RSS

Arhive pe etichete: Artă dramatică

Petrecere pe timp de ciumă – Livada de vișini

În Livada lui David Doiashvili, există acea stare de grație înfrățită cu uimirea în care teatrul își alcătuiește magic o viață proprie, fascinantă, independentă de viața noastră cea de toate zilele, dar născută, totuși, din ea, o viață creată din esențe și din infinite nuanțe inefabile. În această Livadă de vișini, teatrul se reîntâlnește cu imaginea apoteotică. David Doiashvili și-a compus spectacolul, montat în Sala Mare a Teatrului Național din București, într-un registru grav și necruțător, în care lecturile repetate, decantate și sedimentate, din Cehov, l-au condus pe regizor la o analiză mai incisivă, mai tăioasă a lumii crepusculare pe care o personifică Ranevskaia și cei din jurul ei, cei atașați ei. Demontarea mecanismului socio-istoric prin care se ajunge la actul simbolic al tăierii livezii – prăbușire a unui sistem social devenit anacronic – se face cu o luciditate ireproșabilă.

Demonstrația – lectura regizorală – etalează un fel de manierism (asumat) al directorului de scenă și unele reflexe de autocitare pentru a reda ingredientele necesare: cupiditate, înavuțire rapidă, violență, efemeritate, inadecvare, amor; a distilat anumite obsesii (ambiguitatea realitate- fantasmă, psihologii confuze) recurgând la semne teatrale devenite deja marcă personală (apa  ca element primordial, proiecțiile video de tipul umbrelor, obiectele-simbol, monocromia).

Livada-2

Livada de vișini reprezintă un “vis de vacanță” care se termină înainte de a fi început.

Năpădită de imense buchete cărnoase, albe, în prima parte a spectacolului, la lumina săracă    (de la o lampă veche) – din a doua parte – ajunge doar o matrice golită de sens (Asistent Light-design: Mircea Mitroi, Operator video: Andrei Florea). Farmecul efemer, indus de mănunchiurile inodore, dar încântătoare, se insinuează, iar privitorii cad pradă reveriei de scurtă durată și sunt repede invitați să tragă cu ochiul – prin ferestre – la viața celor din casa construită prin truda unor mujici (astăzi emancipați), din vecinătatea Livezii. Întreaga regie indică faptul că personajele ascund, sub o aparență ademenitoare, suflete învăluite în taină. În acest straniu dispozitiv, moartea și sexualitatea se conjugă, iar adevărul se află departe de locul în care pretinde că există. La acest “bal în timpul ciumei”, indicațiile sunt date de năbădăioasa Charlotta Ivanovna (versatilul Istvan Teglas), iar scena devine o veritabilă cutie de iluzionist. Această “cronică de familie” invită spectatorul să fie “martor în acțiune ” într-o exotică piesă (oferită publicului în 1904) în patru acte, despre contradicții sociale, excese și înavuțire, în care personajele manipulează și sunt manipulate – rând pe rând – încercând să ne conducă, fiecare, spre propiul său adevăr. Debutul secolului al XX-lea înseamnă apariția a două elemente: cinemaul (regăsim cuplul valet-subretă din filmele/melodramele mute) și psihanaliza. Poate, de aceea David Doiashvili rămâne fidel unei temporalități din piesă, dar, pe care o potențează la o tensiune contemporană. Printre ramurile pomilor, printre nervurile mobilierului de pe scena-casă-livadă, palpită sufletul mujicilor morți care-au trudit la construirea acestei case, dar cu ai căror nepoți timpul nu mai are …răbdare.

