RSS

Arhive pe categorii: Uncategorized

Steven Soderbergh, vizionar sau ‘geniu malefic’? – Contagion

Sunt suficiente câteva minute pentru ca scenele-șoc din Contagion să marcheze definitiv retina spectatorului. Implacabil, direct, mecanic, monstruoasa epidemie se abate asupra întregului glob, scrutată doar de camera de filmat a inepuizabilului Steven Soderbergh. Vizionar sau nu, cineastul ne-a surprins, acum aproape zece ani, cu o formulă narativă ce azi nu ne mai amuțește.

Lansat la cel de-al 68-lea Festival de Film de la Veneția (3 septembrie 2011), Contagion a avut, apoi, o premieră generală pe 9 septembrie 2011. În acea perioadă, filmul a fost apreciat de specialiști/critici, care au lăudat atât scenariul, dar – mai ales – interpretarea actorilor selectați în distribuție: Marion Cotillard, Matt Damon, Laurence Fishburne, Jude Law, Gwyneth Paltrow și Kate Winslet. În egală măsură, ‘filmul-catastrofă’ a fost bine receptat și de comunitatea oamenilor de știință, care i-au lăudat precizia documentării. Steven Soderbergh este cineastul hollywoodian capabil să metaforizeze un subiect clasic, debarasându-se de cele mai multe ticuri ale cinemaului popular /mainstream.

Astăzi, scena din deschidere creează fiori: filmul începe cu sunetul unei femei care tușește. Este Beth Emhoff (Gwyneth Paltrow), devenită «pacientul zero» într-o pandemie, care ucide cel puțin 26 de milioane de oameni din întreaga lume, în mai puțin de o lună. Simptomele extrem de agresive ale bolii şi moartea survenită rapid le dau de înţeles autorităţilor că se confruntă cu un virus ce le va face o mulţime de probleme. Epidemia este prezentată realist din toate punctele de vedere: de la prima observare a virusului letal, până la încercările autorităţilor de a găsi un remediu sau de a-i diminua răspândirea. Fictivă, la acea vreme, pandemia era denumită MEV-1, un un hibrid de gripă și virusul mortal Nipah (apărut în Malaezia, la sfârșitul anilor ’90).

Așdar, odinioară doar senzațional, astăzi, real, filmul prezintă omenirea din nou în pericol: apariția unui virus cumplit, care se răspândește cu o viteză fulminantă și are puterea de a ucide în câteva zile, stârnește groază pe mapamond. Depășită de situație, lumea științifică nu reușește să găsească antidotul și nici nu pot stăvili panica iscată în rândul populației. În toată această perioadă, oamenii de rând încearcă și ei să găsească o cale de supraviețuire, într-o societate distrusă de cumplita molimă. Perfidul ‘inamic invizibil’ poate ucide în câteva zile. Haosul generat de lipsa de siguranță în care se vede aruncată întreaga populație domnește, curgerea narațiunii cinematografice este ritmată.

După declarațiile de la acea vreme, Soderbergh intenționa să îi aducă un omagiu lui Irwin Allen, cel care, în anii ’70, făcea încasări colosale cu pelicule precum The Poseidon Adventure, The Towering Inferno, The Swarm. Abilul cineast a preluat și prelucrat de la predecesorul său o „rețetă garantată”: multe staruri reunite sub bagheta sa, fenomene naturale spectaculoase, scene de panică și mulți morți.

Odată cu pelicula din 2011, Contagion, Soderbergh reactivează acest gen și-i insuflă stilul său rece, distanțat (bine pus la punct după Bubble și The Girlfriend Experience). Filmele lui Soderbergh se bazează pe rețete: angrenaje, înlănțuiri rapide de situații aparent fără limite. Ne reamintim: droguri (Traffic), hold-up (seria Ocean ‘s Eleven), bani (The Girlfriend Experience).

La acest cineast, se circulă mult, dar totul e la vedere, efectul de domino și mecanica bine-unsă excelând.  Inversând tonalitatea melodramatică din producțiile   lui Allen, Contagion înlănțuiește secvențe care necesită empatie pentru personajele sacrificate  pe ecran.

Distribuția, de cinci stele, ajută pe înțelegerea gravității faptelor prezentate, iar tipologiile sunt bine conturate: biata Gwyneth Paltrow are parte de o moarte oribilă, Jude Law e jurnalistul (blogger fariseic şi dezlănţuit), Matt Damon devine un tată de familie depăşit de situaţie, militarul e reprezentat de Bryan Cranston, iar oamenii de știință sunt întrupați de Kate Winslet, Laurence Fishburne, Marion Cotillard. Folosind o schemă bine-cunoscută (întreținută zilnic de canalele de știri/televiziune, radio), filmul derulează «mecanica paranoia» cu un minimum de efecte: câteva scene de referință, mișcări ale mulțimii, prim-planuri asupra morților și asupra străzilor pustiite. Soderbergh refuză spectaculosul, optând pentru o boală prezentată indirect: decoruri impersonale, teama strecurată în hoteluri, spitale, sălile de conferință sau de gimnastică, toate ajunse „spații pentru carantină”. Inamicul nu este prezent, ci doar se insinuează amplificând starea de angoasă. Așadar, de la cazinoul – în care turista de origine americană (Gwyneth Paltrow), angajatul chinez și virusul –  se dă startul către infernala rundă.

Bunăoară, tabloul general pare – astăzi – cunoscut. Astfel, întorcându-se dintr-o călătorie de afaceri din Hong Kong, Beth Emhoff ajunge Chicago pentru a avea relații intime cu fostul ei iubit. Două zile mai târziu, în casa familiei sale din suburbia Minneapolis, femeia se prăbușește în convulsii. Soțul ei, Mitch Emhoff, o duce la spital, dar moare din motive necunoscute. Mitch se întoarce acasă și află că fiul său vitreg, Clark, a murit din cauza unei boli similare. Mitch este izolat, dar se constată că este imun; este eliberat și se întoarce acasă la fiica sa adolescentă Jory. Oamenii politici își exprimă temerile că boala reprezintă, de fapt, o armă biologică (menită să provoace teroare în weekendul de Ziua Recunoștinței). Cheever o trimite pe dr. Erin Mears, un ofițer E.I.S., la Minneapolis pentru a face anchete epidemiologice. Mears urmărește focarul până ajunge la Beth. Ea negociază cu birocrații locali, care au rețineri în a aloca resurse pentru cercetări în domeniul sănătății publice. Mears se infectează și moare. Pe măsură ce virusul se răspândește, Chicago este pus în carantină și apar cazuri numeroase de jafuri pe măsură ce violența izbucnește. Finalul ne aruncă către adevărata cauză. Într-un flashback, cu câteva zile înainte ca Beth să fie infectată în China, un buldozer doboară un copac, deranjând un cuib de lilieci. Unul zboară peste o fermă și îi scapă o bucată de banană, care este mâncată de un porc. Porcii sunt măcelăriți și pregătiți de un bucătar care dă mâna cu Beth în cazinou, transferându-i virusul și transformând-o în «pacientul zero». În filmul acestui cineast cerebral, ‘geniu malefic’ sau doar ‘genial vizionar’, avem impresia că putem auzi sunetul click-urilor de la sinapse. Acest fanatic al montajului devine un artizan al ‘bricolajului de circuite’. Din Hong Kong până la Los Angeles, propagarea germenului mortal ține doar de accelararea impusă de ticăitul unui «ceasornicar malefic».

Departe de a fi doar o formă de poezie crepusculară, pelicula semnată de Soderbergh evocă doar tristețea mecanicizată care animă lumea actuală. Pariul cu hiperrealismul a fost câștigat, cineastul trecând cu brio proba veridicității faptelor. Profund anxiogen, rimând perfect cu timpurile actuale, Contagion a depășit granițele unei metafore cinematogarfice pentru lumea vulnerabilă hiperconectată, intoxicată de sine în care viețuim.

