RSS

Arhive pe etichete: Al Pacino

Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate! – Scent of a Woman

Ce să spui despre un bărbat care stă singur în camera sa întunecată, bea și-și plânge de milă? Că e rău, furios și sarcastic? Simțim că mereu a fost singur, dar niciodată mai singur decât în aceste momente când orbirea i-a răpit frumusețea vieții. Și-a pierdut vederea destul de târziu, din  „propria sa prostie” – după cum el declară –, iar acum pare că-și așteaptă victimele”. Mizând pe esența butadei Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea”, pelicula Scent of a Woman aduce în prim-plan dezamăgirile vieții și transformă eșecurile în victorii.

Colonelul, al cărui nume este Slade, și căruia nu-i place să fie numit „Sir”, este interpretat de Al Pacino, într-una dintre cele mai bune și mai riscante” interpretări ale sale – riscant”, pentru că la început personajul este atât de abraziv, încât cu greu poate fi suportat. Treptat, începem să înțelegem cum funcționează și de ce nu este atât de mizerabil pe cât pare. Scenariul lui Bo Goldman i-a oferit un șir de mostre de înțelepciune, memorabile, iar regia lui Martin Brest i-a permis să dezvolte măreția acestui complicat personaj. Contribuția lui  Pacino, în genul de rol     – pentru care au fost făcute nominalizările la Oscar și Globul de Aur, este de a le reaminti spectatorilor că nu expunerea excesivă îți dă forța.

Răsplătit, pe bună dreptate, cu numeroase premii, lungmetrajul Scent of a Woman a adus bucurie și speranță pentru mulți spectatori. De la anul apariției (1993) și până în prezent, filmul s-a bucurat de un imnes succes de public, grație memoriabilei interpretări actoricești a lui Al Pacino. Paroxisticele momente de criză ale veteranului de război i-au oferit inegalabilui Al Pacino șansa de a etala măsura talentului său. Bunăoară, un personaj complex, frământat de cumplite conflicte interioare, marcat și de pierderea vederii, nu putea fi întrupat mai sugestiv decât de „morocănosul” Al Pacino. În fapt,  pelicula din 1992, este un remake al filmului Profumo di Donna (din 1974), regizat de Dino Risi, în care Vittorio Gassman a jucat unul  dintre cele mai cunoscute roluri ale sale. Pentru Pacino, această partitură a devenit  oportunitatea la care mulți actori visau. Așadar, în acestă poveste despre un militar coroziv și un puști pornit  pe drumul maturizării, Al Pacino rătăcește, demonstrându-ne că deține știința de a jongla cu intesitățile emoționale. Oare mai există speranță pentru rezervistul taciturn ? Două trăsături ale personalității acestui erou ne lasă să credem că șansa există: romantismul conjugat cu umorul răvășitor.


La fel ca în Rain Man, și acest film juxtapune două interpretări diferite: flamboiantul bărbat matur și tânărul frumușel căruia i se relevă minunte fapte de viață, grație versatilității celui dintâi. De astă-dată, junele este Charlie Simms (Chris O’Donnell), un bursier de la o elitistă școală din New England. Așadar, cei doi trebuie să petreacă împreună weekendul de Ziua Recunoștinței (Thanksgiving Day). Asta pentru că nepoata la care colonelul locuia, trebuia să părăsească localitatea, iar Charlie avea nevoie de bani. În căsuța modestă a celor pe care adesea colonelul Slade îi compara cu familia Flintstone. Charlie se confruntă cu atitudinea bulversantă a excentricului veteran. Acesta îi numea pe studenții de la colegiile elitiste „o grămadă de snobi mucioși, în jachete din tweed, toți încercând să fie…George Bush”. După ce l-a angajat pe Charlie și a făcut prezentările, nepoata pleacă din oraș, făcând tot posibilul pentru a  îndepărta suspiciunile lui Charlie („Omul te tachinează”, insistă ea. „Până duminică seara, veți fi cei mai buni prieteni.”). Până la această promisiune, e nevoie de aproximativ două ore și jumătate pentru a ne convinege. Mai bine de două ore, Al Pacino îl aduce pe Frank Slade la viață într-un mod pe care puțini alții l-ar fi putut  vedea în Hollywood. Mereu alături,  Chris O’Donnell, un chip proaspăt (dar nu necunoscut), este solid, deși este oarecum întunecat în umbra omului mai experimentat. El este personajul-reflector în această emoționantă poveste.

