RSS

Arhive pe etichete: Boală

Licărul discret al optimismului – Midnight Sun

Mădălina DumitracheAsemenea unui ecou al celebrei Love Story din 1970, recentul lungmetraj Midnight Sun îi reunește pe Bella Thorne și Patrick Schwarzenegger (fiul lui Arnold) pentru a-i seduce pe adolescenții romantici din zilele noastre, cât și pe adulții nostalgic, amatori de „dying-girl movies”. Pornind de la o producţie japoneză, pelicula Midnight Sun este povestea lui Katie, o tânără de șaptesprezece  ani, rămasă fără mamă de la o vârstă fragedă, care trăiește alături de bunul ei tată. Din pricina unei boli foarte rare (maladia genetică XP/xeroderma pigmentosum), tânăra a fost nevoită să stea închisă în casă încă de când era mică. Cea mai scurtă expunere  la lumina soarelui îi pune viața în pericol, degenerând în necruțătorul „ucigaș” al ultimelor secole – cancerul. Prin urmare, tot timpul și-l consumă privind lumea doar de la fereastra camerei sale ori cântând la chitară. Soarta pare mai îngăduitoare cu ea abia atunci când îl cunoaște cu adevărat pe Charlie Reed. La căderea nopții, visele prind contur – ieșind din casă pentru a cânta, în gara din vecinătate -, se întâlnește cu Charlie, alături de care va trăi o poveste de dragoste de-o vară. Așadar, mixând trama din Cinderella și Twilight, se ajunge tot la un fel de „lonely beauty meets forbidden fruit”, dar cu nuanțele desprinse din actualitate (Instagram, WhatsApp ș.a).

1- Midnight Sun

E cunoscut: codurile melodramei au fost născocite pentru a bulversa spectatorul. Totuși, nicio lege nu interzice ajustarea nuanțelor. Prudența nu împiedică pe nimeni, nici măcar pe scenarist (care a făcut un remake mai ușurel după Taiyō no Uta, o peliculă niponă realizată în 2006) sau pe realizator (Step Up Revolution) să traseze, cu abilitate, tușa lor personală. De ce să arunci batista când poți să mai netezești puțin asperitățile condiției de «amor imposibil»?

2 - Midnight Sun

Katie (Bella Thorne), frumoasa jună – crescută fără mamă – își va alunga spleenul în gara locală (nu e nimic amuzant), iar încrucișarea cărării sale cu cea a lui Charlie (îl admirase în taină toată copilăria) va ameliora suferința. Cu toate că suspansul e cvasi-anulat, jocul va fi urmărit de iubitorii acestui gen. Emoția degajată de autenticitatea interpretării (mai ales cea a tinerei și charismaticei Bella Thorne și a lui Rob Riggie în postura de tată iubitor) îndepărtează neajunsurile scenariului previzibil. Deși filmul începe ca oricare alt film din categoria „teenager movies”, capătă – în mod progresiv – gravitate și nota de seriozitate.

4 - Midnight Sun

Montajul dinamic împrospătează genul (numeroasele efecte facile nu mai par jenante, iar lacrimile se pot prelinge justificat); fata frumoasă, dar grav bolnavă, suferă iubind și fiind iubită (are prieteni, merge la petreceri, folosește rețelele de socializare, e veselă și are o relație perfectă cu tatăl ei). „Copilă a Lunii”, această versiune modernizată a Cenușăresei (fuga dinainte de miezul nopții/Katie: „ I’m really busy during the day, but I can be free at night”) reprezintă modelul de fată voioasă, dar serioasă, de care e nevoie printre atâtea modele zgomotoase (compune muzică, se acompaniază la chitară, își susține iubitul studios de la Berkeley, la competițiile sportive și, mai ales, nu încalcă promisiunile). Chitara acestei talentate Rapunzel- Cenușărese devine un inedit „dovleac fermecat”, apt să se transforme nu într-o caleașcă, ci într-un vehicul al succesului/hit la radio.