 

Cehov a surâs în sinea lui când a afirmat că este o comedie. În acest univers, violent constant, comedia devine nu doar melancolică, ci definitiv tragică. Aliații regizorului devin scenografii & făuritorii costumelor (Tamara Kvesitadze, Gabi Albu), și compoziorul muzicii originale (Nikoloz Rachveli Memanishvili). Arhitectura scenică sugerează dimensiunea ascunsă a dramei (actanții se mai odihnesc pe banchetele care parcelează spațiul de joc), buchetele supradimensionate inundă scândurile, iar muzica învăluie atât actorii, cât și spectatorii dispuși, alături, în gradene. Spoturile de lumină reprezintă, cel mai adesea, un contre-jour rece și neprietenos, care barează, în fond, elanul personajelor. Așadar, amintirea lucidă, retrospectivă (psih)analitică consemnează în primul rând o pătrundere regizorală în acord cu spiritul vremii.

 

Textul piesei lui Cehov servește admirabil demonstrația regizorală, deoarece în montarea de la Sala Mare, toate personajele trăiesc și acționează în virtutea (sau în jurul) unor iluzii, conformându-se cu inconștiență în fiecare caz, în moduri diferite, unui destin care înseamnă, de fapt, o neîmplire. Fiecare personaj își cultivă, fără voie, o dramă, ratând orice (asistăm la acte ratate, pusee de melancolie, alternate cu furie, angoase, lecții de respirație anti-atac de panică).

 

Pentru Ranevskaia, livada rămâne doar o resemnare nostalgică, inexplicabil preferată de acest fluture atras de o lumină (Parisul unei iubiri discutabile). Irina Movilă nuanțează, cu farmec, rătăcirile abulice ale eroinei care traversează casa ca și cum ar trece printr-o lungă călătorie. Apariția desprinsă parcă din alt veac (coafură rubinie à la Belle Époque și rochii Haute couture) din prima parte se confruntă cu bărbații inflamați, dornici de înavuțire, profitând de slăbiciunea acestei ființe care va deveni doar o biată femeie (în neglijeu și necoafată) cu zâmbatul amar și obosit încremenit pe față. Singurul care nu prizează scamatoriile Charlottei este Lopahin. La început, deși apare plin de bunăvoință, refuză joaca printre cuferele de voiaj și printre lucrurile din camera copilului”. Lopahin reprezintă o forță implacabilă, dar cu o vulnerabilitate la vedere. Iașa, un “tânăr lacheu” după cum zice chiar Cehov, reprezintă o variantă necoaptă a primului, dar parcă mai abject în aroganța sa încă șovăielnică. Silviu Mircescu compune portretul slugii servile și obraznice, lipsite de scrupule. Arivismul său lasă la vedere “aspirațiile” snobului aflat încă la pândă, în umbra stăpânilor nevolnici. Reușește să plece la Paris abandonând-o pe Duniașa (într-o “crucificare” ad-hoc), după ce-și exercitase asupra ei înclinațiile de parafilie. Veriga slabă din triunghiul amoros Iașa- Duniașa – Epihodov se dovedește a fi cel din urmă, care ratează șansa de-a fi iubit de frumoasa subretă. Idris Clate completează cu acurateţe galeria celor obidiți. Ana Covalciuc punctează, cu farmec, eşecul femeii resemnate. Așa cum și Crina Semciuc portretizează admirabil farmecul trist al candorii fanate (Ania); suava actriță afişează o sensibilitate discretă, transferând spectatorilor emoţia naturală a trăirilor dramatice. Există, în acest spectacol, o risipă de tandreţe feminină descătuşată (Ranevskaia, Duniașa, Ania). Această risipă este o irepresibilă nevoie de dragoste, consonând cu pământul, cu firea, cu cerul rusesc şi cu aleanul rusesc, toate recompuse prin scenografie şi light-design (Asistent coordonator: David Murman Kartozia).

 

Între acești poli se-agită – câteodată frenetic – alteori cu lentoarea unor păpuși mecanice (Coregrafia: Florin Fieroiu), clanul celor condamnați (de Istorie) să plece, să dispară.