Realizatorii au profitat la maximum de oportunitatea acestei convenții și au transformat o situație relativ controversată într-o șansă pentru etalarea talentului maestrului Pacino. Cu siguranță, modelul clasic de tată & fiu-surogat” părea la îndemână având în vedere combinația: «orice om singur și furios poate fi transformat într-o figură amabilă de tată amabil de către fiul-surogat potrivit». Bunăoară, producătorii și regizorul uzează de un twist și familiarizează spectaorii cu suferințele unui om singur și bolnav, dar și cu inechitățile sociale de care avea parte onestul Charlie, care nu voia să-și toarne” colegii bogați, dar răsfățați, deși risca exmatricularea.

Contorsionările scenaristice sunt îndulcite de lecțiile de viață servite de colonelul Slade. În plus, Al Pacino are un mod unic de a risipi exploziv orice îndoială. De la prima întâlnire, ornată din plin cu jigniri, vocea lui Frank, singura armă care i-a mai rămas, devine atât de formidabilă, încât chiar urmărirea lui vorbind devine o aventură în sine. Slobozind de zor invective, lăsându-și corpul să se ridice și să se umfle la fiecare nouă pronunțare, Frank se înfățișează ca un crainic radio din Sud, în timp ce testează zâmbetul lui Charlie. „Nu ridica din umeri, imbecilule, sunt orb”, strigă el, folosindu-și dizabilitatea pentru a-l face pe Charlie să se simtă și mai incomod.

Traseul ințiatic pentru Charlie începe odată cu „mini-vacanța de adio” a lui Frank. Prin urmare, weekendul nu va fi petrecut în modesta căsuță, ci va deveni o aventură în New York. Colonelul vrea să viziteze Waldorf-Astoria pentru o ultimă «acțiune», și îl vrea pe Charlie ca „ghid”. De asemenea, o întâlnire întâmplătoare cu o tânără frumoasă modifică percepția asupra vieții. Frank se mândrește cu faptul că, deși e lipsit de vedere, poate simți anumite detalii incitante. Pofta sa  de viață îl lansează într-un inedit și flămând tangou. Charlie rămâne uimit de potențialul lui Frank, care doar inspira parfumul unei femei și putea să spună «totul» despre ea: ce culoare are părul sau ochii și dacă are o lumină veselă în ochii.

Uimitorul duo testează și alte resurse emoționale: conducând un nou Ferrari pe străzile din New York, cu Frank la volan. Charlie este iarăși bulversat. Mai trâziu, novicele îi va replica, într-un context cutremurător (tentiativa de sinucidere a colonelului): „Poți dansa tangoul și poți să conduci un Ferrari mai bine decât oricine am văzut eu vreodată”. În schimb, Frank învârte nervii tuturor: „Niciodată n-ai văzut pe nimeni să o facă.”, rotind arma. Exploatarea amănunțită a personajelor, deși e lungă și emoționantă, nu se abate de la coerență, deoarece finalul este la fel de spectaculos. Realismul emoțional al personajelor, în special al lui Slade, este credibil. Relația lui cu Charlie funcționează pentru că Pacino nu-l va lăsa să eșueze. Ultima partitură a colonelului Frank Slade – memorabilul discurs – devine un exemplu despre modul în care Pacino este capabil să se exprime pe sine. După un deznodământ à la Dead Poets Society, pasiunea este cea care domină tot, făcând spectatorul să creadă că bărbații adevărați chiar nu plâng. Scent of a Woman rămâne «lecția» în care afli că: „Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate!” 

Regia: Martin Brest

Scenariul:Bo Goldman, Giovanni Arpino, Dino Risi

Imaginea: Donald E. Thorin

Montajul: Michael Tronick și William Steinkam

Distribuția:

Al Pacino – Locotenent Colonel Frank Slade

Chris O’Donnell – Charlie Simms

James Rebhorn – Dl. Task

Philip Seymour Hoffman – George Willis Jr.

