiozitatea publicului, abordând sacrul feminin la Leonardo da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart, Victor Hugo. Face rapeluri cu alegorii ale Graalului din legendele străvechi: sir Gawin, Cavalerul Verde, regele Arthur şi Frumoasa din Pădurea Adormită (Aurora/ Rose, povestea Graalului). Femininul subjugat se regăseşte şi în simbolurile masonice din Cocoşatul de la Notre-Dame şi Flautul Fermecat. Stârneşte interesul cititorilor lansând o “provocare” potrivit căreia în renumita pictură, Cina cea de taină, apostolul din stânga lui Iisus este o femeie, iar poziţiile multora dintre apostoli sunt nonconforme cu tradiţia (pe masă nu există nicio cupă de vin).

Totuşi, pentru a-i conferi un aer mai doct, autorul a utilizat surse de inspiraţie serioase: Pierre Plantard este, de fapt, adevăratul inventator al organizaţiei secrete Le Prieurè de Sion. Tot Plantard este cel care alcătuieşte vestita genealogie care îl leagă de dinastia merovingiană şi lista personalităţilor istorice care au condus organizaţia din 1099. În romanul lui Brown, Le Prieurè de Sion este o…farsă.

Se pare că aparţinem unei lumi din ce în ce mai păgâne. În fapt, Dumnezeu este credinţă, iar credinţa revărsării harului este tocmai imperfecţiunea omului.

Rezistă, însă, printr-o calofie pe muchie de cuţit a kitsch-ului existenţial invocat, două portrete de personaje:

Sophie: “…văzu o tânără care se apropia cu paşi mari şi mişcări agile, emanând parcă o hipnotică siguranţă de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă până la genunchi, bej şi panataloni mulaţi negri, părea a avea în jur de treizeci de ani şi era atrăgătoare. Părul des, roşcat, îi cădea pe umeri, încadrându-i chipul blând. Spre deosebire de blondele fragile şi şterse din pozele ce decorau pereţii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos şi o frumuseţe naturală ce arătau încredere în sine (…). Avea ochi verzi-măslinii, limpezi şi pătrunzători.”

Robert Langdon: “Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţe la mijloc era acoperită de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. (…) acest universitar de patruzeci şi… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestaţia îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind ciocolată pentru urechi”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Relativitatea stereotipului

Lumea poate fi simplă sau complicată. Plăcutul – ca și frumosul – are nenumărate fețe. Iar în afară de negru și de alb, o infinitate de nuanțe ne populează existența.

Începutul modernității a fost caracterizat de încercarea de a menține lumea simplă, controlabilă. Progresul tehnic a adus cu el incertitudinile legate de o schimbare din ce în ce mai rapidă, implicând contacte frecvente cu lumi, oameni și moduri de viață diferite. Elitele au încercat să diferențieze fiecare popor și rasă de alte nații, ușurând înțelegerea lumii, ca și definirea unei identități proprii, în procesul istoric al constituirii statelor-națiuni. Sau, altfel spus:

dacă orice german ar fi tacticos, orice american pragmatic și orice italian ar vorbi non-stop, lucrurile ar fi foarte simple.

Stereotipul reprezintă dimensiunea cognitivă – ce ştiu sau cred că ştiu cu privire la un anumit grup cultural sau individ apartinând unui anumit grup cultural. Stereotipul poate să reflecte atât comportamente şi aşteptări pozitive, cât şi negative. De obicei, suntem mai tentaţi să dezvoltăm stereotipuri negative faţă de grupurile culturale din care nu facem parte şi stereotipuri pozitive faţă de grupurile culturale din care facem parte.

