RSS

Arhive pe etichete: Adolescență

Licărul discret al optimismului – Midnight Sun

Mădălina DumitracheAsemenea unui ecou al celebrei Love Story din 1970, recentul lungmetraj Midnight Sun îi reunește pe Bella Thorne și Patrick Schwarzenegger (fiul lui Arnold) pentru a-i seduce pe adolescenții romantici din zilele noastre, cât și pe adulții nostalgic, amatori de „dying-girl movies”. Pornind de la o producţie japoneză, pelicula Midnight Sun este povestea lui Katie, o tânără de șaptesprezece  ani, rămasă fără mamă de la o vârstă fragedă, care trăiește alături de bunul ei tată. Din pricina unei boli foarte rare (maladia genetică XP/xeroderma pigmentosum), tânăra a fost nevoită să stea închisă în casă încă de când era mică. Cea mai scurtă expunere  la lumina soarelui îi pune viața în pericol, degenerând în necruțătorul „ucigaș” al ultimelor secole – cancerul. Prin urmare, tot timpul și-l consumă privind lumea doar de la fereastra camerei sale ori cântând la chitară. Soarta pare mai îngăduitoare cu ea abia atunci când îl cunoaște cu adevărat pe Charlie Reed. La căderea nopții, visele prind contur – ieșind din casă pentru a cânta, în gara din vecinătate -, se întâlnește cu Charlie, alături de care va trăi o poveste de dragoste de-o vară. Așadar, mixând trama din Cinderella și Twilight, se ajunge tot la un fel de „lonely beauty meets forbidden fruit”, dar cu nuanțele desprinse din actualitate (Instagram, WhatsApp ș.a).

1- Midnight Sun

E cunoscut: codurile melodramei au fost născocite pentru a bulversa spectatorul. Totuși, nicio lege nu interzice ajustarea nuanțelor. Prudența nu împiedică pe nimeni, nici măcar pe scenarist (care a făcut un remake mai ușurel după Taiyō no Uta, o peliculă niponă realizată în 2006) sau pe realizator (Step Up Revolution) să traseze, cu abilitate, tușa lor personală. De ce să arunci batista când poți să mai netezești puțin asperitățile condiției de «amor imposibil»?

2 - Midnight Sun

Katie (Bella Thorne), frumoasa jună – crescută fără mamă – își va alunga spleenul în gara locală (nu e nimic amuzant), iar încrucișarea cărării sale cu cea a lui Charlie (îl admirase în taină toată copilăria) va ameliora suferința. Cu toate că suspansul e cvasi-anulat, jocul va fi urmărit de iubitorii acestui gen. Emoția degajată de autenticitatea interpretării (mai ales cea a tinerei și charismaticei Bella Thorne și a lui Rob Riggie în postura de tată iubitor) îndepărtează neajunsurile scenariului previzibil. Deși filmul începe ca oricare alt film din categoria „teenager movies”, capătă – în mod progresiv – gravitate și nota de seriozitate.

4 - Midnight Sun

Montajul dinamic împrospătează genul (numeroasele efecte facile nu mai par jenante, iar lacrimile se pot prelinge justificat); fata frumoasă, dar grav bolnavă, suferă iubind și fiind iubită (are prieteni, merge la petreceri, folosește rețelele de socializare, e veselă și are o relație perfectă cu tatăl ei). „Copilă a Lunii”, această versiune modernizată a Cenușăresei (fuga dinainte de miezul nopții/Katie: „ I’m really busy during the day, but I can be free at night”) reprezintă modelul de fată voioasă, dar serioasă, de care e nevoie printre atâtea modele zgomotoase (compune muzică, se acompaniază la chitară, își susține iubitul studios de la Berkeley, la competițiile sportive și, mai ales, nu încalcă promisiunile). Chitara acestei talentate Rapunzel- Cenușărese devine un inedit „dovleac fermecat”, apt să se transforme nu într-o caleașcă, ci într-un vehicul al succesului/hit la radio.

3 - Midnight Sun

Viața eroilor de pe ecran pare autentică, chiar dacă regia e atât de transparentă. Finalul cu ținută motivațional-optimistă îndreaptă atenția spre intesitatea trăirilor, ci nu pe durată. Totul se rezumă la prețuirea fiecărui moment din durata vieții. Tonul general este unul aspirațional: tinerii sunt serioși, au preocupări în conformitate cu vârsta, sunt sportivi sau creativi, iar adulții (tatăl, medicul curant) din preajma lor le oferă sprijinul necondiționat. Recluziunea singuraticei fără mamă va scoate la iveală frumuseți, nu răbufneli ivite din frustrare, cum ar fi fost de așteptat în astfel de situații (dureroase). Soarele interior al eroinei va străluci, iar undele radioului/fm-ului vor răspândi luminozitatea (melodia dedicată lui Charlie) acelei fete răpuse mult prea devreme. Chiar dacă este doar o melodramă pentru adolescenții din generația WhatsApp, morala sa demonstrează că se poate iubi fără rețineri, singura boală (contagioasă) fiind doar… iubirea (Katie: „And if you need me, all you have to do is look up. And remember, I love you”). Eclipsa poate adăposti și surprize plăcute, în funcție de locul și de poziționarea fiecăruia sub stele.