Dominanta acestei agitații sterile/balet mecanic este inconștientă, dar și ridicolă, la limita supremă a “formelor fără fond”, cum este în cazul lui Trofimov (“eternul student”) în care discrepanța dintre intenția afirmată în fraze răsunătoare și neputința lui funciară se desenează în culorile stridente ale nonsensului. Datorită interpretării lui Rareș Andrici, Trofimov este un amestec incredibil de candoare vecină cu stupiditatea, iar impulsurile sale înalte sunt frânte, fără rost. În prima parte a montării, Lopahin apare încărcat de o infatuare deloc găunoasă, iar Ioan Andrei Ionescu este o prezență de un voluntarism irezistibil. Abia în partea a doua va da la iveală slăbiciunea și sufletul invadat de angoasă. Cu o sensibiliatate de animal hăituit, cu salturi neașteptate între plâns și râs, Varia (Raluca Aprodu) acceptă cam tot ce i se propune. Căsătoria cu Lopahin ajunge un fel de gest de sacrificiu, iar tulburarea indusă de prezența nudă a uriașului plin de forță, lăsat pradă frigului/spaimei accentuează presentimentul de angoasă a relativului. Gaev își amintește neputința promițând eventuale acte de voință, de disciplină, dar totul se reduce la capriciul bilei de biliard, care consumă, în zig-zaguri nesfârșite existența inutilă. Gaev, în interpretarea lui Gavril Pătru este zgomotos și afectat, are ifose și disperări acute, subminat și el, de fapt, de aceeași incompatibilitate (totală) cu realitatea. Gavril Pătru conturează cu precizie portretul unui “copil bătrân” fără a-l plasa în ridicol. Dintre orfanii unei lumi care nu îi mai ocrotește pe cei care odinioară doar “dădeau din mâini”, Piscik (Vitalie Bichir) simte ritmurile vremurilor și își plătește cu parcimonie datoriile, încearcă să se adapteze. Pariul pierdut de acești dezmoșteniți ai sorții – înlocuiți de foștii lor lachei – îi face să se întreacă în farse copilărești în acord cu criza valorilor care se ivise pe fundalul crepuscular. Pâslarii lacheilor (galoșii) care zboară prin scenă, aruncați de Gaev, vor deveni un substitut real pentru butada “a fi în papucii altuia”. Mihai Constantin îi conferă bătrânului Firs statutul de “primă fantomă” a unui grup social care încetează, pe nesimțite, să mai fie.

Însumând această “a doua realitate” a piesei lui Cehov, cu mult mai fascinantă decât fabula (oricum perisabilă) a “primei realități”, David Doiashvili (Asistent regie: Laura Grosu) a ilustrat, cu minuțiozitate de sculptor în filigran, spiritul vremurilor actuale. Fiecare ton din spectacol implică structuri de intenții neexprimate. Obiectele de pe scenă – dulapul, căluțul din lemn, caruselul-jucărie, copacii, copaia pentru îmbăiere/cada – compun un spaţiu reverberant pentru întreaga dramaturgie cehoviană. Toate aceste repere basculează simbolistica unei copilării pierdute. Puterea sa de pătrundere se verifică în autenticitatea pe care o au, în spectacolul de la Teatrul Național din București, personajele cehoviene. Profilurile, aparent simple, se dovedesc pe scenă de o nebănuită complexitate a structurii; relațiile dintre ele sunt pline de nuanțe, aluzive, iar fiecare mișcare devine un întreg de gânduri și de sentimente.

Directorul de scenă a creat o atmosferă de “scene din viaţa la ţară”, dându-i fiecărui personaj dreptul de a-şi irosi cu credinţă propria viaţă. Regizorul are tactul de a nu le reduce la numitorul comun al unei viziuni obstinat actualizante, lăsându-le să trăiască (aparent) în epoca lor pentru a ajunge astfel şi în epoca noastră. Livada de vișini este un spectacol plin de sevă, în care regia, scenografia și interpretarea se întrec în a face palpabilă imaginea unei lumi clocotind de patimi, unde viața cochetează cu sentimente, idei, dispoziții în așteptarea noului.

