RSS

Arhive pe etichete: America

O femeie puternică – The Post

Mai întâi a fost All the President’s Men (1976, regia: Alan J. Pakula), filmul despre afacerea Watergate și despre rolul jurnalismului de investigație.

Intransigența și profesionalismul, reperele societății americane, sunt omagiate acum într-o țară cu adevărat democratică,într-un magistral thriller politic, devenit manifest pentru libertatea presei. Așadar, neobositul Steven Spielberg revine pe marile ecrane, alături de Meryl Streep şi Tom Hanks, cu The Post: Secretele Pentagonului/ The Post; aduce în prim-plan controversatul subiect al unuia dintre cele mai mari scandaluri care au zguduit vreodată Pentagonul. În egală măsură, rolul (Katharine Graham, prima directoare a unei publicații de mare anvergură – The Washington Post) realizat de uimitoarea Meryl Streep demonstrează de ce trebuie reanalizat locul pe care trebuie să-l ocupe femeia în societatea modernă. În contextual actual, al unei Americi conduse de un președinte care se joacă cu minciuna/ fake news și Constituția, a patra putere în stat se vede nevoită să se bazeze și pe astfel de „miracole” (care să garanteze libertatea de expresie) de tipul acestei recente pelicule.

The Post 1

În rol principal îl regăsim pe Tom Hanks, care îl interpretează pe editorul Ben Bradley, cel care alături de Katharine Graham (Meryl Streep), prima femeie editor al unui ziar american important, se angajează într-o cursă contra cronometru împotriva publicației The New York Times. Miza este uriașă: deconspirarea unei mari mușamalizări guvernamentale, care implică informații referitoare la trei decenii de activitate a patru preşedinţi ai Statului american. Pentru a fi siguri de izbândă, cei doi – Ben Bradley şi Katharine Graham – trebuie să-si depăşească propriile neînţelegeri, câtă vreme carierele lor sunt expuse unor riscuri maxime, iar libertatea lor rămâne în suspensie. După ce The Washington Post a decis să publice, în 1971, o serie de documente clasificate, secretele guvernamentale descoperite au aruncat în aer scena politică din SUA.

Probând și de astă-dată înalta-i măiestrie artistică, Steven Spielberg ilustrează cu nostalgie o epocă  apusă – fumul plutește deasupra redacției, telefoanele sunt voluminoase, nodul de la cravată e desfăcut, manșetele sunt suflecate, iar ziariștii își țin picioarele pe birou. Atmosfera e încărcată, ca pe un veritabil câmp de luptă, se aude țăcănitul ca de mitralieră al mașinilor de scris. Pentru a pune în scenă, în acest cadru, un episod atât de învăluit, a fost nevoie de o scriitură clară (Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer) care să nu inducă plictiseală spectatorului de azi. Așa se face că regizorul a insistat asupra confruntărilor politice și juridice iscate între jurnaliști și Casa Albă, dar a prezervat complexitatea și lipsa de transparență a evenimentelor istorice. Bradlee nu se temea de nimic, mai ales că își exercita cu îndârjire profesiunea și o încurajează  pe Katharine Graham să publice documentele (Kay Graham: „Do you have the Papers”? [pause] Ben Bradlee: „Not yet”).

The Post 2

Într-o epocă în care femeile erau invitate (politicos) în salon atunci când bărbații luau decizii importante, portretul realizat – de nimeni alta decât – Meryl Streep pune în valoare hotărârea nestrămutată a aristocraticei Katharine Graham de a continua acțiunile defunctului său soț. Alături de Tom Hanks, actrița imprimă un aer omenos întregii pelicule. Îndrăznețul pariu al celor doi jurnaliști pune în suspans două cuvinte-cheie: conștiință și încredere. Conștiința profesională și cea morală, dar și reciproca încredere dintre protagoniști antrenează o dinamică a libertății – pentru ceilalți, pentru cotidian, dar și pentru țară. Chiar dacă, pe alocuri, academismul realizării contravine gusturilor actuale, Spielberg transmite elan prin eroii săi. Odată ce New York Times era cenzurat, din rațiuni juridice, sosise rândul celor de la The Washington Post (a doua sursă mediatică din Columbia) să preia acel risc – să devină liderul informațiilor naționale publicând documentele interzise (Kay Graham: „News is the first rough draft of history”). Existau numeroase întrebări: să cadă și ei pradă presiunilor judecătorești, mai ales că nu aveau aceleași resurse financiare precum colegii lor de la The Times? Să arunce în șomaj zeci de angajați și să le distrugă familiile? Să fie trimiși la închisoare din pricina convingerilor democratice? Toate aceste interogații planau până în ziua în care Bursa le-a oferit șansa unei garanții (asupra investițiilor). Personajul interpretat de Tom Hanks îi ține isonul și își suflecă mânecile și îi răspunde stagiarului care îl întrebase cu naivitate dacă spionarea redacției de la The Times e… „legală”.

The Post 3

Rafinat, cu aleasă delicatețe, realizatorul își invită spectatorii în acest plonjeu în „newsrooms” cu scopul de-a trezi interesul tinerilor pentru ceea ce (mai) înseamnă cu adevărat „putere” sau „progres”, fără a lăsa impresia că doar a încercat să popularizeze un moment tensionat din istoria recentă a Statelor Unite. Această lecție despre democrație e dublată de tematica de natură feministă, în condițiile în care inegalitățile și umilințele la care-au fost supuse femeile sunt prezente și azi (delațiunile pe rețele sociale). Katharine Graham este editorul, dar și fiica fostului patron de la Post, cât și văduva ultimului șef (care s-a sinucis) – prin urmare, dirija singură destinele de la The Washington Post și trebuia să opteze între deontologie sau rațiunile interne din redacție, între ideologie sau pragmatism. Armele lui Spielberg sunt puternice: formidabila Meryl Streep, care trece prin toată gama emoțiilor (discuția telefonică de dinaintea deciziei de-a publica documentele clasificate e în cel mai pur stil hitchcokian), dialogurile atent cizelate, un maestru al operatoriei (Imaginea: Janusz Kaminski) și un recul istoric esențial (divertismentul poate căpăta forma unui ambițios pamflet). Personajul interpretat cu talent de Meryl Streep reprezintă modelul de eroină prinsă în capcanele istoriei: într-o lume dominată de mentalități patriarhale, în care rostul femeii se rezuma doar la a fi soție, mamă și gospodină, să aibă un comportament docil și să nu se vâre în politică, Katharine/Kay Graham dă peste nas ego-ului masculin găsind echilibrul dintre îndrăzneală și suplețe. Discriminată din poziția de femeie, lipsită de sprijinul celor din consiliul de administrație, aflată în contradicție cu amicii săi din sfera politică, Kay dă dovadă de ceea ce înseamnă adaptare la condiții, prin gesturi mici, dar eficiente, puse în valoare de mereu atentul Spielberg (discuțiile de la telefon despre nunta fiicei președintelui Nixon și cercelul lui Katherine, tergiversările și micile stângăcii printre colaboratorii masculini, mingea nepoatei lui Kay ajunsă în mâinile lui Ben aflat în căutare de „subiecte”, „câștigurile” fetiței lui Ben din vânzarea de limonadă colegilor tatălui ei, discuția discretă dintre Kay și tânăra hispanică angajată la Curtea Supremă de Justiție). Maestrul Spielberg explorează cu finețe toate nuanțele și dezvoltă abil ramificațiile intrigii.