5 - Midnight Sun

Regia: Scott Speer

Scenariul: Eric Kirsten (după romanul Midnight Sun de Kenji Bandō)

Imaginea: Karsten Gopinath

Montajul: Michelle Harrison și Tia Nolan

Muzica: Nate Walcott

Distribuția:

Bella Thorne – Katherine/ “Katie”

Patrick Schwarzenegger – Charlie

Rob Riggle – Jack Price, tatăl lui Katie

Quinn Shephard – Morgan

Tiera Skovbye – Zoe Carmichael

Paul McGillion – Blake Jones

Durata: 91 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Licărul discret al optimismului – Midnight Sun

Scris de pe iulie 8, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme de dragoste, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , ,

Misterul rimbaldian – Jeune et jolie

Despre misterul adolescenţei şi despre o nouă Belle de jour din epoca internetului încearcă François Ozon să povestească în Jeune et jolie (2013). Cineastul francez a stârnit vii polemici, la festivalul de Film de la Cannes, 2013, când le-a declarat jurnaliştilor că “prostituţia a fost o fantasmă pentru multe dintre femei”. Nu este prima dată când François Ozon se opreşte asupra acestei vârste tulburătoare, dacă avem în vedere şi filmul Dans la maison (2012), unde profesorul Luchini este răvăşit de perversitatea angelicului său protejat. Liantul acestor două producţii poate fi versul lui Arthur Rimbaud – “On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans…” ( “La ani şaptesprezece, nu eşti defel serios”).

Eroina din Jeune et jolie, o frumoasă adolescentă de şaptesprezece ani (de la liceul Henri IV, din Paris), se prostituează, dar nu din raţiuni financiare, ci din motive numai de ea ştiute. După o experienţă amoroasă nu tocmai reuşită, pe o plajă însorită, Isabelle se lansează pe un culoar periculos, amestecând sexul, banii şi pasiunea. Traiectoria aleasă de adolescentă este o cărare riscantă, în căutarea identităţii sale feminine. Fantasmele cu care ea îşi alimentează mintea sunt carburantul psihic pentru drumul ales. Neglijată de mama abia recăsătorită (Géraldine Pailhas), uitată de tatăl biologic, influenţată de site-urile de pe Internet şi de media, bruscată de junele neamţ care-o deflorase, Isabelle va începe o viaţă dublă.

Scenaristul Serge Hefez creează patru timpi (anotimpuri) necesari aprinderii motorului naraţiunii de pe ecran. Melancolia acestei adolescente, din cartierele frumoase, dezgustul ei faţă de ipocrizia lumii adulte o îndreaptă către prostituţie clandestină. Odată intrată pe “calea pierzaniei”, această Lolită din era Internet spune adio traiului tihnit din familia sa burgheză. Lasă deoparte ieşirile la teatru, cu familia, şi frecventează hoteluri mai mult sau mai puţin decente, unde experimentează amorul cu bărbaţi mai mult sau mai puţin afectuoşi. Şi tot despre duplicitate se poate discuta dacă am analiza “onorabilitatea” clienţilor ce-o frecventau pe Léa/Isabelle, majoritatea fiind căsătoriţi. Disuţia dintre Isabelle (Marine Vacth) şi Alice (Charlotte Rampling), din finalul peliculei, este punct de sprijin pentru a înţelege că “nimic nu este nou sub soare” şi că “roata se-nvârte mereu”.

”Baletul” eroinei, timp de patru sezoane, este susţinut de muzica profund melancolică a idolului adolescenţilor, Françoise Hardy. Tânăra Marine Vacth, nici ingenuă, nici perversă, se află mereu în imagini-antiteză. Regizorul se joacă cu camera de filmat, oferind spectatorului cadre când naturaliste (amorul tarifat), când tandru-ironice (rememorarea unor scene de către adolescentă). Corpul tinerei în floare ilustrează seducţia; pare greu de înţeles această creatură frumoasă şi versatilă, care se vinde, deşi nu (prea) avea nevoie de bani. Alternarea scenelor de la cursul de literatură, în care liceenii dezbăteau misterul rimbaldin, cu cele de la metrou (tunelul vieţii noi) creează piste pentru ambivalenţa adolescentei în piele de femeie. Ghidată cu mare precizie de François Ozon, decorativa Marine Vacth (seamănă izbitor cu Lætitia Casta) expune un amestec de hotărâre şi de fragilitate, ştiind să fie tulburător de provocatoare. Camera de filmare explorează, cu fineţe, trupul şi chipul acestei tinere, pendulând între realism şi ironie. Fără a fi moralizator, dar nici vulgar, realizatorul punctează natura bizară a fetei care nu este lovită nici de sărăcie, nici de autism emoţional şi deschide o nouă perspectivă asupra unei generaţii de dezamăgiţi.

François Ozon menţine misterul, lăsând spectatorul pradă întrebărilor atunci când Isabelle nu se opreşte, deşi părea să fi depăşit etapa “o experienţă tristă”. Realizatorul se retrage după o elegantă perdea de ambiguitate (gravitate şi frivolitate), lăsând frâu liber imaginaţiei fiecăruia.

Regizor: François Ozon. Scenarist: François Ozon. Compozitor: Philippe Rombi. Operator: Pascal Marti. Producător: Eric Altmayer, Nicolas Altmayer. Monteur: Laure Gardette.

Distribuţia: Marine Vacth (Isabelle), Charlotte Rampling (Alice), Frédéric Pierrot (Patrick), Géraldine Pailhas (Sylvie), Nathalie Richard (Véro), Akéla Sari (Mouna), Johan Leysen (Georges)

Premii, nominalizări, selecţii: Cannes (2013) – Palme D’Or , nominalizat: François Ozon.

