RSS

Arhive pe categorii: Tipare

O victimă inocentă – Fata din curcubeu

Prostituată? „O meserie ca oricare alta – ne asigură Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut – meserie care, deşi condamnată în numele bunelor moravuri sau al protejării copilăriei, nu e mai imorală decât munca agentului de la asigurări sociale, a minerului, funcţionarului, artistului, scriitorului, dactilografei, nu e mai abjectă, adică mai puţin abstractă, concentrată în cinism asupra rezultatului (banii) şi indiferentă la mijloacele de a-l obţine.”

Spectacolul Fata din curcubeu, semnat de Lia Bugnar, îşi concentrează atenţia asupra laturii umane a prostituatei, adesea greu de observat în timpul „orelor de serviciu”. Textul care se află la baza acestui spectacol dezvoltă două direcţii principale: misoginismul (mereu) prezent la tot pasul şi decăderea, soarta unei „copile a străzii”. Dovedind un acut simţ al realităţii, Lia Bugnar deşiră inefabilul feminin focalizând atenţia asupra unui suflet întinat pentru care a trăi echivalează cu a te strecura printre legile naturii ca printre nişte curse nevăzute. Prostituata, pusă în prim-plan de Lia Bugnar, aduce în atenţie sufletul slav (patetismul) şi absurdul tragic.

Regizoarea se retrage strategic în spatele jocului actoricesc al Taniei Popa. Actriţa compune personajul din cantităţi bine dozate de formă abisală (spontaneitatea şi naturaleţea comportamentului), artă muzicală (cântă live) şi stângăcie socială („cerşeşte” bani de la spectatori).

Evoluţia ei se produce direct, sub privirile spectatorilor. Ca o Matryoshka, tânăra actriţă, desface firele poveştii sale de viaţă, aşa cum face şi cu hainele care cad una după alta. Prostituata în pufoaică şi nădragi largi, cu căciulă din lână ajunge, pe firul poveştii, la fragila apariţie în rochie neagră de seară şi cu ciorapi (rupţi) din mătase. Transformarea ei vestimentară însoţeşte desenul psihologic al personajului; transformarea din fiinţă vie într-o păpuşă mecanică, manevrată şi, în cele din urmă, distrusă de bărbaţi este esenţa spectacolului de la TNB. Condiţia femeii „de larg consum” este în acest spectacol nu doar un simplu subiect, este obiectul unei analize ce se încumetă a se debarasa de toate prejudecăţile asupra destinului unei victime a sorţii. Folosită, agresată, desconsiderată de o lume dominată de macho, eroina din spectacol face parte din galeria prostituatelor „cu suflet de aur”, victime ale sorţii. Ca şi în romanele victoriene (William Thackeray şi Samuel Richardson) sau mai târziu ale literaturii ruse (Crimă şi pedeapsă de F. I. Dostoievki), protagonista se prostituează din pricina sărăciei.

Ritmul nervos şi neliniştitor al recitativului, atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, care însoţeşte registrul de caracterizare dramatică sunt valorificate cu succes de actriţa Tania Popa. În ipostazierea ei, prostituata de la cinematograful „Curcubeu” are imaginea de femeie-copil, ucisă de bestialitatea vieţii, este o fărâmă de puritate ultragiată. „A face trotuarul”, fie şi în sala unui cinematograf, înseamnă a veni în contact cu clienţi brutali şi agresivi, de cele mai multe ori taraţi. Fragilitatea actriţei atinge unele forme de forţă în scenele rememorării pericolelor prin care-a trecut. Această „Dorothy” a păcatului, caută să-şi regăsească, „dincolo de curcubeu”, anii frumoşi ai copilăriei, alături de familia onestă.

Scena în care „cinează” un cartof fiert pare o replică feminină a celei a „vagabondului” Charlie Chaplin. Ea este capabilă să-şi asume condiţia infamă, adesea analizându-se prin comparaţie cu prostituate celebre: Julia Roberts în Pretty Woman sau Giulietta Masina în Le notti di Cabiria.

Recitativul Taniei Popa, delicat şi subtil, dar şi expresiv-penetrant, este potenţat de muzica de acompaniament à la russe, cântată la pian de Marian Hâncu. Pe acorduri din coloana sonoră a filmului Zhestokiy romans / Fata fără zestre sau valsuri ale compozitorului Eugen Doga, Tania Popa dă expresie unor trăiri artistice menite să smulgă din toropeală spectatorul mirat că la debutul reprezentaţiei, prostituata ivită dintre cutiile de carton îi ceruse „un leu”. Evoluţia „fetei din curcubeu” dislocă detaşarea şi luciditatea spectatorilor, făcând loc compasiunii şi simpatiei. Autenticitatea trăirilor, abordarea plină de acurateţe expresivă, umorul, abordarea deschisă a universului moral, afectiv şi „profesional” care o definesc pe protagonistă, sunt deopotrivă atrăgătoare şi convingătoare.

