RSS

Arhive pe etichete: Brad Pitt

O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Salvează

«Mă gândeam să mă opresc la zece», așa declara Tarantino, în mai, când își lansa noua peliculă. Dacă realizatorul (veritabil simbol al unui cinema rezervat spectatorilor blindați cu referințe, capabili să găsească îndată citate cinematografice) își poate schimba părerile, tonul ultimelor sale lungmetraje nu se modifică, ci capătă profunzime și gravitate. După ce a dinamitat codurile unui western clasic, în Django Unchained și The Hateful Eight, a revenit, în această vară, cu re-compunerea unei epoci care mereu l-a făcut să fantasmeze. La un sfert de veac după filmul-cult, Pulp Fiction, Tarantino semnează omagiile sale pentru „uzina de vise”, în Once Upon a Time in Hollywood.

Celebrul realizator demonstrează, încă o dată, că poate transforma orice pagină din istorie într-un produs pop-cultural, invitându-te să tinzi să ajungi la următorul nivel al narațiunilor sale. Vândut ca un produs tarantinesc, Once Upon a Time in Hollywood, riscă să-și surprindă chiar și fanii. Materialele promoționale anunțau un meta-spectacol, doldora de referințe atât ludice, cât și teribile din această poveste. Distribuția faraonică îi așează în prima linie pe admirabilul Leonardo DiCaprio, Brad Pitt și Margot Robbie; Quentin Tarantino rămâne permanent în umbra lor. Așadar, Quentin Tarantino adaugă un nou capitol în filmografia sa din zona «revizionistă», corijând tragediile din istoria adevărată, grație celei de-a șaptea arte.

După ocupația nazistă în Inglorious Basterds, după America sclavagistă din Django Unchained, recompune atmosfera din Los Angeles-ul anului 1969, când uciderea lui Sharon Tate (soția lui Roman Polanski în acea epocă) de membrii sectei lui Manson, a uimit întreaga lume. Tarantino rescrie istoria în maniera sa personală, prin intermediul privirilor unor glorii apuse ale Hollywoodului: vecinii fictivi ai cuplului Tate-Polanski: Rick – Dalton (Leonardo DiCaprio, impecabil în rolul acestui clovn capricios), un actor obișnuit cu rolurile negative din serialele televizate și dublura sa, cascadorul Cliff Booth (Brad Pitt, iconic). Bunăoară, în anul 1969, o nouă lume se întrevede pe platourile de filmare de la Hollywood, iar realitatea îi cam prinde pe picior greșit pe vedeta TV Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) și dublura, care îi interpretează cascadoriile, Cliff Booth (Brad Pitt). În vreme ce aceştia se străduiesc să se afirme în noul context, actrița Sharon Tate (Margot Robbie), vecina lui Dalton, este implicată într-o poveste suspectă, legată de crimele odioase ale clanului Charles Manson.

În stilul Pulp Fiction, care l-a consacrat pe Tarantino, și aici, povestea are mai multe filoane narative, păstrând linia de pastișă. Este de remarcat, totuși, că în Once Upon a Time… in Hollywood, montajul nu e guvernat de eficiență și apar unele rupturi de ritm și chiar se instalează melancolia. Prin urmare, fluiditatea din Kill Bill: Volume 1 e înlocuită de anumite lentori așa cum prezentarea actorului de televiziune magistral interpretat de Leonardo DiCaprio (secvența în care se îmbracă cu costumul lui Steve McQueen ne reamintește maniera în care el obținuse rolul, în viziunea lui Schwarz, agentul interpretat de Al Pacino). La fel, scena din mariajul lui Cliff Booth (dublura lui Dalton), în care defuncta lui soție piere induce ambiguitate; nu știm sigur dacă a fost sau nu un accident domestic. Acel duo Dalton-Booth reflectă doza de patetism necesară pentru a parcurge întreaga evocare anunțată încă din titlu. Așa cum există și acea seducătoare secvență în care Sharon Tate intră într-un cinematograf ca să urmărească proiecția filmului The Wrecking Crew, în distribuția căruia se regăsea și ea.