Articol pblicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Top cinci filme despre adolescență (II)

Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan o vârstă dificilă – adolescența. Respectând granițele genului și normelor unei epoci (anume) surprinse, cinemaul a contribuit la reflectarea acestei importante perioade din viața fiecărui adult. Ne-am oprit asupra unor producții realizate în perioada ultimilor ani pentru a contura mai bine viziunea de ansamblu pentru ceea ce știm că este perioada etern-explorabilă.

I Won’t Come Back/Ya ne vernus (R: Ilmar Raag, 2014)

1 I-wont-come-back

Când ai crescut în lipsuri și cu multe greutăți, viața liberă ți se pare cel mai frumos dar. Cam asta ne sugerează la început I Won’t Come Back, în regia lui Ilmar Raag. Filmul se deschide puternic: în prima scenă (festivitatea de încheiere a studiilor liceale), o întâlnim pe sfioasa și introvertita Anya Morozova (Polina Pushkaruk).Tânăra a crescut într-un orfelinat, iar acum primește felicitările și onorurile dascălilor de la clasa ei. Strădania ei la învățătură a fost răsplătită cu medalia de aur, iar drumul pare deschis către succes. Timida fată respinge avansurile unui june insolent (poartă același nume de familie, dar nu sunt rude) care o curtase asiduu. Raag împinge în fața camerei nu numai două actrițe prea fragede, dar și peisaje virgine din fostele republici sovietice. Din mașină, din tren sau din mers, imaginile infuzează întreaga poveste și imprimă o notă de melancolie și duioșie, care să rimeze cu sentimentalismul dulceag. Pe măsură ce acțiunea avansează, determinarea fetelor crește, iar relația dintre ele se sudează. Nota de tragism, ivită către final, invită la moderație și reflecție. Pierderea Kristinei devine absurdă, așa cum pare să fie – uneori – însăși viața. Permanenta căutare pentru acceptare și dragoste devine scopul lungii sale călătorii. Ultima haltă, orașul bunicii Kristinei, din Kazahstan rezolvă lupta înverșunată a eroinei pe drumul către sine și către o lume mai bună. Regizorul a orchestrat întâlnirea din final, iar aerul de poveste tipic rusească este perturbat doar de apariția acelui ou Kinder, marcă a lumii moderne, cosmopolite, care-a invadat și cel mai îndepărtat locușor din „mama Rusie”. Este lăudabil efortul regizorului de-a fi dirijat munca destul de dificilă (una dintre actrițe are chiar treisprezece ani) și că a îndreptat atenția publicului, saturat de imagini-șablon cu adolescenți rebeli, către o categorie de eroine din zona „marginalilor”. Finalul peliculei explică hotărârea expusă încă din titlu. I Won’t Come Back devine alternativa pentru o cinematografia obișnuită să ofere doar imagini frumoase.

Mommy (R: Xavier Dolan, 2014)

2 - Mommy

Preocupat de teme precum familie, dragoste, dar și diferențe, cineastul Xavier Dolan a realizat patru filme flamboiante care-i conferă statutul de personalitate puternică, creatoare. Povestea din Mommy este – în fapt – cea a unei văduve de 46 de ani (încă atrăgătoare, afișând ținute sexy) şomeră, mama unui adolescent (în vârstă de 15 ani) care suferă de sindromul ADHD. Sărmana văduvă își crește – cu mult efort – singură fiul, adolescentul profund tulburat. Acesta începe să-şi schimbe comportamentul violent când o vecină misterioasă pătrunde în viaţa şi casa lor. Kyla/Suzanne Clément – o femeie mutată recent pe strada lor – se oferă să dea o mână de ajutor sperând că ar putea readuce echilibrul în vieţile tuturor. Mommy devine portretul unei „Mutter-Courage”, Diane Després /Anne Dorval, mama celibatară care trebuie să-l îngrijească pe impulsivul Steve, fiul de cincisprezece ani, hiperactiv și violent, care refuza să fie internat într-o instituție medicală. Între Diane și Steve există o „dragoste cu năbădăi”, cu urcușuri și numeroase – mult prea dese – căderi. Mommy este o melodramă pop care se propagă ca o undă luminoasă într-o lume bulversată, în care relațiile dintre părinți și copii tind să devină alarmant de periculoase și unde trebuie să știi bine cum să-ţi pregăteşti urmașul pentru o societate, tot mai grăbită, aproape disfuncţională. Creșterea și educare unui copil rămâne un proces complicat, în care părinții au o mare răspundere.

Louder Than Bombs (R: Joachim Trier, 2015 )