Gabrielle Anwar – Donna

Richard Venture  – W. R. Slade

Bradley Whitford – Randy

Durata: 150 min

 ***

Premii și nominalizări

Premiul Oscar

  • Premiul Oscar pentru cel mai bun actor – Al Pacino (câștigat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun regizor – Martin Brest (nominalizat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun film – Martin Brest (nominalizat)
  • Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat – Bo Goldman (nominalizat)

Premiul BAFTA

  • BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – Bo Goldman (nominalizat)

Premiul Globul de Aur

  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă) (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă) – Al Pacino (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Bo Goldman (câștigat)
  • Premiul Globul de Aur pentru cel mai bun actor în rol secundar – Chris O’Donnell (nominalizat)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Da, tinereţea ştie şi bătrâneţea (încă) poate! – Scent of a Woman

Scris de pe iunie 23, 2020 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , ,

The Irishman – alesul criticilor de film din LA și mare favorit la Globurile de Aur

Toată lumea a răspuns «prezent» la o “reuniune familială” fără precendet. Încă o dată, forța simbolică funcționează: vocea din off se adresează spectatorilor Netflix, acești copii crescuți și educați să-i considere pe DeNiro, Pacino și alții ca ei, legende nemuritoare ale cinemaului. Cu toate acestea, The Irishman ne arată că, în realitate, și acestea pot fi…obosite și chiar…muritoare.

Anunțat cu regularitate, apoi lăsat în urma altor lungmetraje, The Irishman este un film despre care se poate spune, din capul locului, că este prea lung (trei ore și jumătate), dar și cel care a necesitat cele mai mari costuri pentru realizator. Gigantul de la SVOD, Netflix, a cumpărat drepturile de autor și i-a oferit lui Scorsese «cartea albă».

Proiectul, așteptat de mai bine de zece ani este o bijuterie servită de un trio actoricesc de excepție. Filmările principale au început în septembrie 2017, în New York și în Mineola, dar și Williston Park din Long Island – și s-au încheiat în martie 2018. Premiera mondială a avut loc la cea de a 57-a ediție a Festivalul de Film de la New York (pe 27 septembrie 2019) și o lansare limitată în cinematografe la 1 noiembrie 2019, urmată, apoi, de lansarea oficială pe Netflix.

Pelicula reprezintă un cumul al elanului fantasmelor scorsesiene, dar și al cinefililor, o saga despre crima organizată din America de după cel de-al Doilea Război Mondial, prin ochii veteranului de război Frank Sheeran, escroc și asasin plătit, care a lucrat pentru unele dintre cele mai cunoscute personaje ale secolului al XX-lea. Pelicula  narează o poveste care se întinde pe parcursul multor decenii. În The Irishman, aura unor monștri sacri precum Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci, fără a uita de Martin Scorsese, capătă altă coloratură, în plină era streaming-ului. După ce-a făcut demonstrația măiestriei sale cu The Wolf of Wall Street, Hugo Cabret și Silence, la 76 de ani, cineastul incită publicul cu această nouă propunere. Persistă o legitimă întrebare: ce-ar mai putea aduce nou într-un registru pe care l-a părăsit în glorie?

Fotografia care însoțește cronica din The New Yorker.