3 - Midnight Sun

Viața eroilor de pe ecran pare autentică, chiar dacă regia e atât de transparentă. Finalul cu ținută motivațional-optimistă îndreaptă atenția spre intesitatea trăirilor, ci nu pe durată. Totul se rezumă la prețuirea fiecărui moment din durata vieții. Tonul general este unul aspirațional: tinerii sunt serioși, au preocupări în conformitate cu vârsta, sunt sportivi sau creativi, iar adulții (tatăl, medicul curant) din preajma lor le oferă sprijinul necondiționat. Recluziunea singuraticei fără mamă va scoate la iveală frumuseți, nu răbufneli ivite din frustrare, cum ar fi fost de așteptat în astfel de situații (dureroase). Soarele interior al eroinei va străluci, iar undele radioului/fm-ului vor răspândi luminozitatea (melodia dedicată lui Charlie) acelei fete răpuse mult prea devreme. Chiar dacă este doar o melodramă pentru adolescenții din generația WhatsApp, morala sa demonstrează că se poate iubi fără rețineri, singura boală (contagioasă) fiind doar… iubirea (Katie: „And if you need me, all you have to do is look up. And remember, I love you”). Eclipsa poate adăposti și surprize plăcute, în funcție de locul și de poziționarea fiecăruia sub stele.

5 - Midnight Sun

Regia: Scott Speer

Scenariul: Eric Kirsten (după romanul Midnight Sun de Kenji Bandō)

Imaginea: Karsten Gopinath

Montajul: Michelle Harrison și Tia Nolan

Muzica: Nate Walcott

Distribuția:

Bella Thorne – Katherine/ “Katie”

Patrick Schwarzenegger – Charlie

Rob Riggle – Jack Price, tatăl lui Katie

Quinn Shephard – Morgan

Tiera Skovbye – Zoe Carmichael

Paul McGillion – Blake Jones

Durata: 91 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Licărul discret al optimismului – Midnight Sun

Scris de pe iulie 8, 2019 în Cinema, Educaţie, Filme de dragoste, Iubire, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , ,

Ana, mon amour – Bolnavi din dragoste

Cu un film psihanalitic, Călin Peter Netzer realizează un puzzle emoțional despre consecințele amorului toxic (într-o versiune modernă), obținând  Ursul de Argint la prestigiosul festival internațional de film de la Berlin. Forma aproape organică a peliculei Ana, mon amour, ca mai toate filmele românești de după 1989, poartă  amprenta socială și familială. Filmul este, de fapt, analiza unei poveşti de dragoste, o incursiune atipică – o anatomie (de infern) a cuplului – ce surprinde cele mai tensionate şi mai delicate momente din evoluţia unui cuplu.

Ana și Toma, doi studenți la Litere, se-ndrăgostesc, dar, la început, nu vor pica în efuziuni erotice, ci se vor lansa în dezbateri aprinse despre filosofia lui Nietzsche, despre socialism, nazism sau despre alienarea individului. Pe parcursul a zece ani, viața lor amoroasă capătă forme haotice (între limitele pasiunii și cele ale nebuniei).  Ana este în suferință, adesea pică victimă deselor atacuri violente de panică. Cei doi tineri vor alcătui un cuplu, apoi o familie, Toma fiindu-i devotat până la epuizare celei pentru care s-a certat cu propria familie. Grație dovezilor de iubire și suportului dus până la abandonarea de sine, sănătatea Anei se ameliorează, dar Toma se-adâncește în depresie.

Evocate de pe divanul psihanalistului, amintirile lui Toma vor de-construi o relație amoroasă sinceră la debut, dar minată de vini și dependențe, ce va sfârși în urzură. Așadar, cineastul aruncă o privire bergmaniană asupra cuplului de tineri, încercând să deslușească tainele ciudatei relații. Aflată mereu între neînțelegerea anturajului și demersurile psihanalitice, Ana își înțelege anumite tulburări, dar răul său vine din interior și dintr-o iremediabilă solitudine, greu de acceptat de ceilalți. Narațiune cinematografică este, în mod voluntar, dislocată – alternând între amintiri tumultoase și un prezent dificil.