3- Louder Than Bombs

Lungmetrajul cu o narațiune fragmentată prezintă o cronologie ondulatorie care-l face să pară sofisticat. Inițial, cineastul își intitulase filmul Back Home, dar atentatele din 13 noiembrie de la Paris l-au determinat să îl schimbe în Louder than Bombs. Casa părintească, situată într-o zonă verde dintr-o suburbie a New York-ului nu mai reprezintă, de la moartea mamei celor doi băieți, decât un câmp cu ruine. Gene Reed (Gabriel Byrne) – profesor la liceul din zonă – încearcă cu disperare să reconstruiască relaţia cu cei doi băieţi ai săi: Jonah (Jesse Eisenberg) şi Conard (Devin Druid), dar amintirile diferite pe care fiecare le are despre Isabelle nu fac altceva decât să deterioreze această relaţie și-așa destul de dificilă. Așadar, sub acelaşi acoperiş Gene, Jonah şi Conard se vor confrunta, pe rând, cu semnificația cuvintelor „soţie” şi „mamă” a femeii pe care  o iubesc şi pe care realizează că nu au cunoscut-o niciodată cu adevărat. Cum va reuși mezinul, ultimul inocent, să reacționeze la divulgarea inevitabilă a secretului din spatele accidentului în urma căruia mama sa a murit? Deja tulburat de această pierdere, adolescentul refuză orice „punte” între el și ceilalți membri. Joachim Trier oferă un portret de familie devenită incomodă pentru că fiecare membru pierde din vedere locul pe care îl deținuse în fața celorlați. Tatăl – apăsat de regrete și mistuit de neliniște – este surprins într-o legătură cvasi-clandestină cu o colegă, profesoară de literatură la liceul în care preda. Mezinul pare subjugat de un imaginar macabru (stimulat și de jocurile virtuale) și refuză să primească sprijinul oferit din afară (mai ales de la amanta tatălui). Timp de 1h 49 min, Joachim Trier își menține publicul captiv într-un vârtej de imagini delicate (cadrul de deschidere arată mâna unui tată care prinde mâna unui nou-născut), discrete sau vijelioase, ca într-un veritabil caleidoscop și sculptează portrete expuse într-un orizont dramatic. La final, regăsim locul fiecărei piese din acest puzzle emoționant.

The Beguiled (R: Sofia Coppola, 2017)

4 - The Beguiled

După ce o bună perioadă de vreme, Sofia Coppola a fost considerată o „fată super-talentată”,  iată că, la 46 de ani, a devenit o figură iconică a cinemaului american independent. Acest nou statut a fost reconfirmat și odată cu decernarea premiului pentru „Cea mai bună regie” (Festivalul de Film de la Cannes, 2017) pentru cel de-al șaptelea lungmetraj al său – The Beguiled. Pentru acest nou thriller pasionant, cineasta a beneficiat de aportul unei distribuții care le reunește pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning, dar și pe fermecătorul Colin Farrell. Cadrul general prezintă viața dintr-un pension populat doar cu tinere fete, din statul Virginia, în 1864. Izolate de restul lumii, din cauza războiului, tinerele sudiste, coordonate de Miss Martha Farnsworth, găsesc în apropierea căminului un militar rănit. Cineasta și-a reunit artistele ca într-o minicolonie de vacanță și a conturat, astfel, un cadru aproape translucid străpuns de un subiect tabu (refulările de natură sexuală). În plin război de secesiune în America, în acel institut condus de o femeie glacială (Nicole Kidman) își găsește adăpost un soldatul rănit. Bărbatul (Colin Farrell) devine obiectul dorințelor unui grup de tinere. Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează. Sofia Coppola prezintă niște eroine care îndură multe și devin solidare, fără să frizeze feminismul. Personajele de pe ecran sunt niște femei private de plăcere, dar puternice. The Beguiled îmbină, cu abilitate, frumusețea cu zonele sumbre (ale pulsiunilor intime) asortând dulceața și cruzimea într-o stranie armonie din care se degajă atât parfumul dorinței, cât și izul morții; eleganța e dublată de suflul coroziv. Încă o dată, Sofia Coppola își confirmă măiestria de portretistă (pentru grupuri de femei) prin acest veritabil studiu al moravurilor în care chipuri angelice (ale impecabilelor actrițe de pe ecran) seduc și prind în capcană privitorul.

Lady Bird (R: Greta Gerwig, 2017)

5- Lady Bird

Pentru un prim film realizat în calitate de regizor, Lady Bird, Greta Gerwig a înregistrat un succes – această producție, destinată inițial sălilor de cinema de artă (art theatres), a fost recompensată deja cu două Globuri de Aur (categoria „Cel mai bun film” și „Cea mai bună actriță” – Soairse Ronan). Interesul acestei cineaste, din zona cinemaului independent, pentru subiecte și teme de inspirație alleniană (To Rome with Love, Damsels in DistressMistress America și Frances Ha) nu reprezintă o noutate. De această dată, subiectul vizează evoluția unei adolescente care se zbate să nu repete destinul mamei sale: Christine „Lady Bird” McPherson (Saoirse Ronan) vrea să își schimbe în mod radical stilul de viață. Face numai ceea ce îi convine, e genul de adolescentă care intră în dispute verbale cu mama sa, atunci când aceasta e la volan, nu e defel serioasă, își vopsește părul în culori roșiatice, se împopoțonează cu zeci de brățări, caută un look cu tentă gothică și se autoproclamă „Lady Bird”. Meritul cineastei rezidă în faptul că a configurat o atmosferă încărcată de farmec din acel amestec de visuri de popularitate și mărire și micile compromisuri personale și de-a selecta o distribuție alcătuită din actori impecabili.

