RSS

Arhive pe etichete: Adulter

Cine a ucis-o pe Anna/Emma? (Despre adulter, cărți, bărbați și două femei celebre)

Analizând două dintre cele mai celebre romane despre femei din literatura universală, Anna Karenina şi Madame Bovary, adulterul pare să fi fost una dintre “ocupaţiile” cele mai incitante din Europa acelor timpuri. O vreme, s-a discutat despre îndrăgostiţii celebri din perioada medievală: Lancelot şi Guinevere, Tristan şi Isolda şi s-a ajuns la concluzia că dificultatea, imposibilitatea şi (aşa-zisa) ilegalitate a iubirii dintre ei ar fi, de fapt, esenţa pasiunii. Practic, mariajul reprezenta cadrul social normal, “rama” potrivită, pe câtă vreme, adulterul ar fi fost exprimarea dorinţelor ascunse şi, totodată, afirmarea individuală.

Se pare că iubirea (care include şi partea carnală) este o “preocupare” destul de recentă a societăţii umane, iar monogamia devine din ce în ce mai rară. Bărbaţii nu au fost şi nu vor fi niciodată ostracizaţi pentru “promiscuitate”. Câtă vreme trăim în falocraţie, devine din ce în ce mai greu de “plasat” adulterul într-un context estetic, social şi cultural. Dacă vom aborda descrierile sociologice ale modernităţii, cu siguranţă va fi greu de ales între studiile de gen exprimate prin intermediul analizelor familiei din punct de vedere marxist, psihanalitic sau feminist. Desigur, ar fi necesară o (re)citire a lui J. J. Rousseau. Cu certitudine, însă, în secolul al XIX-lea şi începutul de secol XX (între 1857 şi 1914), adulterul era un păcat “capital”, de aceea prezenta mare interes. Astfel, două mari opere literare – Anna Karenina şi Madame Bovary – aveau puternice legături cu politicile sexuale ale lui Rousseau – Émile et Sophie ou Les solitaires. Urmărind reacţiile Emmei, puteam repede să le comparăm cu cele ale lui Sophie în momentul în care Emile nu i-a mai împărtăşit afecţiunea. Dacă ne uităm cu atenţie la Anna şi la Emma, prin modelul feminin al lui Rousseau – Sophie, observăm că adulterul nu este o problemă reală. Adevăratele probleme erau, de fapt, libertatea, egalitatea, identitatea personală, disperarea, opresiunea psihologică şi lista poate continua. Femeile nu au citit Rousseau, ele au preluat pur şi simplu forma de educaţie propusă de acesta. Pentru teoreticienii contemporani, definirea femeii din punct de vedere sexual devine o problemă din ce în ce mai grea. E posibil ca, pentru unele dintre femei, adulterul să fie o expresie a senzualităţii şi a sexualităţii deopotrivă, situaţie în care identitatea de tip freudian să concureze acel superEgo, încălcându-i interdicţiile.

Revenind la Tolstoi şi la Flaubert, pedepsirea adulterului personajelor din operele lor reprezintă o expresie a puritanismului latent din cei doi autori, punctul de vedere al unei lumi patriarhale, cât şi o expresie a stării psihologice personale a celor doi scriitori. Să nu uităm că, deşi era un scriitor de succes, Lev Tolstoi nu era un bărbat atrăgător din puncte de vedere estetic, iar soţia sa era mai tânără cu şaptesprezece ani decât el.

Anna Karenina: Illustration Commissioned by Entertainment Weekly’s Greatest All Time issue

La fel, o relaţie (amoroasă) eşuată cu poeta Louise Colet l-a condus pe Flaubert spre o viaţă solitară şi la exprimarea celebrului dicton: “Madame Bovary c’est moi […]”.

Mme Bovary – Tribute to Flaubert’s novel by Barbara Monacelli

Rămânem, deci, cu două modele celebre: Anna şi Emma. Ambele au fost femei/personaje celebre ale marii literaturi clasice, amândouă au fost infidele, au suferit ororile psihologice ale vinovăţiei şi au recurs la sinucidere prin propria lor conştiinţă. Amândouă au fost create de bărbaţi celebri. În actualitatea tulbure a secolului al XXI-lea, când rolurile sunt total încurcate între sexe, lectura acestor două romane necesită noi şi noi chei de abordare.

