RSS

Arhive pe etichete: Adolescenţă

Când toate cărările duc spre amor – All Roads Lead to Rome

Mădălina DumitracheAll Roads Lead to Rome marchează impetuoasa reapariție pe marele ecran a starului din Sex and the City, după New Year’s Eve (2011). Sarah Jessica Parker și eroina sa lansează, de această dată, provocatoarea întrebare: „O veche iubire mai merită o a doua șansă?”

Într-un film cu un scenariu banal, încercăm să descoperim noi fațete ale comediilor romantice. Așadar, Maggie/Sarah Jessica Parker este mama („up-to-the-minute”) unei adolescente (evident!) rebele, cu părul vopsit în roz, purtătoare a unor tatuaje, ba chiar și consumatoare (ocazională) de „iarbă”, aflată mereu în conflict cu adulții. Năvalnica Summer/Doris Day face risipă de condimente verbale („bitch”, „sh*t” etc.) și se consideră „răpită” de către mama sa, care-i confiscase minunatul smartphone și o îndreaptă spre o deconectantă vacanță în Italia. „Tratamentul” aplicat acestui Goe în fustă este bivalent, fiindcă Maggie a divorțat de tatăl șturlubaticei blondine și așa simte nevoia regăsirii de… sine, undeva, departe de zgomotosul New York; de aceea decide să pornească într-o călătorie în Toscana, într-un sat pe care obişnuia să-l viziteze în tinereţe. Acolo, se reîntâlneşte cu chipeşul (și încă burlac) Luca – o iubire din trecut -, care locuieşte cu mama lui, Carmen.

All Roads Lead to Rome 1

Referințele la comediile romantice cu americance în Lumea Veche ori cu femei pornite pe drumul reconcilierii sunt lesne de recunoscut (Diane Lane în Under the Tuscan Sun) sau chiar replicile puștoaicei care o tachina pe mama ei amintindu-i de celebrul road-movie Thelma and Louise. Romanța pe care este țesută intriga se ițește în trei direcții: amorul năbădoios al junei cu iubitul din categoria „bad boy” privat de libertate pentru utilizarea unor substanțe interzise, vechea dragoste dintre Maggie și șarmantul italian și, nu în ultimul rând, iubirea de multe decenii dintre „Nonna” Carmen/Claudia Cardinale și Marcellino, așa cum chiar titlul ne sugerează, toate drumurile vor duce la …Roma/iubirea regăsită. Având în centru un mariaj, comedia romantică realizată de suedeza Ella Lemhagen nu ratează referirile la celebra peliculă muzicală Mamma Mia!. Precum în vechiile comedii din literatura latină, relațiile dintre copii-părinți-bunici sunt tratate cu amuzament, dar vizând îndreptarea tarelor, astăzi denumite lipsă de comunicare sau „lupta” dintre generații. Astfel, cele două cupluri, aparent incompatibile, petrec suficient timp împreună, astfel încât să se apropie şi chiar să ajungă la o mai bună înţelegere a celuilalt. Povestea se va derula pe baza acumulării unor incidente, elipse și situații accelerate, devenind o fantezie deservită de actori cu faimă.

All Roads Lead to Rome 2

Parcursul celor două blondine newyorkeze – pe drumurile Italiei însorite – este pigmentat cu dialoguri pline de nerv, dar asezonate cu imagini tip cartolină. Idilicele peisaje oferă moment de respiro între desele curse printre vile cu vechime, străduțe elegante, clădiri-monument și grădini edenice scăldate de lumina bine filtrată de operatorul Gergely Pohárnok. Deloc surprinzătoare, având în vedere forma respectuoasă de a-și lua în considerare starurile, Claudia Cardinale aduce nota de umor atât de necesară dezamorsării încordărilor dintre generații. Mama lui Luca, octogenară, se străduiește să scape de sub „tutela” fiului său – Luca – și dorește să ajungă la Roma pentru a se căsători cu iubirea ei din tinerețe. Împănat cu prea multe clișee, scenariul este salvat de actorii din distribuție și de imaginile acestui ghid turistico-matrimonial de ocazie. Regăsirea, deloc întâmplătoare, dintre Maggie și Luca este repede lăsată în urma unei curse nebunești către vechea Cetate/Roma: bunica și nepoata devin partenere de drum fără voia lor. Itinerarul presărat cu obstacole (urmăriri facilitate de crainice de televiziune, motiv pentru apariția câtorva cadre cu focoasa Paz Vega – devenită catalizator pentru vechiul amor dintre cei doi foști iubiți – aflați acum la maturitate) este salvat doar de peisajele scăldate de soarele mediteraneean.

All Roads Lead to Rome 4

În această farsă de tip cross-country/Italia nu poți să nu observi admirația pentru peninsulara Cizmă: „It’s so relaxing in Italy” spune Maggie „People are so laid back.

All Roads Lead to Rome  3

Experimentată în comedii de gen, Sarah Jessica Parker nu pare aici, totuși, să găsească ritmul potrivit cu cel al carismaticului Raoul Bova; chimia dintre ei este lipsită de scântei. Partitura din această comedie romantică pare o zburdălnicie de marketing menită să ajute consiliul toscan pentru revigorarea turismului local. După 90 de minute cu imagini încărcate de culori pastel și câteva monumente din vechea Cetate, alături de o ex-Carrie în ținute șic (dar adecvate unei mame de adolescentă), de Claudia Cardinale fără glamour, dar ciufulită și brădată de riduri și de seducătorul Raoul Bova, latin-lover – toți aflați în căutarea unor firimituri de bucurie. Reconcilierea apare, iar muzica semnată de Alfonso González Aguilar îndepărtează umbrele de insuficiență și alungă oful… sentimental.

All Roads Lead to Rome 5

De te-nhami la car, poți ajunge și la satisfacție pentru că, deși bătătorite și încurcate, toate potecuțele duc spre amor.