Pitulată printre spectatorii care păreau să-i ignore prezența, actrița este fermecată de propria sa apariție pe marele ecran. Printre hohotele de râs ale spectatorilor vecini, după o scenă de bătaie în care personajul ei ieșea învingător, actrița chicotea ca o fetișcană, aureolată la propriu de lumina proiectorului din sală. Astfel, prin efectul flare, se desenează un halou în jurul chipului frumos al lui Margot Robbie. Acest miracol luminos îmbogățește filmul, organizat pe mai multe linii narative, devenit un dialog între doi poli opuși, dar interdependenți. Margot Robbie devine reflecția adevăratei Sharon Tate (secvența din filmul produs în 1968) într-un montaj care integrează o a treia temporalitate – intermediară între real și ficțiune (Margot Robbie mimează, în întunericul sălii, repetiția luptei coregrafice de pe ecran, în compania lui Bruce Lee). Prin urmare, fabricarea unui film este lăsată la vedere, expunând astfel, conceperea unui anumit tip de cinema (funcția arhivistică a imaginii, conjugată cu anecdote și micro-povestiri).

În așa context, Los Angeles apare ca un decor în care se ciocnesc elemente exogene pentru a forma un ansamblu dominat de aceeași logică. Urmărind dinamica acestei scene, filmul înnoadă un dialog pe trei voci între imagine (sub diferite forme: cinema, televiziune, publicitate, afișe), realitate și agentul intermediar: actorul. Această logică tripartită se regăsește în centrul foietajului narativ articulat în jurul celor trei personaje: un actor de televiziune (Rick Dalton), o actriță de cinema (Sharon Tate) și un cascador (Cliff Booth, magistral întrupat de Brad Pitt). Am putea să îl considerăm pe acesta din urmă „inima filmului” pentru cel puțin două motive. Primul ține de modul în care se raportează Tarantino la cascadori, o hibridizare care hrănește realul pentru a-l sublima (secvența cu Cliff turnând o cascadă pentru un divertisment italienesc cu James Bond). Al doilea motiv este faptul că personajul se găsește atât la marginea, cât și în miezul poveștii, jalonând mereu etapele acesteia. Cliff “James Bond” joacă rolul indispensabilului intermediar dintre cinema și televiziune, cei doi poli ai intrigii.

De altfel, Cliff este singurul personaj care-și câștigă traiul grație mâinilor sale, într-un oraș în care realitatea e mereu dublată de imaginea sa dublată (afișul cu chipul lui Dalton deschide filmul); își formează un microcosmos unde fiecare element deține un loc anume, într-o largă perspectivă. Spre exemplu, la cererea lui Rick, Cliff se cațără pe acoperișul locuinței acestuia ca să-i repare antena de televiziune, demonstrând în altă manieră dexteritatea cascadorului-amic. În vreme ce își executa sarcina, aude muzica ce invadase locuința cuplului Polanski-Tate, apoi îl zărește, de departe, pe Charles Manson, venit în vizită la Dennis Wilson, membru al trupei Beach Boys, fost locatar al acelei proprietăți. Astfel, devine martorul tăcut al unei istorii în curs de scriere. Cliff ghidează, cumva, progresia decupajului narativ, dar și reorganizează logica internă a montajului (un edificiu bazat pe diferite straturi temporale, ficționale sau reale, adevărate sau false, publicitare sau spoturi televizate).

Devine vizibil modul în care Tarantino face ca partea de postmodernitate nu doar să irige scriitura, ci să devină pivotul central. Pe de-o parte, Los Angeles-ul oferă un cadru mitologic, pe de altă parte, o lume în care fiecare e văzut în măsura în care inițiază un dialog cu ea (televiziunea devine, aici, principalul vector de circulație). În rulota aproape insalubră în care locuia Cliff, îl revedem cum își hrănește câinele, în timp ce urmărește un serial de duzină. Așa cum el răspunde imaginilor televizate, Rick repetă în luxoasa lui piscină replicile din scenariul pe care se căznea să îl rețină. Tarantino indică, în umbra strălucitorului Hollywood, o contra-replică mai modestă. Laitmotivul e susținut de coloana sonoră… California Dreamin‘.