Via WebCultura

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Cine a ucis-o pe Anna/Emma? (Despre adulter, cărți, bărbați și două femei celebre)

Scris de pe mai 17, 2019 în Eseu, Feminin, Lectură, Tipare

 

Etichete: , , , , , , ,

Poveste franțuzească despre adulter

Mădălina DumitracheLa șapte ani distanță după La Frontière de l’aube, Philippe Garrel, scotocitor neostoit al intimului, redescoperă calea spre inima femeii, analizând seismele geloziei din viața unui cuplu, în L’Ombre des femmes. Cineastul ne reamintește, prin această peliculă cu aer de Nouvelle Vague, de opera emblematică a lui Truffaut – Jules et Jim. Fără complezență, durerea de a iubi este prezentată în acest film delicat, realizat în alb și negru.

Cuplul Pierre și Manon se zbate în plină degringoladă. Cei doi nu se bucură de un trai îndestulător, sunt realizatori de filme documentare (cu buget redus) sau trăiesc din expediente. Pierre întâlnește o tânără stagiară, care-i cade cu tronc. Deși începe o aventură cu juna Elisabeth, bărbatul nu intenționează să o părăsească pe iubita sa, Manon.

In the Shadow of Women 2

El se justifică simplu în fața acesteia:Je n’y peux rien, je suis un homme et c’est comme ça/Sunt un bărbat și doar atâta pot.” Într-o zi, amanta descoperă că Manon avea un iubit mai tânăr, avertizându-l pe Pierre. Simțind că o iubește cu adevărat doar pe Manon, Pierre-cel-trădat o imploră pe aceasta să se reîntoarcă, neglijând-o, astfel, pe Elisabeth (Lena Paugam). De-ndată, Manon va rupe orice legătură cu mai tânărul amant. Putem presupune că încă îl mai iubește pe Pierre.

In the Shadow of Women 3

Această povestioară despre adulter prezintă femeia cu tot ce are ea mai frumos: fragilitate (amanta se opune propunerilor lui Pierre), forță (Manon îl trage în mod violent de cămașă pe același Pierre), curaj (ambele femei fac dovada cu prisosință), răbdare (mama lui Manon acceptă proiectele fiicei sale). Distilate cu simplitate, aceste calități sunt etalate, cu grație, timp de 73 de minute. În contrabalanță, apare bărbatul irascibil, însingurat, prezentat ca egoist și laș, incapabil să-nțeleagă ce se întâmplă cu el. Realizatorul atenționează bărbații că ar putea sfârși singuri, dacă nu învață să iubească sincer și profund. Deși este tot timpul prins într-un duo, Pierre se simte mereu singur. Pentru a întări această idee, Garrel surprinde, cu camera de filmat, un Paris parcă nelocuit: străzi pustii, cafenele și apartamente neanimate, apoi un metrou straniu de liniștit. Cadrul spațial oferă bucurie vizuală spectatorului acestei cronici amoroase, iar evocarea sentimentală este învăluită de șarmul discret al capitalei franțuzești.

In the Shadow of Women 1

Stanislas Merhar întrupează figura masculină centrală din această istorioară. Actorul răspunde cu brio provăcării de-a interpreta un bărbat, ca mulți alții, infidel, dar sfâșiat de contradicții. În acel cuplu de documentariști, el este cel care înșală primul, apoi își simte egoul măcinat de gelozie când, la rândul său, este trădat. Prins în acest vârtej, bărbatul nu ar abandona-o pe juna care-i face inima să tresalte, dar nici nu ar vrea să o mai vadă suferind pe „oficiala”. Problematica vârstei într-un context în care se presupune o mai îndelungată experință de viață (ce convoacă și durerea) se estompează în fața partenerei sale de jocClotilde Courau. Precum în textele lui Shakespeare (unde găsim piesă în piesă), cineastul francez a realizat un documentar despre război și pace într-un cuplu, așa cum personajul însuși lucra la un documentar despre mișcarea de Rezistență din perioada ocupației naziste. Pierre găsește fiecăruia câte o scuză, pentru că el caută o justificare pentru comportamentul său. Viața se află mereu pusă la încercare în fața numeroaselor pulsiuni. În războiul contra inamicului sau contra sinelui, oricine poate deveni ridicol. Viața dublă (de agent sau cea de partener într-un cuplu) este mereu la fel: spionezi la colțul străzii sau din tranșee, încercând mereu să ocupi/cucerești inima cuiva. Filmul are chiar și o concluzie croită pe această temă:„Oh, pardon mon amour, je t’ai mordu / Oh, scuze, iubire, te-am ucis.