***

Livada de vișini de A.P. Cehov
Traducerea: Mașa Dinescu
Asistent dramaturgie: Corina Druc
Regia: David Doiashvili
Scenografia: Tamara Kvesitadze, Gabi Albu
Asistent coordonator: David Murman Kartozia
Asistent regie: Laura Grosu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Muzica originală: Nikoloz Rachveli Memanishvili
Regia tehnică: Costi Lupșa
Distribuția :
Liubov Andreevna Ranevskaia: Irina Movilă
Varia: Raluca Aprodu
Ermolai Alekseevici Lopahin: Ioan Andrei Ionescu
Boris Borisov Simeonov – Piscik: Vitalie Bichir
Semion Panteleevici Epihodov: Idris Clate
Firs: Mihai Constantin
Ania: Crina Semciuc
Leonid Andreevici Gaev: Gavril Pătru
Piotr Sergheevici Trofimov: Rareș Andrici
Charlotta Ivanovna: Istvan Teglas
Duniașa: Ana Covalciuc
Iașa: Silviu Mircescu
Durata: 3 h 30 min

Articol apărut în revista Catchy.

 

Etichete: , , ,

Pagini din istoria literaturii dramatice româneşti – Feeria

Interesul mereu mai profund pentru dramaturgia de observaţie social-psihologică a actualităţii, cu pendulări continue între „piesa cu teză” şi conflictul de idei n-a ocupat întregul spaţiu al creaţiei literar- teatrale românească. La începutul secolului al XX-lea, s-a dezvoltat în literatura dramatică, pe lângă piesele de factură ibseniană, o dramaturgie de expresie lirică. Spre deosebire de dramele idealiste, definite prin conflictul metafizic şi categoria fantastic, categoriile estetice ale feeriei sunt miraculosul şi naivul, ca rezultat al situării în lumea basmului şi al instaurării legilor fanteziei. „În basme, lumea e simplă şi transparentă, problematica lipseşte, atmosfera optimistă probează progresiva desacralizare a lumii mitice.” (M.Eliade).

Cu toate acestea, basmul înfăţişează structura unei aventuri infinit mai grave şi mai responsabile deoarce el se reduce de fapt la un scenariu de iniţiere: regăsim întotdeauna probele de iniţiere (lupta cu monstrul, piedici în aparenţă de netrecut, enigme de rezolvat, munci imposibil de îndeplinit etc.), coborârea în Infern sau înălţarea la Cer, moartea sau învierea, căsătoria cu o prinţesă. Aşadar, basmul înseamnă un divertisment numai pentru conştiinţa banalizată a omului modern. Semnificaţia culturală a basmului este însă mult mai mare, întrucât el implică în acelaşi timp „mitologie, etică, ştiinţă, observaţie, morală etc”. (G.Călinescu).

Feeria

În literatura dramatică românească, au apărut cele mai interesante creaţii autohtone pe tărâmul feeriei, specie dramatică pe care romanticii au dus-o la o înaltă expresie. Cea dintâi feerie naţională de răsunet fusese „Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri, scrisă în 1880, ca apoi să apară, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, acele compoziţii dramatice cu aspect poporan (semnate de Edgar Th.Aslan, Theodor Speranţa şa).

Primele succese literare ale feeriei dramaturgiei româneşti sunt realizate după anul 1900, sub evidenta influenţă a teatrului poetic european simbolist. Izvoarele folclorice sunt menţinute în linii mari, prioritate căpătând însă structura metaforică şi pitorescul bizar. Sunt demne de amintit „Domniţa din vis” de A.Davila (1904), „Solii păcii” (1900-1901) de Ştefan Petică. Mircea Demetriade scrie basme dramatizate „Dafin Făt-Frumos şi  frumoasa Ileana” (1905) şi parabole magice. Dar cele mai interesante feerii de inspiraţie naţională îşi relevă o repunere în discuţie a simbolurilor folclorice şi o reîntoarcere a semnificaţiilor generale sub semnul unor stări de spirit romantice. La Victor Eftimiu, această revizuire a fondului folcloric îmbracă ascuţite  aparenţe de factură romantică, oferind astfel prilejuri pentru recitări de virtuozitate actoricească.