Cu maximă discreţie, scenografia simplă o ajută pe actriţă la scormonirea în adâncul suferinţei. Substanţa melodramatică a poveştii este stăpânită de regizor, care încearcă să-i atenueze patetismul şi absenţa unui conflict major prin eficienţa portretizării.

Edificiul regizorului-dramaturg s-a sprijinit pe expresivitatea penetrantă a Taniei Popa, care a pus în valoare analiza lucidă asupra condiţiei femeii.

Fata din curcubeu de Lia Bugnar
Distribuţia: Tania Popa
La pian: Marian Hâncu
Articol publicat ]n revista LiterNet

 
Comentarii închise la O victimă inocentă – Fata din curcubeu

Scris de pe noiembrie 4, 2019 în Morală, Moravuri, Spectacol de top, Teatru, Tipare

 

Etichete: , , , ,

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 
Un comentariu

Scris de pe octombrie 12, 2019 în Feminin, Iubire, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

O scurtă incursiune printre codurile conspirației

“Oarba ignoranţă ne înşală. O, bieţi muritori, deschideţi ochii bine!” (Leonardo da Vinci)

Un adevărat fenomen publicistic al zilelor noastre, Codul lui Da Vinci, a readus în prim-plan teoria conspiraţiei, aşa des invocată în zilele noastre. Acest thriller ezoteric, care alătură congregaţia catolică Opus Dei şi o conspiraţie pusă la cale de biserică, încă de la începurile creştinismului, are la bază o fantezie. Astfel, regii merovingieni sunt descendenţii lui Iisus şi ai Mariei Magdalena (!).

Autorul foloseşte material de studiu din abundenţă: Prioria de Sion, piatra de altar din Rennes-le-Château, Cavalerii Templieri, operele lui Leonardo da Vinci, coduri secrete, cuvinte încrucişate şi enigme. Totul devine o serie coerentă de simboluri. Leonardo stabilise că structura trupului omenesc e de natură divină. Magia misterioasă a numărului de aur exista chiar de la începuturile lumii. Omul nu face altceva decât să se joace după regulile Naturii.

De asemenea, numărul de aur se poate regăsi în sonatele lui Mozart, Bartók, Debussy, Schubert şi fantele sub formă de “f” pentru vioara lui Stradivarius. Mona Lisa era celebră pentru că Leonardo da Vinci declarase că tabloul este cea mai desăvârşită realizare a sa şi că Gioconda pare mai maiestoasă privită din stânga. Personajele (multe neverosimile) sunt proiectate pe fundalul unui décor exotic, fie şi lipsit de perspectivă, în măsură să dea viaţă unei naraţiuni menite să trezească interesul bărbaţilor, cât şi al femeilor. Păstrarea echilibrului între subiectivitatea creştinismului, care-şi vede ameninţată credinţa, subiectivitate care i-ar putea transforma în nişte panicarzi ridicoli şi tendinţa de a bagateliza substratul exploziv al unei ficţiuni aparent inofensive este necesară în cazul acestei lecturi.

O altă sursă de mistere o reprezintă frăţia Le Prieuré de Sion (Stăreţia din Sion) – sursă de iconologie a zeităţilor, păgânism şi divinităţi feminine. Apoi, Cavalerii Templieri sunt introduşi pentru a sublinia ideea că ei au fost cei care acordau credite caselor regale, cărora le percepeau dobândă, punând astfel bazele sistemului bancar modern şi totodată sporindu-şi (încontinuu) averea şi influenţa politică. Dan Brown speculează, cu succes, pe baza datei de “Vineri, 13” ale cărei ecouri se regăsesc în civilizaţia modernă. Se pare că această dată fatidică este cea în care Templierii au fost prinşi, torturaţi fără milă şi arşi pe rug ca eretici.

Des invocată în zilele noastre, masoneria este adusă în prim-plan în thrillerul lui Dan Brown. Cheia de boltă – preuves de mérite – constituia o practică frecventă în cadrul societăţilor secrete. Membrii urcau în structura ierarhică după ce dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri şi trecând numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate al încercărilor creştea treptat, culminând cu învestirea candidatului ca mason de gradul 32.

Cu abilitate, Dan Brown, hrăneşte curiozitatea publicului, abordând sacrul feminin la Leonardo da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart, Victor Hugo. Face rapeluri cu alegorii ale Graalului din legendele străvechi: sir Gawin, Cavalerul Verde, regele Arthur şi Frumoasa din Pădurea Adormită (Aurora/ Rose, povestea Graalului). Femininul subjugat se regăseşte şi în simbolurile masonice din Cocoşatul de la Notre-Dame şi Flautul Fermecat. Stârneşte interesul cititorilor lansând o “provocare” potrivit căreia în renumita pictură, Cina cea de taină, apostolul din stânga lui Iisus este o femeie, iar poziţiile multora dintre apostoli sunt nonconforme cu tradiţia (pe masă nu există nicio cupă de vin).

