RSS

Arhive pe etichete: Ad Astra

Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

 

A fost odată ca niciodată un Prinț care domnea la Hollywood. S-a căsătorit și a avut parte de mulți (șase) copii, până într-o zi când s-a trezit sufocat de propriul succes. Desigur, a supraviețuit și chiar a făcut minuni în noua producție Ad Astra de James Gray (Premiera în România: 20 sept. 2019).

Așadar, în 1963, Jane și William Pitt, consilier în materie de educație sexuală și patronul unei întreprinderi de transport din Oklahoma, nu bănuiau că le era predestinat un viitor «sex-simbol» al Statelor Unite ale Americii. Ba chiar l-au botezat Bradley (desigur, mai puțin inspirat; cel de-al doilea fiu al lor se numea Doug). Nu a mai surprins pe nimeni faptul că, la 13 ani, fiul cel mare a devenit Brad Pitt. După ce a obținut mai multe roluri de „frumușel belicos” în pelicule precum A River Runs Through It sau Legends of the Fall, de „seducător în smoking” în Meet Joe Black, de „polițist cu bretele” în Seven, sau de caftangiu musculos oxigenat” în Fight Club.

Pe scurt, cinema-ul anilor ‘90 l-a transformat pe chipeșul blondin într-o zeitate a Hollywoodului, aptă să zdrobească inimile a jumătate din populația adolescentină a planetei, fiindcă cealaltă jumătate era prea ocupată să-și șteargă lacrimile de după Titanic. Atinge cote alarmante ale popularității în momentul în care începe să iasă împreună cu blonda perfectă”: Gwyneth Paltrow, alături de care va forma «cuplul asortat». Totuși, paroxismul notorietății devine momentul în care se căsătorește cu Jennifer Aniston, fata din vecini”/frumușica din serialul pentru televiziune Friends. În concluzie, totul părea perfect în viața actorului votat drept cel mai sexy bărbat din lume” (în perioada 1995- 2000, la propunerea revistei People), iar destinul său părea de-a dreptul fabulos.

Putem îndrăzni să credem că iubirea fulgerătoare dintre Brad Pitt și Angelina Jolie – idilă începută pe platourile de filmare, la pelicula Mr. & Mrs. Smith, în 2005 – a însemnat o lentă coborâre în infern. Probabil, așa se explică modificările lui Brad: mustăcioară, ținute din piele, cam tot ce înseamnă un nou «look», o nouă înfățișare. Toate aceste detalii conduc spre ideea de influență. Așa se explică și apariția acronimului «Brangelina», ce exprimă pionieratul acestui cuplu de forță/ «power couples», de la finele anului 2000. Brad Pitt este soțul Angelinei Jolie, ambasadoare a Comisariatului Națiunilor Unite pentru refugiați, cineast angajat, mamă a șase copii (dintre care trei adoptați), purtătoare de cuvânt a femeilor depistate cu cancer de sân (după anunțul operației suferite, de dublă mastectomie), devenită «bimbo intello»/ «frumușică cu fason intelectual».

Brad Pitt, Angelina Jolie, Maddox & Zahara. (Mumbai, 18 nov. 2006 ©Abaca

Alături de ea? Da, Brad Pitt care turna filme de calitate. Totuși, el pare, mai degrabă, să joace rolul de „soț-trofeu” în tandem cu amicul său George Clooney (să ne amintim de mariajul acestuia cu avocata de succes Amal Alamuddin). Să fim sinceri, în 2010, Brad Pitt nu prea exista prin el însuși. Așadar, în momentul în care Angelina Jolie îi cere, brusc, divorțul (septembrie 2016), ne aducem aminte de seducătorul autostopist, fără cămașă, din pelicula Thelma & Louise. S-a pomenit doar despre anumite dependenţe și probleme ce țin de violența domestică, motive care au condus la «ireconciliabile diferende».

Bunăoară, «Joe Black» se trezește sub jugul unei anchete a FBI-ului și rămâne singur împotriva tuturor, doar cu buldogul său, Jacques. Într-un interviu din ediția americană a publicației GQ, din mai 2017, se confesa, într-un stil à la Jean-Claude Van Damme: «Mă trezesc în fiecare dimineață, fac focul. Mă duc la culcare și – iarăși – fac singur focul, pentru că doar așa mă simt viu». Tot în acel interviu-confesiune, se întrevăd dependențele: «Am renunțat la tot când mi-am întemeiat o familie, mai puțin la alcool. (…) Am băut mult. Evident, asta a devenit o problemă». Ținut departe de copiii lui, a încercat din răsputeri să își recucerească familia, a renunțat la alcool. Îi menținea speranța și vestea că va juca în proiectul lui Quentin Tarantino, lungmetrajul Once Upon a Time in Hollywood, fiind propus pentru dublura altui star al anilor ‘90, Leonardo DiCaprio. Salvarea este inedită. Cel care părea slăbit, cu fața brăzdată de riduri, pe străzile din Los Angeles în martie 2017 (imediat după despărțirea de Angelina), revenea din toate abisurile, într-un film inedit în care eroul său repara o antenă pe un acoperiș de la Hollywood, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut între timp.