NOR_D22_062817_111715.raf

În cazul acestui cineast, politica e un schimb de forțe, minuțios redate (gestică, priviri, fapte). La reușita decupajului a contribuit întreaga distribuție (în rolurile secundare îi regăsim pe Carrie Coon, Bradley Whitford, Alison Brie, Sarah Paulson, Tracy Letts, Matthew Rhys și Jesse Plemons). Operatorul Janusz Kaminski respectă toate codurile genului: contra-plonjeu, plonjeuri, cadre joase (redacția de la The Washington Post), mișcări ample și lirice în egală măsură, bunăoară The Post reprezintă o adevărată lecție de regie care îmbină dinamismul cu eleganța. În centrul acestei catedrale vizuale, oamenii vor rămâne regi, fiindcă Steven Spielberg și-a clădit edificiul imaginilor pe un ideal (moral, politic și omenesc).

În The Post, gesturile concrete capătă valoare abstractă, iar funcțiile prozaice devin utopii sentimentale; prea puțin contează președinții, opresiunile, viteza amețitoare a progresului, singur, doar Omul contează.

The Post 5

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Steven Spielberg

Scenariul: Liz Hannah, Josh Singer

Imaginea: Janusz Kaminski

Decorurile: Rick Carter

Costumele: Ann Roth

Montajul: Michael Kahn, Sarah Broshar

Muzica: John Williams

Producători : Amy Pascal, Steven Spielberg, Kristie Macosko Krieger

Distribuția:

Meryl Streep – Kay Graham

Tom Hanks  – Ben Bradlee

Sarah Paulson – Tony Bradlee

Bob Odenkirk – Ben Bagdikian

Tracy Letts – Fritz Beebe

Bradley Whitford – Arthur Parsons

Bruce Greenwood – Robert McNamara

Durata: 1h55

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar, 2018

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Steven Spielberg Nominalizat
Amy Pascal Nominalizat
Kristie Macosko Krieger Nominalizat
Cea mai buna actrita in rol principal – Meryl Streep  Nominalizat

Premiile Globul de Aur, 2018

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (drama) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (drama) – Tom Hanks Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita (drama) – Meryl Streep Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu
Josh Singer Nominalizat
Liz Hannah Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna coloana sonora – John Williams  Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Steven Spielberg Nominalizat

 

 
Comentarii închise la O femeie puternică – The Post

Scris de pe august 6, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Când visul devine coșmar – Joker

 Societatea e răspunzătoare de apariția “monștrilor săi”? Vreți să știți cum dansează Joaquin Phoenix? Ca un nebun suplu, pe o sârmă invizibilă, deasupra unei lumi aflate în descompunere. Răspunsurile le aflăm în Joker: pelicula ce aruncă o privire întunecată asupra “visului american”, într-o versiune clovnească a seriilor din anii 60/«swinging 60’s». Bunăoară, în America segregaționistă a lui Trump, figuri grotești din benzile desenate (re)desenează tipologii celebre din cultura pop: “Joker”.

A fost nevoie ca studiourile Warner Bros să născocească o adaptare în concordanță cu celebrele DC Comics pentru a da la iveală uimitoarea versiune pentru Joker. Warner-DC Comics s-a lăsat influențat de Marvel, cu care e în concurență loială, și nu a copiat nimic de la Disney. Dansul morții, efectuat de un «copil teribil», într-o coregrafie halucinantă transformă pelicula semnată de Todd Phillips într-o performanță deja răsplătită cu “Leul de Aur” la Mostra de la Veneția.

Este violentul apel la haos și la distrugere într-o societate care îi disprețuiește pe cei mai vulnerabili. E adusă în prim-plan otrava care infuzează lent viața viitorului inamic al lui Batman. În fapt, povestea care urmăreşte destinul unui comic ratat își are originea în benzile desenate Batman: The Killing Joke. Joaquin Phoenix are o prestație de zile mari. Aleargă, aleargă mereu, ba încălțat cu pantofii de clovn, ba desculț, aflat mereu într-o cursă infernală: cade, se ridică, iar cade și tot așa, bântuie ca un posedat sinistrul oraș Gotham (orașul fictiv cunoscut drept căminul lui Batman). Joaquin Phoenix e un Joker singular, care suferă enorm, dar care devine puternic/«super-vilain».

Noua adaptare de pe ecran reprezintă povestea originilor lui Joker: o istorie despre identitate. Somnambulic și profund tulburat, Joaquin Phoenix va fi, totuși, Joker. De-a lungul filmului,   este fragilul și infantilul Arthur Fleck, care găzduiește în longilinul trup osos sufletul unui copil; viețuiește alături de bătrâna sa mamă într-un sărăcăcios apartament, în care doar televizorul pare că ține pasul cu realitatea. Fragila și totodată debila sa mamă folosește apelativul “Happy” pentru clovnul trist, plin de afecțiuni. Arthur Fleck visează să stea sub lumina reflectoarelor, pe scena de “stand-up comedy”, așa cum visase înaintea sa Rupert Pupkin, magistral interpretat de Robert De Niro, în The King of Comedy de Martin Scorsese. De altfel, e comic faptul că, acum, Robert De Niro îl întrupează pe Murray Franklin, moderatorul unui show umoristic televizat și e, totodată, modelul preferat, inspirațional, al tânărului Fleck, artistul ratat, ale cărui sclipiri din priviri pălesc sub orbitoarele reflectoare ale unei lumi lipsite de omenie. Artificialul cedează în fața adevărului din spatele omenescului.

Așadar, Joker își concentrează acțiunea originală în jurul unuia dintre cele mai controversate personaje negative din universul DC. Cu o amplă viziune, cineastul explorează traiectoria sociopatului Arthur Fleck (Joaquin Phoenix), un ins ignorat de societate, cu o personalitate imprevizibilă, dar fascinantă, care nu poate fi subsumat niciunui stereotip. Joker devine un studiu de personaj disprețuit de societate, nu doar un sumbru caz social, ci și o poveste moralizatoare.

Joker e un marginal, un exclus, dar și un supraviețuitor. Ar fi vrut să avanseze, dar societatea i-a plasat mereu ziduri nemiloase; cadavericul erou urcă întruna interminabile scări, ca într-o Golgotă christică, dar acestui chin îi contrapune un râs sinistru. Hohotele înnebunitoare reflectă nebunia și neputința în fața disperării. Mereu lovit, respins brutal, copilul inofensiv își pierde inocența. Loviturile violente i-au provocat leziuni cerebrale, de unde și afecțiunea: incontrolabilul râs cvasi-isteric. Odată pierdută încrederea în sine, se  transformă într-o ființă aptă de orice barbarie. Jokerul lui Todd Phillips e un “copil al traumelor”, tulburat de viziuni de coșmar. Singuraticul băiețel adoptat, odinioară, de o femeie cu tulburări psihice, care îi devorează și-i intoxică copilăria, devine “copilul teribil ” al unei lumi dure care îl tot respinge. Despuiat de speranță, scheleticul Joker întruchipat deuimitoarul Joaquin Phoenix ajunge un “cadavru ambulant” cu alură de erou tragic shakespearian, ce umblă în căutarea propriului destin. De sub machiajul clovnesc, de o paloare morbidă, actorul imprimă o maladivă fascinație eroului ambiguu. În acel oraș sumbru – Gotham City-, bântuit de șobolani și de violeță, focul privirilor sale străpunge obscuritatea și imprimă acelui chip osos o stupefinată frumusețe de antierou. Filmul construiește o poveste credibilă – într-o mecanică bine unsă – între Arthur Fleck și Thomas Wayne, candidatul la primăria orașului Gotham (tatăl viitorului Batman).