The Irishman urmărește unul dintre cele mai mari mistere nerezolvate din istoria americană: dispariția legendarului șef de sindicat – Jimmy Hoffa – și prezintă o călătorie extraordinară prin coridoarele ascunse ale crimei organizate: modul de funcționare, rivalitățile și legăturile cu politica. De asemenea,   aduce o nouă fructuoasă colaborare  între Martin Scorsese și Robert De Niro, după Mean Streets (1973) și Casino (1995). La mai bine de două decenii distanță, cineastul se întoarce la fresca (criminală) care i-a adus un renume mondial. La baza poveștii epice, se află romanul lui Charles Brands,I Heard You Paint Houses (Frank ‘The Irishman’ Sheeran and the Inside Story of the Mafia, the Teamsters, and the Final Ride by Jimmy Hoffa), bazat pe faptele din viața reală a lui Frank Sheeran. Sheeran aka Irishman din titlu a fost un funcționar din sânul sindicatului numit Teamsters (cel mai mare din Statele Unite), prezidat de Jimmy Hoffa, așadar, doi oameni acuzați de legături secrete cu crima organizată. În cultura populară, personajul Hoffa a fost deja evocat, drept sursă de inspirație pentru F.I.S.T de Norman Jewison (scris de Sylvester Stallone care deținea și rolul principal), apoi – mai lăturalnic – în lungmetrajul lui Danny DeVito, intitulat Hoffa, unde Jack Nicholson îl întrupa pe șeful organizației. Așadar, lui Robert De Niro îi e rezervat rolul lui Frank Sheeran, Joe Pesci iese din pensionare pentru a-i da chip unei figuri emblematice a gangsterismului, Russell Bufalino, în vreme ce Al Pacino își face botezul în fața camerei maestrului, întrupându-l pe Jimmy Hoffa.

Alături de acești «grei» ai marelui ecran, apar și Ray Romano, Bobby Cannavale, Anna Paquin, Stephen Graham, Stephanie Kurtzuba, Jesse Plemons și Harvey Keitel, în roluri secundare. Pelicula îi prezintă pe Frank Sheeran (De Niro), șofer de camion, care devine un ucigaș plătit. Acesta ajunge să fie asociat al mafiotului Russell Bufalino (Pesci) și a familiei sale, incluzând perioada în care a lucrat pentru puternicul lider de sindicat Jimmy Hoffa (Pacino). În acest road-movie, bătrânul Frank Sheeran își convoacă marile moment din viața sa, ca într-un lung voiaj în mașină, alături de Bufalino și femeile lor. Vechiul sindicalist din mafia italo-americană își aduce aminte de raporturile profesionale și amicale cu Jimmy Hoffa, președintele Sindicatului camionagiilor (desființat în 1964 din motive de escrocherie și fraudă).

În Mica Italie din New York, Scorsese a văzut cum se derulează scene de violență de toate genurile (atrocități brutale și sexuale), de aceea, acest microunivers l-a marcat în mai toată cariera sa cinematografică (Mean Streets, Raging Bull, Goodfellas). Prin urmare, din anii ’90, Scorsese a fost considerat cineastul care a tratat într-o manieră realistă crima organizată (Cosa Nostra din New York). Fluidă, dar    și spectaculoasă, camera de filmare ni-l prezintă – în interiorul unei case – pe Robert De Niro îmbătrânit, într-un scaun cu rotile. Frank Sheeran nu este nici Jimmy Conway, nici Sam Rothstein, chiar dacă împărtășește cu acesta din urmă o anumită sobrietate. Eternul “număr doi”, împărțit între loialitate și obligațiile sale, se găsește într-o poziție aflată în umbră, fără mari posibilități de ascensiune.

Din primul act, The Irishman pare că se înscrie în continuitatea predecesorilor săi, apoi se bifurcă, progresiv, și capătă o traiectorie introspectivă. Prin urmare,  ne aflăm în fața unei adevărate «rise and fall/ mărire și decădere» scorsesiene, ceea ce implică motivele comune (râul în care sunt aruncate armele, rapelul către deșertul din Las Vegas unde erau odinioară îngropate cadavrele), tematica abordată (răscumpărarea/izbăvirea, aici, imposibilă, e la fel de importantă), peripețiile așteptate (ascensiunea e mult prea «previzibilă» decât căderea). În toată evoluția, doar violența reprezintă un punct semnificativ.

Motiv inedit și sursă de scepticism, «provocarea tehnologiei» a fost utilizată, aici, de regizor pentru a modifica trăsăturile lui Robert De Niro, marcând îmbătrânirea sau întinerirea personajului interpretat de acesta. Aceste intervenții, operate asupra lui De Niro, ne reamintesc de prestația sa, de excepție, din Raging Bull (Jake La Motta) în al cărui epilog, actorul apărea îmbătrânit, grație tehnicilor de machiaj și protezelor artizanale. Această prematură îmbătrânire reprezenta o sumă de posibilități, care nu corespund realității, așa cum – în cazul de față – noua propunere (de întinerire) este una ireală. Acest punct reprezintă o nouă pistă: jocul «fals» vs. «adevărat», în  care Scorsese mixează marile figuri, reale și fictive (moștenite din propria sa mitologie cinematografică).