Regia: Steven Soderbergh

Scenariul: Scott Z. Burns

Imaginea: Peter Andrews

Montajul: Stephen Mirrione

Muzica: Cliff Martinez

Distribuția:

Marion Cotillard – Dr. Leonora Orantes, epidemiolog de la Organizația Mondială a Sănătății

Matt Damon – Mitch Emhoff

Laurence Fishburne – Dr. Ellis Cheever

Jude Law – Alan Krumwiede

Gwyneth Paltrow – Beth Emhoff

Kate Winslet – Dr. Erin Mears

Bryan Cranston – contraamiral Lyle Haggerty, Corpul Serviciilor de Sănătate Publică din Statele Unite

Jennifer Ehle – Dr. Ally Hextall, cercetător al Centrului pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (U.S. Public Health Service Home)

Elliott Gould – Dr. Ian Sussman

Durata: 106 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Steven Soderbergh, vizionar sau ‘geniu malefic’? – Contagion

Scris de pe iulie 28, 2020 în Uncategorized

 

Arena vanităţii – „La grande bellezza”

Cineastul italian Paolo Sorrentino prezintă o viziune critică şi plină de nelinişte despre ţara lui prin intermediul peliculei La grande bellezza, un film aproape de sublim, dacă n-ar apărea unele dezechilibre.


Într-o vară splendidă, un grup de turişti se prezintă pe Janiculum – un japonez este fascinat de atâta frumuseţe. Jep Gambardella (Toni Servillo, actorul fetiş al cineastului italian) – un bărbat chipeş, în ciuda primelor semne ale îmbătrânirii – ia parte la viaţa socială a oraşului-cetate. La toate seratele, la care este invitat, devine sufletul petrecerii. Jurnalist monden, de succes, un seducător orgolios, Jep a scris în tinereţe un roman ce i-a adus un premiu literar, dar şi reputaţia de scriitor frustrat. Din scriitura sa se degajă mult cinism, iar Jep-autorul aruncă, asupra lumii, o privire de-o luciditate soră cu amărăciunea. Prietenii săi vorbesc încă despre această carte, scrisă în urmă cu patruzeci de ani, dar pe care nu o citiseră.

Toni Servillo/Photo by Janus Films © Janus Films

Pe terasa apartamentului său din Roma, cu vedere la Colosseum, Jep organiza petreceri unde putea analiza cam toată „maşinăria umană” (titlul romanului său era L’apparato umano ) şi unde se derulau scene ale „comediei vanităţii”. Jep visa să reia scrisul, dar este bântuit de un amor din tinereţe (o femeie, pe care el o uitase, îl mai iubeşte încă) de care se tot agaţă, dar care-i blochează elanul creator. El nu poate trece peste propriul dezgust de sine şi de ceilalţi, într-un oraş a cărui frumuseţe copleşeşte.

Toni Servillo & Carlo Verdone © Janus Films

Aşadar, fostul scriitor de succes, Jep Gambardella, devine regele petrecerilor mondene şi navighează din serată în serată, fără a şti prea bine de ce. În seara aniversării a şaizeci şi cinci de ani, prezenţa lui s-ar putea justifica în mijlocul mulţimii adunate pe terasa apartamentului său somptuos. În ciuda aparenţelor, Jep este acolo, chiar dacă viaţa aceea uşuratică nu-i mai place. Ca pe timpul vechilor romani, circul este prezent, dar Roma este acum arena unui circ modern şi monden, ce-şi are propriile reguli, cu învingătorii şi cu învinşii săi. Toate acestea nu fac decât să-l obosească pe Jep. Aflat zi de zi în faţa Colosseumului, se confruntă cu însăşi natura vieţii sale – un mare spectacol, dar şi cu un presentiment al finitudinii.

Toni Servillo/Photo by Janus Films © Janus Films

Meritul realizatorului, Paolo Sorrentino, este acela de-a filma cu mare eleganţă şi de-a glisa între sublim şi grosolan, de la serios la absurd, cu o infinită graţie, oferind elemente de compoziţie reunite în imagini surprinzătoare (operator: Luca Bigazzi). Camera de filmat pluteşte pe deasupra subiecţilor, le surprinde mediocritatea şi precaritatea intelectuală, se târăşte pe parchetul bine lustruit şi flirtează cu acele curbe ale imaginilor colorate şi profunde. Fără nicio îndoială, La grande bellezza este o declaraţie de dragoste pentru fermecătorul oraş, Roma, cea care-a fost odinioară, nu pentru cea în devenire: o lume ipocrită, alcătuită din figuri lipsite de fond, patetice. Însă, frumuseţea şi grandoarea Romei rămân copleşitoare.

La grande bellezza © Janus Films

Scenele de noapte sunt uimitoare, în pofida aparenţei de spectacol fellinian. Filmul se pierde, uneori, într-un paseism ce se vrea o reflecţie asupra bătrâneţii, cu (vagi) accente religioase. Aşadar, contemplarea magnificului oraş devine acel omagiu care încetineşte ritmul filmului, în raport cu imaginea personajului central. Prima parte a peliculei descrie ceea ce partea a doua va explora. Există, în La grande bellezza, scene memorabile: girafa imobilizată într-o grădină, cardinalul ce se balansa ca un copil în leagăn, punând întrebări cvasi-spirituale şi se lăuda cu dexterităţile sale culinare sau fetiţa care azvârlea, ţipând şi plângând, vopsea pe o pânză imensă, sub privirile adulţilor. Există, de asemenea şi acea călugăriţă, sora Maria, în vârstă de 104 (!) ani, ce se hrănise cu rădăcini uşoare, de plante, dar şi medicul estetician care făcea pacienţilor săi injecţii cu Botox, pe sume grele (între 700 şi 1.200 de euro). Ceea ce întreţine legătura între scene este umorul viguros, replicile pline de savoare, mai ales cele ale lui Jep. Tuşa fină, aproape poetică, este oferită de extraordinara coloană sonoră semnată de Lele Marchitelli.

Cineastul îmbină, amestecă lumea plină de vulgaritate şi perfidie cu frumuseţea, obţinând un modelaj, uşor bizar, dantelat de ironie. La grande bellezza rămâne, fără îndoială, o peliculă, croită pe motivul vanitas vanitatum, o frescă plină de melancolie şi amărăciune, a Romei actuale, realizată de un estet rătăcit printre stranii petreceri şi bling-bling-uri, într-o lume din ce în ce mai decadentă.

Regizor: Paolo Sorrentino
Scenarist: Paolo Sorrentino, Umberto Contarello / Compozitor: Lele Marchitelli / Operator: Luca Bigazzi / Producător: Francesca Cima, Nicola Giuliano / Monteur: Cristiano Travaglioli
Distribuţia: Toni Servillo (Jep Gambardella), Carlo Verdone (Romano), Sabrina Ferilli (Ramona), Carlo Buccirosso (Lello Cava), Iaia Forte (Trumeau), Pamela Villoresi (Viola), Galatea Ranzi (Stefania), Giorgio Pasotti (Stefano), Giovanna Vignola (Dadina)
Premii, nominalizări, selecţii:
Academia Europeană de Film (2013) – Cel mai bun film: Paolo Sorrentino
Academia Europeană de Film (2013) – Cel mai bun regizor: Paolo Sorrentino
Academia Europeană de Film (2013) – Cel mai bun montaj: Cristiano Travaglioli
Academia Europeană de Film (2013) – Cel mai bun actor: Toni Servillo
Globurile de Aur (2014) – Cel mai bun film străin
Oscar (2014) – Cel mai bun film străin: Paolo Sorrentino
Premiul BAFTA (2014) – Cel mai bun film de limbă străină: Paolo Sorrentino, Francesca Cima, Nicola Giuliano
Cannes (2013) – Palme d’Or , nominalizat: Paolo Sorrentino

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Arena vanităţii – „La grande bellezza”

Scris de pe iulie 17, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete:

Eternul feminin – Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Femeia-in-fata-oglinziiAna trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate. Prin temeperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud. Starleta din Los Angele – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură (“Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Cu siguranță, de-a lungul timpului, concepția de metafizică a evoluat, gândirea dominantă a evoluat – Dumnezeu, psihanaliza, story-telling-ul sunt contururi ale aceleiași dimensiuni: căutarea. Așteptările femeilor în fața convențiilor unor epoci se transformă într-un hiatus ontologic (“Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porțile misterului. Anne, Hanna, Anny”).