Susținut de paracomentariul sonor – hipnotic și tulburător -, semnat de Hildur Guðnadóttir, Joaquin Phoenix își deplasează eroul către burlesc, devine antierou, nu un «villain». Dansează, se unduiește și execută gesturi ce denotă disperarea. Caută energia interioară necesară să îl salveze de la cădere, dansul morții și al libertății sfidează haosul ce irupe. Nihilistul anonim, ivit de niciunde, la mai bine de zece ani după sinistrul “11 Septembrie” și la șapte ani după Occupy Wall Street (OWS), reface pe ecran traseul terorismului și-al anarhiei. Todd Phillips se aliniază alături de Nolan, cu acest personaj care «nu crede în nimic»; portretizează (anti)eroul pesimist, inedită figură în peisajul ecranizărilor de benzi desenate ori romane grafice și un film de autor cu supereroi. Printre tipologiile grotești din jur, Arthur Fleck cântă melodiile lui Frank Sinatra și repetă întruna: «That’s Life!». Prezențele feminine sunt de culoare (în America lui Trump!), singura albă e mama sa, dar e una de coșmar, așa cum și funcționarii de la serviciile publice sunt  tot de culoare, câtă vreme bogații sunt albii venali, care-l țin departe de ei. În secvențele în care bietul «om-sendviș»/Fleck pătrunde, pentru câteva minute, în lumea bogaților, eroul se confundă cu imaginea inconfundabilă a lui Charlot, eternul vagabond din zorii capitalismului timpuriu. Antagonismul e afișat la vedere, iar confruntările sunt violente.

În spatele nevrozelor și fantasmelor lui Arthur Fleck, spectatorul postmodern regăsește o mare parte dintre propriile temeri. Oare cum poate un public nutrit cu cabaret și reclame să rămână insensibil la dramele marginalilor și cum poate să se încreadă în ideea de contract social fondat pe individualism într-un stat liberal non-interveționist ? Cineastul sugerează, oare, că injustiția socială e sursa haosului și-a violenței ? Fiecare spectator trebuie să decidă, în parte, pentru răspunsul său. Joker  examinează o cultură în care slăbiciunea e taxată, autoritățile îi lasă fără medicație pe bolnavii mintali (orice handicapat e transformați în «loser»), dar lasă liber accesul la arme de foc, iar clovnii sunt persoane de succes. Sub straiele unei povești din benzile desenate, Joker trece granița spre poveștile moralizatoare, susținându-se pe figuri mitologice și politice și invită la alternative.

De departe, performanța actoricească a lui Joaquin Phoenix ne reamintește zicerile lui Jacques Lacan: “Nu înnebunește cine vrea.”

Regia: Todd Phillips

Scenariul: Todd Phillips, Scott Silver

Imaginea: Lawrence Sher

Decorurile: Laura Ballinger

Costumele: Mark Bridges

Sunetul: Tom Ozanich

Montajul: Jeff Groth

Muzica: Hildur Guðnadóttir

Distribuția:

Arthur Fleck / Joker – Joaquin Phoenix

Robert de Niro – Murray Franklin

Zazie Beetz – Sophie Dumond

Frances Conroy – Penny Fleck

Brett Cullen – Thomas Wayne

Durata: 2h02

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când visul devine coșmar – Joker

Scris de pe februarie 13, 2020 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Petele din soarele californian – Big Little Lies

Mădălina DumitracheMulte întrebări cu tâlc și destule experiențe de viață despre adevărul din spatele ușilor închise găsim într-o excelentă miniserie TV al cărei scenariul s-a ivit din cartea scrisă de Liane MoriartyBig Little Lies (2014). Dacă realizatorul David E. Kelley și regizorul Jean-Marc Vallée (Wild, Dallas Buyers Club) aduc în prim-plan povestea unei comunități din Monterey (California), unde se petrece o crimă, Big Little Lies ilustrează, de fapt, o Americă descărnată în pofida grandorii afișate. Totul plutește într-o stranie notă de mister: o fată/femeie nouă/„a new girl”     cu un trecut enigmatic a venit în orașul de la țărmul oceanului, o crimă și un straniu incident din clasa întâi primară incită spiritele și antrenează personajele la acțiune.

Big Little Lies 2

Totul gravitează și se concentrează în jurul rivalităților și secretelor celor trei personaje principale: Madeline Mackenzie (Reese Witherspoon), geloasă pe mai tânăra nevastă a fostului ei soț, Celeste Wright (Nicole Kidman), cea mai bună prietenă a lui Madeline, o fostă avocată  cu un mariaj, aparent perfect, alături de un bărbat mai tânăr decât ea (Alexander Skarsgard) și Jane Chapman (Shailene Woodley), o mamă singură, cu o existență cenușie, pe care Madeline și Celeste o vor lua sub aripa lor protectoare. Acțiunea se derulează pe parcursul a șapte episoade tensionate, subversive, dezvăluind cum fiecare dintre eroine avea ceva de ascuns înainte de crimă. Așadar, casnica Madeline (Reese Witherspoon), fosta avocată Celeste (Nicole Kidman), tânăra Jane (Shailene Woodley), dar și antreprenoarea Renata (Laura Dern) interpretează rolurile a patru mame, din nordul Californiei, a căror viață, aparent perfectă, se destramă până se ajunge la crimă. În deschidere, aflăm că actul bestial/crima s-a petrecut. De aceea, atmosfera încărcată, agitația și panica persistă de-a lungul întregii serii. Episoadele se-nşiră precum nişte mărgele din plastic, fascinează și angoasează în egală măsură persoanele ce vor să ascundă după repezeala socială, funciară, teama de a se întâlni cu un sine golit, dar hrănit cu iluzii.

Big Little Lies 3

Abilul regizor manevrează unghiul subiectiv al camerei de filmare pentru a pune spectatorul      în pielea unui martor sau poate chiar a criminalului. Sesizăm, de la oarecare distanță, toată neliniștea ce urmează crimei, de la evenimentul de colectare de fonduri, auzim respirația sacadată a acestui personaj, despre a cărui identitate nu avem niciun indiciu. Totuși, nu știm  încă nici despre victimă nimic. După secvența din deschidere, ne sunt prezentate personajele principale: Madeline Martha Mackenzie (Reese Witherspoon) este una dintre femeile actualității: hiperactivă, se implică în viețile celorlalți, aproape uitând de sine, ca o veritabilă „Mama Bear”. Acestea toate, probabil, fiindcă viața ei domestică reprezintă, în aparență, un succes. Soțul ei, Ed (Adam Scott) e un tip serios, preocupat și de viața profesională, dar și de confortul familiei sale, dar relația sa amoroasă este lipsită de focul pasiunii. Ed este convins că Madeline i-a oferit totul fostului soț, Nathan (James Tupper), recăsătorit cu juna Bonnie (Zoe Kravitz). Situația se complică și mai mult în momentul în care tânăra soție a ex-ului devine extrem de apropiată de fiica lui Madeline și-a lui Nathan, Abigail (Kathryn Newton). Cu toate acestea, Madeline pare să nu ia în seamă nimic și se preocupă intens de propriile proiecte („I just have a very low tolerance for injustice” – mărturisește Madeline Martha Mackenzie).

Big Little Lies 4

Jane (Shailene Woodley), nou-venită în oraș, se împrietenește cu Madeline, iar după incidentul petrecut în prima zi de școală a micuților de clasa întâi, amiciția celor două capătă contur solid. Micile rupture, disensiunile din rândul comunității părinților agravează situația dintre copii.

Fiul lui Jane este acuzat că ar fi bruscat-o pe fiica Renatei Klein (Laura Dern), o bogătașă din Monterey. Încă din primele momente, Madeline sare în apărarea lui Jane și-a fiului ei, stârnind reacții printre ceilalți părinți. În tabăra susținătorilor se poziționează și minunata Celeste (Nicole Kidman), mult-invidiată în tot orașul. Acestă femeie părea să aibă totul: frumusețe, avere, copii reușiți și-un tânăr soț (Alexander Skarsgard) care menținea pasiunea în povestea lor de iubire. Desigur, în spatele ușilor închise, sălășuiesc secretele bine păzite de fiecare dintre eroine.