Trista meditație despre (auto)devorare și tristețe într-un cuplu erodat de disfuncționalitate se transformă într-o metaforă a dragostei maladive. Chipurile și coafurile celor doi eroi suferă multiple transformări (inițial, Ana poartă plete, apoi, treptat ajunge la scurtimea tunsorii standardizate (Bob), iar Toma își pierde pletele răvășite rebel și devine, ca mulți alți tineri contemporani, atins de calviție) în acord cu modificările interioare. Mereu, Toma îşi asumă rolul de protector necondiţionat – o salvează din mediul precar în care trăia, se ceartă cu propriii săi părinți și devine medicul ei. Răspunde mereu de sănătatea și integritatea ei.

Originalitatea acestui film constă în răsturnarea perspectivei și relevarea adevărului: dragostea e întreținută de suferință pentru că el este pătruns de această monomanie – adevărat ecou al relațiilor toxice dintre părinții lor. Discursul inaugural despre Nietzsche și supraom (amintind despre frici și instincte) introduce și pregătește metamorfozarea lui Toma. Dacă la început, era viguros și mereu vesel și plin de viață, odată cu trecerea anilor, cedează unei bizare forme de caritate dusă în exces și se afundă în tăcere. Apoi, pierde din aplomb (și plete) picând în abisul din care-o scosese pe Ana. Transferul de forță fizică palpabilă devine o imagine similară celei a unor vase comunicante în care se distribuie nechibzuit otravă și dependență.

De fapt, vampirismul mutual manifestat de Ana nu îi separă de la primele cadre fiindcă în prima parte a filmului Ana pare încremenită într-un mutism dureros. Structura narativă a peliculei ilustrează adevărata vindecare. Plasată între scenele cu divanul psihanalistului, romanța se tot reorganizează în funcție de memoria involuntară a lui Toma. Din această perspectivă, se justifică elipsele, iar nodurile traumatice se formează după asocierile de idei ale tânărului. De aceea, poate că momentele unei spovedanii la un preot ne reamintesc singurătatea pe care-adesea o resimțim. Răspunsul primit de la fața bisericească pune accentul pe necesitatea de a găsi calea Domnului și de-a evita condamnarea nefericirii. Concluziile finale de natură freudiană vor putea fi asociate cu nevroza amoroasă a personajului masculin și cu întreaga copilărie melodramatică a fetei sărace (Ana).

Mizând pe eleganța unui anumit tip de răceală, care șerpuiește printre emanațiile psihice, regizorul construiește o hoinăreală identitară în care o tramă evoluează între doi poli. Povestea încărcată de elipse și ambiguitate stimulează imaginația și-i oferă spectatorului libertatea de-a interpreta.

Realizat din tușe vii – Ana, mon amour rămâne un film emoționant care oferă imaginea generală despre dezordinea amoroasă, în care montajul cinematografic, voit haotic, ilustrează formele durerii atunci când te dăruiești cu totul pe tine celuilalt.

Ana, mon amour

Regizor: Călin Peter Netzer
Scenariu: Călin Peter Netzer, Cezar Paul-Bădescu, Iulia Lumânare (După romanul Luminița, mon amour de Cezar Paul-Bădescu)
Imagine: Andrei Butica
Decoruri: Mihaela Poenaru
Costume: Augustina Stanciu
Sunet: André Rigaut
Montaj : Dana Bunescu
Producători: Călin Peter Netzer, Oana Iancu

Distribuție

Mircea Postelnicu – Toma
Diana Cavallioti – Ana
Carmen Tănase – Mama lui Toma
Vasile Muraru – Tatăl lui Toma
Adrian Titieni – Psihologul
Tania Popa – mama Anei
Igor Caras-Romanov – Igor
Vlad Ivanov – Părintele Adrian

Durata: 2h05

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web