Totuşi, pentru a-i conferi un aer mai doct, autorul a utilizat surse de inspiraţie serioase: Pierre Plantard este, de fapt, adevăratul inventator al organizaţiei secrete Le Prieurè de Sion. Tot Plantard este cel care alcătuieşte vestita genealogie care îl leagă de dinastia merovingiană şi lista personalităţilor istorice care au condus organizaţia din 1099. În romanul lui Brown, Le Prieurè de Sion este o…farsă.

Se pare că aparţinem unei lumi din ce în ce mai păgâne. În fapt, Dumnezeu este credinţă, iar credinţa revărsării harului este tocmai imperfecţiunea omului.

Rezistă, însă, printr-o calofie pe muchie de cuţit a kitsch-ului existenţial invocat, două portrete de personaje:

Sophie: “…văzu o tânără care se apropia cu paşi mari şi mişcări agile, emanând parcă o hipnotică siguranţă de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă până la genunchi, bej şi panataloni mulaţi negri, părea a avea în jur de treizeci de ani şi era atrăgătoare. Părul des, roşcat, îi cădea pe umeri, încadrându-i chipul blând. Spre deosebire de blondele fragile şi şterse din pozele ce decorau pereţii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos şi o frumuseţe naturală ce arătau încredere în sine (…). Avea ochi verzi-măslinii, limpezi şi pătrunzători.”

Robert Langdon: “Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţe la mijloc era acoperită de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. (…) acest universitar de patruzeci şi… de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestaţia îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind ciocolată pentru urechi”.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Când liniștea ajunge teroare – A Quiet Place

Surprinzător sau nu, un film horror american dezvăluie… tăcerea. Poate că era vremea, după atâtea zgomote ale genului. Anchilozat în tiparele poncifelor anilor ’80, grație ingeniozității noului val de realizatori, genul H e reîmprospătat (Get Out, It Follows, Don’t Breathe, The Witch au schimbat regulile în zona filmelor de serie B). Desigur, o astfel de modificare s-a produs și prin implicarea marilor studiouri de la Hollywood. John Krasinski a convins Platinum Dunes, societatea lui Michael Bay – specialist în remake-uri după filme horror – să investească în rețeta sa pentru A Quiet Place. S-ar putea spune că muțenia repoziționează un gen al cinemaului. Miza e susținută și de motivul naturii care poate fi adăpost sau pericol, în funcție de atitudinea personajelor.

În recenta peliculă, a imaginat o lume dominată de monștri care ucid ființele omenești la cel mai mic zgmot. Însuși realizatorul a întruchipat un patriarh îndurerat după moartea unuia dintre copiii săi și care se vede nevoit să își țină departe de pericol restul familiei. Prin urmare, A Quiet Place se situează între două poziții destul de greu de conciliat: cinemaul independent și genul horror. În primul caz, lumea în care trăiește o familie obișnuită devine teritoriul fantomelor și al liniștii impuse (regulă absolută), iar sunetul îi poate transforma în niște proscriși ai sorții.

Actor, co-scenarist și realizator, John Krasinski încearcă să exploreze situațiile-limită în care se trezesc pământenii invadați de niște creaturi extraterestre.  Spectacolul liniștii (auto)impuse indică puterea de sacrificiu, efortul de a-ţi păstra umanitatea şi stăruitoarea dorință de a-i proteja pe cei dragi. Astfel, A Quiet Place se deosebește de alte filme horror din simplul motiv că relevă evoluția unor personaje.

Pelicula semnată de Krasinski este, atât o dramă de familie, cât şi un horror eficient (chiar reuşeşte să sperie); ambele direcţii funcţionează și fuzionează. Așadar, acțiunea se derulează în anul 2020, într-un decor postapocaliptic. Terra a fost invadată de extratereştri orbi, dar cu un auz extraordinar ; la cel mai fin zgomot, orice om poate fi sfârtecat. O familie cu doi copii duce o existență izolată, într-o deplină liniște, de teama că o amenințare nevăzută – care atacă la cel mai mic sunet – îi va nimici. În aceste condiţii, tatăl (Krasinski), mama (Emily Blunt), fiica (Millicent Simmonds) şi fiul (Noah Jupe) încearcă să supravieţuiască, la ferma familiei, o provocare de dimensiuni uriașe, mai ales că mama este însărcinată, iar sorocul se apropie. Tensiunea e menținută, iar misterul își dă mâna cu groaza, într-un veritabil rollercoaster senzorial, de aceea se impune vizionarea într-o sală de cinema, deoarece îi sporește valența de film “de concept”.