Big Little Lies 1

Nu știm cine a comis crima și nici cine ar putea fi autorul ei, dar suspiciunea plutește în aer, mai ales că abominabilul act s-a suprapus cu o acțiune caritabilă. Realizatorii sugerează o neînțelegere sau o aberație de ordin moral. Așadar frumusețea și misterul întunecat se armonizează greoi, dar apăsat. Chiar și în viețile așa-zis perfecte și care-ar stârni invidia oricărui muritor de rând, există acele detalii care încurcă planurile și se dovedesc, în fapt, „big little lies” (schimbarea locului de muncă, trădările și geloziile, școlile cu pretenții, posesivitatea ș.a.m.d.). Un mic și aparent nesemnificativ incident petrecut între copiii de clasa întâi iscă o adevărată furtună între adulți, amplificând o viziune asupre insecurității (personale). Drama se prelungește în spirală. Persoanele mature din această serie TV joacă cea mai mare parte dintr-o confruntare stranie, fiindcă insecuritatea se manifestă prin controlul asupra soților sau asupra altor rude; regăsim bărbați care „cerșesc” atenție, exact așa cum ar proceda un copil de grădiniță, nu de școală primară, apoi, unii dintre ei devin brutali. Asistăm la scene de violență domestică, îndreptând adevărul spre melodramă. Din punct de vedere al narațiunii, episoadele sunt corect împărțite și eficient calibrate, astfel încât adevărul capătă diverse forme. Titlul ușor paradoxal relevă stresul și mânia camuflate în idilicul Monterey (California), intrând progresiv sub zodia pericolului. Copiii cresc și se dezvoltă cu minciuna la masă, învață limbajul dublu și comportamentul duplicitar (numeroase pasiv-agresive vendete) chiar de la părinți. În această bulă plină de irizări pastelate, mocnește disperarea și…agresivitatea/crima. Adevărul din spatele ușilor zăvorâte grăiește despre acceptarea vieții așa cum este, nu așa cum ar vrea unii să pară. Anumite experiențe de viață ar trebui să ducă la înțelepcțire, nicidecum la o formă de escapism.

Big Little Lies 5

Narată prin flashbackuri, via omniscienta perspectivă, dar fragmentată de numeroase interogații, dar și unele momente contemplative, seria Big Little Lies ascunde și relevă secrete precum valurile oceanului -„Who knows what lies out there beneath the surface?” sună una dintre interogațiile seriei. „The great unknown” – devine un posibil răspuns deschis tuturor. Deși construită pe calapodul divertismentului elegant, seria produsă de David E. Kelley invită la reflecție și profunzime.

Regia: Jean-Marc Vallée

Autor (Romanul): Liane Moriarty

Producător: David E. Kelley

Imagine: Yves Bélanger

Distribuția:

Reese Witherspoon – Madeline Martha Mackenzie

Nicole Kidman Celeste Wright

Shailene Woodley – Jane Chapman

Laura Dern – Renata Klein

Adam Scott – Ed Mackenzie

Zoë Kravitz – Bonnie Carlson

Alexander Skarsgård – Perry Wright

James Tupper – Nathan

Iain Armitage – Ziggy Chapman

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Petele din soarele californian – Big Little Lies

Scris de pe ianuarie 28, 2020 în Cinema, Modernitate, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Mădălina DumitracheNăstrușnică ideea de a prezenta patrimoniul cultural, precum și savoarea gastronomică franțuzească, prin intermediul unei idile de tip road-movie, de vară… târzie. Realizatoarea Eleanor Coppola (soția celebrului Francis Ford Coppola și mama talentatei Sofia Coppola) se apropie, în Paris Can Wait, de avuțiile culinar-culturale de pe ruta Cannes-Paris, în compania fermecătorului duet: Anne (Diane Lane) și Jacques (Arnaud Viard). Pelicula urmărește povestea unei femei bogate/Anne, soția unui producător de la Hollywood, care ajunge într-o neașteptată excursie în Franța, alături de partenerul de afaceri al soțului workaholic, redescoperind, astfel, pofta de viață. Șarmul radiosului franțuz, Arnaud Viard, și delicatețea americancei Diane Lane susțin cheful de viață, chiar dacă nu se mai află la prima junețe și nici nu trebuie să fenteze prea mult clișeele unei comedii romantice.

1.paris can wait

Bunăoară, nu ne miră faptul că soțul lui Anne, Michael, un important producător de film, este chemat – brusc – la Budapesta pentru afaceri. Deși plănuiseră de mult să petreacă mai mult timp în Franța, Michael (interpretat de nimeni altul decât celebrul „mascul alfa” Alec Baldwin) se vede nevoit să acorde atenție altor chestiuni. Nimic mai potrivit pentru introducerea în scenă a celui de-„al treilea element” – Jacques, asociatul lui Michael, un francez jovial, care se oferă să o conducă pe Anne direct la Paris pentru a aștepta sosirea soțului ei. Biata Anne suferise o mică infecție la ureche, motiv pentru care medicul îi recomandase să evite călătoria cu avionul. Așa se face că tot ceea ce începuse ca o „inocentă favoare” se transformă într-o excursie automobilistică, neașteptat de interesantă, garnisită din belșug cu preparate delicioase, peisaje uluitoare, conversații intime și o romanță ce se profilează la orizont. Călătoria fără griji, dar plină de aventuri, redeșteaptă simțurile Annei, pofta de viață și îi oferă o nouă perspectivă asupra vieții.

2 - Paris Can Wait

Paris Can Wait invită spectatorii într-o călătorie elegantă, atât prin Hexagon, cât și prin gândurile unei femei uimite să regăsească amintiri de mult ascunse și impresionante atracții.  Din start, suntem avertizați că o astfel de excursie, în compania unui seducător francez, ne poate surprinde, totuși educația americancei („Jacques, I’m not a french woman.”) ne obligă să ne concentrăm pe frumusețile naturale de pe Valea Ronului și pe informațiile desprinse din numeroasele vizite culturale. În această combinație, manierele eroului întrupat de seducătorul Arnaud Viard reiterează proverbiala charismă franțuzească. Elegantă, fină și discretă, Diane Lane întreține interesul privitorilor dornici să urmărească reacțiile unei femei din lumea bună într-o inedită aventură turistică începând cu sudul Franței până în nord, în capitala Hexagonului.

5 - Paris Can Wait

Itinerarul e presărat cu numeroase staționări la bistrouri, restaurante bine cotate în Michelin, vestigii romane, muzee, chiar și cu un picnic, mereu într-un simpatic Peugeot ornat cu trandafiri de grădină, și cu fundalul sonor asigurat de un discret euro-jazz (radioul de la bordul mașinii). Proverbialul amator de gourmet o ajută pe încercata Anne să depășească tristețea atunci când, vizitând o veche biserică, retrăiește coșmarul de-a fi pierdut o fiică. Diferențele cultural-culinare sunt privite cu detașare și umor, din simplul motiv că „gusturile nu se discută” (este evidentă lipsa de interes a femeii pentru orice tip de escargot); rafinata Anne îndrăgește fotografiatul în detaliu. Mâinle ei fine manevrează cu dibăcie o mini-cameră foto digitală, în defavoarea furculițelor.  Micile trucuri  ale galantului Jacques (folosește cardul bancar al lui Anne, bifează întâlniri amoroase cu vechi amice/Martine) par nevinovate în acel context – doi adulți trecuți  bine prin viață. Ba chiar se ivește și momentul confesiunilor dureroase din perspectiva masculină (sinuciderea fratelui acestuia).