Regizor: Ella Lemhagen
Scenarist: Josh Appignanesi, Cindy Myers
Operator: Gergely Pohárnok
Muzica: Alfonso González Aguilar
Producător: Silvio Muraglia, Monika Bacardi, Andrea Iervolino
Producător executiv: Frank Konigsberg, David Rogers, Jason Garrett, David Wyler
Monteur: Thomas Lagerman

Distribuţia:
Sarah Jessica Parker (Maggie)
Claudia Cardinale (Carmen)
Raoul Bova (Luca)
Rosie Day (Summer)
Barney Harris (Tyler)
Chiara Bassermann (Nurse)
Luis Molteni (Preotul)
Federico Rossi (Green Man)
Marco Bonini
Paola Lavini
Paz Vega

 
Comentarii închise la Când toate cărările duc spre amor – All Roads Lead to Rome

Scris de pe iulie 21, 2020 în Cinema, Estival, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire

 

Etichete: , , ,

Cercul pasionaţilor de arte liberale – Liberal Arts

Cunoscut graţie sitcomului de succes, How I Met Your Mother, premiat cu un Emmy, cineastul Josh Radnor a făcut o cotitură, aducând un film de nişă. Liberal Arts narează despre viaţa dintr-un campus universitar. Pelicula tratează lumea intelectualilor americani, din anii 2000, realizatorul mergând în Ohio, să filmeze chiar în Universitatea în care el şi-a realizat studiile, Kenyon College din Gambier. Acest film indie a fost selecţionat la Sundance 2012.

Uşor de recunoscut după rolul Ted Mosby din serialul produs de CBS, actorul Josh Radnor interpretează de această dată un tânăr universitar care se confruntă cu o criză de identitate cauzată şi de trecerea pragului celor 35 de ani. Locuieşte în New York, tocmai s-a despărţit de iubita sa şi trebuie să-i viziteze un fost profesor, aflat în pragul pensionării. Personajul, Jesse, a fost un student serios, care şi-a petrecut anii frumoşi ai tinereţii în universitate / Alma Mater. La sfârşitul anilor de studiu, a obţinut un post într-un birou de admitere a tinerilor în facultate.

liberal-arts

Eroul trebuie să ia parte la dineul oferit de fostul său profesor, Richard Jenkins, de aceea trebuie să revină la vechea sa universitate. Aici, o întâlneşte pe Zibby (Elizabeth Olsen), o tânără de nouăsprezece ani, plină de pasiuni. Fata este îndrăgostită nebuneşte de muzica clasică, de mersul pe jos, este fascinată de teatru şi de improvizaţie şi…lista poate continua. Regizorul-scenarist-interpret aruncă o provocare spectatorilor douămiişti, arătând că un profesor mai poate, totuşi, avea dileme etice. Astfel, lui Jesse i se pare imposibil să se implice într-o relaţie cu tânara de nouăsprezece ani, având în vedere resorturile morale. În această încercare de a zugrăvi lupta dintre pasiune şi moralitate, cineastul ne dezvăluie, mai mult sau mai puţin plictisitor, meditaţiile (personajelor implicate) despre complexitatea naturii umane. Unii oameni se maturizează, iar alţii întârzie acest proces sau alţi oameni pot deveni cinici şi amari când dau nas în nas cu bătrâneţea. Din fericire, există şi personaje care descoperă, la timp, noi sensuri ale existenţei.

Campusul universitar american are un aer fermecător, părând un imens univers protector, o adevărată Alma Mater (“mamă hrănitoare” în limba latină). Filmul are în vedere educaţia peripatetică (eroii discută plimbându-se), iar acel colţişor din America se vrea asemănător centrelor universitare europene. Personajul Jesse are chiar aerul lui Owen Wilson din Midnight in Paris. Realizatorul fimului ne oferă o juxtapunere a Manhattan-ului cu peisajele idilice ale acestui campus din mediul rural. Profesorul Peter Hoberg (Richard Jenkins) este un idealist care i-a împărtăşit lui Jesse cam tot ce acesta ştie, mai puţin deziluziile. Actorul Richard Jenkins (Killing Them Softly) combină amărăciunea cu amabilitatea, transformându-le în ”mărci” personale. Filmul are, aici, o uşoară tuşă din celebra peliculă, Dead Poets Society.

Graţie acestui dascăl, Jesse o întâlneşte pe Zibby. Ea îi captează atenţia prin acel ”joie de vivre”, fiind deopotrivă sensibilă, inteligentă dar şi rece. Personajul interpretat de Elizabeth Olsen este bine articulat. Actriţa este magnetică pe ecran şi nu aduce nimic din ceea ce ne-am obişnuit să numim “Manic Pixie Dream Girls“. Vraja dintre cei doi se leagă printr-un obiect magic, un CD cu muzică clasică, astfel pelicula devine foarte Woody Allen-iană livrându-ne un Jesse care pluteşte plin de fericire prin Manhattan, universul lui fiind modificat de Mozart şi Massenet.

Din păcate, între cei doi există o diferenţă majoră de ani. Farmecul comediei este amplificat şi în scena în care Jesse calculează rapid şi realizează că la vremea când el va împlini 87 de ani, Zibby va avea (doar) 71. Realitatea îl îndepărtează de pasiune. Discrepanţa este mai evidentă în privinţa referinţelor literare. El este cuprins de groază când descoperă că o fiinţă aşa de fină ca Zibby citea cărţi despre vampiri. Este intrigat de succesul neobişnuit de mare al popularei serii pentru adolescenţi, Twilight, şi ar putea face un şoc anafilactic aflând că aceste volume se vând foarte bine pe Amazon Kindle. După acel moment în care Jesse realizează diferenţa de netrecut, filmul virează către un registru mai delicat, de comedie morală, tânărul profesor se arată foarte scrupulos, dar şi galant, evitând astfel categoria “dobitoc confuz”.

Totuşi, fanteziile erotice nu sunt pe deplin eludate în acest film indie. După criza morală, Jesse se întâlneşte cu experimentata Judith Fairfield, profesoara care i-a insuflat, în vremea studenţiei, dragostea pentru poeţii romantici. La momentul întâlnirii, ea are un vădit aer castrator şi-şi prezintă dezamăgirile asortate cu alcool şi tutun. Farmecul infailibil al lui Allison Janney face mai uşor digerabilă caricatura personajului – universitarul care şi-a pierdut tinereţea studiind literatura romantică.