Înfăţişarea creaturilor, aptitudinile şi ferocitatea lor alimentează energia horror a filmului, dar puterea şi eficienţa sa se regăsesc în alegerile şi deciziile pe care le iau personajele. Tatăl gata de orice pentru a-şi păstra familia în viaţă devine unul dintre cele mai îndrăgite personaje. Încă de la început, este evident faptul că el ştie ce face, din simplul motiv că familia sa reprezintă singurii supravieţuitori în acel decor postapocaliptic. Permanent, ei sunt ajutaţi de mecanismele ingenioase de avertizare. Bunăoară, în tăcere deplină, membrii familiei se străduiesc să ducă o viaţă cât de cât de normală. Camera de filmare a lui Krasinski ne livrează cu atenție toate aceste detalii pentru a ne avertiza asupra pericolului nerespectării oricărei reguli. Presiunea liniștii amintește că ființa umană trăiește în preajma miracolului tăinuit de …sunet. Lecția cea mai importantă, este oferită de tatăl- erou care, într-o lume monstruoasă, îşi asigură copilul că este în siguranţă, când toată lumea a depus armele, el stă drept şi priveşte pericolul în față, într-o adevărată pildă vie despre demnitate.

Măiestria lui Krasinski se regăsește și în distribuirea judicioasă a actorilor, dar și în echilibrarea tăcerile ameninţătoare cu atacurile asurzitoare.  Cuplul pe care îl formează cu Emily Blunt (partenera sa de viață în realitate) funcționează perfect și pe ecran. Expesivitatea actriței în scena nașterii din cadă menține tensiunea și angoasa la cote înalte.  Cei doi actori sunt bine încadrați de tinerii Millicent Simmonds și Noah Jupe. John Krasinski impune familia sa drept un substitut al civilizației care încearcă să reziste asaltului extraterestru; filmul poate fi considerat chiar un ecou al peliculei The Thing, care descria finalul umanității prin pierderea comunicării. Așa cum sugerează și titlul, A Quiet Place se derulează într-o lume în care orașele sunt golite, în care natura luxuriantă și verdeața își recâștigă drepturile și în care zgomotul unei cascade de apă acoperă mereu vocea umană  contrastând cu personajele care par mai degrabă inerte decât vii. Conferind un rol determinant spațiului (atacul din pivniță, căderea din siloz) și convingându-ne că acesta poate fi psihologizat, regizorul semnează un thriller epatant. Creaturile malefice ies dintre tenebre, parcă, pentru a-l zgâlțâi pe spectatorul smuls din zona de confort în fața unor astfel de cadre – un cui în talpă și o naștere fără anestezie epidurală, mereu  sub presiunea tăcerii impuse, creaturi carnivore cu un auz fenomenal – acestea sunt elementele care limitează spectatorul la o tăcere mormântală sau, dimpotrivă, la catharsis sau măcar la un râs nervos, dar eliberator. Grație momentelor ce stimulează gustul pentru ruralitatea liniștitoare și pentru scenele vizuale eclatante, discursul ecologic se impune și accentuează semnalul de alarmă tras deja de scenarist și realizator.

A Quiet Place nu revoluționează genul căruia îi aparține, dar stârnește interesul de-a trăi o experiență colectivă în care sunetul elaborat și primatul camerei de filmare întregesc performanța artistică.  John Krasinski îndeamnă la reflecții despre rolul familiei, despre locul omului în natură și despre importanța comunicării.

A Quiet Place

Regia: John Krasinski
Scenariul: Bryan Woods, Scott Beck, John Krasinski
Imaginea : Charlotte Bruus Christensen
Decorurile: Jeffrey Beecroft
Costumele: Kasia Walicka-Maimone
Montajul: Christopher Tellefsen, Roger Barton
Muzica: Marco Beltrami
Distribuția:
John Krasinski – Lee
Emily Blunt – Evelyn
Millicent Simmonds – Regan
Noah Jupe – Marcus
Cade Woodward – Beau
Durata: 1h30

Articol publicat în revista WebCultura

 

 
Comentarii închise la Când liniștea ajunge teroare – A Quiet Place

Scris de pe august 8, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Iadul sunt ceilalţi… politicoşi – Carnage

 

Pelicula Carnage (2011) marchează întoarcerea regizorului Roman Polanski în spatele camerelor de filmat, lăsând în urmă problemele cu legea. După The Ghost Writer (2010), în care i-a dirijat pe Ewan McGregor şi Pierce Brosnan, Polanski devine dirijorul unui careu de aşi: Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz şi John C. Reilly. În The Ghost Writer, Polanski şi-a reciclat o serie mai veche de obsesii: paranoia, alienarea, absurdul, voyeurismul sau fatalitatea, cuplate cu o realizare de excepţie confirmându-l încă o dată ca un regizor de geniu, capabil să realizeze universuri labirintice şi angoasante. Spre deosebire de această peliculă, Carnage pare claustrant, o dramă intimistă.