Stilul este concis, fără mari pretenții de originalitate, dar eficient, capitolele se-nlănțuie firesc, cursiv, iar detaliile sunt suficiente pentru a nu oferi mult timp de reflecție pănă la următorul capitol. Deși există descrieri de natură, abilul autor nu le-năbușă cu ornamente inutile, strecoară puțină psihologie și simți că ai pătruns rapid sensul. Acest volum se poate, cu ușurință, transforma într-un film. Totuși, nu divertismentul este scopul. Așa cum spunea Claudel, fiecare cititor posedă acel “animus” și acel “anima”, intelectul și imaginația.

Femeilor li s-a rezervat mereu imaginația. De aceea, explorarea spiritului feminității – grație stilului distinct al lui Schmitt – ne poate îmbogăți. Îndepărtarea eroinelor de imaginea pe care alții, mereu alții, o proiectau despre ele le conduce spre regăsirea identității. Femeia din fața oglinzii este aceeași, femeia voluntară însăși. De la un roman la altul, Éric-Emmanuel Schmitt a conturat – cu lejeritate sau gravitate – numeroase portrete feminine. Sub penelul acestuia autor, destinele femeilor par mai fascinante decât cele ale personajelor masculine, făcându-le să uite că sunt considerate “al doilea sex”. Sfântă sau vrăjitoare, strălucitoarea mondenă “convertită” la psihanaliză, starul teribilist, trei personaje efervescente se reunesc într-un singur portret. Așadar, cele trei – Anne, Hanna, Anny – devin doar una, marcă a eternului feminin.

Într-o lume a misoginilor, Éric-Emmanuel Schmitt așază femeia pe piedestal.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete:

Voulez-vous un croissant, Monsieur? – It’s Complicated!

Mădălina DumitracheCu siguranță, pentru scenarista şi regizoarea Nancy Meyers, rețetele de comedii romantice cu mare priză la public nu reprezintă ceva complicat. Dimpotrivă, după atâtea reușite (What Women Want, Something’s Gotta Give,  The Holiday, The Intern) mai picură, cu subtilitate, puțină satiră într-o comedie de moravuri, bine deghizată într-una romantică. S-ar putea spune că cineasta se numără printre inițiatorii acestei noi subspecii holywoodiene, „comedia romantică pentru doamnele-copte-dar-încă-bune-de-iubit”. Mai mult decât atât, lansează interogații pe cât  de hilare (aparent) pe atât de des întâlnite în ultimii ani: „Să devin amanta fostului soț?” Bunăoară, în pelicula ce poartă un titlu cu rezonanță de status bun de postat pe rețelele de socializare – It’s Complicated ! – tratează o relație matură („Older people have s*x, too!”) menită  să stârnească hazul, dar și multe emoții. În fruntea distribuției (de cinci stele), o regăsim pe uimitoarea Meryl Streep; simpla ei prezență face acceptabilă orice scăpare  scenaristico-regizorală, inerentă într-o comedie bulevardieră în care marivodajul e la el acasă.

Meryl

Sursă foto: http://www.universalpictures.com

Personajele sunt încredințate unor actori cu state vechi în comediile romantice de succes: Jane (Meryl Streep) este o prosperă proprietară a unui restaurant din Santa Barbara, are trei copii mari şi de zece ani, este divorţată de Jake (Alec Baldwin), un avocat cu care a rămas în relaţii amicale. Din perspectiva prezentată pe ecran, totul decursese într-o normalitate firească până în ziua în care Jane şi Jake ies la cină, după ce participaseră la festivitatea de absolvență a fiului lor. Cadrul general este îmbietor – locuința eroinei pare decupată dintr-un album art-deco de lux, în vecinătatea Pacificului, dar tot se simte nevoia unei modificări. Gentilii californieni locuiesc în case idilice (aici, «Home sweet home» chiar e o realitate), frecventează numai localuri/hoteluri  de lux, iar copiii sunt merituoși, absolvind cu succes școli înalte. Cele două fiice și mezinul o respectă, îi sunt mereu alături, iar Harley, viitorul ginere, o adoră pe Jane cea solitară. Totuși, amintirile anilor frumoşi, petrecuţi ca soţ şi soţie, se pare că au un efect neaşteptat asupra cuplului Jane-Jake, care se aruncă într-o aventură pasională.

it s complicated

Ca în orice comedie, lucrurile nu par deloc atât de simple, fiindcă Jake e însurat cu Agness (Lake Bell), o femeie mult mai tânără decât el, iar Jane este curtată de Adam (Steve Martin), arhitectul pe care îl angajase ca să-i reamenajeze  bucătăria. Cu toate că suferise în urma divorțului, Jane trecuse cu brio, având o profesie care-i aducea venituri substanțiale, dar îi lăsa liberă creativitatea; bineînțeles, nu lipsește grupul restrâns de „cele mai bune patru prietene”/4BFG, iar confidențele scăldate cu vin de fină calitate le eliberează de orice greutate sufletească. Cu astfel de date și cu o strălucitoare distribuție, zigzagul între romanțiozitate și hohote de râs e asigurat. Înșelată după douăzeci de  ani de mariaj/devotament, divorțată, dar curtată de un onest arhitect, Jane se găsește într-o postură ingrată, pe care mult timp o detestase, aceea de amantă a fostului soț. Nancy Meyers orchestrează cu măiestrie comedia tipic hollywoodiană, dozând umor, emoție și mici „porcărele de efect” (vomismente sau glumițe misogine/ «Home sweet home» cu o altă conotație). Copil hoinar, amorul dă zdravene bătăi de cap; Jane încearcă să afle dacă e suportabilă poziția de „cealaltă femeie”, pe când Jake se trezeşte că este foarte (a)prins de această relaţie plăcută, dar și stranie. Deși nu îi convine să fie atras într-un triunghi amoros, Adam, care tocmai încerca să-şi revină după propriul divorţ, îşi dă seama că s-a îndrăgostit de Jane. Oare Jane şi Jake ar trebui să-şi vadă fiecare de viaţa lui şi să renunţe la această relaţie clandestină, sau dragostea e într-adevăr mai dulce când se întâmplă a doua oară? Chiar pare complicat!

38252626_10216110799977738_2412997650065391616_n

Cineasta încearcă să integreze, într-o manieră fluidă, situaţii aproape similare – persoane mature, situate la graniţa fină dintre culpabilitate şi solitudine. Micile bătălii stârnesc hazul, dar fiecare parte din ansamblu are ca numitor comun dorinţa, tentaţia şi adulterul. Jake (admirabil, ca de obicei, Alec Baldwin) și-a părăsit soața pentru mai juna Agness (rimează cu ssss), o femeie cu trup sculptural, dar și cu năravuri înfocate (a derapat de la mariaj și i-a adus un „trofeu” – un băiețel născut dintr-o relație pasageră). Înhămat la noua căsnicie, confruntat cu problemele inerente ale vârstei (Jake: „And what’s with the “big guy”? Is it because I’m fat?”), bietul Jake suspină cu gândul la brioșele bine coapte de Jane. În această ruptură „tantrică” , se strecoară discretul arhitect, bine intenționat și cu vădită dorință de a construi temeinic noul cămin al talentatei Jane (care făcuse cursuri de de gastronomie la Paris).