Eugen Lovinescu remarca, în 1915, atitudinea originală a lui Victor Eftimiu de întemeietor al „feeriei modernizate” în dramaturgia noastră. Dotat cu „fantezie constructivă”, dramaturgul „se joacă prin lumea basmelor”, interpretând şi modernizând venerabile legende (Lovinescu).

În „Înşir’te, Mărgărite!”(1911), elementele grave ale basmului popular sunt amestecate deliberat cu snoavele şăgalnice, Păcală încrucişându-şi drumul cu Făt-Frumos într-o suprapunere voită a sublimului cu grotescul, până la dizolvarea  amândurora într-o melodie şi culoare.

Poemul feeric în cinci acte se susţine dramatic prin căutarea de către Sorina, fiica lui Alb Împărat, a idealului întruchipat de Făt-Frumos, îndrăgostit la rândul său de Ileana Cosânzeana. Aceasta de pe urmă fusese vrăjită de mama Zmeului şi îl iubea pe Zmeu, dar el este omorât în cele din urmă de către Făt-Frumos cu ajutorul Sorinei. Complicaţiile interesante şi de mare efect, complicaţii erotice, nu împietează asupra  semnificaţiilor pozitive ale luptei dintre Făt-Frumos şi Zmeu, în fapt, eterna ciocnire dintre Bine şi Rău, încheiată cu izbânda Binelui şi a Iubirii.

Optica inedită a autorului asupra lui Făt-Frumos şi seducătoare în privinţa zmeului, transpusă în existenţa lui dramatică nu-i înzestrează numai cu originalitate, ci şi cu veridicitate, sunt personaje cu pasiuni şi dureri, sensibili la dragoste, suferinţă, apropiaţi de muritori. Petrecută ca un joc de societate şi într-un regim de convenţii puse apăsat în evidenţă, intriga apare sub semnul relativităţii şi prin autoreflectare, datorită ilustrării scenice a mecanismelor de declanşare a fanteziei populare, de introducere în lumea basmului, de instaurare a „minciunii artistice”.

Apariţia ţăranilor, aidoma corului de operetă, introduce tălmăcirea semnelor rele, după isonul ţinut de Păcală şi amplificat de femei şi bătrâni. Dialogul vioi, în registru popular, familiar, pune în conflict luciditatea, spiritul realist, neîncrezător şi zeflemist (Moş Toader) şi imaginaţia dezlănţuită  şi eresurile (Mitru Geambaşu). Fantezia ţăranilor este confruntată cu Zmeul- Zmeilor. Feeria lui Victor Eftimiu vădeşte o accentuată înclinaţie către raţionalizare şi demitizare, deşi nu le finalizează. Specificul pieselor acestui autor dramatic îl constituie tocmai această ambiguizare, element modern, această relativizare a modalităţii care cochetează şi cu realismul şi cu feericul. Prin grupul de ţărani, scriitorul intervine direct în desfăşurarea faptelor, comentează, dă direcţii, defineşte sau sugerează poziţii. Ţăranilor le conferă rol apropiat de corul antic, ei neluând efectiv  parte la acţiune, ci comentând în spirit realist, cu optimism, într-o limbă vioaie.

Victor Eftimiu încearcă o tendinţă de refacere a legendelor împietrite prin vitalismul existenţei terestre, astfel satanismul Zmeului este justificat în tirade care descriu complexul visătorului repudiat, în vreme ce legendara Cosânzeană se vede pusă în competiţie cu Sorina, întrupare a dragostei omeneşti. Astfel, autorul oferă noi posibilităţi de explorare a sentimentalităţii romantice, adeseori în haine de factură simbolistă.