Ca şi alţi regizori prezenţi în 2011 la Festivalul de Film de la Veneţia, Polanski a fost sedus de o piesă de teatru. În Carnage, regăsim un decor unic, actorii filmaţi în plan contra plan, existând loc liber pentru text şi jocul actoricesc… ca la teatru. Piesa Yasminei Reza (una dintre cele mai prolifice scriitoare franceze, laureată cu premiul Tony în 2009) a fost rebotezată Carnage şi a devenit un turnir actoricesc pentru un cvartet de excepţie. Textul, o mică bijuterie dramatică, a fost montat la Paris (Teatrul Antoine), Londra şi pe Broadway. Ceea ce pare să îl fi sedus pe regizorul Polanski, la această piesă, este dimensiunea crudă şi ironică a intrigii, cu accente suprarealiste, ca în filmul realizat de Luis Buñuel, El ángel exterminador (1962).

În Le Dieu du Carnage, dramaturgul francez porneşte de la o banală ceartă în curtea şcolii dintre doi puberi pentru a demonstra că societatea occidentală a păstrat, sub masca politeţii şi a convenţiilor, o violenţă inerentă fiinţei umane. Cu scriitura sa, cvasi-intuitivă, Yasmina Reza relativizează discursurile etice, devoalând limitele civilizaţiei vestice. Ca şi în cazul piesei Cui îi e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, cu o tematică asemănătoare, textul a fost ecranizat, reamintindu-ne că „drumul spre iad este pavat cu bune intenţii.”

Carnage

Două cupluri se reunesc pentru a discuta, aparent, un fapt banal, dar confruntarea degenerează, scoţând la iveală adevăruri dureroase. Lipsa de comunicare, incapacitatea de a fi părinte cu adevărat capătă accente comico-absurde în pelicula lui Polanski. Regizorul de origine poloneză a fost capabil să filmeze contrastul dintre decorul luminos al unui apartament de americani din clasa mijlocie şi întunericul declanşat de ura acestor patru persoane. Cuviinţa celor patru personaje, educate, se transformă într-un măcel verbal, îmbibat şi cu puţin whisky. Pulsiunile dintre cele două familii combatante generează alianţe neaşteptate: iniţial, cuplurile se susţineau reciproc, apoi, bărbaţii se aliază, femeile fac şi ele front comun, iar, în final, fiecare luptă doar pentru sine.

Şi… ca în teatrul clasic, regizorul a păstrat unitatea de loc, de timp şi de acţiune. Filmul a fost realizat în timp real, la amiază, într-un apartament din Brooklyn. Cu toate acestea, locuinţa poate deveni o ramă sufocantă, căci ceea ce rulează pe ecran, timp de 80 de minute, nu seamănă cu ceea ce se joacă pe scenă, în faţa spectatorilor. Dialogurile din film zboară dintr-o parte în cealaltă a camerei de zi, iar actorii par prinşi într-o cuşcă. Tragedia şi comedia sunt indisolubil legate în dialogurile ce devin adevărate împroşcări în obraz. Personajele se dezvăluie unele altora, convenţiile şi măştile pică, tensiunea acumulată creşte vertiginos. Ceea ce ar fi putut fi savuros devine deopotrivă grav. Kate Winslet îşi pigmentează partitura cu vărsături spectaculoase distrugând aranjamentul floral şi un album de artă al gazdelor, lăsându-se pradă unei crize de nervi. Tot ea îl etichetează pe Michael (John C. Reilly) drept „criminal” pentru simplul motiv că a aruncat în parc hamsterul fiului său.

Elegantul şi aristocraticul Christoph Waltz dezvăluie, cu mult farmec, cinismul avocatului corporatist şi îşi afişează cu ostentaţie dispreţul faţă de partenerii de dialog, vorbind încontinuu la telefonul celular, trădând substanţa reală a naturii sale. Personajul Alan este, de fapt, Alain Reille din textul Yasminei Reza, cel care a sugerat titlul piesei, prin replica sa: „Cred într-un singur Dumnezeu, al masacrului. Este singurul care guvernează incontestabil încă din negura timpului.” („Moi je crois au dieu du carnage. C’est le seul qui gouverne, sans partage, depuis la nuit des temps”.)