it_s_complicated01

Mecanica este bine pusă la punct şi filmul ajută spectatorul să parcurgă, pe ritmurile perfect acordate scenelor (Coloana sonoră: Hans Zimmer & Heitor Pereira) peripețiile eroilor surprinși între cine romantice, aventuri în budoar și … iChat (setat cu opțiunile Camera &Screen Sharing). Prin urmare, cu regizoarea Nancy Meyers, lucrurile sunt clare – personajele sale nu luptă pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii, nici împotriva hoardelor de terorişti, ci doar permite simplităţii asumate să ofere momente agreabile. Cele mai des întâlnite clișee despre viața californienilor aflați la a doua tinerețe capătă forme „digerabile” grație ingeniozității regizorale și montajului abil. Optimistă, cineasta oferă spectatorilor varianta finalului just, eliberând-o pe Jane de povara trecutului. Vine o vreme la care celebra „Voulezvous danser avec moi” trebuie înlocuită cu „Voulez-vous un croissant, Monsieur ?”.  It’s Complicated! este, cu certitudine, o comedie cu îndemnuri pentru iubirea sinceră, o peliculă ornată cu puțin roz (și verde!/joint), ce nu te poate lăsa rece.

its-complicated-816152l

Regia: Nancy Meyers

Scenariul: Nancy Meyers

Imaginea: John Toll

Montajul: Joe Hutshing

Muzica: Hans Zimmer & Heitor Pereira

Distribuția:

Meryl Streep – Jane Adler

Steve Martin – Adam Schaffer (architect)

Alec Baldwin – Jacob “Jake” Adler (fostul soț al lui Jane)

Lake Bell – Agness Adler (soția lui Jake)

Hunter Parrish – Luke David Adler (fiul cuplului Jane & Jake)

Zoe Kazan –  Gabby Adler (fiica cea mică a cuplului Jane & Jake)

Caitlin FitzGerald – Lauren Adler (fiica cea mare a cuplului Jane & Jake)

John Krasinski – Harley (logodnicul lui Lauren)

Mary Kay Place – Joanne

Rita Wilson – Trisha

Alexandra Wentworth – Diane

Durata: 120 min

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Voulez-vous un croissant, Monsieur? – It’s Complicated!

Scris de pe iunie 26, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Fugit Irreparabile Tempus, Iubire, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: ,

Destinul îmblânzit – „Silence”

Martin Scorsese își invită spectatorii în inima tenebrelor. Silence este o profundă reflecție asupra credinței, dar și o magistrală lecție de cinema, pledând pentru înțelepciune în pofida oricărei dâre de prozelitism deplasat. Scenariul a fost scris de Scorsese, împreună cu Jay Cocks, şi are la bază romanul publicat în 1966 de Shusaka Endo/Endō Shūsaku (japonez convertit la creștinism). Acesta pune sub semnul întrebării lipsa răspunsului divin în faţa suferinţei umane. Cineastul italo-american își ține sub  tăcere / Silence ambițiile comerciale și livrează o peliculă de două ore și patruzeci de minute – un prilej de adevărată contemplare, pe un auster fundal religios. Autorul revine la spiritualitate (precum în The Last Temptation of Christ sau Kundun) lăsând deoparte acțiunea, aici, aproape inexistentă, în ciuda apariției (de pe ecran) lui Liam Neeson.

Andrew Garfield & Adam Driver © Paramount Pictures

Recenta producție este povestea pusă într-un context istoric insolit: doi misionari (preoți iezuiți) portughezi pornesc într-o călătorie periculoasă în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi catolicismul, dar și în căutarea mentorului lor dispărut (Părintele Ferreira). Europenii (spaniolii  și portughezii) descoperiseră acolo un ținut nesigur, în care creștinismul fusese declarat ilegal. De aceea, acțiunea lor devine o probă extrem de periculoasă. În Japonia medievală, elita samurailor ducea o luptă de eradicare a creştinismului, prigonind toți adepții/«kirishitan» care erau vânaţi şi torturaţi, forţaţi să renunţe la credinţă sau ucişi în chinuri greu de imaginat astăzi. Tema este pasionantă, ne menține țintuiți în fotolii timp de multe ceasuri într-o urmărire, cu sufletul la gură, a europenilor care-au încercat mondializarea unui  cult.

Silence își trage forța dintr-o inedită uniune între tenebre și lumină, un “big-bang” ivit din șocul cultural care duce la contradicții și rezistență. Într-o epocă cvasibiblică, lupta dintre proaspăt-creștinii și cruzii niponi se desfășoară pe teritoriul mâlos din Țara Soarelui Răsare. Deși abia fuseseră convertiți de misionarii de la Vatican, locuitorii sunt umiliți, torturați cu scopul de a-i face să renunțe la crez. Resursa narativă a filmului se regăsește în supliciul îndurat de unul dintre preoții creștini, apostat, care-a fost copleșit de torturi până a cedat negându-și credința, deturnată spre filosofia fără zei.

Liam Neeson © Paramount Pictures

Subiectul acestui thriller original în care cuvintele, gândurile și deciziile sunt grave ne îndeamnă la reflecție. Vizibil șocat de atrocitățile comise în numele credinței – masacrarea creștinilor, războaiele, terorismul – cineastul substituie epocii noastre barbare o perioadă a imperialismului creștin printre barbarii japonezi. Desigur, religia catolică e prezentată în toată generozitatea și bunătatea, când populația din satele nipone  e scoasă din tenebrele ignoranței grație luminii credinței.

Yoshi Oida & Andrew Garfield © Paramount Pictures

Cu un fel de maniheism (asumat) la vedere, Scorsese expune  paradoxurile gândirii religioase, confruntând dogmele, arătând contradicții și – mai ales – indicând relativitatea cultelor și-a culturilor. Indirect, invită spectatorii la întoarcerea spre intim, către respectul față de celălalt/diferit și pledează pentru pluralism în această perioadă în care se reîncearcă impunerea unor ierarhii (a cultelor).

Din acest voiaj ezoteric și metafizic, se naște o stare de apăsare, dar sentimentele fiecărui spectator sunt prezervate. Pe fundalul cinemaului total, maestrul artei narative de tip vizual își surprinde din nou fanii, iar noii săi “recruți” sunt Andrew Garfield și Adam Driver, respectând toate rigorile cinematografice scorsesiene, așa cum făceau, la vremea lor, DiCaprio sau De Niro. Cel mai “pop-corn” cineast al introspecției renunță la grandilocvența formală: la planurile accelerante, la travellingurile amețitoare și reduce efectul muzicii dintr-o nevoie agresivă de realism. Căile autoflagelării țin acum de tăcere și de frumusețile interiorizate. Cineastul italo-american a ajuns la un alt nivel al maturității artistice, acela în care cinemaul nu se definește doar prin stilul propriu, ci și prin maniera în care ne învață să trăim și să acceptăm imperfecțiunea. A ierta înseamnă a trăi cu conștiința păcatului/greșelii, dar și cu speranță în evoluție. Adoptând tăcerea în detrimentul retoricii și argumentelor, părintele Rodrigues și-a exprimat credința, apoi a s-a adaptat vieții locale (prin extensie, America – imperialismul cultural prin limba engleză și convențiile hollywoodiene).

Yoshi Oida, Shin’ya Tsukamoto, Andrew Garfield, Adam Driver Photo: Kerry Brown © Paramount Pictures

Silence devine un anti-western, apostat de stil, încrăcat de slăbiciune, dar o demonstrație de forță. Reprezintă victoria unei credințe care-a eșuat să se impună prin intransigența retorică, dar a recucerit prin căile liniștite, integrând inima în credința pură (fostul preot va arde, după obiceiurile nipone, într-un imens butoi din lemn, dar ținând în mâinile sale un minuscul crucifix, abil sculptat ca să evite suspiciunile japonezilor). După un inedit traseu moral, rebusul metafizic își găsește soluția în destinul îmblânzit: spiritualitatea intimizată. Martin Scorsese continuă să domine lumea filmului, precum un zeu al cinemaului de autor din America, nelăsându-se doborât de grozăviile comercialului facil.