Reformatul tandem De Niro-Pesci, ambii excelenți, reactivează succesul din ultimelor decenii. În această peliculă, regăsim urme din Silence: ca și în precedenta peliculă, Scorsese a inoculat o subtilă lentoare și un suflu meditativ, care se contrapun mașinăriei gangsterilor: camionagiul Frank Sheeran (Robert De Niro) revine în grupările de crimă organizată și devine omul de bază al carismaticului Russell Bufalino (Joe Pesci), căruia îi va rămâne toată viața fidel. Niciun autor a reușit să înscrie atât de bine raporturile de forță și de putere într-o perspectivă istorică.

Așadar, The Irishman evocă mai multe episoade importante din anii ’60 – începând cu tentativa eșuată a invaziei militare în Cuba, alegerea lui John Fitzgerald Kennedy ca președinte al S.U.A., apoi asasinarea acestuia, de la nominalizarea fratelui său, Bobby ca ministru al justiției, războiul din Vietnam și alegerea lui Nixon. Amplă și densă, fresca cinematografică se bazează pe un scenariu complex, cu o structură divizată în trei temporalități distincte, și beneficiază de calitățile de povestitor ale cineastului, care-i conferă fluiditate narativă. Studiul despre viața mafiotului Frank Sheeran ține oglinda în fața unei lumi și aruncă spoturi de lumină înspre perioadele-cheie. Într-un film cu o durată excepțională, narațiunea se articulează în jurul multor flashback-uri, reconstituind corect (socio-istoric) epocile – anii ’60 și ’70. Totuși, ambiguitatea e semnificativ surprinsă când tenta de tristețe resimțită de Hoffa și ai săi e legată de anunțul decesului lui JFK, din 22 noiembrie 1963. Bunăoară, vechiul sodat, devenit asasin pentru mafia, e împărțit între profunda amiciție pentru celelalte două personaje și decizia finală, mai ales, efectul pe care îl are aceasta în relația cu una dintre fiicele sale, Peggy (Anna Paquin). Digresiunile nostalgice sunt destul de greu de digerat (interpreții trec de la vârsta de  24 la  cea de 80 de ani);  dacă filmul ar fi fost realizat în formatul unei mini-serii, cu siguranță, forța emoțională din interpretarea actoricească ar fi fost mult mai bine resimțită de public.

Martin Scorsese narează istorii dintr-o țară cangrenată din interior, în comparație cu “eșantionul” din Las Vegas-ul ilustrat în Casino. Integritatea artistică, etica cinematografică (de care-a dat mereu dovadă cineastul) îl mențin la o riguroasă distanță față de o lume (și o industrie) în descompunere. Cam așa s-ar traduce gestul romantic și melancolic al unui «gigant» care nu cedează în fața facilității nostalgice. Contururile se ivesc în toată durata-fluviu, iar Martin Scorsese observă și studiază timpul (care-a trecut și care-a rămas). Chestiunea a morții se întrevede mereu, greție fidelului alter-egoregizoral/ Robert DeNiro. Aproape Eastwoodian în maniera sa testamentară, ne lasă să contemplăm un om ros de regrete, de erori ale trecutului, în imposibilitatea de a se reabilita (analogia cu Clint Eastwood pleacă de la declarația de adio a cineastului pentru genul western, în 1992 odată cu Unforgiven).