– Dacă Brâncuși ar fi fost francez, ar fi sculptat un Arc de Triumf nu Poarta Sărutului…
– Dacă ciobanul mioritic ar fi fost un neamț, ar fi declanșat războiul mondial nu o nuntă cosmică…
– Dacă poporul român ar fi fost american, ar fi scris basmul “Viața goală e mai groaznică decât moartea” nu “Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Deşi stabile în timp, stereotipurile nu sunt rigide, astfel atunci când întâlnim o situaţie concretă, ne bazăm doar pe acele elemente ale stereotipului care se potrivesc cel mai bine situaţiei cu care ne confruntăm şi ne ajută să ne orientăm şi poziţionăm în legătură cu aceasta.

Practic, nicio societate nu trece simultan, în întregul ei, de la un stadiu la altul și nici nu există limite clare între stadii. Dacă avem în vedere stereotipurile identitare, putem să ne gândim la cazurile (prezentate la Discovery Channel sau National Geographic) în care populațiile izolate de lume, pentru care tehnologia sofisticată nu există, se dovedesc a fi izbitor de ospitaliere la interacțiunea inițială cu “străinul bizar” venit să îi viziteze.

Românilor le place să-și asume ospitalitatea drept marcă identitară plecând de la legendele cu Lisimah Macedoneanul până la neamțul Carol I. Românii se definesc prin stereotipuri pozitive.

La români, virtuțile vocaționale se materializează, aproape exclusiv, prin colaborarea mulțimii sau, cel mult, printr-o expresivitate exemplară, în felul în care am văzut că se realizează vocația religioasă. Şi când se sacrifică, individual, pentru o idee, se sacrifică pentru o idee națională sau creștină, nu pentru o idee originală personală. Grație acestei colaborări totale a mulțimii, datorează românii limba unitară pe care o vorbesc, arta populară care se bucură de admirația lumii întregi, tehnica instrumentală a muzicii ce datează de mii de ani.

Românii, luați individual, cu foarte rare excepții, nu produc opere desăvârșite până la amănunt, așa cum în Apus găsim la francezi, englezi, germani, italieni. În fapt, românii nu sunt, ei devin. Nu există trăsături native definitorii ale nației, ci doar moduri de a gândi în schimbare.

Fotografie realizată în România de Kurt Hielscher (cca 1900 – 1910)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

O victimă inocentă – Fata din curcubeu

Prostituată? „O meserie ca oricare alta – ne asigură Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut – meserie care, deşi condamnată în numele bunelor moravuri sau al protejării copilăriei, nu e mai imorală decât munca agentului de la asigurări sociale, a minerului, funcţionarului, artistului, scriitorului, dactilografei, nu e mai abjectă, adică mai puţin abstractă, concentrată în cinism asupra rezultatului (banii) şi indiferentă la mijloacele de a-l obţine.”

Spectacolul Fata din curcubeu, semnat de Lia Bugnar, îşi concentrează atenţia asupra laturii umane a prostituatei, adesea greu de observat în timpul „orelor de serviciu”. Textul care se află la baza acestui spectacol dezvoltă două direcţii principale: misoginismul (mereu) prezent la tot pasul şi decăderea, soarta unei „copile a străzii”. Dovedind un acut simţ al realităţii, Lia Bugnar deşiră inefabilul feminin focalizând atenţia asupra unui suflet întinat pentru care a trăi echivalează cu a te strecura printre legile naturii ca printre nişte curse nevăzute. Prostituata, pusă în prim-plan de Lia Bugnar, aduce în atenţie sufletul slav (patetismul) şi absurdul tragic.

Regizoarea se retrage strategic în spatele jocului actoricesc al Taniei Popa. Actriţa compune personajul din cantităţi bine dozate de formă abisală (spontaneitatea şi naturaleţea comportamentului), artă muzicală (cântă live) şi stângăcie socială („cerşeşte” bani de la spectatori).