La rândul lor, aparent calmi, soţii Longstreet – Jodie Foster şi John C. Reilly – sparg şi ei suprafaţa lăcuită a politeţii afişate iniţial şi ripostează amintindu-le constant „musafirilor” vinovăţia fiului lor violent. Penelope (Jodie Foster), cu nostalgii burgheze de secol XIX, amatoare de artă, se vede nevoită să facă apel la discursuri false despre violenţă şi pacifism încercând să ia apărarea fiului său care-şi pierduse doi dinţi în bătaia din curtea şcolii. Astfel, o Jodie Foster osoasă intră în conflict cu voluptoasa Kate Winslet, printr-un perfid joc al politeţii. Ea îi insultă pe toţi, începând chiar cu soţul ei, grăsunul bonom „tocat” şi de soacră şi de soţie.

Asistăm la un dans „de societate” în care cuplurile se desfac şi se refac. Regizorul Polanski denunţă femeia de tip „liberal”, plină de moralism şi de feminism de paradă. Femeile dau tonul, ele sunt principala „ţintă”. Aşa laşi, imaturi şi egoişti, soţii le urmează mişcările, împotriva voinţei lor. Unul cinic (Alan), celălalt copleşit (Michael) intră în sarabanda iniţiată de soţiile lor. Femeile îi solicită să facă pace, dar nevrozele îi îndepărtează şi mai mult. Cele două cupluri analizate în Carnage ne poartă cu gândul la unele personaje nevrotice ale lui Woody Allen, însă mai puţin reuşite.

Filmul se încheie circular, cu o imagine din parc, doar lumina ne arată că a mai trecut o zi. Acordurile puternice din tema muzicală (Alexandre Desplat) reamintesc spectatorilor că „iadul sunt ceilalţi”, parafrazându-l pe existenţialistul Jean-Paul Sartre.

Regizor: Roman Polanski
Scenarist: Roman Polanski, după o piesă de Yasmina Reza
Muzica: Alexandre Desplat; Operator: Pawel Edelman; Producător: Said Ben Said
Monteur: Hervé de Luze
Distribuţia: Jodie Foster (Penelope Longstreet), Kate Winslet (Nancy Cowan), Christoph Waltz (Alan Cowan), John C. Reilly (Michael Longstreet), Elvis Polanski (Zachary), Eliot Berger (Ethan), Joseph Rezwin (Walter)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Iadul sunt ceilalţi… politicoşi – Carnage

Scris de pe iunie 21, 2019 în Cinema, Film, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , ,

Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Mădălina DumitracheDragostea și sexul mai prezintă interes când nu mai ai douăzeci de ani și ești femeie? Iată o propunere incitantă pentru o suculentă comedie romantică ce reunește staruri hollywoodiene din categoria senioarelor (care au avut perioada de glorie în anii ’70-’80): Jane Fonda, Diane Keaton, Mary Steenburgen și Candice Bergen.

Pornind de la ideea (de bază) că „viața poate începe – din nou – la orice vârstă”, Book Club alimentează pofta de viață, stârnește hazul și înfruntă tabuurile. Careul de staruri din distribuție poate fi echivalentul cinematografic al produselor de patiserie americane: superdulci, hipercalorice, ornate din belșug cu frișcă și bezea. Cu siguranță, fiecare dintre spectatori e dornic de astfel de „plăceri vinovate”, fără să-i pese prea mult de …rețetă. Peliculele pentru publicul de vârsta a treia sunt atât de rare, încât nu le putem primi decât cu entuziasm, în ciuda tuturor beteşugurilor. Cele patru formidabile septuagenare californiene, din  comedia lui Bill Holderman, se lasă influențate de un bestseller. Viața acestora capătă o nouă turnură când, în clubul lor de lectură, se citește Fifty Shades of Grey: de la descoperirea unei noi romanțe, la reaprinderea unor flăcări vechi, ele se inspiră reciproc pentru a face din următorul capitol, cel mai bun capitol al vieții lor.

1- Book Club

Așadar, versiunea senior a celebrei S.A.T.C./Sex and the City implică patru prietene de-o viață, care fac parte dintr-un club de lectură. Trecute binișor de șaizeci de ani, amicele se întâlnesc, lunar, în jurul unei mese cu brânzeturi, delicatese, cupcakes și pahare de vin alb, pentru a dezbate teme literare. Diane a rămas recent văduvă după patru decenii de căsătorie. Jane se bucură de partenerul ei fără nicio obligație. Sharon încă se luptă să treacă peste un divorț de zeci de ani,  iar mariajul lui Carol se află într-o criză după 35 de ani. Cu toate acestea, viața acestor patru prietene se transformă radical, după ce ajung să citească „infamul roman”, care le proiectează într-o serie de alegeri și decizii scandaloase. Dacă, de obicei, titlurile alese erau mai relevante, iată că acum le pică în mână acest controversat roman – Fifty Shades of Grey. Discuțiile post-lectură le determină pe Diane (Diane Keaton), Vivian (Jane Fonda), Sharon (Candice Bergen) şi Carol (Mary Steenburgen) să-şi reconsidere vieţile amoroase şi prejudecăţile în ceea ce priveşte sexul. Gonflată pe alocuri, umezită bine cu Chardonnay, dar plină de haz, comedia tinde spre romanțiozitate, dar bifează motive ce nu prea mai cadrau cu statutul de „bunicuță”: una dintre  ele sucombă în fața șarmului unui necunoscut, o alta renunță la „ex-ul” ei, cealaltă încearcă să reaprindă flacăra pasiunii cu o mică doză de albastru (Viagra), iar cea de pe urmă se va obișnui cu site-urile de dating.