Pe fondul acestor poveşti, Josh Radnor introduce şi o serie de personaje, care sunt destul de uşor de identificat, având în vedere zona în care se derulează acţiunea – un campus universitar. Apar şi eroi precum cel interpretat de Zac Efron, chiulangiul sau studentul-şaman. Nat (Zac Efron) „poartă pălăria invers”(căciula în miez de vară), semnalând astfel că el este deosebit de ceilalţi şi rosteşte aforisme ca şi cum ar fi Thoreau al acelui campus. De asemenea, apare şi un personaj mai puţin fericit, Dean (John Magaro), care se simte adesea ”neferict într-un mod agresiv”, aparent, pentru că ar fi citit prea mult David Foster Wallace.

S-ar putea interpreta greşit dacă nostalgiile şi meditaţiile multora dintre personaje ar fi interpretate ca o pantă ”anti-literatură”; în fond, toţi oamenii sensibili traversează şi melancolii. Pelicula Liberal Arts este doar o comedie iubitoare de carte, ornată cu gesturi manierate. Sunt de apreciat pledoariile pentru mersul pe jos, servietele în care încap operele lui Shakespeare şi ale lui Keats sau un joc de şah portabil. Filmul ne invită să redescoperim cuvintele de dragoste, farmecul scrisului de mână şi al corespondenţei, vraja muzicii clasice. Epigraful filmului este din Ecleziast: “Cel ce cunoaşte mai mult suferă mai mult”.

Toate acestea sunt argumente pentru un elitism academic ce-ar trebui cultivat. Filmul seamănă cu ceea ce spunea Zibby despre saga Twilight – “Nu e Tolstoi, dar nu este nici televiziune şi mă poate face fericită.” – este un film emoţionant, care nu te poate lăsa rece.

Regizor: Josh Radnor; Scenarist: Josh Radnor; Compozitor: Ben Toth: Operator: Seamus Tierney; Producător: Brice Dal Farra, Claude Dal Farra; Monteur: Michael R. Miller.

Distribuţia: Zac Efron (Nat), Elizabeth Olsen (Zibby), Josh Radnor (Jesse), Allison Janney (Profesoara Judith Fairfield), Elizabeth Reaser (Ana), Richard Jenkins (Profesorul Peter Hoberg), Kate Burton (Susan), Michael Weston (Miles).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , ,

Cine sunt eu? – Good Will Hunting

Good Will Hunting este povestea minunată a luptei unui tânăr pentru a-şi găsi locul în lume. Filmul, realizat de Gus Van Sant, devine o palpitantă “călătorie” prin mintea destul de tulbure a unui tânăr cu sclipiri de geniu.

Will Hunting are un talent deosebit, dar, ce păcat… s-a născut într-o zonă în care accesul la o formă de educaţie pe măsura posibilităţilor sale este îngrădit. Ca orice fiinţă excepţională, Will este un rebel care nu vrea să-şi recunoască sau să-şi asume condiţia: se aprinde iute la mânie şi îşi pierde repede capul. Tânărul, care trăieşte în Boston, preferă să hoinărească în compania amicilor săi (prea puţin speciali), să agaţe fete sau să muncească pe şantier. Pentru că inteligenţă are, i se pare mai “funny” / interesant să-şi folosească doar braţele. Din cauza unor răni vechi (este orfan şi a cunoscut abuzurile) nevindecate, şi a unei stări de permanentă defensivă, îşi duce traiul la limita autodistrugerii. Într-o seară încinsă şi după o bătaie, obţine numărul de telefon al unei fete interesante, Skylar. În acea încăierare, a lovit un poliţist şi este condamnat.

Graţie unui program special, el poate scăpa de închisoare dacă va lucra ca om de serviciu la M. I.T.(Massachusetts Institute of Technology). Provocarea lui Gerald Lambeau (Stellan Skarsgaard, starul suedez din Breaking the Waves ), un celebru profesor de matematică, îl transformă pe acest “Cenuşăroi” de ocazie în ceea ce ar fi trebuit să fie. Dascălul descoperă că “băiatul care spăla pe jos” a rezolvat o problemă cu un înalt grad de dificultate (scrisă pe o tablă de pe holurile curăţate de Will) şi-i propune să lucreze în domeniu.

Chiar propria înzestrare pare să-i fie lui Will principalul duşman. Deşi găseşte soluţii unor  probleme complicate, care l-ar încurca chiar şi pe un laureat al premiului Nobel, el nu reuşeşte să comunice cu cei pe care nu-i poate manipula. Încăpăţânarea de a stagna într-o lume în care totul se rezolvă cu forţa brută a pumnului, nu cu puterea minţii, îl  împotmoleşte definitiv. Nici măcar cel mai bun prieten, Chuckie (Ben Affleck), nu poate să-l convingă să  nu dea cu piciorul norocului. Rănile cele mai dureroase ale flăcăului nu sunt cele care i se văd pe chipul încrâncenat, ci gravele probleme care sălăşluiesc în suflet. Mai mult, recalcitrantul june nu credea că ar avea ceva de demonstrat despre el însuşi sau că ar merita ceva mai bun de la viaţă.

Ironia face, totuşi, ca tocmai temperamentul lui impulsiv să-i ofere soluţia căutată de profesorul Lambeau. Pentru a evita un nou “contact” cu poliţia, Will acceptă să meargă la un psiholog şi, apoi, să ia lecţii de matematică. Şirul de întâlniri dezastruoase cu diverşi psihologi se termină în mod fericit abia când dă peste Sean McGuire (fost coleg al lui Lambeau), el însuşi un om cu un trecut plin de traume. Terapeutul (interpretat de regretatul Robin Williams) găseşte calea de a înlătura carapacea sub care Will îşi ascunsese genialitatea, crustă care-i sufoca ambiţia.

Good Will Hunting

Photo: Moviestore Collection/REX/Shutterstock

Admirator al luptei cu sinele şi înţelegător cu cei care se străduiesc să-şi afle un drum în viaţă, Sean descoperă calea potrivită pentru nonconformistul său pacient. Profunzimea sufletului uman este sondată, graţie psihologului dublat de omul încercat de un destin potrivnic.Will se descoperă pe sine şi îşi dă seama de valoarea sa, înţelege ceea ce contează cel mai mult pentru el, abia după ce devine pacientul acestui terapeut. Deşi pornită cu stângul (Sean îl dă afară chiar de la prima întîlnire), legătura se stabileşte încet-încet între cei doi. Sinceritatea (discuţiile despre soţie şi despre basball) lui Sean îl uimeşte pe rebelul Hunting şi îl apropie de psiholog. Dialogurile încep să se lege, iar Sean se dovedeşte a fi un bun ascultător pentru tânărul care până atunci doar tăcuse provocator. Mentorul ştie să-i alimenteze încrederea de sine şi-l stimulează prin discuţii, aparent simple, despre sport şi femei. Regizorul a avut precauţia de a nu pica în plasa sentimentalismului ieftin şi-a menţinut relaţia dintre cei doi la temperaturi potrivite. Traumele din copilărie şi teama de abandon îl apasă mereu pe orfelinul care voia să fie iubit de fata educată.