Mădălina DumitracheÎntortocheatele traiectorii spre alții, dar și către sine – refăcute de talentata Saoirse Ronan – transformă această peliculă dintr-un banal teen movie într-un sensibil și emoționant film de atmosferă. Tensiunile familiale, dificultatea de comunicare și ecloziunea finală (tipică într-un „coming of age story”) își multiplică unghiurile în povestea din Lady Bird. Confruntată de timpuriu cu roluri „de trecere” (Hanna, Atonement), actrița de douăzeci și trei de aniSaoirse Ronan – găsește în rolul din Lady Bird încununarea calităților sale, ilustrând energia adolescentei – ba comice, ba îndârjite -, dar întotdeauna sensibilă. Lady Bird rămâne un subtil portret al nostalgiilor.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre adolescență (II)

Scris de pe august 27, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: , ,

Dragostea la 20 de ani

Caleidoscop sentimental – Love at Twenty/L’amour à vingt ans/Miłość dwudziestolatków/L’amore a vent’anni Hatachi no koi/Liebe mit zwanzig

O gentilă cronică în alb-negru, Love at Twenty transpune cinci episoade diferite ale unor sentimente ivite în adolescență. Pelicula capătă un aspect caleidoscopic și reflectă ceea ce se petrece atunci când simplitatea și inventivitatea se-mpletesc cu decepția în amor. Romanțele tinereții sunt (cam) la fel peste tot: efemere și pline de afecte, sfâșietoare sau chiar periculoase.

Romantism, candoare, naivitate, dar și fior, iată ce găsim în colecția de cinci scurtmetraje, care  se transformă într-o tartă à la crème realizată în cinci mari orașe (Paris, Varșovia, Tokyo, Munchen și Roma), de cinci mari cineaști: François Truffaut, Andrzej Wajda, Shintarô Ishihara, Marcel Ophüls și Renzo Rossellini. Mecanica este bine pusă la punct, iar filmul ajută spectatorul să străbată medii diverse. Ansamblul compozit face apel la marca proprie. „Cortinele” vizuale – dintre fiecare episode/acte – sunt realizate din calupuri fotografice (tineri îndrăgostiți surprinși în stradă/real life) semnate de uimitorul Henri Cartier-Bresson și pigmentate audio cu segmente de jazz-rock (muzica compusă de Georges Delerue). Imaginile – cu femei foarte tinere, îmbrăcate în lodenuri, purtând baticuri din mătase  sau bărbați purtând costume bine croite – imprimă eleganță, amintind de farmecul discret al unor timpuri ce nu prevesteau (încă) semnele unei liberalizări a moravurilor .

Primul episod, intitulat Antoine et Colette este realizat de François Truffaut și reunește actori precum Jean-Pierre Léaud (Antoine Doinel) – celebrul artist/„proscris singuratic” din seria  The 400 Blows, Stolen Kisses, Bed and Board și Love on the Run și Marie-France Pisier. Antoine o întâlnește pe Colette la conferințele Jeunesses musicales. Antoine are 17 ani şi lucrează la casa de discuri Philips, acolo unde se fac discurile de vinil, iar Colette studiază și nu pare să ia viața foarte în serios. Junele extrem de sensibil este mereu tachinat de simpatica și agila domnișoară.  În ciuda tutror strădaniilor sale, Antoine nu reușește să-i cucerească decât pe… părinții lui Colette. Farmecul ușor rigid al tânărului dezamăgit rămâne o mărturie a timpurilor în care bărbații tineri sufereau în tăcere în fața farmecului spumos al seducătoarelor fete cuminți de la  debutul anilor ’60. Este o duioasă și melancolică contemplare, despre frustrările (minore) venite din dragostea neîmpărtășită. Schița cinematografică a lui Truffaut este o reușită perfectă, care pune grație, sinceritate, finețe și umor în istorisirea amorurilor adolescentine de altădată.

Love at Twenty 1

Al doilea episod se derulează la Varșovia, avându-i în distribuție pe actorii Zbigniew Cybulski (Sbyssek), Barbara Lass (Basia) și pe Wladyslaw Kowalski (Wladek). Realizat de Andrzej Wajda, acest segment/Warszawa  pare a fi punctul forte al colajului, beneficiind și de aportul starului din Ashes and Diamonds. O minunată blondă este uimită de actul de curaj al unui bărbat care salvează o fetiță din fața unui urs polar de la Grădina Zoologică, în vreme ce iubitul ei se rezuma doar la a fotografia evenimentul. Impresionată de gestul bărbatului care venise pe bicicletă, îl va invita în apartamentul ei, alături de amicii ei, la o petrecere. Alianțele se schimbă imediat la apariția lui Sbyssek.

Love at Twenty 2

Puțin mai târziu, ea va fi derutată, crezând  că Sbyssek reacționase într-un mod ciudat în urma unor jocuri puerile. Basia fusese indusă în eroare și considerase că omul era ori beat, ori lipsit de tact. De fapt, în timpul jocului de la petrecere, bărbatul retrăise o experiență dureroasă, petrecută în al doilea război mondial. Episodul polonez reflectă atât efectele multiplelor neînțelegeri, cât și temperamentul tinerilor din acea perioadă. Warszawa este, în egală măsură, o meditație asupra stresului posttraumatic, dar și asupra instabilității tipic juvenile.

Al treilea episod a fost realizat la Roma, cu actorii Eleonora Rossi Drago (Valentina), Cristina Gaioni (Cristina) și Geronimo Meynier (Leonardo). Renzo Rossellini (fiul lui Roberto Rossellini) surprinde chinurile unei frumoase fete din Roma care-și pierde iubitul sărac, atras de o femeie matură, dar… bogată. Juna Cristina află, brutal, ce-nseamnă să dai cu nasul de „drogul” puterii avuției. Leonardo anticipează un personaj celebru în cinema-ul modern: gigolo. Tânărul va avea statutul de rebel al convenienţelor burgheze, dar şi de mare profitor al unor beneficii materiale. Amorul neîmpărtășit este reflectat de plânsul Cristinei și anunțat de dăngănitul (din fundalul sonor) clopotelor de la catedrale istorice din decor, mixate cu ritmurile jucăușe ale jazzului.

