RSS

Arhive pe etichete: Artă

Cadrilul feminității – Little Women

Banii, statutul, dar aspirațiile artistice au constituit adevărate probleme pentru orice femeie, mai cu seamă în epocile moderne. Într-o societate în care destinul unei femei e reglat doar de un unic ‘ceasornic’ – un (bun) mariaj – argumentele ce țin de șansă sau talent intră pe un teren nisipos. Așa se face că cele trei teme majore (femeia, arta și banii) au fost basculate de energica cineastă (regizoare, scenaristă și actriță) Greta Gerwig într-o faimoasă poveste de epocă. Așadar, Greta Gerwig revine asupra dorinței de emancipare a femeii și mizează pe clasic, știind că această formulă ‘merge la sigur’ oriunde și oricând. După ce a demonstrat fragilitatea emoțională a unei adolescente, în pelicula Lady Bird, cineasta de factură alleniană (‘debitoare’ a lui Woody Allen), a adaptat, în 2019, Little Women.

Pelicula, care se bazează atât pe romanul clasic (bestseller) cât şi pe alte scrieri ale Louisei May Alcott, redă parcursul, suişurile şi coborâşurile vieţii lui Jo March, un alter ego al scriitoarei. În accepţiunea lui Gerwig, îndrăgita poveste a celor patru surori, care erau hotărâte să-şi trăiască viaţa după propriile lor criterii, este valabilă în orice epocă şi totodată potrivită pentru momentul actual. Astfel, scriitoarea Jo/Josephine (Saoirse Ronan) declară: «I can’t get over my disappointment at being a girl. /Nu pot depăși dezamăgirea de a fi fată.». Avem de-a face, totuși,  cu o frescă familială ce merită vizionată în familie.

Un soi de restaurație a patriarhatului ? Nici vorbă, pentru că Greta Gerwig orchestrează de minune disputele hollywoodiene, comedia sentimentală cu specific (Crăciun), toate asezonate  cu apă de roze și îmbibate cu melodrama socială; inocența și tristețea produc efecte năucitoare. Scenarista (nimeni alta decât Greta Gerwig !) reduce distanța dintre autoare și personajele sale. Coloana sonoră este semnată de Alexandre Desplat, asigurându-se, astfel, tonalitatea dulce-suavă. Louisa May Alcott și-a spus povestea (romanul a fost publicat în1868) prin intermediul eroinelor sale într-o epocă în care femeilor, oricât de talentate ar fi fost, le era greu să se dedice scrisului, literatura fiind rezervată exclusiv bărbaților. Doar aceștia erau tratați cu seriozitate. În centrul acțiunii se află Jo (Saoirse Ronan), o scriitoare aspirantă, în jurul căreia se țes poveștile celorlalte trei surori – convenționala Meg (Emma Watson), inocenta Beth (Eliza Scanlen) și precocea Amy (Florence Pugh ). Pelicula urmărește lupta fetelor cu greutățile vieții, în timp ce relațiile dintre ele rămân strânse și pline de afecțiune în fața tragediilor, mici sau mari, prin care trec de-a lungul timpului.

Jo March (Saoirse Ronan) – acest alter ego al scriitoarei – scrie și dorește să-și publice primul volum, dă semne de independență,  dar mentalitățile patriarhale o țin departe de succes. Secvențele din debut ne-o prezintă pe Jo March (Saoirse Ronan) în New York, la trei ani distanță după terminarea Războiului de Secesiune; tânăra femeie spera ca va trăi mai bine convingând editorii să-i publice romanele. Îi va da replică autoritarului Tracy Letts, întruchiparea aroganței paternaliste. A zecea ecranizare după romanul americancei Louisa May Alcott a însemnat, în 2019, dorința de actualizare a emancipării sub semnătura Gretei Gerwig. Panta ascendentă a mișcării #MeToo și lupta pentru re-poziționarea femeii în sistemul hollywodian au conferit sens acestei opțiuni cinematografice. Aspectul atemporal nu înseamnă că modernizarea nu e inclusă. Sensul e profund aici, nu forma. Gerwig posedă o inestimabilă calitate: sensul ritmului.