Capacitatea de sintetizare e imensă la Tarantino, așa se explică/ justifică și prezența acelei secte – Manson Family. Istoricește, noapte acelui 8 august 1969 a reprezentat un atac asupra cinema-ului, într-un plan fizico-simbolistic. Inconfundabilul Tarantino materializează acel fatidic atac cu imagini din filmul semnat de Polanski, Rosemary’s Baby, dar și cu scene violente derulate înainte la Spahn Ranch, apoi în locuințele din L.A., glisând permanent între un Hollywood nobil și un alt Hollywood, ingrat. Sincretismul tarantinian implică mixarea nobleței cu impuritățile. Detaliul important la Tarantino – picioarele – marchează și în Once Upon a Time… etapele narațiunii (picioarele lui Sharon Tate pe străzile din L.A sau la petrecerea Playboy, dar și cele ale tinerei hippie care îl însoțește pe Cliff la Spahn Ranch și-și lipește tălpile de parbrizul mașinii acestuia). Mixarea pur-impur o regăsim și în jocul de lumini care inundă Los Angeles-ul; în fatidica noapte de august se întreba uimită, în fața unui cinematograf pentru filmele XXX: « Dirty movies have premieres too? / Și filmele deocheate au premieră?». Rock-ul melancolic (The Mama & The Papas, Jose Feliciano, Billy Stewart), costumele, coafurile și machiajul fidele epocii devoalează un Tarantino îndrăgostit de o epocă în care i-ar fi plăcut să mai trăiască. Apoi, ca un puști insolent, pulverizează granițele genurilor cinematografice (comedie, western, horror) și recreează o atmosferă unică.

În plină eră post-#Metoo, Tarantino face din personajul întrupat de Brad Pitt bruta machistă despre care se zvonea că și-a ucis soția, un erou demn, loial. El îi excută pe acei «f#cking» hippioți ca pe niște zombi, indicând degenerarea moravurilor și nevoia unei noi ordini. Punctează, așadar, ambiguitatea și cruzimea care sălășuiesc în venerabila „uzină de vise” (vezi secvența cu fetița care citea, pe platourile de filmare, biografia lui Disney) de la Hollywood. Punând cap la cap toate firele poveștii, regăsim omagiul oferit de Quentin Tarantino unei lumi de mult apuse. Frumoasa reverență se-ntinde pe durata celor 161 de minute ale peliculei în care sunt reunite mai multe epoci, iar realizatorul se retrage strategic, în postura de observator. Once upon a time in… Hollywood rămâne un film dens, complex (violent, puternic, cathartic), menit să emoționeze și să avertizeze pericolul latent. Tarantino decide să inoculeze o formă de ficțiune, sub formă de antidot, ca o ultimă șansă pentru a putea visa cu adevărat. Dublul discurs, lăsat la vedere, indică un cineast matur, cu un ton moralizator, fără să fie deloc autoritar.

Regia: Quentin Tarantino

Scenariul: Quentin Tarantino

Imaginea: Robert Richardson

Decorurile: Richard L. Johnson

Costumele: Arianne Phillips

Sunetul: Michael Minkler

Montajul: Fred Raskin

Distribuția:

Leonardo DiCaprio – Rick Dalton

Brad Pitt – Cliff Booth

Margot Robbie – Sharon Tate

Margaret Qualley – Pussycat

Al Pacino – Marvin Schwarz

Emile Hirsh – Jay Sebring

Timothy Olyphant – James Stacy

Durata: 161 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O scrisoare de amor pentru L.A. – Once upon a time in… Hollywood

Scris de pe noiembrie 15, 2019 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , ,

Romeo și Julieta cu mitraliere – Allied

Ne întrebăm, uneori, noi, cinefilii, ce ingrediente i-ar fi necesare unui film pentru a face să ni-l amintim cât mai des. Răspunsurile se ivesc cu ușurință: un scenariu bine scris, actori talentați, spectacol cât cuprinde, un strop de intrigă – indubitabil amoroasă -, regie elegantă; așa putem spune: „Bingo!” Pentru (cam) toate aceste motive am putea să ne procurăm bilete la cea mai recentă producție semnată de Robert Zemeckis – Allied.