2- Book Club

Bunăoară, proprietară a unui mare hotel, Vivian (Jane Fonda) a fost mereu o „devoratoare de bărbați” –  a știut să păstreze întotdeauna granițele între povești și sentimente (Vivian:„ I don’t care what society says about women our age, sex must not be taken off the table”). Totuși, lucrurile  se complică atunci când își regăsește marea dragoste din tinerețe – Arthur. La rândul ei, Diane (Diane Keaton), văduvă de un an, e presată mereu de fiicele sale (Alicia Silverstone și Katie Aselton) care voiau să se instaleze mai aproape de ea. Respectabila Sharon (Candice Bergen) e surprinsă de un dublu eveniment: logdna fiului ei, dar și cea a fostului soț, care se reorientase către o jună. În final, Carol (Mary Steenburgen) trebuie să recurgă la trucuri pentru a trezi pasiunea în mariajul său anchilozat de vreme. Elanul necesar acestui simpatic cvartet apare odată cu nuanțele gri-erotice din bestsellerul lui E. L. James; ele sunt gata să revină la viaţă după ce niscaiva sex sado-maso, din hulita trilogie, le atrage atenţia că nu şi-au mai folosit de mult anumite părţi ale corpului.

3 - Book Club

Regia nu excelează în inventivitate, prezintă eroinele mereu preocupate să soarbă vinul alb în cadre luxoase, iar personajele par croite din juxtapunerea unor clișee, totuși, charisma și ironia veteranelor de pe ecran salvează pelicula. Prin urmare, femeia independentă nu cunoaște miezul sentimentului adevărat până nu dă cu ochii de prima sa iubire; văduva – infantilizată până la absurd de cele două fiice – ezită să trăiască idila alături de un pilot de avion; fermecătoarea divorțată își recapătă încrederea în sine după ce petrece ore întregi pe site-uri de întâlniri&relații. În fine, singura căsătorită încă – din acest careu -, dar veșnic plictisită, va încerca, într-un final, unele strategii de a-și condimenta viața de cuplu. Cu siguranță, sub egida lui Christian Grey, nu se va pune prea des problema literaturizării la reuniunile din acest club. Femeile ultra-mature dezlănțuite nu depășesc cu mult hotarele comediilor romantice (arhicunoscutele peripeții amoroase), dar cele patru legende vii de la Hollywood (Diane Keaton, Jane Fonda, Candice Bergen și Mary Steenburgen) probează, cu umor, că și femeile din „categoria 65+” pot să se bucure de viață, departe de casele de pensii. Super-bunicuțele redescoperă pofta de viață și datorită unor frumușei mai copți (Andy García & Don Johnson); dezinvoltura şi aplombul cu care se aruncă într-o avalanşă de glume kinky/fără perdea ne fac să credem că vârsta senectuții nu trebuie asimilată doar cu tricotatul sau cu supravegheatul (nepoților sau… vecinilor).

(L-R) Candice Bergen, Diane Keaton in the film, BOOK CLUB, by Paramount Pictures

Chiar dacă regăsim sex la orice etate și clișee la orice etaj – ca orice film din categoria „feel-good”-Book Club induce o (voită) stare de bine, departe de parfumul „nevestelor disperate”, fără să-și propună revoluționarea scenariilor de comedie. Merită apreciată tendința de la Hollywood de a arunca și o altfel de lumină asupra vârstei a treia, ca și în cazul comediei The Intern, și de a adopta o atitudine mai relaxată față de un proces firesc – îmbătrânirea. Desigur, rămâne valabil: vârsta reprezintă doar un număr (age is just a number); în rest ține de fiecare ce atitudine să adopte.