In the Shadow of Women 4

Vocea din off este cea a fiului regizorului – Louis Garrel – și vitalizează acțiunile eroului încarnat de puternicul Stanislas Merhar.Vocea nu are nimic lămuritor, înțelegem tot și fără ea. Totuși, rostirea slujește ideea (anunțată din titlu) că totul gravitează în jurul bărbatului, lăsând comportamentul femeilor în spatele opacității masculine. Relativismul moral predomină în acest film, iar brutalitatea și echivocul sentimentelor sunt evidente. Realizarea în alb-negru (Imagine – Renato Berta) îi conferă filmului un aspect crepuscular, așa cum umbra femeilor lui Garrel apasă bărbatul. Cineastul francez știe să dozeze lumină, obscuritate și dragoste, oferind un diamant în care se reflectă cele mai frecvente trădări. În final, când Pierre și Manon regăsesc limbajul comun, ne reamintim de fraza lui Paul Valéry: „Ce qu’il y a de plus profond en l’homme, c’est la peau/ Ce este cel mai profund în om este pielea. ”

Regizor – Philippe Garrel

Édouard Waintrop – Regizor Artistic
Producători – Saïd Ben Saïd, Michel Merkt
Imagine – Renato Berta
Montaj – François Gédigier
Muzică – Jean-Louis Aubert
Designer de costume – Justine Pearce
Sunet – François Musy
Decoruri – Emmanuel de Chauvigny
Manager Producător – Didier Abot
1st Asistent de Regie – Guillaume Bonnier

Distribuția:
Stanislas Merhar
Clotilde Courau
Lena Paugam
Vimala Pons
Mounir Margoum
Jean Pommier
Thérèse Quentin
Antoinette Moya

Durată: 73 minute

Quinzaine des Réalisateurs, Cannes 2015

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Poveste franțuzească despre adulter

Scris de pe mai 21, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Iubire, Modernitate, Morală

 

Etichete: , ,

Mic tratat despre căsnicie – Gone Girl

Oricare dintre filmele lui David Fincher reprezintă o provocare. După The Social Network (2010), o fișă clinică, dar admirabil redactată, după explozia de coduri din The Girl with the Dragon Tattoo (2011), ne-am fi putut îndoi de forma acestui cineast în recenta peliculă Gone Girl (2014). Dacă Fincher s-a făcut remarcat grație stilului său personal (idei novatoare și efecte impresionante), această nouă producție (adaptare după un best-seller de Gillian Flynn) se impune ca un film al sobrietății (lipsit de stilizări exagerate sau mișcări imposibile ale camerei). Cu o meticulozitate de sfinx, regizează și invită spectatorul să pătrundă în coșmarul din spatele “coliviei de aur”. Cineastul oferă o analiză rece și tranșantă a ceea ce-ar mai putea însemna astăzi o căsnicie – cuplul modern pierdut între propriile nevroze și cele ale lumii avide de spactaculos.

Gone-GirlDavid Fincher se dovedește un realizator subtil, ironic, plin de umor fin, devoalând fisurile din povestea cu Feți-Frumoși și zâne. Deși istorioara pare “cusută cu ață albă”, spectatorii nu vor fi scutiți de trăiri intense pe tot parcursul celor două ore și treizeci de minute ale peliculei. Deriva cuplului de pe ecran nu este decât pretextul pentru demonstrația lui Fincher, care-și continuă demascarea unor tare ale lumii actuale; societatea  se lasă atrasă de orice eveniment “șocant” de pe crane ca să-și umple vidul existențial. Filmul este proteiform și nu se reduce doar la tema aceasta. Narațiunea filmică se ramifică fără a lăsa mult timp de gândire spectatorului ce are de suportat loviturile lui Fincher.