Love at Twenty 3

Fragmentul japonez – filmat la Tokyo de regizorul Shintarō Ishihara – este o tristă secvență a dragostei neîmplinite, dar cu unele elemente ce țin de patologic. Hiroshi – un muncitor japonez – nu are curajul  să vorbească cu fata pe care o admiră. Observația, de factură tragică, reflectă toxicitatea obsesiei din dragoste, născută din lipsa de inițiativă a celui care iubea cu pumnii strânși, în tăcere, căzut pradă amânărilor și trăirilor stranii. Zadarnicile chinuri ale dragostei nasc un …monstru. Tânărul nipon ucide, toate incertitudinile sale, legate de iubirea ca formă de posesie, capătă (aici) o formă morbidă.

Episodul german – realizat cu suportul actorilor Christian Doermer (Tonio) și Barbara Frey (Ursula) – oferă o viziune mai duioasă asupra amorului. Marcel Ophüls (fiul lui Max Ophüls) narează povestea unui tânăr businessman iubăreț și nestatornic. Acesta își va modifica radical atitudinea când Ursula va da naștere fiului său. Istorioara amară este încărcată de farmec, dar și de o formă de sentimetalism naiv.

Love at Twenty 5

Din păcate, filmul de tip omnibus nu a cunoscut același succes și în 2006, odată cu apariția peliculei Paris, je t’aime. Colecția internațională de scurtmetraje tematice din  primii ani ai secolului XXI nu a mai găsit formula care să reunească inspirația și talentul. Chiar dacă emoția ivită din unele principii nu poate trece drept sentiment, antologia iubirii, creată în 1962, reflectă într-un mod original acele oscilații și caracteristici ale amorului de la douăzeci de ani. Totuşi, scopul realizatorilor pare a fi sondarea lumii interioare şi a alterităţii deopotrivă, ca şi încercările tinerilor eroi de a afla care sunt tainele iubirii.

Regia: François Truffaut, Andrzej Wajda, Shintarô Ishihara, Marcel Ophüls și Renzo Rossellini

Distribuția: Jean-Pierre Léaud, Marie-France Pisier, Patrick Auffray, Rosy Varte, Zbigniew Cybulski , Barbara Lass,Wladyslaw Kowalski, Eleonora Rossi Drago, Cristina Gaioni, Geronimo Meynier, Koji Furuhata, Nami Tamura, Christian Doermer, Barbara Frey

Durata: 1 h 58 min

Genul: Ficțiune

Data apariției: 22 iunie 1962 (Berlin International Film Festival)

Love at Twenty 4

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dragostea la 20 de ani

Scris de pe aprilie 24, 2018 în Film

 

Etichete: , ,

O vârstă ingrată – Lore

Cineasta Cate Shortland caută să identifice ideologia care se ascunde în spatele inocenţei unor copii, prin povestea unei adolescente din Germania anului 1945. Filmul, răsplătit la festivalul de la Lucarno cu premiul publicului, este o adaptare a volumului Camera obscură de Rachel Seiffert. În calitate de regizor-scenarist, australianca a găsit de cuviinţă ca această poveste să se desfăşoare într-un cadru bucolic, prin pădurile bavareze. Pelicula Lore pare, mai degrabă, o demonstraţie – un film cu teză -, decât un portret sensibil.

Există ceva la Cate Shortland ce aminteşte de filmele Andreei Arnold – posibil interesul pentru adolescenţă sau dorinţa de-a injecta tuşe de senzualitate chiar şi-n situaţii nepotrivite. Filmul Wuthering Heights (r. Andrea Arnold, 2011) pare a fi o sursă de inspiraţie pentru virajul bucolico-romantic într-o dramă de război. Dacă în această peliculă vom vedea numeroase motive lirice – raze de lumină ivite printre codri înnegriţi, fire de iarbă adiate de vânt sau numeroase scene de scăldat – este clar că regizoarea Cate Shortland este ataşată de tot ceea ce ar putea fi simboluri ale spiritului adolescentin. Cu toate acestea, realizatoarea nu pierde din vedere că inocenţa acestor copii reproducea, fără să gândească, antisemitismul părinţilor nazişti.

Astfel, Lore (Hannelore) este o adolescentă care se vede nevoită să-şi sprijine cei patru fraţi, părăsiţi de părinţii lor, în urma capitulării Germaniei. Ca într-un vechi basm germanic, fata de numai paisprezece ani trebuie să-şi abandoneze căminul, căutând să ajungă la bunica (Eva-Maria Hagen) din Hamburg. Ca nişte Hänsel şi Gretel înfometaţi, cei patru copii (Liesel, Günther, Jürgen şi Peter) sunt conduşi de Lore prin pădurile misterioase ale unei Germanii împărţite între aliaţii americani, francezi, englezi şi ruşi.