Martin Scorsese @ ”Silence” (2016) © Paramount Pictures

Silence

Regia: Martin Scorsese
Scenariul: Jay Cocks, Martin Scorsese (după romanul Silence de Shûsako Endô)
Imaginea: Rodrigo Prieto
Decorurile: Dante Ferretti
Costumele: Dante Ferretti
Montajul: Thelma Schoonmaker
Muzica: Kim Allen Kluge, Kathryn Kluge
Producători : Martin Scorsese, Emma Tillinger Koskoff, Randall Emmett, Barbara De Fina, Gastón Pavlovich, Irwin Winkler, Vittorio Cecchi Gori

Distribuția: Andrew Garfield – Părintele Sebastião Rodrigues
Adam Driver – Părintele Francisco Garupe
Liam Neeson – Părintele Cristóvão Ferreira
Tadanobu Asano – Interpretul
Ciarán Hinds – Părintele Alessandro Valignano
Yôsuke Kubozuka – Kichijiro
Yoshi Oida – Ichizo
Shinya Tsukamoto – Mokichi
Durata: 2h41

Premii, festivaluri, nominalizări

– Chicago Film Critics Association Awards 2016 – Nominalizări: Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks)
– Indiewire Critics’ Poll 2016 – Nominalizări: Cel mai bun regizor (Martin Scorsese)
– International Cinephile Society Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor (Andrew Garfield), Cea mai bună adaptare pentru ecran (Martin Scorsese, Jay Cocks), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– London Critics Circle Film Awards 2017 – Nominalizări: Cel mai bun actor britanic/Actorul Anului (Andrew Garfield)
– Academy Awards, USA 2017 (Oscar) – Nominalizare: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– AFI Awards, USA 2017 – Câștigător la categoria “Filmul Anului”
– Gold Derby Awards 2017 – Nominalizări: Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)
– International Online Cinema Awards (INOCA) 2017 – Nominalizări: Cel mai bun film, Cel mai bun regizor (Martin Scorsese), Cea mai bună imagine (Rodrigo Prieto)

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Destinul îmblânzit – „Silence”

Scris de pe iunie 8, 2020 în Cinema, Creştinism, Film, Filme de Oscar, Morală, Uncategorized

 

Etichete:

Eternul feminin

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Femeia-in-fata-oglinziiAna trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate. Prin temeperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud. Starleta din Los Angele – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură (“Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Cu siguranță, de-a lungul timpului, concepția de metafizică a evoluat, gândirea dominantă a evoluat – Dumnezeu, psihanaliza, story-telling-ul sunt contururi ale aceleiași dimensiuni: căutarea. Așteptările femeilor în fața convențiilor unor epoci se transformă într-un hiatus ontologic (“Divinul, psihicul, chimicul, iată cheile pe care diferitele epoci le propuseseră ca să desferece porțile misterului. Anne, Hanna, Anny”).

Stilul este concis, fără mari pretenții de originalitate, dar eficient, capitolele se-nlănțuie firesc, cursiv, iar detaliile sunt suficiente pentru a nu oferi mult timp de reflecție pănă la următorul capitol. Deși există descrieri de natură, abilul autor nu le-năbușă cu ornamente inutile, strecoară puțină psihologie și simți că ai pătruns rapid sensul. Acest volum se poate, cu ușurință, transforma într-un film. Totuși, nu divertismentul este scopul. Așa cum spunea Claudel, fiecare cititor posedă acel “animus” și acel “anima”, intelectul și imaginația.

Femeilor li s-a rezervat mereu imaginația. De aceea, explorarea spiritului feminității – grație stilului distinct al lui Schmitt – ne poate îmbogăți. Îndepărtarea eroinelor de imaginea pe care alții, mereu alții, o proiectau despre ele le conduce spre regăsirea identității. Femeia din fața oglinzii este aceeași, femeia voluntară însăși. De la un roman la altul, Éric-Emmanuel Schmitt a conturat – cu lejeritate sau gravitate – numeroase portrete feminine. Sub penelul acestuia autor, destinele femeilor par mai fascinante decât cele ale personajelor masculine, făcându-le să uite că sunt considerate “al doilea sex”. Sfântă sau vrăjitoare, strălucitoarea mondenă “convertită” la psihanaliză, starul teribilist, trei personaje efervescente se reunesc într-un singur portret. Așadar, cele trei – Anne, Hanna, Anny – devin doar una, marcă a eternului feminin.

Într-o lume a misoginilor, Éric-Emmanuel Schmitt așază femeia pe piedestal.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Eternul feminin

Scris de pe mai 29, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Feminin, Uncategorized

 

Etichete: ,

Cadrilul feminității – Little Women

Banii, statutul, dar aspirațiile artistice au constituit adevărate probleme pentru orice femeie, mai cu seamă în epocile moderne. Într-o societate în care destinul unei femei e reglat doar de un unic ‘ceasornic’ – un (bun) mariaj – argumentele ce țin de șansă sau talent intră pe un teren nisipos. Așa se face că cele trei teme majore (femeia, arta și banii) au fost basculate de energica cineastă (regizoare, scenaristă și actriță) Greta Gerwig într-o faimoasă poveste de epocă. Așadar, Greta Gerwig revine asupra dorinței de emancipare a femeii și mizează pe clasic, știind că această formulă ‘merge la sigur’ oriunde și oricând. După ce a demonstrat fragilitatea emoțională a unei adolescente, în pelicula Lady Bird, cineasta de factură alleniană (‘debitoare’ a lui Woody Allen), a adaptat, în 2019, Little Women.

Pelicula, care se bazează atât pe romanul clasic (bestseller) cât şi pe alte scrieri ale Louisei May Alcott, redă parcursul, suişurile şi coborâşurile vieţii lui Jo March, un alter ego al scriitoarei. În accepţiunea lui Gerwig, îndrăgita poveste a celor patru surori, care erau hotărâte să-şi trăiască viaţa după propriile lor criterii, este valabilă în orice epocă şi totodată potrivită pentru momentul actual. Astfel, scriitoarea Jo/Josephine (Saoirse Ronan) declară: «I can’t get over my disappointment at being a girl. /Nu pot depăși dezamăgirea de a fi fată.». Avem de-a face, totuși,  cu o frescă familială ce merită vizionată în familie.

Un soi de restaurație a patriarhatului ? Nici vorbă, pentru că Greta Gerwig orchestrează de minune disputele hollywoodiene, comedia sentimentală cu specific (Crăciun), toate asezonate  cu apă de roze și îmbibate cu melodrama socială; inocența și tristețea produc efecte năucitoare. Scenarista (nimeni alta decât Greta Gerwig !) reduce distanța dintre autoare și personajele sale. Coloana sonoră este semnată de Alexandre Desplat, asigurându-se, astfel, tonalitatea dulce-suavă. Louisa May Alcott și-a spus povestea (romanul a fost publicat în1868) prin intermediul eroinelor sale într-o epocă în care femeilor, oricât de talentate ar fi fost, le era greu să se dedice scrisului, literatura fiind rezervată exclusiv bărbaților. Doar aceștia erau tratați cu seriozitate. În centrul acțiunii se află Jo (Saoirse Ronan), o scriitoare aspirantă, în jurul căreia se țes poveștile celorlalte trei surori – convenționala Meg (Emma Watson), inocenta Beth (Eliza Scanlen) și precocea Amy (Florence Pugh ). Pelicula urmărește lupta fetelor cu greutățile vieții, în timp ce relațiile dintre ele rămân strânse și pline de afecțiune în fața tragediilor, mici sau mari, prin care trec de-a lungul timpului.

Jo March (Saoirse Ronan) – acest alter ego al scriitoarei – scrie și dorește să-și publice primul volum, dă semne de independență,  dar mentalitățile patriarhale o țin departe de succes. Secvențele din debut ne-o prezintă pe Jo March (Saoirse Ronan) în New York, la trei ani distanță după terminarea Războiului de Secesiune; tânăra femeie spera ca va trăi mai bine convingând editorii să-i publice romanele. Îi va da replică autoritarului Tracy Letts, întruchiparea aroganței paternaliste. A zecea ecranizare după romanul americancei Louisa May Alcott a însemnat, în 2019, dorința de actualizare a emancipării sub semnătura Gretei Gerwig. Panta ascendentă a mișcării #MeToo și lupta pentru re-poziționarea femeii în sistemul hollywodian au conferit sens acestei opțiuni cinematografice. Aspectul atemporal nu înseamnă că modernizarea nu e inclusă. Sensul e profund aici, nu forma. Gerwig posedă o inestimabilă calitate: sensul ritmului.