Nick Dunne (Ben Affleck) descoperă, cu uimire, că soția sa, Amy, a dispărut în ziua în care aniversau cinci ani de căsnicie. Multe dintre semnele din căminul lor sugerau o răpire sau o crimă. În orășelul din Missouri se iscă o adevărată tragedie: poliția anchetează cazul, opinia publică e scandalizată, au loc conferințe de presă, producătorii de emisiuni TV se-nghesuie pentru exclusivitate. Din acest “bulgăre de zăpadă” al faptului divers se naște o adevărată isterie colectivă, întreținută de gândirea unilaterală. (Multe dintre imaginile de pe ecran seamănă izbitor cu deja celebrul “caz Elodia” din peisajul media românesc.) Starbucks, Dunkin Donuts și alte mărci folosite de polițiștii aflați în acțiune vor apărea în acest carusel de brand content, reînnodând firele poveștii. Pe motiv că a surâs într-un moment nepotrivit, Nick devine suspectul numărul unu.

Povestea funcționează pe opoziția dintre punctele de vedere ale celor doi soți. Realizatorul aruncă indicii privitorilor și-i poartă printr-un labirint de flashback-uri inițiate de soția a cărei voce se aude din off. Newyorkeza rafinată presară detalii din relația lor. Schimburile de replici, privirile cu subînțelesuri par desprinse din romanele-foto și pudrează cu roz debutul acelei idile. Încet-încet, se ivește spectrul crizei economice, vine șomajul lui Nick și mutarea cuplului în orășelul natal. Pe firul poveștii lui Amy, bietul soț va afla secretul dispariției minunatei sale soațe, cea pe care toată lumea o iubea, dar nimeni nu o cunoștea.

În această pseudo-soap-opera, lumea este devorată de curiozitate și de-o sete imensă de securitate. Printre notele false din această dramă conjugală, regăsim figura feminină fascinantă: un monstru al manipulării. Fostă James Bond-girl, Rosamund Pike întrupează “soția perfectă”, frumusețea fatală à la Hitchcock  (seamănă izbitor cu Tippi Hedren din Marnie).

După Lisbeth Salander (un alter-ego al cineastului), Amy Dunne pare să fie chintesența personajului  fincherian: o medalie cu două fețe. Rosamund Pike portretizează, cu subtilitate, o maestră a intrigilor subtile. Cu un aer de prințesă, Amy este capabilă să seducă cu ușurință și pozează în victima perfectă a unui soț “psihopat”, amestecând teme din Rebecca și Suspicion.  Cu o precizie de specialist, această păpușă blondă – autoare a unei francize de literatură populară  –  își aplică lovituri incredibile peste chipul marmorean și manevrează persoanele cu care interacționează, jonglând cu stările (aici angelică, dincolo perversă). Cu viclenia unui păianjen, țese plasa în care vrea să-l atragă pe infidelul soț (Nick trăise o aventură cu o jună de douăzeci de ani), își supraveghează și-și provoacă victima printre anchete, talk-show-uri, și paginile jurnalelor. Ben Affleck excelează în ambiguitatea cerută. Fincher regăsește în jocul acestuia reflexia ironică a unei fațade, este chipul perfect pentru… complezență.

Dacă realizatorul povestește despre dispariția unei soții, filmează, de fapt, o Americă descarnată în pofida grandorii afișate. În acel chalet al lui Desi Collings, la care Amy se refugiază o perioadă, panoplia high-tech  și confortul sunt însemnele unei lumi golite de sens, dibaci ascunse în spatele unei “colivii din aur”. Ca și în Se7en, el distruge cuplurile fericite, ca și în Fight Club, mizează pe dedublare și lapidează frumusețea. Coloana sonoră hipnotică (Atticus Ross, Trent Reznor) amplifică efectele regizorale.