Regia: Bill Holderman

Scenariul: Bill Holderman și Erin Simms

Imaginea: Andrew Dunn

Montajul:Priscilla Nedd-Friendly

Muzica: Peter Nashel

Distribuția:

Diane Keaton- Diane

Jane Fonda  – Vivian

Candice Bergen – Sharon

Mary Steenburgen – Carol

Andy García –  Mitchell

Don Johnson  – Arthur

Durata: 103 min

 
Comentarii închise la Book Club – Sex and The City în versiunea 65+

Scris de pe mai 24, 2019 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Modernitate, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , ,

Cine a ucis-o pe Anna/Emma? (Despre adulter, cărți, bărbați și două femei celebre)

Analizând două dintre cele mai celebre romane despre femei din literatura universală, Anna Karenina şi Madame Bovary, adulterul pare să fi fost una dintre “ocupaţiile” cele mai incitante din Europa acelor timpuri. O vreme, s-a discutat despre îndrăgostiţii celebri din perioada medievală: Lancelot şi Guinevere, Tristan şi Isolda şi s-a ajuns la concluzia că dificultatea, imposibilitatea şi (aşa-zisa) ilegalitate a iubirii dintre ei ar fi, de fapt, esenţa pasiunii. Practic, mariajul reprezenta cadrul social normal, “rama” potrivită, pe câtă vreme, adulterul ar fi fost exprimarea dorinţelor ascunse şi, totodată, afirmarea individuală.

Se pare că iubirea (care include şi partea carnală) este o “preocupare” destul de recentă a societăţii umane, iar monogamia devine din ce în ce mai rară. Bărbaţii nu au fost şi nu vor fi niciodată ostracizaţi pentru “promiscuitate”. Câtă vreme trăim în falocraţie, devine din ce în ce mai greu de “plasat” adulterul într-un context estetic, social şi cultural. Dacă vom aborda descrierile sociologice ale modernităţii, cu siguranţă va fi greu de ales între studiile de gen exprimate prin intermediul analizelor familiei din punct de vedere marxist, psihanalitic sau feminist. Desigur, ar fi necesară o (re)citire a lui J. J. Rousseau. Cu certitudine, însă, în secolul al XIX-lea şi începutul de secol XX (între 1857 şi 1914), adulterul era un păcat “capital”, de aceea prezenta mare interes. Astfel, două mari opere literare – Anna Karenina şi Madame Bovary – aveau puternice legături cu politicile sexuale ale lui Rousseau – Émile et Sophie ou Les solitaires. Urmărind reacţiile Emmei, puteam repede să le comparăm cu cele ale lui Sophie în momentul în care Emile nu i-a mai împărtăşit afecţiunea. Dacă ne uităm cu atenţie la Anna şi la Emma, prin modelul feminin al lui Rousseau – Sophie, observăm că adulterul nu este o problemă reală. Adevăratele probleme erau, de fapt, libertatea, egalitatea, identitatea personală, disperarea, opresiunea psihologică şi lista poate continua. Femeile nu au citit Rousseau, ele au preluat pur şi simplu forma de educaţie propusă de acesta. Pentru teoreticienii contemporani, definirea femeii din punct de vedere sexual devine o problemă din ce în ce mai grea. E posibil ca, pentru unele dintre femei, adulterul să fie o expresie a senzualităţii şi a sexualităţii deopotrivă, situaţie în care identitatea de tip freudian să concureze acel superEgo, încălcându-i interdicţiile.

Revenind la Tolstoi şi la Flaubert, pedepsirea adulterului personajelor din operele lor reprezintă o expresie a puritanismului latent din cei doi autori, punctul de vedere al unei lumi patriarhale, cât şi o expresie a stării psihologice personale a celor doi scriitori. Să nu uităm că, deşi era un scriitor de succes, Lev Tolstoi nu era un bărbat atrăgător din puncte de vedere estetic, iar soţia sa era mai tânără cu şaptesprezece ani decât el.

Anna Karenina: Illustration Commissioned by Entertainment Weekly’s Greatest All Time issue

La fel, o relaţie (amoroasă) eşuată cu poeta Louise Colet l-a condus pe Flaubert spre o viaţă solitară şi la exprimarea celebrului dicton: “Madame Bovary c’est moi […]”.

Mme Bovary – Tribute to Flaubert’s novel by Barbara Monacelli

Rămânem, deci, cu două modele celebre: Anna şi Emma. Ambele au fost femei/personaje celebre ale marii literaturi clasice, amândouă au fost infidele, au suferit ororile psihologice ale vinovăţiei şi au recurs la sinucidere prin propria lor conştiinţă. Amândouă au fost create de bărbaţi celebri. În actualitatea tulbure a secolului al XXI-lea, când rolurile sunt total încurcate între sexe, lectura acestor două romane necesită noi şi noi chei de abordare.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Cine a ucis-o pe Anna/Emma? (Despre adulter, cărți, bărbați și două femei celebre)

Scris de pe mai 17, 2019 în Eseu, Feminin, Lectură, Tipare

 

Etichete: , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web