O calitate imensă- de necontestat – este cea interpretărilor actoricești, îndeosebi cea a lui Joe Pesci, șeful din nord-estul Pennsylvaniei. Scos de la pensionare, demonstrează încă o dată că forța interpretativă ține de vocație, venerabilul actor întrupează cu precizie și minuțiozitate toate nuanțele psihologice. De Niro, ca de obicei, exploatează, deja, celebrul său rictus și punctează momentele semnificative (jena ivită din necesitatea eliminării amicului său, Hoffa). Lui Al Pacino i se oferă șansa de a-și etala paroxismul vocal. Puțintel la trup, dar mare în exploziile colerice, maestrul conferă greutate unui personaj care ne poartă prin meandrele strategiilor alambicate din dorința de a supraviețui cu orice preț. Toate buclele temporale ne conduc la solitudinea inițială a lui Sheeran și scot în evidență motivul central. După ce a încercat în zadar să o recontacteze pe fiica sa, Sheeran pare mai izolat ca oricând. Ca de obicei, la Scorsese, intimitatea crepusculară e o formă de eleganță.

Regia: Martin Scorsese

Scenariul: Steven Zaillian după I Heard You Paint Houses de Charles Brandt

Imagiea: Rodrigo Prieto

Decorurile: Regina Graves

Costumele: Christopher Peterson, Sandy Powell

Montajul: Thelma Schoonmaker

Muzica: Robbie Robertson

Distribuția:

Robert De Niro – Frank Sheeran

Al Pacino – Jimmy Hoffa

Joe Pesci – Russell Bufalino

Harvey Keitel – Angelo Bruno

Bobby Cannavale – Felix DiTullio

Ray Romano – Bill Bufalino

Stephen Graham – Anthony Provenzano

Anna Paquin – Peggy Sheeran

Durata: 209 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la The Irishman – alesul criticilor de film din LA și mare favorit la Globurile de Aur

Scris de pe decembrie 10, 2019 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Prezența, anul acesta, la Cannes a renumitului cineast Quentin Tarantino a stârnit deja interesul celor care îi îndrăgesc filmografia. E suficient să rememorăm «pelicula-cult» Pulp Fiction (se împlinesc 25 de ani de când cineastul a fost răsplătit cu Palme d’Or pentru memorabila producție) și să amintim tandemul Leonardo DiCaprio & Brad Pitt, ca să înțelegem actualul context al reîntoarcerii sale pe Croazetă.

Așadar, cel mai așteptat lungmetraj al teribilului Tarantino, Once Upon A Time…In Hollywood, se va bucura de prezența starurilor Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și Margot Robbie.

Quentin Tarantino în 1994 (Palme d’Or pentru Pulp Fiction © Bestimage)

Așteptările sunt mari, Tarantino a declarat publicaţiei britanice The Independent: „Once Upon a Time In Hollywood va fi, probabil, filmul cel mai apropiat de Pulp Fiction pe care l-am făcut”. Cineastul a ţinut să facă un comentariu laudativ şi la adresa protagoniştilor. „Va fi cea mai dinamică alăturare de staruri de la Robert Redford şi Paul Newman încoace”; știut fiind faptul că unul dintre punctele de atracție ale producțiilor sale îl reprezintă actorii celebri selectați. În România, premiera filmului va avea loc, pe 9 august 2019, în plină vară fierbinte, amintind (și) de momentele fierbinți derulate cu o jumătate de secol în urmă („once upon”) în S.U.A., în Los Angeles.

Quentin Tarantino &  Uma Thurman, 2014, la Cannes  ©Bestimage

Entuziasmul lui DiCaprio, care-a declarat – că scenariul acestui film e „cel mai grozav” din câte a citit vreodată – incită fanii și stârnesc interesul criticilor dornici să îi vadă alături, pentru prima oară, pe „greii” de la Hollywood: Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt (aflaţi la prima colaborare pe platourile de filmare).

Din primele informații despre intrigă, aflăm că acțiunea e plasată în 1969, în toiul mișcărilor sociale/hippie și a transformării totale a lumii din industria cinematografică. Teribilul cineast a promis că va reface „bloc cu bloc” atmosfera din anii ’60 a Hollywoodului. Bunăoară, în centrul acţiunii e plasat un actor de televiziune (seriale western), care a prins un singur rol major şi este dornic să îşi asigure succesul în „Cetatea Filmului”.