  1. Călinescu considera în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” că „Oricare ar fi viţiul de temelie al piesei, aceasta rămâne o încântătoare şi fericită producţie a teatrului nostru. Nu se poate închipui o  mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei.Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate pentru a nu îngreuna declamţia. Peste tot, pluteşte o jovialitate sănătoasă, un umor gros de poveste, inimitabile.” Neobositul critic sesizează, la personajul Alb-Împărat, o oratorie sfătoasă (în stilul popular, mărit de Creangă şi Eminescu) cu suflet ţărănesc. Împăratul ţine să ciocnească un pahar cu un drumeţ, îi dă afară pe Făt-Frumos şi pe Zmeu, care se ceartă pentru pricini ce nu-l privesc, apoi se tocmeşte cu voinicii într-un mod ceremonios, canonic şi impulsiv totodată.
  2. Cadrul este în mod pregnant convenţional miraculos, cu aspect de operetă şi purtând masca graţiozităţii artificiale a artei scenice. Lumina  şi sunetul creează o atmosferă de vis, propice reveriei simboliste, cu un apăsat decorativism belle époque. În feerie, apar sub formă atenuată elementele structurii dramei simboliste. Cum lumea miraculoasă este terenul desfăşurării intrigii, impactul lumilor se prezintă numai ca o coliziune de motive literare convenţionale: vrăjitoarea înfrântă în final de puterile magice ale fluierului; în aceeaşi măsură, neascultătoarea Sorina, blestemată de tatăl ei, aruncând mărul lui Făt-Frumos, „rod al viselor dintâi”, e disperată că: „Prea curând, o prea curând/S-a împlinit blestemul tatii”. Conform prezicerilor tendenţioase ale vrăjitoarei, ea nu va renunţa un timp la Făt-Frumos.

„Mai mult siluete decât fiinţe vii şi complexe”, eroii lui Victor Eftimiu „nu trăiesc în basmul şters şi convenţional, nu păşesc însă nici pe pământ în carne şi oase. Plutesc  în nelămurita şi graţioasa lume a fanteziei poetice.” Feeria  modernizată, concretizată prin raţionalizare, livresc, comentariu eseistic, se defineşte prin „lirism fără pasiune, teatru fără observaţie puternică” (E.Lovinescu).

În perioada interbelică, prin Vasile Voiculescu şi Dan Botta, în special, deschiderea feeriei spre drama simbolistă va fi mult mai accentuată. Motivele basmului vor recupera funcţionarea mitică şi tonalitatea tragică.

În „Înşir’te, Mărgărite!”, în cea dintâi formă prezentată în premieră, în anul 1911, la Teatrul Naţional din Bucureşti, tânărul autor dramatic amesteca întrucâtva sentimentele încurcate de personajele tinere, justificând dragostea Cosânzenei pentru Zmeu, fiind maliţios cu spilcuitul Făt-Frumos. Adevăratul erou este Zmeul, viziune interesantă şi dramatică, tentantă, dar altfel decât sunt aceditate aceste personaje în folclor unde Făt-Frumos întruchipează frumuseţea şi reprezintă binele, iar Zmeul este expresia răului. Ultima versiune a păstrat aspectele care dădeau interes şi valoare dramatică prin complexitatea eroilor, fără să le compromită dominanta.

O altă feerie din dramatugia românească este „Trandafirii roşii” despre care Justin Ceuca nota într-o monografie dedicată autorului acestei piese, Zaharia Bârsan:”Trandafirii roşii trebuie să stea în istoria teatrului românesc alături de „Înşir’te, Mărgărite!” şi este superioară acesteia prin câteva elemente esenţiale: valoarea filosofică a simbolului, prezenţa tragicului (dezvoltarea pe verticală şi nu pe orizontală), sinceritatea şi intensitatea lirică, unitatea acţiunii…”; deşi G. Călinescu considera, tot în monumentala-i lucrare:” Tot ce e plin de imaginaţie la Victor Eftimiu, este coborât aici la chipul sentimental.” Cariera scenică a poemului dramatic  avut în vedere a oferit numeroase montări la teatrele bucureştene, din Cluj, Craiova, Petroşani, Ploieşti, Bârlad, Brăila şi Braşov.