Îmbinând abilitatea regizorală cu scriitura tandemului Matt Damon-Ben Affleck (prieteni şi în viaţa particulară, nu doar în cea artistică), Gus Van Sant oferă o combinaţie dinamică de aspecte tehnice pentru a reflecta emoţia artistică. Filmul narează o răscolitoare poveste, spusă într-un stil realist (dialogurile par decupate din vorbirea frustă a anilor ’90) de o distribuţie bine aleasă. Matt Damon îşi menţine masca pe chipul blajin şi zâmbeşte anevoie, doar în anumite cadre. Minnie Driver oferă un portret de zile mari pentru ceea ce înseamnă carismă (deşi nu este o frumuseţe canonică, răspândeşte mult farmec şi umor). Ben Affleck este camaradul de nădejde, mereu alături de cel atât de greu încercat. Artistul care captează pe deplin atenţia este Robin Williams. După experienţele actoriceşti din Dead Poets Society (1989) şi Mrs. Doubtfire (1983), forţa şi duioşia se regăsesc în personajul întrupat în Good Will Hunting. Printr-un joc de cuvinte, titlul acestui film ne sugerează că bunul Will este “recrutat” (recuperat) şi cu ajutorul mentorului interpretat, cu mult har, de Robin Williams. El deschide “cărarea” spre o lume care îl refuzase cu brutalitate.

Culorile naturale folosite de cineast creează un acord între o plasticitate caldă şi un sentiment uman, se naşte empatia pentru Will. În biroul lui Sean Maguire sau în camera lui Skylar (Minnie Driver), dominanta cromatică galbenă dă naştere unei stări confortabile, atât privitorului, cât şi personajului. Tânărul rebel se află în siguranţă în aceste cadre şi nu mai simte nevoia de-a purta diverse măşti. De asemenea, sentimentele de nelinişte şi inconfortul lui Will sunt sugerate şi de lumina rece (albastră), toate  armonizate de coloana sonoră (“Big Strong Man”, “If I Had the Last Dream in the World”, “We Still Need More Than Anyone Can Give”, “Why Do I Lie?“, “Handle on My Heart”, “How Can You Mend a Broken Heart”, “Afternoon Delight”).

Cu onestitate şi umor, Good Will Hunting a deschis o ferestră nouă către înţelegere cu tot ceea ce implică acest termen. Viaţa oferă multiple motive pentru a fi trăită cu înţelegere, cu bunătate (“good”) şi fără prea multă încrâncenare. Senzaţia de caleidoscop sentimental dispare după cele două ore de film, când fiecare se poate întreba: “Cine sunt eu?”.

Good Will Hunting

Regizor: Gus Van Sant
Scenarist: Matt Damon, Ben Affleck
Compozitor: Danny Elfman
Operator: Jean-Yves Escoffier
Scenograf: James McAteer
Costume: Beatrix Aruna Pasztor
Muzica: Elliott Smith
Producător: Lawrence Bender
Co-producer: Chris Moore
Scenograf: Missy Stewart
Monteur: Pietro Scalia

Distribuţia

Matt Damon (Will Hunting)
Ben Affleck (Chuckie)
Robin Williams (Sean Maguire)
Minnie Driver (Skylar)
Stellan Skarsgard (Gerald Lambeau)
Casey Affleck (Morgan)
Cole Hauser (Billy McBride)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun scenariu: Ben Affleck, Matt Damon
Oscar (1998) – Cel mai bun actor în rol secundar: Robin Williams
Oscar (1998) – Cel mai bun scenariu original: Ben Affleck, Matt Damon
Festivalul internaţional de film din Berlin (1998) – Ursul de Aur, nominalizat: Gus Van Sant
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun actor în rol secundar, nominalizat: Robin Williams
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun actor într-o dramă, nominalizat: Matt Damon
Globurile de Aur (1998) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Oscar (1998) – Cel mai bun film, nominalizat: Lawrence Bender
Oscar (1998) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Gus Van Sant
Oscar (1998) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Minnie Driver
Oscar (1998) – Cel mai bun montaj, nominalizat: Pietro Scalia
Oscar (1998) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Danny Elfman
Oscar (1998) – Cel mai bun actor, nominalizat: Matt Damon
Oscar (1998) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Elliott Smith

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – The Twilight Saga

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight / Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

twilight-692x1024

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni.

Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care se simt străini în propria lume.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat / aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

16twilight-

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate

Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – The Twilight Saga

Scris de pe octombrie 6, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Lectură, Morală, Postmodernitate, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Adolescenţă de cinci stele? – The Bling Ring

Incitată de un articol din revista Vanity Fair, din februarie 2010, The Suspect Wore Louboutins, Sofia Coppola s-a aplecat cu atenţie asupra unui caz interesant, realizând pelicula The Bling Ring.

Cu acest film s-a deschis secţiunea Un certain regard de la Cannes, 2013. Jurnalista de investigaţie, Nancy Jo Sales, a spus povestea unei bande de adolescenţi delincvenţi californieni, care a devalizat casele unor celebrităţi hollywoodiene. Cineasta narează aventurile acestor strănepoţi ai lui Bonnie şi Clyde, încă de la debutul acţiunii, până la proces. După era „sex, drugs & rock’n roll„, i-a venit rândul şi celei „hype, tattoo & electro„. Iar Sofia Coppola surprinde atmosfera timpurilor actuale. În lumea narcisistă, obsedată de faimă a oraşului Los Angeles, un grup de adolescenţi trăieşte o palpitantă şi tulburătoare aventură, jefuind vedetele de la Hollywood. Printre celebrităţile „lucrate” au fost Paris Hilton, Orlando Bloom, Megan Fox, Rachel Bilson, Audrina Patridge şi Lindsay Lohan.