Cineasta redă o poveste despre viitorul a patru femei deosebite: în timpul Războiului Civil din Statele Unite ale Americii, acestea rămân fără suport (doctorul March fiind pe front) și trebuie să se descurce într-o lume bulversată de secesiune. Emma Watson e Meg March, sora mai mare, protectoare, fermecătoarea Florence Pugh întrupează forța de caracter a orgolioasei Amy March, pasionată de pictură, iar Eliza Scanlen este Beth March, un personaj nuanțat, cu destin tragic. De asemenea, și la capitolul personaje secundare, distribuția este strălucitoare, câtă vreme le regăsim pe Laura Dern (Marmee March) și Meryl Streep (Mătușa March). La o astfel de garnitură actoricească se alătură fermecătorul june Timothée Chalamet (din pelicula Call Me By Your Name), care trebuie să le facă față seducătorilor Louis Garrel (din pelicula L’Homme fidèle)  și James Norton; rolul  doctorului March i-a revenit lui Bob Odenkirk (Breaking Bad).

Impulsionată de o distribuție de excepție, Gerwig filmează două cronologii diferite, dar la un moment dat, paralele. Printre flashback-uri și mișcări de tip flash-forward, le regăsim pe Jo, o romancieră cu ‘apucături’ feministe, Meg, care năzuiește la un trai tihnit și așezat, Amy dornică de grandoare și micuța Beth, timidă, dar înzestrată cu talent de pianistă. Jo aruncă o privire nostalgică asupra unei perioade în care bucuria și tristețea se intersectează în viețile eroinelor.   În acest mod, Greta Gerwig reușește să facă dintr-o mostră de literatură din veacul al XIX-lea un adevărat ‘manifest’ feminist pentru adolescentele din secolul XXI. Schimburile vii, rivalitățile dintre surori, adesea violente, sunt bine conturate pe ecran. Cineasta modernizează povestea, într-un veritabil tur de forță, dar nu trădează esența scrierii originale. Nicicând, Gerwig n-a încercat să își scuze personajele sau să le justifice momentele de lașitate sau de egoism. Realizatoarea creează empatia indicând defecte, toate circumscrise naturaleții, aici, excelează Saoirse Ronan și Florence Pugh. Dimensiunea retrospectivă a filmului conferă o tonalitate melancolică și elegiacă legată de tragedia care a dus la ruptura brutală de lumea inocenței, a copilăriei. Trecerea către maturizare se face cu renunțări, aspirațiile din tinerețe se ciocnesc de micile compromisuri din viața de adult. În acest cadril vintage, realizatoarea face o reverență în fața înaintașelor sale care-au prezentat subtil  mai toate aspectele feminității. Printre broderii, dantelării, refinament (Costumele: Jacqueline Durran), romantism și calde sentimente (happy ending matrimonial), noua ecranizare – Little Women –  demonstrează redutabilul talent al Gretei Gerwig.

Articol publicat în revista Catchy

Regia: Greta Gerwig

Scenariul: Greta Gerwig după Little Women de Louisa May Alcott

Imaginea: Yorick Le Saux

Decorurile: Jess Gonchor

Costumele: Jacqueline Durran

Montajul: Nick Houy

Muzica: Alexandre Desplat

Distribuția:

Saoirse Ronan – Jo March

Emma Watson – Meg March

Florence Pugh – Amy March

Eliza Scanlen – Beth March

Laura Dern – Marmee March

Timothée Chalamet – Theodore ‘Laurie’ Laurence

Meryl Streep – Mătușa March

Bob Odenkirk – Robert March

Durata: 2h14

Premii, nominalizări:

·      Premiile Oscar, 2020:Categoria Rezultatul
Cel mai bun film – Amy Pascal Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
Cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
Cele mai bune costume – Jacqueline Durran Nominalizat
Cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile Globul de Aur, 2020 :Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă) – Saoirse Ronan Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
·      Premiile BAFTA, 2020:Categoria: Rezultatul
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol principal – Saoirse Ronan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu adaptat – Greta Gerwig Nominalizat
BAFTA pentru cea mai bună coloană sonoră – Alexandre Desplat Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Florence Pugh Nominalizat
 
Comentarii închise la Cadrilul feminității – Little Women

Scris de pe mai 20, 2020 în Blockbuster, Cinema, Filme de Oscar, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Odă fugii – The Escape