Regizoarea a încercat să prezinte punctul de vedere al unei adolescente, fiică a unui fost ofiţer SS (Hans-Jochen Wagner). Într-adevăr, pare destul de dificil să te implici în fuga acestor pui de nazişti, ai căror părinţi au fost responsabili de moartea a milioane de evrei. Dacă micuţii au crescut într-o ideologie antisemită, ei nu-şi dau seama de ceea ce li se întâmplă. Lore pare să înţeleagă, abia la finalul peliculei, că şi-a petrecut copilăria într-o mare minciună. Traseul ei este, de fapt, o călătorie iniţiatică. Adolescenta parcurge drumul către lume şi către adevăr.

Abandonaţi de părinţi, cei cinci copii călătoresc prin sate devastate de război, trăind de pe azi pe mâine, schimbând bijuteriile şi argintăria familiei contra hranei. Pe acest traseu, se intersectează cu un tânăr enigmatic, Thomas (Kai Malina), care prezenta acte de evreu. Pretindea că scăpase din lagăr şi încerca să ajungă şi el la gară. Forţată de conjunctură, Lore se vede nevoită să-i acorde încredere celui ce fusese dintotdeauna considerat un „inamic”. Povestea este croită destul de bizar; tânărul pare fascinat de micuţii fugari şi de ingenua care-i conducea. El îşi asumă rolul de „frate mai mare” în faţa autorităţilor cu care se confruntă. Filmul evită să spună lucrurilor pe nume. Există două scene, destul de stranii, menite să indice rădăcinile mentalităţii de „rasă superioară”. Adolescenta încearcă să-l seducă indirect (oferindu-se unui ţăran bătrân contra hranei), apoi direct, pe Thomas. Se izbeşte de refuzul tânărului şi cade pradă furiei. Discursul ei relevă efectele îndoctrinării copiilor crescuţi în cel de-al treilea Reich. Ea nu acceptă ideea de a fi refuzată; ea o „prinţesă ariană” să fie refuzată de un „parazit”. Aici, ies la suprafaţă toate „teoriile” expuse de către mama sa (Ursina Lardi), o femeie care plângea cu năduf la moartea Führer-ului, dar care îşi lasă copiii în voia sorţii.

Lore intră – în relaţia cu Thomas – într-o alianţă „contra naturii”, amestecând două surse de tulburare: ura înrădăcinată în adâncul fiinţei sale şi atracţia fizică faţă de un bărbat. Regizoarea a vrut să surprindă în această legătură mai multe teme: ura ca moştenire, culpabilitatea colectivă şi apariţia sexualităţii în adolescenţă. A combinat acestea toate, bazându-se pe o distribuţie just aleasă şi pe măiestria operatorului Adam Arkapaw, livrând un film mai mult liric, cu imagini de o netă frumuseţe.

Lore-Cartel

Interpretările actoriceşti sunt riguroase, dar dintre toate trebuie menţionată cea a tinerei Saskia Rosendahl. Partitura ei este un aliaj tulburător de aroganţă şi panică, fentând cu graţie antipatia. Confruntată cu probleme delicate – vinovăţia transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – actriţa cu alură princiară a demonstrat măsura unui real talent.

Povestea „prinţesei ariane” se încheie într-un registru metaforizant, copila iese definitiv din inocenţă strivind, în camera sa din casa bunicii, colecţia de ciute miniaturale (purtate cu grijă în timpul călătoriei ei). Pledoaria regizoarei pentru toleranţă se îmbină cu portretizarea unei vârste dificile. Lore este o odă, căptuşită cu un simbolism uşor, dedicată vârstei dificile, de tranziţie. La finalul peliculei, adolescenta Lore, ca şi Germania înfrântă, rămâne în faţa unui nou traseu, către libertate.

Regia: Cate Shortland
După un roman de: Rachel Seiffert / Scenarist: Cate Shortland, Robin Mukherjee / Compozitor: Max Richter / Operator: Adam Arkapaw / Producător: Benny Drechsel, Karsten Stöter, Liz Watts, Paul Welsh / Monteur: Veronika Jenet
Distribuţia: Saskia Rosendahl (Lore), Nele Trebs (Liesel), André Frid (Günther), Mika Seidel (Jürgen), Kai-Peter Malina (Thomas), Nick Holaschke (Peter), Ursina Lardi (Mama)

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la O vârstă ingrată – Lore

Scris de pe ianuarie 31, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală

 

Etichete: , ,

În tainiţele creaţiei – Dans la maison

Este cunoscut gustul regizorului François Ozon pentru a trece de la un gen cinematografic la altul. După savuroasa comedie Potiche (2010), cineastul regăseşte universul familiar al manipulării, în filmul Dans la maison. Această peliculă este o mică bijuterie, subtilă, în care regizorul ne duce de nas, lăsând impresia că aşa am vrut noi, spectatorii.
Maison
Ca mai toţi cineaştii, François Ozon ştie să manipuleze. În filmele sale de la debut – Sitcom (1998) şi Les amants criminels (1999) -, se simţea plăcerea lui de a-şi transforma personajele în marionete. Apoi, a adăugat filmelor sale şi puţină tandreţe, ca în pelicula Le temps qui reste (2005) sau delicateţe în Le refuge (2009). În filmul Dans la maison, François Ozon devine un soi de pictor edwardian şi construieşte un labirint al oglinzilor, analizând raportul dominat – dominant. Mixând Smultronstället / Fragii sălbatici (1957), Teorema (1968), Funny Games (1997) şi Good Will Hunting (1997), regizorul francez dezvoltă un dispozitiv narativ complex ca să sondeze adâncimile „normalităţii”. Scenariul bogat dezvoltă trei direcţii: satirizarea burgheziei din suburbiile franceze, reflecţii pe seama artei şi creaţiei şi variaţiuni pe tema frustrării şi a voaierismului. Toate acestea sunt judicios asamblate, pline de coerenţă, în acest scenariu – adaptare a piesei El chico de la última fila (2006), scrisă de Juan Mayorga.