Brad Pitt @ Cannes, 22 mai 2019, © Loïc Venance / AFP

Așa se explică de ce o femeie îl striga de zor, în spatele barierelor oficiale, la Festivalul de Film de la Cannes, aproape leșinată în fața apariției lui Brad Pitt, ascuns în spatele ochelarilor fumurii. «Și-a revenit Brad?» se șușotea pe Croazetă. Multă lume se întreba dacă nu cumva acesta l-a eclipsat pe mai junele Leonardo DiCaprio. Jurnalistul Samuel Blumenfeld mărturisea: «În timpul interviului, DiCaprio se ținea bățos, cu brațele încrucișate, cu picioarele strânse, într-o postură formală, în timp ce Brad Pitt părea opusul: «cool» – cu șapca pe ochi, într-o poziție lejeră, zâmbitor».

Brad Pitt @ Mostra de la Veneția, 29 aug. 2019, © Tristan Fewings/Getty Images

Brad a redevenit Brad. Atât la Cannes, cât și la Mostra de la Veneția, unde a participat cu pelicula realiztă de James Gray, Ad Astra, o odisee spațială bine receptată de critici, aflată déjà în cursa pentru premiile Oscar. Actorul, în vârstă de 55 de ani, deține rolul principal, un astronaut talentat trimis să-și găsească tatăl între limitele spațiului cosmic. Astronautul american Nick Hague devine mult mai credibil decât George Clooney în Gravity. Publicația  New York Times titrează: « Planetele, stelele și Brad Pitt». În vremea asta, Angelina Jolie își promovează viitoarea premieră de la Maleficent: Powers of Maleficent.

[Traducere și adaptare după interviul realizat de Marion Galy-Ramounot în revista Madame Le Figaro]

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

Scris de pe octombrie 18, 2019 în Cinema, Film, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O altă odisee spațială, dar în formulă freudiană – Ad Astra

Încă o poveste cu iz filosofic, învelită în straie S.F. și-apoi aruncată în galaxie ? Se pare că da. Pelicula cu rezonanță epopeică (vezi Eneida de Vergiliu), Ad Astra, e mai întâi de toate povestea unui om forțat să se autoexileze printre stele. Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale anului 2019, Ad Astra, ilustrează încă o dată măiestria lui James Gray, dar și talentul actoricesc al lui Brad Pitt.

Mai mult decât un film S.F., Ad Astra descrie relația dintre un copil  și tatăl absent. Așadar, inginerul spaţial – Roy McBride (Brad Pitt) – pornește într-o expediţie la marginile sistemului nostru solar, pentru a da de urma tatălui său (Tommy Lee Jones), dispărut într-o misiune pentru descoperirea vieţii extraterestre lângă Neptun. În egală măsură, dorește a descoperi misterul ce amenință viața planetei noastre. În drumul său, îi sunt dezvăluite informații secrete, ce pun într-o nouă lumină existența oamenilor și locul nostru în Univers.

Totul începe cu un plonjeu gigantic din înaltul cerurilor până în străfundurile Terrei. Încă de la primul pas pe care Roy McBride îl efectuează pe scara ce-l împinge spre vid, amețeala pune stăpânire deplină pe spectator. Explozia are loc, iar corpul astronautului basculează iremediabil spre albastrul cerului. Spectatorul urmărește ființa omenească între imensitățile cerului și ale planetei noastre și identifică, de-ndată, profunda melancolie a realizatorului.

Mai mereu, un film realizat de James Gray a reprezentat un eveniment. Cineastul a căutat mereu sensurile profunde în arta cinematografică. Mai toate producțiile sale descriu dificultatea omului de a-și găsi adevăratul loc în lume și de a țese legături afective trainice. Evident, este vorba despre un cinema cu profunzimi, nuanțat melancolic, ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent și care se ține la distanță de un simplu divertisment. Interogațiile artistului țin de omenesc și se-ndreaptă către fragilitatea legăturilor și către misterul morții. Ca și în cazul altor producții, cineastul realizează o peliculă intensă, susținută și de o coloană sonoră densă (Max Richter, «Nosedive» de Black Mirror, The Leftovers, Lorne Bafle «The Crown»), romantică, dar și de dialogurile interioare, care se rezumă în cea mai mare parte la gândurile eroului.