Așadar, vom savura gustul dulce-acrișor al unei melodrame de factură elegantă, urmărind povestea unor spioni în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În Casablanca anului 1942, în serviciul de contraspionaj al trupelor aliate, agentul Max Vatan se va întâlni cu Marianne Beauséjour, o franțuzoiacă din Rezistență, aflată într-o misiune de mare risc. Cei doi sunt implicaţi într-o acțiune extrem de periculoasă dincolo de liniile inamice. Apoi, se reîntâlnesc la Londra, unde relaţia lor este pusă la grea încercare din cauza presiunilor războiului. Se naște o frumoasă relație, plină de pasiune, dar pe fondul demoralizant al conflagrației. Tinerii eroi se vor căsători și își vor continua traiul în comun la Londra, având și o fetiță nou-născută. La doar câteva luni distanță, Max este informat de serviciile secrete britanice că Marianne ar putea fi spioană germană; are doar 72 de ore la disoziție pentru a afla adevărul despre cea de care se îndrăgostise și pe care o iubea.

allied-0

Allied își bifurcă povestea în două planuri – cel al misiunii unor agenți angajați să îl lichideze  pe ambasadorul nazist și cel al poveștii melodramatice dintre doi spioni care se îndrăgostesc, deși sunt aflați în tabere adverse. Max Vatan este întrupat de inegalabilul Brad Pitt, antrenat deja în filmul lui Tarantino, Inglourious Basterds, să vâneze naziști periculoși. Alături de un asemenea star de maximă strălucire, nu putea să stea decât o actriță diafană și talentată, în egală măsură, așa cum este delicata Marion Cotillard. Pelicula se bucură de-o imagine senzuală (Operator: Don Burgess) ce pune în valoare costumele ultra-elegante. Astfel de estetică (clasică) nu trădează niciodată cauza cinema-ului. Privitorii din fotolii au șansa de-a admira crepuscule romantice, rochii satinate, mult brun și ambră, priviri scânteind de pasiune, un cuplu ce amintește nostalgicilor de cuplul Humphrey Bogart & Ingrid Bergman și de iconicul film Casablanca (R: Michael Curtiz, 1942).

allied-1

Allied oferă o reconstituire istorică impecabilă din punct de vedere stilistic – costume elegante, planuri de țin spectatorul cu sufletul la gură (scena amoroasă din mașina surprinsă de furtuna de nisip, bombardierul german care se prăbușește într-o grădină londoneză), interpretările nuanțate (Marion/Marianne este tocmai ceea ce pretinde? – Max/Brad Pitt devine monoliticul îndrăgostit care-a cedat farmecului irezistibil al „franțuzoaicei” și face totul pentru a salva ființa iubită). În Marocul, cu imagini desprinse parcă  din „O mie și una de nopți”, apoi în Londra sufocată de bombele nemților și în Franța cu satele ocupate de Bosch, reconstituirea este mereu strălucitoare, concentrându-se îndeosebi asupra acțiunilor cuplului  Brad Pitt-Marion Cotillard, în defavoarea celorlalte personaje (secundare).

allied-2

Franceza aproximativă a canadianului (originar din Ontario) Max Vatan/Brad Pitt alternează cu engleza șăgalnicei Marianne/ Marion Cotillard, iar aventura, ușor desuetă, colonialistă, incită și invită privitorul să pătrundă în miezul poveștii de pe ecran. Zemeckis livrează, astfel, o dramă amoroasă cu lovituri de teatru hitchcockiene bazându-se pe farmecul charismaticului Pitt (adorabil în rostirea limbii lui Molière) și de seducătoarea Cotillard. Căminul celor doi eroi fericiți, doldora de fotografii/chrom și acuarele pictate de Marianne, este fisurat de incertitudine. Dacă trădarea din rețeaua de spionaj și cea sentimentală se dovedesc reale, Vatan/Pitt ar trebui să o lichideze pe femeia duplicitară. Mai puțin violent decât în pelicula lui Quentin Tarantino, Brad Pitt trece cu brio prin acest ciclu spion-iubit-soț-tată-spion, reușind să mențină la cote înalte suspansul.

allied-4

Ca un cineast fin, Robert Zemeckis aduce un omagiu (indirect) cinema-ului de gen și îmbină cu talent Marea Istorie cu mica istorie/poveste, precum în peliculele lui Michael Curtiz (Casablanca) sau Anthony Minghella (The English Patient) și evidențiază efortul unui om afectat de o gravă criză a conștiinței, confruntându-se cu lupta dintre pasiune și datorie.

allied-5

Allied creează impresia unei călătorii în timp între Casablanca și Londra. Această producție de lux readuce, în atenția cinefililor, farmecul divertismentului hollywoodian haut de gamme.