Motivul poemului dramatic de factură romantică, „Trandafirii roşii”, care, mult jucat, i-a adus lui Zaharia Bârsan notorietatea ca scriitor, poate fi găsit şi în alte opere ale literaturii naţionale.

Zaharia Bârsan a dat viaţă câtorva caractere, cu trăsături de reţinut, eroi precum Zamfir, Liana, Val-Voievod, Împăratul.

Intriga are un puct de plecare specific de basm, proorocirea-blestem a vrăjitoarei la naşterea fetei de crai. Şi, ca în basme, apare Făt-Frumos sortit să o salveze, se numeşte Zefir şi îi aduce în şaptezeci şi şapte de zile, dimineaţa, câte o floare, un trandafir roşu, pe când trandafirii de asemenea culoare nu existau. Este eternul trubadur născut să cânte şi să iubească, făcut să sufere, eroul de pretutindeni şi dintotdeauna, totuşi cu ceva foarte apropiat nouă, al pământului şi al obiceiurilor nostre, sugerat de acel „cântec din părinţi şi sfânt”, cântec de frumuseţe, de iubire, de speranţă. De asemenea, aduce un suflu patriotic, propriu piesei, tot prin Zefir. Tânărul reprezintă nobleţea iubirii. Zefir ascunde o tragică taină şi o face cu discreţia înzestrării sufleteşti, până ce cade mort la picioarele Lianei, pregătită şi bucuroasă să-şi primească mirele, pe Val-Voievod, declarat viteaz, dar dovedit a nu fi, neînfricat şi puternic. Autorul prezintă antitetic cele două personaje, relevând lăudăroşenia, gelozia şi brutalitatea lui Vlad, în contrast cu Zefir, care-i salvase onoarea de oştean.

Liana pare destul de uşor conturată, spre deosebire de figurile bine evidenţiate ale lui Val şi  Împăratului. Are alături câteva prezenţe de extracţie folclorică: Moş Amurg, Şagă, Pâclă, Promoroacă. Poemul trăieşte  prin existenţa poetică, de necontestat efect al lui Zefir şi totodată prin momente poetice, ode sau balade, care, recitate cu virtuozitate, provocau ropote de aplauze. Poemul este pătruns şi de un fior patriotic, atât prin bătrânul Împărat, cât şi prin tânărul Zefir, erou romantic înzestrat cu numeroase calităţi. După tiradele romantice, izbucneau aplauzele spectatorilor, care la acel moment istoric năzuiau spre  marea unire.

Ca şi drama idealistă, cu care are tangenţe de domeniul limbajului sau al cadrului, mai puţin în ceea ce priveşte conflictul, feeria este un episod ce ţine de modernitate, valorificând totodată şi folclorul naţional şi un exerciţiu pregătitor pentru dramatizarea legendelor naţionale sau pentru o formă de dramă poetică feerică ( Vasile Voiculescu, Dan Botta, Radu Stanca, Radu Boureanu, G. Călinescu etc.).

Feeria are un simbolism apăsat, alegoric, înrudită îndeaproape cu arta plastică 1900, ea cultivă acelaşi pitoresc spectaculos, exterior, spre deosebire de „saga” şi”mit”, are o factură profund optimistă, feericul prezentându-se ca un „univers miraculos” suprapus lumii reale, fără a-i distruge coerenţa.

Când evoluează ca pandant dramatic al snoavei, feeria se apropie de comedie prin stilizarea comică şi folclorică.

Repere bibliografice:

  • Istoria teatrului în România – vol .III (1849-1918), Academiei, Buc, 1971;
  • Virgil Brădăţeanu – Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, EPP, Bucureşti, 1979;
  • Doina Modola – Dramaturgia românească între 1900-1918, Ed. Dacia, Cluj, 1983.

Articol publicat în revista Comper (pp 97-99)

 

Etichete: , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web