Grație jocului actoricesc – derutant -, bazându-se pe anumite trucuri de montaj (care tulbură confortul), Fincher injectează haos în perfecțiune, fisurează vitrina strălucitoare a thrillerului până ce explodează și-apoi așterne un voal de sarcasm peste-o pantomimă satirică. Imaginea eroilor din poveștile cu zâne devine una zgâriată de timp, erodată după doar câteva luni, și capătă formele unui film polițist, angoasant, dar traversat de umor negru ce menține spectatorul țintuit în scaun.

Incitant, elegant, pasionant, Gone Girl se impune ca un obiect filmic surprinzător al unui cineast plin de talent.

Gone Girl

Regizor: David Fincher
Scriitor: Gillian Flynn
Scenarist: Gillian Flynn
Compozitor: Trent Reznor, Atticus Ross
Operator: Jeff Cronenweth
Producător: Leslie Dixon, Bruna Papandrea, Reese Witherspoon
Monteur: Kirk Baxter

Distribuţia

Ben Affleck (Nick Dunne)
Missi Pyle (Ellen Abbott)
Rosamund Pike (Amy Dunne)
Neil Patrick Harris (Desi Collings)
Tyler Perry (Tanner Bolt)
Kim Dickens (Detectiv Rhonda Boney)
Casey Wilson (Noelle Hawthorne)

Premii, nominalizări, selecţii

Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun regizor, nominalizat: David Fincher
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună coloană sonoră, nominalizat: Atticus Ross, Trent Reznor
Globurile de Aur (2015) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Rosamund Pike
Globurile de Aur (2015) – Cel mai bun scenariu, nominalizat: Gillian Flynn

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Tripla alianță a blondelor – The Other Woman

Ce te faci când descoperi că iubitul tău este, de fapt, “foarte însurat” și destul de încurcat în alte aventuri? Recurgi la alte stratageme: te aliezi cu soția și cu (mai) tânăra amantă. Aceasta este “rețeta tămăduitoare” folosită de eroina noastră – o femelă-alpha – interpretată de Cameron Diaz, în comedia The Other Woman. Pare complicat – puțin clișeic – dar, pentru un divertisment estival,  funcționează bine.

The-Other-WomanInfidelitatea masculină, în zilele noastre,  a devenit – în unele comedii- un fel de dispozitiv pentru comploturile feminine. Există deja câteva producții-cult despre alinațe feminine (buddy-movies la feminin): Thelma and Louise (R. Ridley Scott, 1991), Bridesmaids (R. Paul Feig, 2011), Bowling (R. Marie-Castille Mention-Schaar, 2012). În 2014, cineastul Nick Cassavetes (fiul lui John Cassavetes și al Genei Rowlands) realizează o triplă uniune, într-un divertisment girly, cu binecunoscuta Cameron Diaz, alături de Leslie Mann și de manechinul Kate Upton.

Acest formidal trio încearcă să se răzbune pe bărbatul care le înșelase pe fiecare dintre cele trei grațioase blonde. The Other Woman este prima comedie semnată de Nick Cassavetes; acest autor este binecunoscut pentru sensibilitatea sa, care l-a condus la conturarea unor personaje feminine puternice. De această dată, nu soţia este cea care află că e trădată, ci… amanta. Furia ei este atât de mare, încât face un pact neobișnuit cu, exact, victima. Împreună cu soţia amorezului concepe un plan diabolic de răzbunare.

Fata sexy și simpatică de la începutul anilor 2000, Cameron Diaz, se solidarizează cu alte două blonde și își unesc forțele contra impostorului Mark. În ținute create de renumita stilistă Patricia Field (autoarea costumațiilor din seria-cult Sex and the City), senzualele “fete rele” pornesc lupta, încercând să dea greutate unor forme, aparent fără fond. Un veritabil cocktail exploziv, filmul bifează farsa americană reformată.