3 - Paris Can Wait

Încă de la titlu, remarcă faptul că flirtul e la el acasă, chiar dacă desele escale tergiversează și derutează aștepările, orientând spectatorul către potențialul cultural și culinar francez. Nimeni nu își mai bate capul cu stereotipurile sau cu un Rolex dispărut atunci când, după un întreg șir de imagini glossy, de tip cartolină, se-nearcă o idilă. Asta mai ales că Jacques avea obiceiul de a-și oferi o pauză după fiecare oră parcursă, oferind un motiv ideal pentru a admira mirificele câmpuri de lavandă. Chiar dacă Anne se dovedește a fi o veritabilă „old-school wife”, iar ocheadele franțuzului îi dăduseră bătăi de cap, frații Lumière, Paul Cézanne, Pierre-AugusteRenoir și Édouard Manet intră în ramă. Venerabila doamnă Coppola este o adevărată maestră la echilibrarea talerelor balanței dintre viață și artă. După 92 de minute de bucurie vizuală, o vacanță de vis devine aproape un imperativ („Take a break and go on a journey through the French countryside!”).

Regia: Eleanor Coppola

Scenariul: Eleanor Coppola

Imaginea: Crystal Fournier

Montajul: Akrivi Fili și Glen Scantlebury

Muzica: Laura Karpman

Distribuția:

Diane Lane – Anne

Alec Baldwin  – Michael

Arnaud Viard – Jacques

Élise Tielrooy – Martine

Durata: 92 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Savoarea vacanțelor à la française – Paris Can Wait

Scris de pe septembrie 6, 2019 în Cinema, Cultură, Estival, Feminin, Film, Filme de dragoste, Iubire, Moravuri, Poveşti

 

Etichete: , , , , , , ,

American Hustle: irezistibilul haos al dorinţei

Pelicula American Hustle este versiunea cinematografică (adaptată) a unei operaţiuni a FBI-ului, din 1978, cunoscută şi sub denumirea de Ascam (”Scamatoria lui Abdul”). Acţiunea prin care un congresman a luat mită de la un pretins şeic arab a dus la condamnarea unor oameni politici din SUA.

Regizorul David O. Russell oferă, prin această nouă producţie, o corecţie la problema dorinţei nemăsurate. În  film, se povesteşte despre o anumită operaţiune a serviciilor federale din anii ’70, dar în spatele tuturor faptelor, descoperim dorinţe (plăcere, bani, sex, putere) şi multă emoţie. Ca şi în Silver Linings Playbook (2012), cineastul american construieşte, în faţa spectatorilor,  o anarhie deliberată, susţinută de o distribuţie pe măsură (deja celebrul duo – Bradley Cooper& Jennifer Lawrence).

Atras de enigmele creierului uman, de data aceasta, David O. Russel analizează ceea ce ştiinţele cognitive numesc “supra-motivare” (over-motivation). Termenul este un paradox; cercetătorii au observat că la unii dintre jucători dorinţa de-a câştiga cât mai mulţi bani le umple creierul cu dopamină. “Potopul” de substanţă ce invadează creierul scade capacitatea de-a evalua în mod conştient şi astfel, nu mai poate controla excitarea. American Hustle spune isprava unor personaje îmbătate de dorinţe, care-şi pierd controlul şi derapează către dezastru.

Primele cadre ale filmului dezvăluie “ritualul” de pregătire a podoabei capilare a eroului, Irvin Rosenfeld (Christian Bale – bărbos şi cu un surplus de kilograme). Îmbrăcat conform epocii, cu haine din gama cromatică brun-bej, pulverizează (cu năduf) fixativ peste meşa ce-i acoperea o parte a capului, încercând, parcă, să ascundă vreo ruşine. Irving a fost un băiat sărac, care-a crescut urmărindu-şi tatăl ”dând din coate” ca să reziste în afacerea cu geamuri. Sărăcia este o boală a sufletului şi nu poate fi ascunsă nici sub hainele din blană, nici sub pufăitul spray-ului fixativ.

Lanţul său de curăţătorii (profesie aluzivă) este “mantaua” sub care-şi adăpostea afacerile necurate cu obiecte de artă furate sau falsificate. Rosenfeld se descrie pe sine ca fiind un escroc “de la picioare în sus”, o voită inversiune a celebrei butade conform căreia “peştele de la cap se strică”.

Regizorul şi co-scenaristul Eric Singer brodesc întâlnirea acestui escroc cu o persoană de acelaşi calibru, în casa unui prieten, la un soi de party-pool. Personajul introdus în scenă, Sydney Prosser (Amy Adams), este o maestră a “re-inventării”, o fostă stripteuză cu o bogată coamă roşcată  de păr, plină de vino-ncoa’, care se lasă sedusă de Irvin prin intermediul muzicii lui Duke Ellington. Ea vrea să ajungă cineva ”care trăieşte cu adevărat”, de aceea orbecăie prin ceaţa  creată de dorinţa nestăpânită de a se căsători cu Rosenfeld. Devenind partenera de ”afaceri” a lui Irvin, ea intră şi într-un triunghi amoros, căci iubitul ei o luase de soţie pe cea care-i născuse un fiu, pe blonda Rosalyn. Simpatica Jennifer Lawrence, cunoscută pentru magistrala partitură de nimfomană din Silver Linings Playbook, este aici o soţie disperată, uşor piromană, înnebunită de mirosul ”dulce-acrişor” al lacului de unghii; ea doreşte să fie mereu luată în considerare.

Femeile din American Hustle, cu maniile lor cu tot, exprimă nevoia de dragoste şi permanenta schimbare (re-inventare), dar, totodată, îşi ambiţionează partenerii.

Realizatorii au creat o Americă a anilor ’70, post-Watergate, după sângeroasele Jocuri Olimpice şi după criza petrolului, când oamenii începuseră să-i mai creadă pe politicieni. Chiar şi mincinoşii trebuie să spună, în cele din urmă adevărul, se-ntâmplă chiar (şi) cu Nixon. În American Hustle, sunt prezentati laolaltă politicieni corupţi, mafioţi, agenţi federali, infiltraţi prin cazinouri, restaurante sau ringuri de discotecă. Spiritul epocii este păstrat prin costume, machiaj, scenografie şi coloană sonoră (fanii lui Elton John sau ai muzicii disco vor fi plăcut impresionaţi). Russel manevrează abil flashback-urile şi jonglează cu aplomb în schimbarea poveştilor. Abia când începem să ne întrebăm unde-au dispărut unele personaje, el le reintroduce în scenă.

Joaca de-a aparenţele continuă. Triunghiul amoros, iniţial creat, devine patrulater, latura “mobilă” fiind Sydney / Lady Edith (numele fals sub care-şi acoperea escrocheriile, alături de Irvin). Cel care pică vrăjit sub farmecele maestrei în ale deghizării este agentul FBI, Richie DiMaso.

Posedat de dorinţa nebună de putere, el îşi ascunde neîmplinirile după buclele părului său castaniu. Explozivul italian, care trăieşte alături de mama sa, îşi pune părul pe bigudiuri în fiecare seară. El ilustrează auto-amăgirea şi dorinţa necontrolată. În  opoziţie cu el se situează Stoddard Thorsen (Louis CK), care-i mai temperează spasmele superego-ului.

Agentul federal Richie DiMaso le propune celor doi escroci (Irving şi Sydney) să colaboreze pentru a-l prinde în cursă pe congresmanul corupt. Obsedat de putere, Richie îi reaminteşte mereu lui Rosenfeld că “acum, lucrezi pentru mine”.

Mai toate personajele ascundeau câte ceva sub coafură, singura persoană onestă se întâmplă să fie un bărbat chel, Stoddard Thorsen. El mărturiseşte: “Nu am nimic de ascuns”.