Abia sosit la un liceu din Los Angeles, Marc (Israel Broussard) face cunoştinţă cu Rebecca şi cu amicele ei. Adolescenţii, toropiţi de inactivitate, sunt fascinaţi de lumea glamour de la Holywood. Ei descoperă, pe reţeaua de socializare Facebook, că unul dintre starurile favorite pleacă în vacanţă. Utilizând Google Earth, analizează online locuinţele vedetelor, iar mai apoi, cu îndrăzneală şi noroc, fură din casele lor bunuri în valoare de trei milioane de dolari. După ce „s-au jucat” devastând casele starurilor, micuţii au aterizat la puşcărie.

În copilărie, regizoarea a făcut figuraţie în scena botezului, din The Godfather (R. Francis Ford Coppola, 1972). Astăzi, constată, cu simplitate, goliciunea unui univers în care Dumnezeu este doar o marcă ca toate celelalte. Sofia Coppola este ataşată de acest gen de personaje, în filigran, un soi de „vieţi pierdute”. Încă de la The Virgin Suicides (1999), apoi la Lost in Translation (2003), Marie Antoinette (2006) şi până la Somewhere (2010), ea a sondat acest univers, adesea terifiant. Ca şi tatăl ei, Sofia Coppola atacă societatea de consum, descompunând acest „vis”. Ea însăşi a realizat un spot video publicitar pentru Miss Dior şi a creat o linie de modă MilkFed – mici părţi ale marelui univers pe care l-a descris şi în filmografia ei.

Adolescentele din The Virgin Suicides, „adormita” din Lost in Translation sau „durul” din Somewhere, sunt cu toţii plămădiţi din aceeaşi fibră. În felul său, foarte personal, Sofia Coppola se-nrudeşte cu autorii din literatura rusă, Lermontov sau Gogol, expunându-ne doar „suflete moarte”. Personajele din acest film sunt lipsite de viaţă; copiii deschid şifonierele pentru că nu au un cămin adevărat, iar părinţii lor sunt nişte marionete. Fetele din The Bling Ring transformă plictiseala în artă. De fapt, ele sunt nişte biete hoaţe, dar unele cu „circumstanţe atenuante”. Membrii bandei nu par a fi încercat sentimentul că ar fi infractori. Poate şi pentru faptul că frecventau aceleaşi cluburi ca şi Paris Hilton. Vocabularul acestora se limitează la „Oh, my God!„, sintagmă pe care o enunţă la fiecare cinci minute. „I love Chanel!” este expresia liderului, Rebecca (Katie Chang), o fashion-istă ce-şi pierde vremea cutreierând cartierele de lux, în maşini decapotabile.

Distribuţia a reunit actriţe cu o relativă cotă de piaţă şi carismă; Marc (Israel Broussard) este singurul băiat din gaşcă. Graţie Sofiei Coppola, britanica Emma Watson se eliberează, în sfârşit, de umbra lui Harry Potter. Tânăra este ambasadoarea mondială a celebrului parfum Lancôme. Personajul ei, bazat pe reala persoană Alexis Neiers, dar numit Nicki în film, este o bad-girl, hrănită cu filosofia New Age, inoculată de mama ei, o fostă playmate a celebrei reviste Playboy. Nicki, ca şi celelalte adolescente din gaşcă, va învăţa care este, de fapt, filosofia reală a vieţii. Emma Watson portretizează o Nicki ce visează să capteze interesul vreunui producător. Mama ei, interpretată de Leslie Mann (actriţa fetiş a lui Judd Apatow), îşi educă fiica după o estetică aparte, ce are la bază modelul Angelinei Jolie.

Sofia Coppola ne expune portretele unor tineri crescuţi sub influenţa tabloidelor şi-a reality-show-urilor. Cineasta a optat pentru o regie realistă, aproape de documentar, lansând către spectatori întrebări despre „societatea spectacolului”. Realizatoarea filmează, cu o eleganţă sobră, această generaţie împopoţonată cu bling-bling-uri, într-o lume a deşertăciunilor. Ritmul este constant, aproape monoton: înlănţuieşte secvenţe cu furturi, accidente rutiere, cluburi de noapte şi jafuri. Cinematografia Sofiei Coppola are o dialectică aparte: candoare şi vulgaritate. De la primele ei pelicule, cineasta a pus în antiteză o mitologie a adolescenţei şi deziluzia adusă de maturizare.

Bling Ring

Personajele din The Bling Ring sunt conectate la mediul în care trăiesc (reţele sociale, bloguri, ecrane de iPhone, aplicaţii Google, clubbing). Paris Hilton, una dintre celebrităţile „vizitate” de aceşti adolescenţi, i-a pus la dispoziţie Sofiei Coppola vila ei kitsch, pentru a realiza acest proiect artistic. Operatorul Harris Savides jonglează cu camera în spectacolul oferit de nişte siluete ce se furişau noaptea în vilele de pe dealurile din Hollywood, rătăcind, apoi, ca-ntr-o casă de păpuşi. Vedem cum o adolescentă intră la Lindsay Lohan, ia un flacon cu parfum de-ale starletei şi… pulverizează. Camera de filmare surprinde brandul care lasă dâre peste tânăra atât de naivă, şi atât de vulgară.

Pelicula The Bling Ring este un semnal de alarmă pentru societatea de consum în care tinerii trăiesc sub dictatura mass-media / mainstream, şi, în acelaşi timp, un avertisment asupra pierderii reperelor.

Regizor şi scenarist: Sofia Coppola
Compozitor: Daniel Lopatin, Brian Reitzell / Operator: Christopher Blauvelt, Harris Savides / Producător: Roman Coppola, Sofia Coppola / Monteur: Sarah Flack
Distribuţia: Katie Chang (Rebecca), Israel Broussard (Marc), Emma Watson (Nicki), Leslie Mann (Laurie), Taissa Farmiga (Sam), Gavin Rossdale (Ricky), Stacy Edwards (Mama lui Marc), G. Mac Brown (Henry)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Adolescenţă de cinci stele? – The Bling Ring

Scris de pe aprilie 14, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Life in Mono pe Aleea Soarelui – Aleea Soarelui

Inspirat de unul dintre cele mai populare romane care s-au impus în literatura germană actuală, Aleea Soarelui de Thomas Brussig, actorul Gabriel Pintilei realizează un text dramatic cu acelaşi titlu, conturând un micro-univers adolescentin. Dacă în textul romanului, Brussig ne conduce paşii către capătul mai scurt al Aleii Soarelui – numele purtat de o stradă berlineză despărţită în două de construirea Zidului -, în textul românesc, regăsim o stradă dintr-o urbe ce poate fi localizată oriunde.