Mădălina DumitracheDespre cotidianul sufocant s-a tot vorbit, iar filme care oglindesc modul de viață „burghez” au (tot) existat din abundență.  În recenta producție The Escape, cineastul britanic Dominic Savage nu se îndepărtează prea mult de aceste clișee, dar invocă arta și sensibilitatea, pe care le combină într-o manieră bulversantă pentru un astfel de context. Așadar, o gospodină își duce traiul (monoton) într-o suburbie șic din Londra. Tara e căsătorită cu un activ om de afaceri și au împreună doi copii, două mașini și o frumoasă locuință. Școala copiilor e chiar lângă casa lor. Toate bune și frumoase, numai că rutina și-a pus implacabil amprenta, simte că își pierde cheful de viață. Totuși, o carte despre artă – găsită întâmplător la un buchinist – o mobilizează pe eroina din pelicula The Escape. Depresivii sunt buni comedianți. Deși afișează echilibrul perfect, în anturajul lor, în realitate sunt supuși unei insuportabile presiuni sociale care ajunge să-i sufoce. Cum să te plângi când ai o situație financiară confortabilă și ești înconjurat de dragostea copiilor? Personajul întrupat de Gemma Arterton va regăsi forța de a porni în căutarea de sine, într-o dureroasă, dar sensibilă traiectorie, înaintea unei implozii de natură familială. Viața ei calmă, în care își are rostul de a se ocupa de creșterea copiilor și de a-l aștepta până seara pe Mark, soțul ei, pare a fi de nesuportat. De aceea, începe să hoinărească prin Londra și să redescopere plăcerea de a cumpăra cărți, ba chiar se preocupă de artă. Mark nu se prea sinchisea de noile ei preocupări, prin urmare, Tara se decide să-și schimbe modul de viață. Ziua în care Tara ia Eurostarul și plonjează în universul artei înseamnă un nou început.

1 - The Escape

Ideea de a portretiza o femeie, inițial devitalizată, care își regăsește, totuși, forța interioară pornind de la o tapiserie medievală /«The Lady and the Unicorn» (Dame à la licorne) din Cluny devine și mai incitantă când invocă arta și dorința. Scenariul ar părea o simplă canava – o femeie pierdută în plictisul vieții de cuplu  – dacă nu ar trimite la referințe artistice și nu ar beneficia de magnetismul actriței din rolul principal. Eroina cu nervii întinși este analizată, ca într-un veritabil documentar despre tegument/piele – într-o lungă succesiune de prim-planuri dramatice (Dominic Savage este și un cunoscut realizator de documentare). În cinema, plictiseala poate oricând fi seducătoare dacă montajul peliculei este măiestrit. Bunăoară, magnetismul actriței Gemma Arterton și farmecul de lichea simpatică a lui Dominic Cooper contribuie la alungarea stării de mare deprimare și ridică cota unei pelicule cu scenariul ale cărui limite sunt la vedere. Prima parte a filmului suferă de lentoare, pe câtă vreme, a doua parte devine profitabilă (mai ales pentru eroină).

2- The Escape

The Escape transmite pofta de a pleca spre Paris/Cluny, pentru a admira tapiseriile (care evocă fiecare dintre cele cinci simțuri) și de a te lăsa invadat de misterul celui de-al șaselea simț, acompaniată de vorbele «À mon seul désir». Spectatorul nu poate decât să se lase și el ademenit și să accepte reconcilierea cu sine a eroinei de pe ecran, grație forței evocatoare a unei opere nepieritoare. Formidabila Gemma Arterton dă sens acestui film, iar spectatorul, captivat, urmărește căutarea acelei femei disperate și revoltate. Cu riscul de a pierde totul, când a simțit că este – cu adevărat – prizoniera propriei sale vieți, n-a mai găsit forța de a-și disimula disperarea, eroina mută hotarele intime. Lungmetrajul, în care regizorul i-a lăsat pe actorii din distribuție să improvizeze diversele emoții ale unei familii aflate în pragul imploziei, este un portret al incontrolabilei obsesii (fuga). Situațiile sunt zugrăvite în mod realist, permițându-ne să înțelegem mai bine aspirațiile, fără să ne stârnească în a-i judeca pe cei care le nutresc.