Tema centrală a filmului este una profund umană, onoarea printre hoţi este un mod bizar de-a o evidenţia. După o viaţă de escrocherii, Irving găseşte un prieten adevărat în Carmine Polito (Jeremy Rennery). Ca un gest de afecţiune, acesta îi oferă un cuptor cu microunde, gest ce schimbă totul. Uneori, chiar şi un obiect menit să încălzească semipreparatele este suficient pentru a aprinde chiar şi fărâma de omenesc.

David O. Russell exploatează latura comică a poveştii create pe ecran şi aduce o tuşă dulce-acrişoară de optimism (lecţie predată şi în Silver Linings Playbook). Deşi trăim într-o lume a lui “hyper“, croită anume ca să te facă să îţi doreşti (lucruri, plăceri, faimă), cineastul american deschide acolada pentru întrebarea ”Ce-mi doresc cu adevărat?” şi atenţionarea de a nu te trezi când este prea târziu – să găseşti ieşirea din haosul irezistibil al dorinţei. Amintind de hybris-ul antic, eroii din povestea lui Russel virează către reabilitare.

Regizor: David O. Russell. Scenarist: David O. Russell, Eric Singer. Operator: Linus Sandgren. Producător: Megan Ellison, Charles Roven, Richard Suckle. Monteur: Alan Baumgarten, Jay Cassidy, Crispin Struthers.

Distribuţia: Christian Bale (Irving Rosenfeld), Bradley Cooper (Richie DiMaso), Amy Adams (Sydney Prosser), Jennifer Lawrence (Rosalyn Rosenfeld), Robert De Niro (Victor Tellegio), Jeremy Renner (Carmine Polito), Jack Huston (Pete Musane).

Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , ,

Yankeii în Lumea Veche

În timpul războiului de secesiune, soldaţii Confederaţiei nordiste din armata federală erau porecliţi „Yankei”. O altă (posibilă) origine a cuvântului este versiunea din olandeză „Jan-Kees” (John Cheese), poreclă dată de olandezii stabiliţi la New York coloniştilor englezi din Connecticut. Dicţionarul Larousse aminteşte că „yankeii” reprezintă populaţia anglo-saxonă din Statele Unite.

O întrebare, însă, se naşte ca firească: „Ce caută yankeii în Europa?” În primul rând, o vacanţă plăcută: să se plimbe, să se uite miraţi la „casele atât de vechi”, să mănânce dimineaţa un croissant cu café au lait în loc de corn flakes cu black cofee. Desigur, turismul este principalul scop al americanilor veniţi să descopere farmecul bătrânului continent. Totul este mult mai mic aici, dar „small is beautiful„, iar cele câteva zile petrecute uneori în camere mai puţin confortabile îi vor face să aprecieze mai mult ceea ce au acasă.

În plus, un tur al Europei este necesar şi copiilor şi adolescenţilor care trebuie să vadă oraşele de unde au plecat străbunii lor. Ei vor vizita oraşe, muzee şi monumente însoţiţi de bunicii lor. Şi tinerii şi maturii profită de trecerea prin Lumea Veche pentru a avea o idilă cu cineva de prin părţile locului. Ce poate fi mai romantic decât să te îndrăgosteşti între două zboruri?

În felul acesta, am putea să rezumăm stereotipurile exploatate, în general cu haz, în peliculele americane despre contactul cetăţenilor din Statele Unite cu cei din Europa.

Multe dintre filmele din anii ’60 – ’70 au revenit în modă în anii ’90 şi în anii 2000: Before Sunrise de Richard Linklater, Forget Paris de Billy Cristal, French Kiss de Lawrence Kasdan, Sabrina de Sidney Pollack, Addicted to Love de Griffin Dune. Adorat de publicul european, Woody Allen a dedicat o serie întreagă de filme vechiului continent: Vicky Cristina Barcelona, Midnight in Paris. La fel, chiar dacă ţinta finală este India, eroina din pelicula lui Ryan Murphy, Eat Pray Love, redescoperă farmecul vieţii în minunata Cetate Eternă, Roma.

Trés beau, trés chic, trés magnifique” este refrenul pe care-l cântă protagoniştii agreabilei comedii Funny Face (1957) de Stanlay Donen, unul dintre zecile de filme dedicate farmecului Parisului. Capitala franceză îşi dispută cu Roma întâietatea pentru titlul de oraşul european cel mai des arătat în peliculele hollywoodiene. „Aici, viaţa este uşoară şi plăcută şi orice american de treabă ar trebui să vină aici să moară” comentează, mucalit, personajul interpretat de Fred Astaire în mai sus citatul musical.

Parisul îţi poate schimba viziunea asupra lumii, o demonstrează comedia lui Donen unde un fotograf (Fred Astaire), un manechin (Audrey Hepburn) şi o reporteră (Kay Thompson), veniţi aici pentru o paradă a modei, se simt brusc eliberaţi de stereotipul vieţii lor cotidiene, au insomnii exaltante, se plimbă şi dansează pe străzi. Ei beau vin, flirtează, se îmbracă extravagant şi nu le pasă de nimic în această lume în care totul pare posibil.

Aceeaşi stare de spirit o au şi personajele dintr-o comedie muzicală celebră, An American in Paris (1951) de Vincente Minnelli. Mult-oscarizata peliculă, cu muzică de George Gershwin, conţine neuitate numere dansante şi cântate într-un décor cu obiective turistice pariziene hipercunoscute şi cu solişti precum Gene Kelly şi Leslie Caron.

La Paris, muzicienii se simt minunat, cum se poate vedea şi în filmul lui Martin Ritt, Paris Blues (1961) cu Paul Newman, Joanne Woodward şi Sidney Poitier, un film memorabil graţie distribuţiei, dar şi unui moment antologic, când cântă Duke Ellington.

Cineaştii găsesc şi ei capitala franceză foarte atrăgătoare, aşa cum demonstrează Paris When It Sizzles (1964) de Richard Quine cu William Holden şi din nou Audrey Hepburn (ea a jucat cele mai multe roluri în producţiile americane dedicate şarmului Europei). Un scenarist şi secretara sa imaginează, la Paris, o peliculă care să se poată filma în două zile. Hazul situaţiilor rezidă în aceea că ele sunt concepute în convenţiile unor genuri standardizate, precum western-ul, horror-ul, musical-ul.

Idilele în peisajul francez sunt o altă mină de aur pentru cineaştii din Lumea Nouă. Aici, gesturile devin mai spontane şi mai romantice; se poate lesne observa în pelicula Love in The Afternoon (1957) de Billy Wilder cu Gary Cooper (un miliardar Coca-Cola) şi iarăşi Audrey Hepburn (jună violoncelistă care topeşte inima bogătaşului blazat). Filmul arată un Paris de operetă, cu un hotel Ritz unde se cântă ceardaşuri şi apar florărese excesiv de pitoreşti, dar ansamblul este amuzant şi comunică voioşie şi poftă de viaţă.

Farmecul francez este imbatabil ne aminteşte în French Kiss (1995) Lawrence Kasdan făcând uz de o coloană sonoră plină de şansonete celebre (La Mer), de figuri de plan doi în spirit tradiţional (un poliţist – Jean Reno şi un mic borfaş – François Clouzet), dar şi de magnetismul unui star precum Kevin Kline care face pe europeanul convingător. Imaginativului său asalt sentimental nu-i rezistă anglo-saxona Meg Ryan, cucerită de excentricităţile noului amor.

Şi tot Meg Ryan, pe bună dreptate numită în anii ei de glorie „Noua logodnică a Americii”, precum Mary Pickford, se chinuieşte în comedia romantică Addicted to Love să-şi recucerească logodnicul. Maggie ( Meg Ryan) ar face orice să se răzbune pe Anton (Tchéky Karyo), fostul ei iubit şi logodnic francez, dar în decorul New York-ului (ca într-o oglindă întoarsă).