Cineasta redă o poveste despre viitorul a patru femei deosebite: în timpul Războiului Civil din Statele Unite ale Americii, acestea rămân fără suport (doctorul March fiind pe front) și trebuie să se descurce într-o lume bulversată de secesiune. Emma Watson e Meg March, sora mai mare, protectoare, fermecătoarea Florence Pugh întrupează forța de caracter a orgolioasei Amy March, pasionată de pictură, iar Eliza Scanlen este Beth March, un personaj nuanțat, cu destin tragic. De asemenea, și la capitolul personaje secundare, distribuția este strălucitoare, câtă vreme le regăsim pe Laura Dern (Marmee March) și Meryl Streep (Mătușa March). La o astfel de garnitură actoricească se alătură fermecătorul june Timothée Chalamet (din pelicula Call Me By Your Name), care trebuie să le facă față seducătorilor Louis Garrel (din pelicula L’Homme fidèle)  și James Norton; rolul  doctorului March i-a revenit lui Bob Odenkirk (Breaking Bad).

Impulsionată de o distribuție de excepție, Gerwig filmează două cronologii diferite, dar la un moment dat, paralele. Printre flashback-uri și mișcări de tip flash-forward, le regăsim pe Jo, o romancieră cu ‘apucături’ feministe, Meg, care năzuiește la un trai tihnit și așezat, Amy dornică de grandoare și micuța Beth, timidă, dar înzestrată cu talent de pianistă. Jo aruncă o privire nostalgică asupra unei perioade în care bucuria și tristețea se intersectează în viețile eroinelor.   În acest mod, Greta Gerwig reușește să facă dintr-o mostră de literatură din veacul al XIX-lea un adevărat ‘manifest’ feminist pentru adolescentele din secolul XXI. Schimburile vii, rivalitățile dintre surori, adesea violente, sunt bine conturate pe ecran. Cineasta modernizează povestea, într-un veritabil tur de forță, dar nu trădează esența scrierii originale. Nicicând, Gerwig n-a încercat să își scuze personajele sau să le justifice momentele de lașitate sau de egoism. Realizatoarea creează empatia indicând defecte, toate circumscrise naturaleții, aici, excelează Saoirse Ronan și Florence Pugh. Dimensiunea retrospectivă a filmului conferă o tonalitate melancolică și elegiacă legată de tragedia care a dus la ruptura brutală de lumea inocenței, a copilăriei. Trecerea către maturizare se face cu renunțări, aspirațiile din tinerețe se ciocnesc de micile compromisuri din viața de adult. În acest cadril vintage, realizatoarea face o reverență în fața înaintașelor sale care-au prezentat subtil  mai toate aspectele feminității. Printre broderii, dantelării, refinament (Costumele: Jacqueline Durran), romantism și calde sentimente (happy ending matrimonial), noua ecranizare – Little Women –  demonstrează redutabilul talent al Gretei Gerwig.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Greta Gerwig

Scenariul: Greta Gerwig după Little Women de Louisa May Alcott

Imaginea: Yorick Le Saux

Decorurile: Jess Gonchor

Costumele: Jacqueline Durran

Montajul: Nick Houy

Muzica: Alexandre Desplat

Distribuția:

Saoirse Ronan – Jo March

Emma Watson – Meg March

Florence Pugh – Amy March

Eliza Scanlen – Beth March

Laura Dern – Marmee March

Timothée Chalamet – Theodore ‘Laurie’ Laurence

Meryl Streep – Mătușa March

Bob Odenkirk – Robert March

Durata: 2h14

Premii, nominalizări:

·      Premiile Oscar, 2020:Categoria Rezultatul
Cel mai bun film – Amy Pascal Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
Cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
Cele mai bune costume – Jacqueline Durran Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile Globul de Aur, 2020 :Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Saoirse Ronan Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile BAFTA, 2020:Categoria: Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
 
Comentarii închise la Cadrilul feminității – Little Women

Scris de pe mai 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Confidentul Reginei – „Victoria & Abdul”

În urmă cu douăzeci de ani, Judi Dench câştiga prima nominalizare la premiile Oscar cu un rol sensibil: Regina Victoria a Marii Britanii, în filmul Mrs. Brown. Recent, Judi  Dench a revenit în acelaşi rol monarhic odată cu Victoria and Abdul. Povestea extraordinară a unei prietenii ieșite din tiparele vremii dintre Regina Victoria (Judi Dench) – aflată în ultimii ani ai existenței sale – și Adbul Karim (Ali Fazal), un funcționar venit din India pentru a lua parte la “Jubileul de Aur” al Reginei, care va deveni favoritul acesteia, șocând, astfel Curtea Regală. Din momentul  în care Regina începe să nesocotească toate regulile și să încalce restricțiile pe care i le impuneau poziția privilegiată, între cei doi se naște o relație neașteptată, bazată pe devotament, pe care absolut toți membrii Curții sau ai anturajului Reginei vor face tot posibilul să o distrugă.

Pe măsură ce această prietenie capătă profunzime, Regina își recapătă pofta de viață și conștientizează faptul că în lume se produc mutații. Stephen Frears abordează acest controversat episod din istoria Coroanei britanice în maniera clasică a unei biografii cinematografice. În egală măsură, această peliculă îi permite să realizeze un sarcastic portret al raporturilor dintre clasele sociale. Fidel stilului (“dramă de epocă” & biografiile “picante”) care l-a consacrat (Dangerous Liaisons, Florence Foster Jenkins ), cineastul atribuie un rol important costumelor cu scopul de a reda mai exact funcția socială, așa cum era considerată în perioada descrisă.

Victoria & Abdul se constituie într-un portret intimist al celei care-a contribuit la făurirea Imperiului Britanic. Pentru această nouă realizare, Frears n-a ezitat să îngroașe, pe alocuri, unele trăsături (manierismul exagerat al aristocraților britanici, portretul caricatural-infantil al prințului «Bertie», viitorul Edward VII) intră direct în registrul grotescului. Bunăoară, există unele scene, precum cea în care indiscreta cameră de filmare urmărește un personaj care o spiona pe Regină, indicând (gros-plan) posteriorul cambrat, asociind astfel comicul de situație cu cel de moravuri. Bizara legătură stabilită între Regina Victoria și un modest valet, ivit din coloniile britanice/India, Abdul Karim prezintă interes pentru realizator doar în măsura în care produce incongruențe și distorsiuni Puterii Regale.

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Rapid, Abdul trece de la statutul de valet la cel de consilier, apoi de “maestru spiritual”/« Munshi », stârnind invidia și rasismul în rândul slujitorilor Reginei. Mai întâi, filmul o prezintă pe regină la adevăratul său statut de suverană, apoi Frears analizează, cu autorul montajului dinamic, anturajul acesteia (aristocrați și slujbași) precum accesoriile (rochii și bijuterii); Regina e, oare, ceea ce pare?

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Victoria & Abdul se aventurează pe panta contrastelor: între intențiile estetice ale cineastului, alternând tonul (comic burlesc, pentru a sublinia șocul cultural, apoi devine unul serios) și între liniile scenariului. Încă de la primele cadre, în care se remarcă pomposul protocol, rizibil, filmul invocă antagonismul dintre cele două lumi: aristocrația și colonia. Apariția vârstnicei Regine, obosită și gurmandă, intră în registrul dramatic și emoțional (Queen Victoria: “I am cantankerous, greedy, fat, I am perhaps disagreeably attached to power, but I am anything but insane”).

După scenariu, Abdul apare în actul secund, dar ridică valuri de invidie printre supușii Victoriei. Necontenit, Victoria & Abdul glisează  între grotescul asumat și abruptele scene emoționante (impuse de raporturile dintre două ființe total opuse și ca apartenență culturală, dar și socială).