Pelicula are „țesătura lui Pulp Fiction” și se crede că va avea mai multe linii narative, care converg într-un singur eveniment, totul pornind de la personajul fictiv interpretat de Leonardo DiCaprio. Amicul său, care este şi dublura lui, încearcă din răsputeri să treacă şi el la un alt nivel. Cele două personaje fictive – actorul Rick Dalton şi  dublura acestuia, Cliff Booth – vor fi întrupate de Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt. Pe măsură ce aceştia se străduiesc să îşi facă un nume la Hollywood, povestea se mută în celebra casă Tate-LaBianca (de care se leagă crimele clanului Mason), căci Sharon Tate (Margot Robbie) este vecina lui Dalton.

Brad Pitt & Leonardo DiCaprio în Once Upon a Time In Hollywood © Sony Pictures Entertainment

Întreaga poveste are ca background „crimele Mason”, căci cei doi locuiesc chiar lângă reşedinţa lui Sharon Tate, actriţa ucisă de membrii clanului Mason, alături de alte patru persoane, pe 9 august 1969 (Once Upon a Time In Hollywood va fi lansat la 50 de ani distanţă, pe 9 august 2019). Trebuie reamintit faptul că Manson a devenit cel mai notoriu criminal al secolului al XX-lea, după ce a incitat tinerele membre ale cultului pe care îl inițiase să ucidă șapte oameni. Așa se face că,în dimineața zilei de 9 august 1969, actrița Sharon Tate (26 de ani), aflată în ultimul trimestru de sarcină, a fost înjunghiată de 16 ori de către membrii cultului Manson, în casa din Benedict Canyon, Los Angeles. În momentul respectiv, soțul ei, Roman Polanski nu se afla acasă, fiind plecat în Europa. Așadar, un rol –  în acest nou proiect – îi este rezervat şi actriţei Margot Robbie (I, Tonya), care o întrupează pe Sharon Tate, însărcinată în aproape nouă luni, când a fost ucisă de clanul Manson.

Margot Robbie / Sharon Tate © Sony Pictures Entertainment

În distribuție, îl vom regăsi și pe Burt Reynolds, care îl interpretează pe George Spahn, fermierul californian în etate care a fost convins să permită clanului Manson să trăiască pe proprietatea sa. Al Pacino îl va interpreta pe Marvin Shwarz, agentul lui Rick Dalton (e prima colaborare dintre starul lui The Godfather şi Tarantino!). Lista cu distribuția însumează multe staruri, așa cum deja, ne-a obișnuit Tarantino, prin urmare, Damian Lewis (Billions, Homeland) îl încarnează pe Steve McQueen, Emile Hirsch (Into the Wild) va fi  hairstylistul celebrităților de la acea vreme, Jay Sebring (născut Thomas Kummer), victimă a clanului Manson, Austin Butler (The Carrie Diaries, The Shanarra Chronicles) îl joacă pe Charles/„Tex” Watson, membru central al clanului Manson, care a săvârșit mai multe crime și a primit ulterior șapte capete de acuzare, inclusiv pentru crimă de gradul întâi. Lena Dunham (Girls) o portretizează pe Catherine/„Gypsy” Share, o adeptă a cultului Manson, care nu a participat – însă – la crima săvârșită asupra lui Sharon Tate. Nicholas Hammond, conoscut pentru rolul Friedrich din The Sound of Music, îl interpretează pe actorul și regizorul Sam Wanamaker (legătura lui Wanamaker cu clanul Manson a rămas nedovedită până azi). O surprinzătoare prezență va fi Mike Moh (Empire, Inhumans) care va fi versiunea de pe ecran a maestrul kung-fu, Bruce Lee, pe care Roman Polanski l-a bănuit pentru scurt timp că ar fi fost ucigașul soției sale, Sharon Tate.

Așteptată cu nerăbdare, această comedie neagră reciclează caracteristicile de gen și adaugă autenticitatea „marcă înregistrată”/Tarantino (regizorul e, deja, o țintă a campaniei #MeToo). Până la premieră, ne rămâne ambinața hippie din trailer-ul filmului din care se desprind sonoritățile unor melodii precum „Straight Shooter” (The Mamas & the Papas) și „Bring a Llittle Lovin”(Los Bravos).

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Scris de pe martie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web