Carly Whitten /Cameron Diaz este tipul avocatului bătăios, din New York. Ea avea o serie de reguli stricte cu privire la bărbaţi şi la relaţiile cu aceştia. Însă, când îl cunoaşte pe Mark King/Nikolaj Coster-Waldau, lasă garda jos şi se înamorează de el. O vizită-surpriză la reședința din Connecticut a lui King ia o turnură nefericită: Carly află că Mark este căsătorit. Descoperind că iubitul ei este departe de ceea ce credea ea că ar fi “sufletul-pereche”, blondina încearcă să îşi refacă viaţa distrusă. Neclintita avocată se ghida după o mantră strictă: “Cry on the inside, like a winner” (“Plângi în interior, precum o învingătoare”).

Întâmplător,  o cunoaşte pe soţia înşelată – Kate/Leslie Mann – și îşi dă seama că ele aveau multe în comun. Practic, marea ei inamică va deveni cea mai bună prietenă. Cele două, desprinse parcă din Diabolique, sunt – de fapt – două femei disperate, care reacționează diferit la trădarea lor, dar în cele din urmă, vor găsi un teren comun, care le va permite să devină prietene. Lovitura este descoperirea unei a treia aventuri a lui Mark, cu voluptoasa cu alură de model din revista Sports Illustrated: Amber/Kate Upton. Aceasta le determină să pregătească, în comun, răzbunarea asupra ticălosului mincinos, care le-a înşelat pe toate trei.

Filmul devine o poveste despre drumul pe care fiecare dintre aceste femei îl parcurge dimpreună cu celelalte, pentru a se descoperi pe ea însăşi. Vieţile celor trei eroine sunt atât de diferite, încât drumurile lor nu s-ar fi putut întâlni niciodată, în împrejurări obişnuite, totuși, un bărbat face ca ele chiar să se unească. Pe măsură ce strategiile lor capătă forme tot mai ingenioase, legătura dintre ele devine una tot mai solidă. Prin modul în care acţionează faţă de Mark, ele intenţionează să dezvăluie adevărata faţă a acestuia, nu doar să se răzbune.

Pelicula este străbătută de o salbă de clișee (scene de isterie, tristeți scăldate în alcool combinat cu frișcă, răzbunări cu laxative și creme care produc efecte secundare periculoase, locații exotice), dar oferă și perspective… noi. Carly este lovită de-o cruntă criză de gelozie când o zărește prima dată pe cea mai recentă cucerire a lui Mark. Firava soție – Kate – îi servește o replică surprinzătoare: “If you play tennis with John McEnroe, you’re gonna lose” (“Dacă joci tenis cu John McEnroe, vei pierde”). Răspunsul nu se lasă așteptat și, parcă, nu miră pe nimeni când vine de la o femeie precum este Carly/Diaz: “I AM McEnroe!” (“Eu sunt McEnroe!”).

Bietul Nikolaj Coster-Waldau trebuie să îndure o sumedenii de schimonoseli, de un gust îndoielnic, în postura de soț-trădător-trădat. Frumușelul din Game of Thrones devine, aici, caricatura unui Don Juan modern, tratat – fără voia lui – cu laxative sau estrogen.

Deși producția se bazează pe distribuţia feminină şi pe dialogurile (“You had sex with my husband 50 times? Don’t you have a job” ) de tipul celor din Seinfeld (Scenariul: Melissa Stack), oferă şi o notă specială: un soi de sensibilitate care o salvează de caricatural.

The Other Woman este o comedie de coloratură feministă, dar care pledează pentru familia tradițională, deși uzează de numeroase stereotipuri. La finele unei astfel de comedioare, stai și te-ntrebi de ce rămâne mereu actual refrenul: “It’s a Man’s Man’s Man’s World“.

The Other Woman

Regizor: Nick Cassavetes
Scenarist: Melissa Stack
Compozitor: Aaron Zigman
Operator: Robert Fraisse
Producător: Julie Yorn
Monteur: Jim Flynn, Alan Heim

Distribuţia

Cameron Diaz (Carly Whitten)
Leslie Mann (Kate)
Don Johnson (Frank)
Nikolaj Coster-Waldau (Mark King)
Taylor Kinney (Phil)
David Thornton (Nick)
Nicki Minaj (Lydia)
Alyshia Ochse (Cece)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web