3 - The Escape

Camera de filmat pare „atașată” de această mamă depășită de o situație, mamă care are delicatețea să evite privirea acuzatoare. Drama evocă anumite subiecte (tabu) dacă avem în vedere că biata femeie e contracurent și ajunge o mamă care-și părăsește copiii doar că se simtă și ea împlinită. Nu trebuie uitat, totuși, că în spatele unei mame se ascunde o femeie. Gemma Arterton îi împrumută personajului din trăsăturile sale, astfel, figura ei reflectă imensa disperare a mamei care nu îndrăznește să se îndepărteze de canoane și nu-și permite o altfel de „înflorire”.

4 - The Escape

Față de aceasta, Dominic Cooper interpretează un soț complet depășit de evenimente. Un om responsabil, mândru de familia sa, concentrat doar pe obligațiile cotidiene nu admite ca soața lui iubită să părăsească căminul conjugal. Deloc conștient că ar fi putut să îi facă vreun rău celei cu care împărțise atâta timp, acest om nu poate să își exprime emoțiile, ba chiar reacționează și agravează situația. Pe ecran, cuplul Gemma Arterton și Dominic Cooper se înfruntă pe alunecosul teren al reproșurilor. Cei doi actori sunt credibili, realismul și autenticitatea acestora îi incită și pe spectatori la interogații pe tema conviețuirii în cuplu (când disputele înlocuiesc buna-dispoziție, când violența gesturilor și forța fizică iau locul amorului conjugal, când dezgustul femeii abuzate nu o mai poate ajuta nici să se apere).

5 - The Escape

Această dramă ne indică, în mod clar, că soția aflată în pragul depresiei estimează, adesea, că e „prea târziu” și că nu mai poate schimba nimic. Realizatorul caută să suscite empatia și emoția; el militează pentru stima de sine, invocă respectul și considerația pentru femeie. Nu propune o viziune romanțioasă asupra maternității și lasă loc pentru aspirații profesionale, dincolo de normele rigide. Victimă a cutumelor, eroina întrupată cu mult farmec de Gemma Arterton devine o emblemă. Ochii vidați de expresie ai actriței ar trebui să trezească reacții și, astfel, să fie reconsiderată adevărata poziție a femeii în familie și în societatea actuală.

 

The Escape

Regia: Dominic Savage

Scenariul: Dominic Savage

Imaginea: Laurie Rose

Montajul: David Charap

Muzica: Alexandra Harwood,Anthony John

Distribuția:

Gemma Arterton – Tara

Dominic Cooper – Mark

Frances Barber – Alison

Marthe Keller – Anna

Jalil Lespert – Phillipe

Durata: 105 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Odă fugii – The Escape

Scris de pe mai 29, 2018 în Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , ,

Mecanica inimii – The Best Offer

Oriunde s-ar afla, în artă, ca şi în viaţă, aparenţele înşală. Regizorul Giuseppe Tornatore (Cinema Paradiso, 1988) filmează cu eleganţă o paradă amoroasă, prin uşa întredeschisă de “frumoasa adormită“. În The Best Offer, eroul principal –  Virgil Oldman (întrupat de talentatul Geoffry Rush) –  este o veritabilă “instituţie” a artei. El este un bărbat singur, educat în înalta societate a Europei, recunoscut pentru obsesia și devotamentul faţă de meseria sa, dar şi pentru reticienţa în legăturile cu oamenii din jur.

Pe afiş, acest personaj este aşezat în faţa unei fresce renascentiste, reprezentând visul  sfântului Martin – în vis, îi apare Iisus, înconjurat de sărmani. Hristos pare să îl arate cu degetul pe Virgil, întrebându-se parcă de misterele care îl învăluiesc pe acesta. Elevatul iubitor de artă trăieşte departe de oameni, înconjurat de colecţia sa impresionantă (realizată în secret, cu ajutorul singurului său prieten, excelent interpretat de Donald Sutherland). Singura sa relaţie cu sexul frumos se rezumă la admiraţia acelor  minunate chipuri de  femei ilustrate în  tablourile din colecţia sa privată.