Şi tot „ciocnirea” dintre americance şi rafinaţii iubiţi francezi este tema comediei Le Divorce (2003) de James Ivory. Scenariul a fost realizat după romanul best-seller al lui Diane Johnson şi are în prim-plan două surori californience nevoite să facă faţă intrigilor intime din Oraşul Luminilor. Rezultatul este o comedie de moravuri centrată pe ideea „un yankeu la Paris”, avându-le în distribuţie pe Kate Hudson şi Naomi Watts.

Însă, cel care vorbeşte cel mai convingător despre contradicţia dintre poetica atmosferă pariziană şi prozaica viaţă din Statele Unite / Los Angeles este Billy Crystal, în filmul Forget Paris (1995). Un arbitru de baschet (interpretat chiar de autor) se căsătoreşte după o scurtă idilă, dar înfocată, la Paris, cu o yankee stabilită în Europa (Debra Winger).

O aduce în patria hamburgerilor şi constată, cu disperare, că farmecul se destramă. Eforturile cuplului de a recuceri dispoziţia romantică de la început alimentează hazul acestei comedii pline de vervă şi de replici inteligente.

Din recuzita şi decorul unor idile yankee, în însorita Italie, nu lipsesc niciodată elemente precum cappuccino, monumentele şi gondolele şi pastele. Aceste detalii ce ţin de locul comun, plus argumentul pragmatic al unor fantastice locuri de filmare mai ieftine decât acasă se regăsesc în majoritatea peliculelor hollywoodiene cu acţiunea plasată în peninsula cu forma unei cizme.

Fundalul preferat este Cetatea Eternă, Roma, unde americanii nu scapă aproape niciodată de săgeţile lui Cupidon. Aşa păţeşte şi reporterul jucat de Gregory Peck în Roman Holiday (1953) de William Wyler, căruia îi iese în cale o prinţesă autentică, fugită din auritul său palat pentru că tânjea după o viaţă normală. La fel, cei trei tineri sceptici în privinţa amorului din pelicula Three Coins in the Fountain (1954) a lui Jean Negulesco, se îndrăgostesc, în final, de trei italience.

Aproape că nu există peliculă americană filmată la Roma, fără obligatoria secvenţă de aruncare a bănuţilor în Fontana di Trevi, miraculos loc de îndeplinire a dorinţelor. Se conformează tradiţiilor şi Only You (1994) de Norman Jewison, povestea unei profesoare (Marisa Tomei) care fuge în preziua nunţii în Italia pentru a-şi căuta perechea ideală după numele prezis de o ghicitoare în copilărie. Nu are nicio importanţă că alesul (Robert Downey jr.) are o profesie prozaică, vânzător de încălţăminte, de vreme ce el se dovedeşte plin de elanuri romantice în vesela călătorie făcută împreună de la Mediterana la Adriatica.

Celebra fântână a dragostei din Roma îi aduce multe neplăceri unei tinere americance în pelicula When in Rome (2010) de Mark Steven Johnson. Ambiţioasa tânără, Beth (Kristen Bell), reuşeşte să-şi găsească iubirea adevărată după ce trece prin multe peripeţii provocate de sfidarea destinului şi a lui Eros, căci ea furase nişte monede din fântâna dragostei. Scepticismul ei, legat de reuşita în dragoste, este înfrânt şi-şi găseşte marea dragoste.

Dar pasiunile fierbinţi declanşate în peisajul italic nu sunt întotdeauna fericite pentru americani. Este cazul actriţei între două vârste (Vivien Leigh) care se îndrăgosteşte de un gigolo roman (Warren Beatty) în The Roman Spring of Mrs. Stone (1961) de José Quintano, adaptare după Tennessee Williams. Cu întorsături dramatice se derulează povestea creatoarei de modele (Susan Hayward) din Back Streets (1961), de David Miller, care, pentru a pune capăt unei idile cu un bărbat însurat (John Gavin) pleacă la Roma, dar el o urmează aici şi patima se încinge şi mai rău, cu dezastruoase urmări matrimoniale.

Totuşi, decorul italian poate avea forţă regeneratoare. În această forţă speră şi protagoniştii filmului lui Vincente Minelli, Two Weeks in Another Town, (1962): un regizor în pierdere de formă şi de faimă (Edward G. Robinson) şi un actor care traversează o criză (Kirk Douglas). Cei doi filmează la Roma (cum era la modă în anii ’60) o peliculă hollywoodiană hotărâtoare pentru cariera lor, sejurul în Europa reuşind să le mobilizeze noi energii.

Se pare că tot regenerarea spirituală o caută şi eroina interpretată de Julia Roberts în Eat Pray Love ( 2010), când porneşte într-un periplu către destinaţii exotice. Liz Gilbert (Julia Roberts) regăseşte bucuriile simple alături de prietenii săi, în Italia, mâncând paste şi savurând il dolce far niente, lăsând deoparte constrângerile siluetei standardizate care îi creaseră atâtea frustrări. Popasul din Italia este unul remotivant şi reconfortant, lansând-o în lunga ei călătorie în căutarea echilibrului.

Şansa unei autentice comunicări spirituale dintre un yankeu şi o europeană ne este demonstrată în filmul cineastului independent, Richard Linklater, Before Sunrise (1995). Ambii eroi sunt străini într-un tren ce străbate Europa. Fac cunoştinţă, discută, iau masa împreună. El o roagă să-şi întrerupă puţin călătoria şi să se plimbe prin Viena. Într-un moment de exaltare, ea acceptă. Urmează 24 de ore încântătoare în care americanul în jeans şi haină de piele (Ethan Hawke) şi franţuzoaica în rochie boho (Julie Delpy) rătăcesc prin oraşul străin amândurora, vorbesc, râd, se sărută, se îndrăgostesc unul de celălalt, dar se despart în zori, plecând în direcţii diferite. Magia acestei relaţii constă în lucrurile profunde pe care le mărturisesc cei doi, printre care şi teama de moarte sau oroarea de trivialitate.

Teama de vulgaritate îi împiedică pe cei doi să facă dragoste şi-i determină să păstreze amintirea timpului petrecut împreună ca pe unul dintre reperele existenţei lor, „o colecţie plicticoasă de ore”, cum o denumea, la un moment dat, fata.

Before Sunrise e unul dintre puţinele filme americane în care decorul european nu are aspect de cartolină, iar întâlnirea dintre reprezentanţii celor două continente nu este doar unul funny. Această subtilă poveste de dragoste, cu final nostalgic, dar nu nefericit, poate fi intitulată „Un Love Story al generaţiei X„.

Dragostea iconicului cineast american, Woody Allen, pentru Europa este veche şi profundă. Regizorul yankeu a realizat o serie de pelicule pe bătrânul continent: Londra pentru Match Point (2005), Barcelona pentru Vicky Cristina Barcelona (2008), Parisul pentru Midnight in Paris (2011) şi Roma pentru comedia Nero Fiddled (2012). A optat pentru Cetatea Eternă găsind că Roma este un oraş romantic ce poate asigura decorul unei versiuni moderne a Decameronului lui Giovanni Boccacio. Regizorul însuşi va juca în film, alături de actriţa Jesse Eisenberg, rolul de tată al unei fete ce urmează să se căsătorească la Roma.

Astfel, cineastul care a fost denumit „quintessential New York filmmaker” îşi declară dragostea sa pentru Lumea Veche prin seria de pelicule amintite, marcând renaşterea carierei sale de peste 40 de ani în lumea filmului.

Marile metropole ale Europei (Londra, Barcelona, Paris şi Roma) au oferit şi oferă, în continuare, o paletă urbană largă ce poate fi intens exploatată de cineaştii americani.