Gabriel Pintilei propune o frumoasă poveste de iubire, umbrită doar de colţii nemiloşi ai bolii / morţii. Şi aici, există tineri care merg la şcoală, râd, glumesc, filosofează şi… se iubesc. Lumea propusă de autorul român este cea aflată la vârsta întrebărilor şi a răspunsurilor rapide, este universul tinerilor din zilele noastre. Scenele extrase din existenţa cotidiană, înscrise iniţial în sfera banalului, primesc surprinzătoare valenţe simbolice.

Textul depăşeşte zona lăudabilului din raţiuni ce ţin de mult-teoretizata încurajare a dramaturgiei româneşti şi se reclamă din clasa operelor de valoare. Iar când se întâlneşte cu un regizor inspiraţi şi actori entuziaşti, dă naştere unui spectacol pe măsură. Directorul de scenă Alexandru Gâtstrâmb a identificat generozitatea acestui text şi l-a montat cu ajutorul unei trupe de actori foarte tineri – trupa (de liceeni) Zorba. Cu meticulozitate, aproape geometric-nemţească, a decupat scenariul dramatic în secvenţe-fotograme şi le-a asamblat într-o permanentă pendulare între yin & yang – universul feminin şi masculin -, scene unite de Cupidon. Realizatorul se apleacă asupra omului tânăr şi asupra lumii lui, cu frământările specifice.

Atmosfera (cu tentă expresionistă) de la începutul reprezentaţiei, în care roşul şi negrul îşi dispută întâietatea în accente de tensiune, este bine marcată de o prelucrare sonoră din folclorul balcanic, într-un dans plin de energie (Coregrafia: Elena Păun). Acel Veliko (Mare) tânguit parcă din umbra fetei aflate după un panou transparent, pregăteşte spectatorul pentru „lupta” ce va urma. Acestui intro, realizat de şase tineri în costume androgine şi purtând măşti, îi urmează o „lectură” mai lină, realistă. Scenograful (Mara Muşat) a improvizat, în sensul bun (jazzistic), jocul elementelor din spaţiu.

Timp de 40 de minute, tinerii actori transformă, cu multă seriozitate şi acurateţe, spaţiul de joc într-o Alee a Soarelui de oriunde, într-un micro-univers suspendat între vis şi realitate. Eficienţa narativă este sporită de glisarea între cele două zone, a fetelor şi a băieţilor, mereu asezonate de satiră. Actanţii îşi povestesc sentimentele într-un limbaj actual („Fată…”, „Nu pot să cred!”, Care-i faza?”, „Oh, my God!” ş.a.m.d)., făcând mereu aluzii la lumea celor din generaţia MTV şi a revistelor glossy pentru adolescenţi. Fetele citesc horoscopul din reviste, ascultă muzica de la un radio de cartier şi visează să devină staruri la MTV, în vreme ce băieţii (Andrei Belu, Alexandru Ciobîrcă, Andrei Atabay, Matei Arvunescu) – mai neexperimentaţi – se îneacă cu alcool băut pe ascuns, au glume uşor nătânge şi „miştocăresc” profii de la şcoală. Între aceste planuri, se interpune prezenţa Mălinei („Fata-Care-Face-Poze”). Apariţia ei contribuie la catalizarea acţiunii şi la conturarea hărţii personale a personajelor.

Mălina (Carmen Gâlcă) se identifică remarcabil cu firea incandescentă a eroinei, trece, cu o naturaleţe cuceritoare, prin salturi rapide, de la optimism la descurajare, de la glumă la gravitate. Acest „Cupidon” în fustă şi cu aparat foto este un fel de Sara Deever (din filmul Sweet November) la scară mică, ce-şi sacrifică ultimele zile din viaţă pentru un „proiect”. Cu devotamentul şi puritatea adolescentei îndrăgostite forţează destinul şi provoacă întâlnirea dintre Andrei (băiatul de la radio) cu Fata Misterioasă (o adolescentă care trecea pe Aleea Soarelui mereu cu cinci minute după Andrei).

Complexitatea abordării sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi de feminitate, cu mijloace artistice excelent stăpânite. Intervenţia ei din final (un fel de off), condensează lecţia vieţii, în acordurile celor de la Mono (Life in Mono), accentuând tragismul sublimat ce degajă forţa de a emoţiona. Pe aceeaşi linie se înscrie şi partenerul ei, Emilian Cornu (Andrei Atabay), care lasă mereu să se întrevadă intenţiile secunde, ispitirile abandonate, pornirile înfrânate din spatele fiecărei acţiuni sau vorbe. Între cei doi tineri actori se stabileşte o relaţie armonioasă, ce ajunge uşor către public. Montarea a fost marcată de temperamentul scenic al celor doi protagonişti şi de scurtul lor „intermezzo”.

Martirajul fotografei trece în plan secund, lăsând loc vieţii să curgă ciclic. Spectacolul se încheie rotund, cu revenirea în universul girlish, unde cele două guralive (Gabriela Spătaru şi Cristina Grigore) din debut se pregătesc să meargă la gala premiilor MTV, iar Andrei (Matei Arvunescu) şi Fata Misterioasă (Ingrid Nicolau) fixează spectatorii într-un flash de final.

Spectacolul a restituit armonicele scriiturii, pledând pentru vitalitate, dar şi dorinţa de a visa. Problematica destinului „în termeni mici” depăşeşte graniţele vârstelor – scrise cu cerneală invizibilă – şi atenţionează spectatorul asupra ticăitului acelui „fugit irreparabile tempus”. Impresia generală pe care a produs-o ieşirea la rampă a unui lot de liceeni, atent îndrumaţi, este una stenică – „Să ştii să te bucuri de fiecare clipă!”.