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Cât privește relația dintre bătrâna suverană și cultivatul servitor, Frears pare că a refăcut cuplul din Driving Miss Daisy, Judi Dench și Ali Fazal reamintind de versiunea livrată, odinioară, de tandemul Jessica Tandy și Morgan Freeman. Verva lui Stephen Frears îi conferă bizarului cuplu – noul protejat & bătrâna Regină înconjurată de o curte absurdă – ceva din atmosfera spectacolelor muzicale cu tentă kitsch (precum în Florence Foster Jenkins sau comedia Mrs Henderson Presents) și farsă. Atât cineastul, cât și scenaristul Lee Hall au adoptat acest ton pentru a deplânge soarta celor înconjurați de ipocrizie și meschinărie, dar și de-a releva tarele politice. Ca referire la filmografia lui Judi Dench, ne putem gândi și la similitudinile din Philomena, acum, bătrânica lăsată pradă durerii și temerilor își pierde din autoritate în fața unei ridicole Curți (fastul de la Palatul Windsor). Frears rămâne, totuși, un fidel adept al cinemaului social și militant, dar și un remarcabil regizor/director de casting; dacă Judi Dench rămâne, ca întotdeauna, imperială, Ali Fazal ajunge revelația acestei distribuții, fiind un veritabil “înger păzitor” carismatic, ivit pe ultima sută de metri. Exotismul, inocența, inteligența și manierele sale l-au impus pe Abdul Karim/Ali Fazal în fața îndoliatei suverane și-a rămas persoana de pe urmă care i-a șoptit «Rămas-bun !» venerabilei Regine.

«Victoria & Abdul» © Focus Features

Prin această meticuloasă reconstituire a pompei și-a mentalităților de la finele secolului al XIX-lea, în antiteză cu vioiciunea și prospețimea altei culturi (departe de rigiditatea britanică) Stephen Frears îi conferă – poveștii dintre un slujitor indian și Regina Angliei – caracterul unei ode pentru toleranță, dialogul deschis și libertate. Victoria & Abdul este, de asemenea, și expresia în «basso continuo» a însăși tragediei vieții (Queen Victoria: “We are all prisoners, Mr. Karim”).

Victoria & Abdul

Regia: Stephen Frears
Scenariul: Lee Hall (după romanul Victoria & Abdul: The True Story of the Queen’s Closest Confident de Shrabani Basu)
Imaginea: Danny Cohen
Decorurile: Alan MacDonald
Costumele : Consolata Boyle
Montajul: Melanie Ann Oliver
Muzica : Thomas Newman

Distribuția:
Judi Dench – Regina Victoria
Ali Fazal – Abdul Karim
Tim Pigott-Smith – Sir Henry Ponsonby
Eddie Izzard – Bertie
Michael Gambon – Lord Salisbury
Adeel Akhtar – Mohammed
Paul Higgins – Dr Reid
Simon Callow – Giacomo Puccini
Julian Wadham – Alick Yorke
Olivia Williams – Jane Spencer, baroana Churchill

Durata: 1h47

Via WebCultura

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Confidentul Reginei – „Victoria & Abdul”

Scris de pe mai 17, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete:

Canalii la patru ace – The Gentlemen

Filmele cu gangsteri reprezintă pentru Guy Ritchie ceea ce era cubismul pentru Picasso. După ce-a explorat alte genuri cinematografice la Disney, cineastul britanic revine la prima sa dragoste cu o simpatică fabulă londoneză. Să vedem, totuși, dacă The Gentlemen se ridică la nivelul aspirațiilor din titlu.

Filmorgrafia lui Guy Ritchie a fost marcată atât de succese, cât și de mici rateuri. După două pelicule cu Sherlock Holmes și una cu Aladdin, c

 

Filmele cu gangsteri reprezintă pentru Guy Ritchie ceea ce era cubismul pentru Picasso. După ce-a explorat alte genuri cinematografice la Disney, cineastul britanic revine la prima sa dragoste cu o simpatică fabulă londoneză. Să vedem, totuși, dacă The Gentlemen se ridică la nivelul aspirațiilor din titlu.

Filmorgrafia lui Guy Ritchie a fost marcată atât de succese, cât și de mici rateuri. După două pelicule cu Sherlock Holmes și una cu Aladdin, cineastul s-a aplecat asupra primelor sale pasiuni: crima organizată și upercuturile. Între Lock, Stock and Two Smoking Barrels și Snatch, The Gentlemen este un divertisment plin de glamour. Așadar, facem cunoștință cu «baronul drogurilor», Mickey Pearson (Matthew McConaughey), un american care și-a construit la Londra o mega-afacere din traficul de marijuana. Odată ce zvonul că este în căutare de potențiali înlocuitori pentru a ieși din schemă se răspândește, se declanșează un război incendiar. Londra devine, prin urmare, teatrul de operațiuni pentru numeroasele clanuri din această metropolă.

Realizatorul mixează, într-un veritabil cocktail, mita, șantajul și amenințările. În ‘jungla urbană’, se aliniază amicii și inamicii de ieri și de azi. Odată intrați în universul ‘gangsterilor cu stil’, descoperim povestea lui Mickey Pearson (Matthew McConaughey), care a obosit să se ocupe de imperiul său de marijuana și vrea să renunţe la tot. Totuși, «baronul drogurilor» își dă seama că renunțarea nu va fi atât de ușoară, abia atunci când «colegii-gangsteri» încep să conspire împotriva lui pentru a-i lua afacerea. Prin urmare, pe urmele lui Pearson pornesc bande de chinezi, oligarhi ruși, Mosadul şi un grup local de mici gangsteri și bătăuși britanici de cartier, echipați în trening. Acestora li se alătură și un redactor care vrea să publice povestea „pătată” a acestui baron.

Scenariul stufos se ițește pe mai multe planuri, urmărind și cele patru bande pornite pe urma baronului Mickey Pearson (care vrea să renunțe la afacerile ilicite cu marijuana), cât și alte intrigi secundare. Întreaga narațiune e prezentată de un veros jurnalist de investigație, întrupat de nimeni altul decât fermecătorul Hugh Grant. Ca un veritabil observator britanic à la Sherlock Holmes, observă faptele din umbră și face deducții.  Unghiul de vedere al acestuia nuanțează firul narativ. Relatarea pe care o face publicului, dar mai ales lui Ray (Charlie Hunnam), mâna dreaptă a lui Pearson, e cu interesul de a obține un avantaj financiar – vrea 20 de milioane dolari pentru a nu divulga toate secretele pe care le știe despre acest baron, secrete aflate în urma muncii lui de investigaţie. Bunăoară, plonjăm în mijlocul unei organizații criminale, iar cineastul ne livrează un lungmetraj în care a adăugat elemente ce aparțin genului care l-a făcut celebru (urmăriri, bătăi, șantaj, otrăviri, multe împușcături), dar există și momente în care personajele devin reflexive. Montajul (James Herbert & Paul Mchliss) dinamic alternează scenele de urmărire contracronometru cu cele de umor negru, adăugând și câte-un twist/întorsătură a situației.