 

 Articol publicat în revista LiterNet
 
 

Etichete: , , , , ,

The Help – America în alb și negru

(Melodramă cu nuanțe feministe)

Un film  care a perpetuat dilema „citești cartea sau vezi ecranizarea?” este și The Help, o istorioară cinematografică strașnică, cu imagini îngrijite. Adaptarea bestsellerului scris de Kathryn Stockett (cartea a apărut în librării în 2009) a fost mină de aur pentru producătorii de la DreamWorks și Walt Disney, având în vedere succesul acestui gen de melodramă, în care virulența dezbaterilor atrage o largă audiență. The Color Purple produs de Steven Spielberg (1985) – și Beignet de tomates vertes de Jon Avnet (1993) sunt două filme de succes de la care Tate Taylor a preluat ingredientele de bază: problematica rasială într-un stat american marcat de tradițiile sclavagismului și împotrivirea unei femei de rasă albă față de putreziciunea moravurilor concetățenilor săi. Cineastul american, prieten din copilărie cu autoarea cărții The Help, ne oferă un film eficient, în care dominanta rasială capătă și o altă nuanță: cea a raporturilor dintre stăpân și servitor, iar segregaționismul este denunțat cu vehemență.

The Help1

Așadar, în 1962, în Jackson – un orășel din Mississippi -, o tânără femeie (Eugenia „Skeeter” Phelan), fiică a unui latifundiar, obține de la cei doi servitori ai casei – Aibileen și Minny – mărturii dureroase despre viața lor. Efortul de-a comprima cele aproximativ 500 de pagini în două ore și douăzeci de minute a fost valorificat cu succes de scenaristul și regizorul Tate Taylor. Simplificările pe care și le-a permis n-au alterat sensul poveștii, iar personajele cu voci puternice din roman se regăsesc și pe ecran, când triste și revoltate, când simpatice și emoționanțe, menținând complexitatea eroilor.

Este povestea a trei personaje feminine extraordinare, dar foarte diferite, din ipocriții ani ’60. Între ele se naște o prietenie specială, legătură coagulată în jurul unei cărţi despre servitoarele de culoare ale vremii. Proiectul redactării acestei cărţi devine o aventură periculoasă, iar eroinele vor avea de înfruntat aprigele prejudecăţi ale unei societăţi în care discriminarea și umilirea negrilor făceau parte din cotidian. Scenariul comprimă evenimentele în care violențele rasiale sunt evidente, iar disprețul și ura sunt disimulate, chiar dacă respectul și gratitudinea existau pe alocuri. Autorul restituie imaginea colorată a sudului Statelor Unite, din anii ’60, în care viața din suburbiile sărace contrastează puternic cu acel american way of life, iar destinele individuale se-ntretaie cu Marea Istorie. Chiar titlul – The Help (personalul de ajutor în casă) – sugerează diferențele dintre femeile afro-americane și stăpânele lor, burghezele din Jackson/ Mississippi. Timp de o jumătate de secol, personalul domestic „de culoare” n-avea dreptul să folosească toaletele de la locul de muncă, muncea șase zile pe săptămână pentru un salariu minim, era mereu la dispoziția patronilor și-a progeniturilor lor.

Din acest material melodramatic, realizatorul a concentrat acțiunea în jurul junei sudiste, „Skeeter” (Emma Stone), abia ieșită de pe băncile Universității, hotărâtă să le facă dreptate acestor femei. Cu ajutorul lui Aibileen (Viola Davis), ea colectează poveștile acestor victime ale istoriei. Nu prea există loc pentru nunațe într-un spațiu în care regimul apartheid impunea regulile. Mai toate bonele erau curajoase, dar stăpânele/stăpânii erau lașe/lași și crude/cruzi (Bryce Dallas Howard face din personajul său, Hilly, un model de abjecție). Pelicula (realizată în 2011) este o adaptare sensibilă, cu maniheismul de rigoare, dinamizată de o pleiadă de actrițe uimitoare. Amiciția dintre cele trei eroine va scoate la iveală solidaritatea ieșită din comun a unor femei curajoase, decise să depășească limitele strâmte impuse de societatea obtuză în care trăiau.

THE HELP

Tânăra jurnalistă Eugenia/Skeeter are forța și naivitatea tinereții, dar și o apreciabilă ambiție de-a depăși statutul ingrat de „păpușică dulce”. Anticonformismul ei afișat aduce în prim-plan nu numai rasismul, dar și lupta pentru demnitatea femeii, curajul opiniei și statutul femeii moderne ieșite din patriarhat. Drepturile civile, rasismul rămân în plan secund, iar cele trei eroine vor milita pentru valorile moderne ce combat bigotismul și conservatorismul. Taylor recreează, cu migală, viața socială, ilustrând faptul că societatea din orașele mici, din sudul Statelor Unite, îi pedepsea aspru pe cei care nu se conformau normelor impuse. În această galerie de personaje, o vom admira pe Celia Foote, întrupată de splendida Jessica Chastain; „bomba” blondă sentimentală care se va trezi izgonită din societatea burgheză din Jackson, în care nu avea decât un rol decorativ. Se cuvine o mențiune specială pentru rolul deloc anecdotic al lui Chris Lowell, pretendent la mâna „lunaticei” Skeeter, dornic să afle tainele ascunse, de roșcovana buclată, între paginile jurnalului, în timp ce aspira să ia în răspăr întreaga societate civilă.

Melodramatică prin substanța de fond, pelicula nu poate lăsa pe nimeni fără să stoarcă măcar o lacrimă pentru soarta bonelor și a servitoarelor din acea epocă. Astfel, Haibeleen (Viola Davies) și surorile ei de suferință reprezintă figuri maternale prin excelență, care îngrijesc și cresc copiii altora, înainte ca acești „pui” să-și ia zborul din brațele lor. O regăsim pe aspra și insolenta Minny (Octavia Spencer), o bucătăreasă de excepție, care se ocupă de doamna Walters (Sissy Spacek) înainte de a fi concediată de fiica acesteia (Bryce Dallas Howard). Într-un film destul de previzibil, aceste apariții înlătură ideea de afect facil, iar imaginea lui Mammy (Hattie McDaniel), celebra bonă a lui Scarlett din Gone with the Wind, revine în mintea oricărui spectator.

The Help 4

The Help rămâne o ecranizare reverențioasă (un exemplar omagiu adus comunităţii afro-americane ), plină de sensibilitate, tandrețe și umor, menită să trezească emoție și să invite la reflecție. Filmul atinge coarda sensibilă a spectatorului şi demonstrează că reglarea conturilor a fost mereu dureroasă în Statele Unite ale Americii.

Regizor: Tate Taylor
Scriitor: Kathryn Stockett
Scenarist: Tate Taylor
Compozitor: Thomas Newman
Operator: Stephen Goldblatt
Producător: Chris Columbus, Michael Barnathan, Brunson Green
Monteur: Hughes Winborne

Distribuţia:
Emma Stone (Eugenia „Skeeter” Phelan)
Viola Davis (Aibileen Clark)
Bryce Dallas Howard (Hilly Holbrook)
Octavia Spencer (Minny Jackson)
Jessica Chastain (Celia Foote)
Ahna O’Reilly (Elizabeth Leefolt)
Allison Janney (Charlotte Phelan)
Anna Camp (Jolene French)
Sissy Spacek (Missus Walters)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Viola Davis
Globurile de Aur (2012) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Thomas Newman
Oscar (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Chris Columbus, Brunson Green, Michael Barnathan
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Michael Barnathan, Brunson Green, Chris Columbus
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Tate Taylor
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la The Help – America în alb și negru

Scris de pe aprilie 10, 2018 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Tipare

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web