Plasat într-un viitor (2120) – destul de asemănător cu prezentul – în care călătoriile spaţiale sunt posibile, semănând cu nişte zboruri de avion (până pe Lună sau pe Marte), filmul prezintă omenirea ce se confruntă cu exact aceleaşi probleme ca în prezent. Din punct de vedere stilistic, reprezentarea spațiului e similară celei din Gravity. Personajul întrupat de Brad Pitt nu este Captain Kirk, nici Obi Wan, ci este astronautul cu date perfecte pentru o misiune de recuperare, dar cu vizibile accente malickiene (vocea din off, navigarea în spațiul cosmic implică și navigarea în propriul univers). Cosmonautul rămâne mereu calm în situaţiile de tensiune maximă, dar este și bărbatul/ civilul trecut de 40 de ani, apăsat de “moștenirea” tatălui său – eroul care a facut posibilă colonizarea altor planete.

Filmul narează istoria unui fiu căruia societatea a încercat să-i inducă ideea că tatăl său, dispărut de mult timp, ar fi fost un obscur terorist, hotărât să distrugă Pământul. Roy depășește cu brio toate obstacolele, manipulările, şi “fentează” moartea pentru că înțelesese că tatăl său ar putea fi viu și ar trăi undeva departe, în spațiu. Povestea e profund ancorată într-o filieră psihanalist-freudiană (Roy trebuie “să-și ucidă” tatăl pentru a putea crește). Călătoria stelară se calează pe una spirituală, intimă. Cei care-i dau mereu bătăi de cap  lui Roy, în parcursul cvasi-inițiatic, sunt propriii colegi, pirați fără chip. Totul devine potrivnic demersului de a-și regăsi tatăl; prin acest personaj, realizatorul indică paradoxurile omenirii și imposibilitățile în care se pierd oamenii. Tema e gravă, de-a dreptul tristă. Miza pare salvarea omenirii. Totuși, grație imaginii somptuoase și sobrietății regizorale, spectatorul poate urmări această “cursă” existențială cosmică, înțelegând că Ad Astra e un film psihologic, reflexiv.

În egală măsură, intimist și visceral, filmul are, totuși, un filon narativ. Sugestive sunt cadrele în care personajul, întrupat de mereu uimitorul Brad Pitt, își pune casca (acest obiect de recuzită/ costum devine un adevărat motiv în film), respiră cu greutate sau privește în gol când i se cere să fie gata să își “elimine” propriul tată, meditând asupra deciziei dar și asupra propriei vieți. Tensiunea e întreținută mereu și de luptele “din exterior”: lupte cu colonişti ostili precum în Star Wars, moștri ca în saga Alien, astfel încât interogațiile năvălesc de peste tot: “Oare astronautul va mai putea reintra în «nava-mamă»?”.

“Jungla” cosmică e totuna cu cea de pe Terra. Toate acestea indică faptul că pelicula nu e doar o reflecţie filosofică în interiorul căştii unui astronaut – personajul este hiperactiv: poartă aprige lupte, inclusiv fizice, ba trage și cu arma laser, dar în imponderabilitate. Ritmul acțiunii împrumută totuși din cadența reflecțiilor despre viață ale personajului. Bunăoară, Ad Astra reprezintă (și) rezultatul jocului stupefiant al lui Brad Pitt. Actorul își asumă profunzimea privirilor și îmbătrânirea trăsăturilor eroului greu-încercat. Frumusețea universului cosmic capătă alte valențe grație privirii astronautului. Rămas fără orice armură exterioară, personajul întruchipat de Brad Pitt exprimă vulnerabilitatea izvorâtă din eșecul relațiilor cu tatăl, cu soția. Se pare că Brad Pitt nu își mai disimulează suferința (din viața reală/personală) pentru acest rol. Odată cu acest personaj, ne oferă o fereastră deschisă chiar spre profunzimile sufletului său. Prin urmare, la finalul odiseei, protagonistul îşi va depăşi propria dramă biografică, iar – pe drum – va salva lumea.

James Gray s-a servit de univers și de formula S.F. pentru a livra o metaforă cinematografică despre profunzimile omenescului: căutarea de sine, masculinitatea, raportul tată-fiu, poziționarea față de problematica religioasă. Cu plusuri și minusuri, Ad Astra devine o altă odisee spațială, dar în formulă freudiană, în care Brad Pitt retranscrie dogmele virilității, dictate de James Gray.

Regia: James Gray

Scenariul: James Gray, Ethan Gross

Imaginea: Hoyte Van Hoytema

Decorurile: Karen O’Hara, Kevin Thompson

Costumele: Albert Wolsky

Montajul: John Axelrad, Lee Haugen

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Brad Pitt – Roy McBride

Tommy Lee Jones – Clifford McBride

Ruth Negga – Helen Lantos

Liv Tyler – Eve

Donald Sutherland – Col. Tom Pruitt

Durata: 2h04

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O altă odisee spațială, dar în formulă freudiană – Ad Astra

Scris de pe octombrie 15, 2019 în Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web