Astfel, Germain, un profesor de literatură franceză, pasionat de La Fontaine şi de Céline, este deprimat de ceea se petrece în sistemul educaţional. El se plânge mereu soţiei sale, un curator de galerie de artă, de nivelul scăzut de interes al elevilor săi, cărora le pasă doar de pizza sau de gadgeturi. Sub pretextul de a folosi adjective caracterizante, profesorul le dă ca temă elevilor o compunere în care să povestească ce au făcut la sfârşit de săptămână.

François Ozon are o soluţie pentru acest „soldat” blazat, salvându-l de la melancolie, aşa cum şi filmul său este salvat de realism social. Printre elevii săi, definiţi prin sărăcia stilistică a compunerilor, Germain îl descoperă pe Claude. Acesta povesteşte despre un week-end petrecut în sânul familiei unuia dintre colegii săi, folosind însă termeni stranii, aproape dispreţuitori. În plus îşi încheie compunerea cu «Va urma». Stârnit de acest elev, Germain încearcă să afle unde vrea să îl conducă Claude şi îl încurajează pe acesta să scrie. Profesorul e din ce în ce mai curios să afle dacă tatăl descris e chiar aşa de frust sau dacă mama colegului lui Claude e deopotrivă mediocră şi seducătoare. În scurt timp acest foileton îi devine indispensabil; profesorul este sedus de jocul voaieristic-literar al adolescentului.

Filmele lui Ozon sunt maşinării perfecte, ce adesea fac implozie, spulberând ordinea şi morala aparente din familie (una dintre temele sale favorite). Profesorul şi elevul privesc într-o casă – precum voaiorii lui Hitchcock din Rear Window (1954) – cum oamenii se iubesc, se luptă sau se „ucid”. Deşi par nişte „destine mici”, ele sunt demne de urmărit. Ozon a mizat pe teatralitatea scenariului, de aceea o parte din casă devine scenă pentru lumea din exterior care o analizează. Claude nu este imobilizat precum James Stewart în filmul lui Hitchcock şi-şi invită spectatorii să viziteze „locurile crimei”. Integrat în familia colegului său, Raphaël Artole, Claude pare fascinat de această familie „normală”. Vrea să afle ce se ascunde, de fapt, după pereţii „prea albi” ai grădinii din suburbie. El evocă, în eseurile sale ironice, „parfumul de femeie din clasa de mijloc” şi gradul de plictiseală din microuniversul burghez. Pe măsură ce misiunea sa de infiltrare progresează, implozia din familia-cobai devine inevitabilă. Secvenţele din casa lui Rapha sunt supuse analizei critice a lui Germain, dar şi a spectatorilor. François Ozon provoacă un vertij intelectual amestecând, cu umor robust, tribulaţiile unei familii în faţa unui „corp străin” şi fantasmele unui profesor curios. Claude, acest efeb ce perturbă traiul liniştit, aminteşte de Terence Stamp din filmul Teorema al lui Pier Paolo Pasolini.

Regizorul a găsit în adolescentul Ernst Umhauer unul dintre puţinii actori care pot nelinişti fără a teroriza. Dacă adolescentul doreşte să-şi satisfacă dorinţele sub privirile unui public, o face transformându-l pe profesor în victimă. Germain este atras de acest cherub sau vede în el doar un substitut al fiului pe care nu l-a avut?

Cineastul ne livrează un film despre manipulare şi răutate în care este greu să distingi victima de călău. Aici, intervine sarcina spectatorului-voaior de-a descifra. Regizorul pune în prim-plan o familie mic-burgheză cu o femeie depresivă (Emmanuelle Seigner redă cu farmec toropeala acelui trai), un tată la fel de grosolan ca şi fiul său, cu toţii bulversaţi de apariţia nou-venitului. Alături, se află cuplul profesor-galeristă, scoşi din plictis de eseurile unui adolescent Kristin Scott Thomas este impecabilă în rolul soţiei arţăgosului profesor. În tandem cu Fabrice Luchini, oferă caricatura unui cuplu erodat de monotonie. Profesorul devine, încet-încet, un monstru rătăcit în labirintul ficţiunii, manipulat de elevul său.

Pelicula Dans la maison e o explorare a relaţiei dintre ficţiune şi viată, autor şi cititor, dar şi a artei de a spune poveşti. Bazat pe o scriitură alertă şi ludică, filmul lui François Ozon este sofisticat, elegant şi inteligent, dar fără prea mult suflu.

Regizor: François Ozon
Scenarist: François Ozon, Juan Mayorga / Muzica: Philippe Rombi / Operator: Jérôme Alméras / Producător: Eric Altmeyer, Nicolas Altmeyer, Claudie Ossard / Monteur: Laure Gardette
Distribuţia: Fabrice Luchini (Germain), Ernst Umhauer (Claude Garcia), Kristin Scott Thomas (Jeanne Germain), Emmanuelle Seigner (Esther Artole), Denis Menochet (Rapha Artole)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la În tainiţele creaţiei – Dans la maison

Scris de pe ianuarie 22, 2018 în Cinema, Educaţie, Film, Filme de Cannes, Filme franțuzești, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web