Evoluţia ei se produce direct, sub privirile spectatorilor. Ca o Matryoshka, tânăra actriţă, desface firele poveştii sale de viaţă, aşa cum face şi cu hainele care cad una după alta. Prostituata în pufoaică şi nădragi largi, cu căciulă din lână ajunge, pe firul poveştii, la fragila apariţie în rochie neagră de seară şi cu ciorapi (rupţi) din mătase. Transformarea ei vestimentară însoţeşte desenul psihologic al personajului; transformarea din fiinţă vie într-o păpuşă mecanică, manevrată şi, în cele din urmă, distrusă de bărbaţi este esenţa spectacolului de la TNB. Condiţia femeii „de larg consum” este în acest spectacol nu doar un simplu subiect, este obiectul unei analize ce se încumetă a se debarasa de toate prejudecăţile asupra destinului unei victime a sorţii. Folosită, agresată, desconsiderată de o lume dominată de macho, eroina din spectacol face parte din galeria prostituatelor „cu suflet de aur”, victime ale sorţii. Ca şi în romanele victoriene (William Thackeray şi Samuel Richardson) sau mai târziu ale literaturii ruse (Crimă şi pedeapsă de F. I. Dostoievki), protagonista se prostituează din pricina sărăciei.

Ritmul nervos şi neliniştitor al recitativului, atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, care însoţeşte registrul de caracterizare dramatică sunt valorificate cu succes de actriţa Tania Popa. În ipostazierea ei, prostituata de la cinematograful „Curcubeu” are imaginea de femeie-copil, ucisă de bestialitatea vieţii, este o fărâmă de puritate ultragiată. „A face trotuarul”, fie şi în sala unui cinematograf, înseamnă a veni în contact cu clienţi brutali şi agresivi, de cele mai multe ori taraţi. Fragilitatea actriţei atinge unele forme de forţă în scenele rememorării pericolelor prin care-a trecut. Această „Dorothy” a păcatului, caută să-şi regăsească, „dincolo de curcubeu”, anii frumoşi ai copilăriei, alături de familia onestă.

Scena în care „cinează” un cartof fiert pare o replică feminină a celei a „vagabondului” Charlie Chaplin. Ea este capabilă să-şi asume condiţia infamă, adesea analizându-se prin comparaţie cu prostituate celebre: Julia Roberts în Pretty Woman sau Giulietta Masina în Le notti di Cabiria.

Recitativul Taniei Popa, delicat şi subtil, dar şi expresiv-penetrant, este potenţat de muzica de acompaniament à la russe, cântată la pian de Marian Hâncu. Pe acorduri din coloana sonoră a filmului Zhestokiy romans / Fata fără zestre sau valsuri ale compozitorului Eugen Doga, Tania Popa dă expresie unor trăiri artistice menite să smulgă din toropeală spectatorul mirat că la debutul reprezentaţiei, prostituata ivită dintre cutiile de carton îi ceruse „un leu”. Evoluţia „fetei din curcubeu” dislocă detaşarea şi luciditatea spectatorilor, făcând loc compasiunii şi simpatiei. Autenticitatea trăirilor, abordarea plină de acurateţe expresivă, umorul, abordarea deschisă a universului moral, afectiv şi „profesional” care o definesc pe protagonistă, sunt deopotrivă atrăgătoare şi convingătoare.

Cu maximă discreţie, scenografia simplă o ajută pe actriţă la scormonirea în adâncul suferinţei. Substanţa melodramatică a poveştii este stăpânită de regizor, care încearcă să-i atenueze patetismul şi absenţa unui conflict major prin eficienţa portretizării.

Edificiul regizorului-dramaturg s-a sprijinit pe expresivitatea penetrantă a Taniei Popa, care a pus în valoare analiza lucidă asupra condiţiei femeii.

Fata din curcubeu de Lia Bugnar
Distribuţia: Tania Popa
La pian: Marian Hâncu
Articol publicat ]n revista LiterNet

 
Comentarii închise la O victimă inocentă – Fata din curcubeu

Scris de pe noiembrie 4, 2019 în Morală, Moravuri, Spectacol de top, Teatru, Tipare

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web