Aleea Soarelui de Gabriel Pintilei
Trupa „Zorba”
Distribuţia: Carmen Gâlcă, Andrei Atabay, Mara Muşat, Cristina Grigore, Gabriela Spătaru, Matei Arvunescu, Alexandru Ciobîrcă, Andrei Belu, Ingrid Nicolau.
Regia: Alexandru Gâtstrâmb
Scenariul dramatic: Gabriel Pintilei
Scenografia: Mara Muşat
Coregrafia: Elena Păun.
Spectacol câştigător al Marelui Premiu la Festivalul de liceeni „Jos Pălăria!”, 2012
Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Life in Mono pe Aleea Soarelui – Aleea Soarelui

Scris de pe aprilie 23, 2018 în Teatru

 

Etichete: ,

Saltul din cuib – Lady Bird

 

Pentru un prim film realizat în calitate de regizor, Lady Bird, Greta Gerwig a înregistrat un succes – această producție, destinată inițial sălilor de cinema de artă (art theatres), a fost recompensată deja cu două Globuri de Aur (categoria „Cel mai bun film” și „Cea mai bună actriță” – Soairse Ronan). Interesul acestei cineaste, din zona cinemaului independent, pentru subiecte și teme de inspirație alleniană (To Rome with Love, Damsels in DistressMistress America și Frances Ha) nu reprezintă o noutate. De această dată, subiectul vizează evoluția unei adolescente care se zbate să nu repete destinul mamei sale: Christine „Lady Bird” McPherson (Saoirse Ronan) vrea să își schimbe în mod radical stilul de viață. Face numai ceea ce îi convine, e genul de adolescentă care intră în dispute verbale cu mama sa, atunci când aceasta e la volan, nu e defel serioasă, își vopsește părul în culori roșiatice, se împopoțonează cu zeci de brățări, caută un look cu tentă gothică și se autoproclamă „Lady Bird”.

Lady Bird 1

În fapt, Christine este o tânără ambițioasă, inteligentă și talentată, care studiază într-o școală catolică. Dorind să evadeze din perifericul Sacramento, ea visează la o viață diferită, plină de zgârie-norii din Coasta de est, universitățile Ivy League și de cultura cosmopolită din uimitorul New York. Mama sa (Laurie Metcalf) muncește din greu, ca infirmieră, pentru a putea întreține familia afectată de pierderea locului de muncă al tatălui (Tracy Letts) lui Christine /„Lady Bird”. Bunăoară, Greta Gerwig livrează o introspecție într-un microunivers: fata modestă din orășelul de provincie, care încearcă să evadeze, sub carcasa de „artistă atinsă de aripa geniului”, în California /„Cetatea visurilor”, portretizând „adolescenta eternă”.

Lady Bird 2

Cu rezultate și note modeste, fără alte legături, adolescenta are nevoie de activități extrașcolare  cu gândul de-a mări șansa admiterii la un colegiu cu renume. Odată intrată în „Clubul de artă dramatică”, Christine își modifică viața socială (leagă prietenii, se înfiripă primele idile). Totuși, nu e suficient, intransigenta mamă îi solicita să depună mai mult efort la matematică, dorind mereu ca fiica ei să fie o persoană, mai degrabă, practică și mai puțin boemă. Latura creativă i-o cultivă, însă, tatăl ei, sprijinindu-i activitățile de natură artistică. Glisând între cele două dimensiuni total opuse, Christine /„Lady Bird” navighează în capriciosul defileu al tranziției de la adolescență spre maturitate în zborul de emancipare. Conflictul dintre generații, relația strânsă cu cea mai bună prietenă, teama de necunoscut/viitor, dezamăgirile și bucuriile primilor fiori ai iubirii, toate refac povestea acestei treceri de la o etapă a vieții la alta.

Lady Bird 3

Meritul cineastei rezidă în faptul că a configurat o atmosferă încărcată de farmec din acel amestec de visuri de popularitate și mărire și micile compromisuri personale și de-a selecta o distribuție alcătuită din actori impecabili. Întortocheatele traiectorii spre alții, dar și către sine – refăcute de talentata Saoirse Ronan – transformă această peliculă dintr-un banal teen movie într-un sensibil și emoționant film de atmosferă. Tensiunile familiale, dificultatea de comunicare și ecloziunea finală (tipică într-un „coming of age story”) își multiplică unghiurile în povestea din Lady Bird. Chiar dacă acțiunea din film e datată în perioada 2002, Greta Gerwig readuce spiritul coloraților ani ‘80, iar excentrica eroină poartă ceva din autobiografia exuberantei cineaste. Grație muzicii semnate de Jon Brion (Magnolia) și imaginii realizate de Sam Levy, realizatoarea o pune în valoare pe „Lady Bird”.

Lady Bird 4

Saoirse Ronan „duce greul” în această formulă cinematografică, dar și ceilalți actori din rolurile secundare o completează perfect. În această galerie, se remarcă cea mai bună amică, întrupată de excelenta Beanie Feldstein, și părinții ipostaziați de Laurie Metcalf și Tracy Letts.

Lady Bird 5

 

 

 

Confruntată de timpuriu cu roluri „de trecere” (Hanna, Atonement), actrița de douăzeci și trei de aniSaoirse Ronan – găsește în rolul din Lady Bird încununarea calităților sale, ilustrând energia adolescentei – ba comice, ba îndârjite -, dar întotdeauna sensibilă. Greta Gerwig i-a oferit un „rol de aur” prin care-a convocat universalitatea și-a etalat propriile excentricități, camuflându-și slăbiciunile într-un portret hazliu și totodată tandru, lipsit de cinism sau exagerări. Cu temperamentul ei de actriță lunatică și cu aptitudinile sale de-a jogla cu verbul, iradiind umor de calitate, Greta Gerwig sondează profunzimile vârstelor și lansează păsări în zborul spre lumină. Lady Bird rămâne un subtil portret al nostalgiilor.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Greta Gerwig

Scenariul: Greta Gerwig

Imaginea: Sam Levy

Montajul: Nick Houy

Muzica: Jon Brion

Distribuția:

Saoirse Ronan – Christine McPherson/„Lady Bird”

Laurie Metcalf – Marion McPherson

Tracy Letts – Larry McPherson

Lucas Hedges – Danny O’Neill

Timothée Chalamet – Kyle Scheible

Beanie Feldstein – Julianne „Julie” Steffans/„Julie”