The Gentlemen captivează spectatorul, fără să se piardă în detaliile acestei narațiuni cinematografice, Guy Ritchie ne menține atenția vie grație scenelor în care se confruntă Hugh Grant și Charlie Hunnam. Cu abilitate scenaristică, realizatorul a joglat între diferitele situații cu ajutorul alternanțelor flashback flashforward. Film în film, The Gentlemen sparge al patrulea perete și se amuză pe seama codurilor genului. Imaginea (Alan Stewart) îngrijită răsfață retina spectatorilor, iar umorul british mai relaxează situațiile încordate de pe ecran. De altfel, contribuția lui Charlie Hunnam  este esențială – schimbul de replici dintre el și Hugh Grant se transformă într-o veritabilă „jucărie de vorbe”. Acest „domn” – Raymond (Hunmann) – nu vrea ‘să se păteze pe mâini’ cu consumatori de droguri tari și care preferă să negocieze înainte să tragă cu mitraliera. Hugh Grant, obișnuit cu partiturile din comediile romantice, se reinventează aici în postura verosului jurnalist, care coordonează narațiunea. Apoi, Matthew McConaughey ar fi credibil în rolul gentlemanului desăvârşit, al cărui punct forte e calmul imperturbabil (dar şi dragostea, respectul faţă de soţie) și la care se face referire chiar în titlu, dacă nu ar arăta precum un cowboy (Mickey Pearson: „There’s only one rule in the jungle: when the lion’s hungry, he eats!/ Nu există decât o singură regulă în junglă: când leului îi e foame, mănâncă!”). Michelle Dockery reușește să se impună în această distribuție, preponderent masculină, și conferă o nouă dimensiune poveștii încărcate de testosteron. Demna moștenitoare din Downton Abbey e o sofisticată tigroaică, care pătrunde în garaj încălțată în pantofi Louboutin și le servește șampanie cliențilora a căror mașină nu e gata. Trebuie subliniată munca alături de Chris Benstead pentru muzica originală, care e preluată și prelucrată după ilustrația sonoră din celebrele filme western. Totuși, coloana sonoră oscilează între rock-ul englezesc și bluegrass american, în deplin acord cu toate aparițiile de criminali dandy.

Guy Ritchie își reinvestește primele sale pasiuni și dă la iveală o comedie postmodernă în care narațiunea e băgată în malaxor, pusă în abis pentru o mai bună distanțare de propriile sale povești (metaficționale). Puterea ficțiunii se vede în permanentele manipulări de pe ecran. The Gentlemen rămâne un film care își pune în valoare actorii distribuiți în contre-emploi (roluri deosebite de tiparele interpretative consacrate în timp), păstrând dimensiunea «meta» (îndeosebi la titlu) indicând întoarcerea la surse a lui Guy Ritchie: acțiunea și umorul negru.

Regia: Guy Ritchie

Scenariul: Guy Ritchie

Imaginea: Alan Stewart

Montajul: James Herbert, Paul Mchliss

Muzica: Christopher Benstead

Distribuția:

Matthew McConaughey – Michael Pearson

Michelle Dockery – Rosalind Pearson

Hugh Grant – Fletcher

Charlie Hunnam – Ray

Henry Golding – Dry Eye

Durata: 1h53

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Canalii la patru ace – The Gentlemen

Scris de pe mai 5, 2020 în Blockbuster, Cinema, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Schimbi locul, schimbi norocul – „The Holiday”

Pentru sezonul sărbătorilor de iarnă, un cadou relaxant, etichetat de studiourile hollywoodiene (Universal & Columbia), poate fi comedia The Holiday. Nici vorbă de vreo “scânteie” cinematografică, ci, doar un “colet” burduşit cu de toate (umor, luminozitate, sentimente frumoase şi emoţii dulci), prezentat de cvartetul Cameron Diaz, Jude Law, Kate Winstlet şi Jack Black.

Cameron Diaz, Jude Law, Kate Winslet, Jack Black © Columbia Pictures Industries

Cu regizoarea Nancy Meyers, lucrurile sunt clare – personajele sale nu luptă pentru apărarea democraţiei şi a libertăţii, nici împotriva hoardelor de terorişti. Comedie romantică, The Holiday nu aduce nimic original în materie de scenariu, dar, cu o distribuţie simpatică, permite simplităţii asumate să ofere momente agreabile. Totodată, cineasta îi aduce un omagiu lui Eli Wallach. Personajul Arthur îi oferă lui Eli Wallach o compoziție în care venerabilul scenarist deapănă aminitiri despre era de glorie a Hollywood-ului, mărturii necesare generațiile viitoare.

Nancy Meyers (Regizoarea) & Eli Wallach (Arthur) © Columbia Pictures Industries

Astfel, o americancă (Amanda) şi o englezoaică (Iris) se decid să facă schimb de apartamente pentru a sparge rutina Crăciunului. Ele se cunosc online, pe site-ul unei agenții de închirieri de case de vacanță (“house swap”), şi se hotărăsc să facă un… schimb.

În L.A. este cald, fetele umblă golaş echipate, grădinarii luptă cu capriciile vremii din decembrie (Santa Ana), oamenii care-au făurit “era de aur” de la Hollywood umblă agale pe aleile exotice. California însorită are case (realizate de arhitecţi celebri) în care locuiesc oamenii din industria entertainmet-ului. Montajul alternează cadrele în contrast şi aduce în prim-plan ninsorile din Anglia rurală. Într-un orăşel, parcă desprins dintr-o cartolină victoriană, regăsim celebrele cottage, prevăzute cu şemineu şi bucătării din lemn masiv. Nici ţipenie de om pe-afară, doar un pastel british, cu pomi acoperiţi de omăt şi garduri mici. Punctul comun al celor două cadre? Bărbatul care înşală o blondă.

Cameron Diaz (Amanda)@Rosehill Cottage © Columbia Pictures Industries

Iris este, încă, îndrăgostită de un bărbat care urmează de se căsătorească cu o altă femeie, iar Amanda tocmai a descoperit că iubitul ei (Ed Burns) o trădase. Deşi trăiesc la mii de kilometri distanţă, se pare că au aceeaşi problemă – sunt dezamăgite în amor. Iris se mută în casa Amandei din L.A., din însorita Californie, în timp ce Amanda ajunge în Anglia înzăpezită. La puţin timp după ce ajung la destinaţie, ambele femei au parte de ceea ce îşi doreau sau se aşteptau mai puţin: o nouă dragoste.

Cameron Diaz (Amanda) © Columbia Pictures Industries

Cele două blonde schimbă cam tot: casa, maşina, patul şi trăiesc “magia sărbătorilor” departe de rutină. Scenariul curge destul de previzibil, întâlnirile “neaşteptate” pică la momentul oportun, totul funcţionează pe baza unor trucuri binecunoscute (blondul şarmant e şi el single/singur, ex-ul/fostul iubit al lui Kate e conştient că a pierdut o fată “de aur”). “Trandafirul britanic”, Kate Winslet, este editorialistă la The Daily Telegraph din Londra. Ea este îndrăgostită de Jasper (Rufus Sewell), dar îl iubeşte cu un soi de masochism romantic, pentru că el urmează să ia de soţie pe o altă colegă de-ale lor. Această ‘Bridget Jones’ abandonează neajunsurile şi se lasă sedusă de poveştile lui Arthur (Eli Wallach), într-o casă plină de “omuleţi” (bătrânei hâtri şi statuete Oscar). Îi va ţine companie şi rotofeiul Miles (Jack Black), vulnerabil în dragoste ca şi ea. Rănile emoţionale se vindecă mai uşor cu aşa însoţitori.

Kate Winslet (Iris) & Jack Black (Miles) © Columbia Pictures Industries

De cealaltă parte, exploziva blondă, Amanda/Cameron Diaz este fermecată de fratele lui Iris, Graham (Jude Law). Carismaticul britanic o cucereşte pe năbădăioasa producătoare de trailere din California, fiind ajutat şi de cele două fetiţe ale sale, Olivia şi Sophie.

Jude Law (Graham) © Columbia Pictures Industries

Pelicula The Holiday se dovedeşte binefăcătoare precum o baie fierbinte într-o zi geroasă. Energia actorilor aduce un surplus de strălucire într-un film ce denotă multă inteligenţă în materie de marketing şi îl transformă într-o mică bijuterie comico-sentimentală. Păstrând titlul şi parfumul comediei lui George Cukor, The Holiday pledează pentru dragoste împărtăşită şi pentru tradiţiile “erei de aur” de la Hollywood. Cu siguranţă, Nancy Meyers este un regizor care pare să știe întotdeauna “ce vor femeile “.

Jude Law (Graham) & Cameron Diaz (Amanda) © Columbia Pictures Industries

(Via WebCultura)

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 
Comentarii închise la Schimbi locul, schimbi norocul – „The Holiday”

Scris de pe aprilie 25, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web