 

Totuşi, în viaţa acestui mizantrop misogin intervine o jună.  În ziua în care împlineşte 63 de ani, primeşte un telefon de la o tânără, care doreşte  evaluarea obiectelor de artă moştenite de la familia sa. Misterioasa femeie refuză o întâlnire cu Virgil, invocând maladia de care suferea, agorafobie. Agasat de apelurile acestei cliente, dar şi incitat deopotrivă, se lasă implicat în acţiunea de evaluare a bunurilor moştenite. În dorinţa de a-i afla identitatea, Virgil cere ajutor unui restaurator de obiecte mecanice. Astfel, el îşi dă voie să  intre în jocul de şah al femeii necunoscute, care trăieşte într-o permanentă teamă de lumea exterioară.

Distant şi cinic, la început, Virgil se lasă sedus de bizareriile tinerei femei, iar şansa unei idile cu ea i se pare irezistibilă. Totuşi, tomnaticul celibatar este prins în capcana unei  pasiuni şi trăieşte o experienţă care îi va schimba atât viaţa profesională, cât şi pe cea personală. Cei doi – evaluator şi client – devin sclavii unei idile, care le va schimba propiile existenţe. Dragostea pentru artă şi arta iubirii sunt reunite de Giuseppe Tornatore prin dialoguri erudite şi-o regie ce ţine de clasicismul voluptos.

În acest thriller romantic (precum în peliculele hitchcockiene), spectatorul va avea parte de obsesii amoroase, tulburări psihice şi voyeurism, Foarte bine secondat de seducătorul Jim Sturgess, Geoffrey Rush estecât se poate de convingător în rolul mizantropului ce va descoperi, cu teamă, că dragostea este singura artă ce poate rezista oricărei expertize.

Fascinat de această creatură intangibilă, aşa cum era cuprins de admiraţie faţă de figurile  femeilor pictate, din colecţia sa, Virgil se lasă târât într-un vârtej sentimental. În acest joc de-a v-aţi ascunselea, regăsim, de fapt, jocul duplicităţii.

Ca şi eroul de pe ecran, Giuseppe Tornatore caută să descifreze ceea ce se află dincolo de cadrele de filmare, încearcă să descopere ceea ce se găseşte într-un tablou al lumii reale. Şi personajul şi cineastul vor să ştie secretul mistificării. La începutul filmului, Oldman se străduieşte să găsească un detaliu semnificativ, din planul secund, al unui tablou. Mereu există ceva care să-i activeze obsesiile acestui obsedat de artă. Ca într-un veritabil roman gotic, în care tânăra fată este “prizoniera” unui spaţiu închis, încărcat de taine, cu nenumărate camere secrete, beciuri întunecoase, mecanica inimii este bine unsă, ţinând mereu trează atenţia spectatorului. Tornatore încurcă, în mod deliberat, pistele romanului senzaţional şi derutează spectatorul, graţie capacităţilor cinema-ului de-a aborda toate reţetele facile. Locuinţa tinerei misterioase este ca un veritabil castel gotic. Realizatorul surprinde fiecare detaliu    într-o manieră ce orchestrează tensiunea, ajutat de muzica specială semnată de Ennio Morricone.  Pe de altă parte, casa lui Virgil este un spaţiu impersonal, aproape aseptic, o insulă a solitudinii.

O altă obsesie a protagonistului este misteriosul mecanism găsit în vila lui Claire. Această pasiune tăinuieşte un alt fel de mecanism, care-i este străin lui Virgil – “maşinăria” socială, umană -, ale cărei formule nu le cunoaşte. Realizatorul nu este, de fapt, obsedat de pictură şi de codurile ei, cât de mecanismele intime ale inimii.

The Best Offer rămâne o amară fabulă despre idealuri spulberate şi despre speranţe deşarte. Filmul este o veritabilă reflecţie despre arta mistificării.

The Best Offer

Regizor: Giuseppe Tornatore
Scenarist: Giuseppe Tornatore
Compozitor: Ennio Morricone
Operator: Fabio Zamarion
Producător: Isabella Cocuzza, Arturo Paglia
Monteur: Massimo Quaglia

Distribuţia

Geoffrey Rush (Virgil Oldman)
Jim Sturgess (Robert)
Sylvia Hoeks (Claire)
Donald Sutherland (Billy Whistler)
Philip Jackson (Fred)
Dermot Crowley (Lambert)
Liya Kebede (Sarah)

Premii, nominalizări, selecţii

Academia Europeană de Film (2013) – Cea mai bună muzică: Ennio Morricone

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web