Durata: 93 min

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018:

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Eli Bush Nominalizat
Scott Rudin Nominalizat
Evelyn O’Neill Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Cel mai bun scenariu original – Greta Gerwig Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Laurie Metcalf Nominalizat
Cel mai bun regizor – Greta Gerwig Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (comedie/muzical) Câștigător
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (comedie/muzical) – Saoirse Ronan Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Greta Gerwig Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță  în rol secundar – Laurie Metcalf Nominalizat

Premiile BAFTA, 2018:

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu original – Greta Gerwig Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Laurie Metcalf Nominalizat

 

 

 
Comentarii închise la Saltul din cuib – Lady Bird

Scris de pe martie 4, 2018 în Cinema, Educaţie, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: ,

Dragoste la prima vedere – The Spectacular Now

Forţa acestei comedii dulce-acrişoară despre universul adolescenţilor liceeni vine atât din alegerea inspirată a distribuţiei, cât şi din evitarea, cu dibăcie, în unele pasaje, a „cărării deja bătătorite” din comediile romantice pentru „teens„.

The Spectacular Now (adaptare după romanul omonim al lui Tim Tharp), cel de-al treilea lungmetraj al lui James Ponsoldt, este laureat cu un merituos premiu al Juriului la Festivalul de Film Independent Sundance. Distincţia primită se datorează interpretării actoriceşti a celor doi tineri protagonişti: Shailene Woodley şi Miles Teller, care stârnesc „dragostea la prima vedere” a spectatorilor.

Sutter (Miles Teller) este un tânăr şarmant, popular şi inteligent. Lumea se prăbuşeşte pentru el odată cu îndepărtarea de blonda Cassidy (Brie Larson), iubita lui, o fată la fel de populară ca şi el. Chipul care afişa veselia ascundea suferinţa născută din problemele familiale (părinţi despărţiţi) şi din faptul că băiatul îşi găsea mângâierea, câteodată, în aburii alcoolului. Aşa se face că într-o seară, udată cu băutură, se trezeşte pe gazon, în curtea unei colege de liceu, Aimee Finicky. Dulcea şi discreta Aimee (Shailene Woodley) este o fată drăguţă, care citeşte reviste Manga, nu se machiază, nu a băut alcool niciodată, nu are încă un iubit, dar şi-a pierdut tatăl şi este dominată de mama sa.

The Spectacular Now este povestea lui Sutter – junele care trăieşte viaţa la maximum – , care se îndrăgosteşte din senin de o fată diferită de el. Sutter este în ultimul an de liceu, e fermecător, încrezător, e sufletul chefurilor, îi place băutura, are o maşină şi o slujbă (la un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi), dar nu are un proiect de-a urma cursurile facultăţii. „You gotta live in the moment” este deviza lui în viaţă. În vreme ce Aimee cea dulce şi iertătoare visează la o perspectivă luminoasă, Sutter „trăieşte clipa”. Sunt atraşi unul de celălalt, în pofida tuturor deosebirilor dintre ei.

spectacular-now-final-poster

Aici, există o schemă a comediei romantice cu adolescenţi (din seria „the opposites-attract„): băiatul este popular, inteligent („cool„) şi găseşte o fată sensibilă care-i va schimba sensul, îl va ajuta să-şi descopere propria identitate. The Spectacular Now încearcă să se descotorosească de banalitatea poveştii şi de anumite stereotipii. Trebuie apreciată calitatea scenariului (Scott Neustadter şi Michael H. Weber) ce vine ca o mănuşă pentru cei doi tineri interpreţi. „Ciocnirea” dintre gălăgiosul popular şi timida gentilă se produce într-o agreabilă suavitate, graţie junilor actori. Cei doi îşi înzestrează personajele-stereotip cu mult farmec şi multă naturaleţe. Aimee, fata simplă şi drăguţă, oferă o nouă perspectivă liceenei discrete, lăsată în umbră sau folosită doar ca „instrument” pentru a stârni gelozia ex-ei.

Un aspect îndrăzneţ al filmului lui James Ponsoldt îl reprezintă chiar titlul neaşteptat. În doar câteva reprize, scurte şi prea puţin exploatate, scenariul încearcă să iasă din zona previzibilului, inserând câte-un accident sau vreo izbucnire. Aceste „sărituri” imprevizibile nu vor afecta trama narativă, ce rămâne o scriitură realistă. Agreabilă, bine adusă din condei, romanţa este promiţătoare, fără a avea ceva… spectaculos.

Bine susţinut de jocul actoricesc, plin de naturaleţe, The Spectacular Now ilustrează modul în care trecerea de la o adolescenţă – purtătoare a unor suferinţe – către viaţa de student se poate face, uneori, (şi) cu uşurinţă. Spectatorul tânăr îşi va aminti, cu siguranţă, de acel Sutter îngândurat, căutând alinare în alcool, incapabil să se apere de ceea ce moştenise, dar apt să sesizeze mâna ce i se întinde. Această reflecţie, de o mare profunzime (aduce în discuţie şi alte probleme, precum autoritatea parentală, abuzul de alcool) şi de-o reţinută melancolie, se bucură de atenţia spectatorilor, atât a celor tineri, cât şi a celor maturi. The Spectacular Now nu este o mostră de înţelepciune prefabricată, iar finalul, un moment nerezolvat, de un optimism reţinut, pare să indice spectatorului un sens nou – „Trăieşte clipa, apoi dă-i drumul!”.

Regizor: James Ponsoldt
Scriitor: Tim Tharp / Scenarist: Scott Neustadter, Michael H. Weber / Compozitor: Rob Simonsen / Operator: Jess Hall / Producător: Michelle Krumm, Andrew Lauren, Shawn Levy / Monteur: Darrin Navarro
Distribuţia: Miles Teller (Sutter), Shailene Woodley (Aimee), Brie Larson (Cassidy), Kyle Chandler (Tommy), Masam Holden (Ricky), Jennifer Jason Leigh (Sara), Dayo Okeniyi (Marcus), Nicci Faires (Tara), Andre Royo (Mr. Aster)

 Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Dragoste la prima vedere – The Spectacular Now

Scris de pe ianuarie 21, 2018 în Cinema, Educaţie, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Iubire

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web