Regizor: Robert Zemeckis
Scenarist: Steven Knight
Operator: Don Burgess
Muzica: Alan Silvestri
Producător: Graham King, Steve Starkey, Robert Zemeckis
Monteur: Mick Audsley, Jeremiah O’Driscoll
Distribuţia:
Brad Pitt (Max Vatan)
Marion Cotillard (Marianne Beausejour)
Lizzy Caplan (Bridget)
Charlotte Hope (Louise)
Raffey Cassidy (Anna Vatan)
Jared Harris (Frank Heslop)
Anton Lesser (Emmanuel Lombard)
August Diehl (Hobar)
Simon McBurney (S.O.E. Official)
Daniel Betts (George Kavanagh)
Marion Bailey (Mrs. Sinclair)
Anton Blake (German Ambassador)
Matthew Goode (Guy Sangster)

Articol publicat în revista Catchy

 
Scrie un comentariu

Scris de pe octombrie 21, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Iubire

 

Etichete: , , ,

Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

 

A fost odată ca niciodată un Prinț care domnea la Hollywood. S-a căsătorit și a avut parte de mulți (șase) copii, până într-o zi când s-a trezit sufocat de propriul succes. Desigur, a supraviețuit și chiar a făcut minuni în noua producție Ad Astra de James Gray (Premiera în România: 20 sept. 2019).

Așadar, în 1963, Jane și William Pitt, consilier în materie de educație sexuală și patronul unei întreprinderi de transport din Oklahoma, nu bănuiau că le era predestinat un viitor «sex-simbol» al Statelor Unite ale Americii. Ba chiar l-au botezat Bradley (desigur, mai puțin inspirat; cel de-al doilea fiu al lor se numea Doug). Nu a mai surprins pe nimeni faptul că, la 13 ani, fiul cel mare a devenit Brad Pitt. După ce a obținut mai multe roluri de „frumușel belicos” în pelicule precum A River Runs Through It sau Legends of the Fall, de „seducător în smoking” în Meet Joe Black, de „polițist cu bretele” în Seven, sau de caftangiu musculos oxigenat” în Fight Club.

Pe scurt, cinema-ul anilor ‘90 l-a transformat pe chipeșul blondin într-o zeitate a Hollywoodului, aptă să zdrobească inimile a jumătate din populația adolescentină a planetei, fiindcă cealaltă jumătate era prea ocupată să-și șteargă lacrimile de după Titanic. Atinge cote alarmante ale popularității în momentul în care începe să iasă împreună cu blonda perfectă”: Gwyneth Paltrow, alături de care va forma «cuplul asortat». Totuși, paroxismul notorietății devine momentul în care se căsătorește cu Jennifer Aniston, fata din vecini”/frumușica din serialul pentru televiziune Friends. În concluzie, totul părea perfect în viața actorului votat drept cel mai sexy bărbat din lume” (în perioada 1995- 2000, la propunerea revistei People), iar destinul său părea de-a dreptul fabulos.

Putem îndrăzni să credem că iubirea fulgerătoare dintre Brad Pitt și Angelina Jolie – idilă începută pe platourile de filmare, la pelicula Mr. & Mrs. Smith, în 2005 – a însemnat o lentă coborâre în infern. Probabil, așa se explică modificările lui Brad: mustăcioară, ținute din piele, cam tot ce înseamnă un nou «look», o nouă înfățișare. Toate aceste detalii conduc spre ideea de influență. Așa se explică și apariția acronimului «Brangelina», ce exprimă pionieratul acestui cuplu de forță/ «power couples», de la finele anului 2000. Brad Pitt este soțul Angelinei Jolie, ambasadoare a Comisariatului Națiunilor Unite pentru refugiați, cineast angajat, mamă a șase copii (dintre care trei adoptați), purtătoare de cuvânt a femeilor depistate cu cancer de sân (după anunțul operației suferite, de dublă mastectomie), devenită «bimbo intello»/ «frumușică cu fason intelectual».

Brad Pitt, Angelina Jolie, Maddox & Zahara. (Mumbai, 18 nov. 2006 ©Abaca

Alături de ea? Da, Brad Pitt care turna filme de calitate. Totuși, el pare, mai degrabă, să joace rolul de „soț-trofeu” în tandem cu amicul său George Clooney (să ne amintim de mariajul acestuia cu avocata de succes Amal Alamuddin). Să fim sinceri, în 2010, Brad Pitt nu prea exista prin el însuși. Așadar, în momentul în care Angelina Jolie îi cere, brusc, divorțul (septembrie 2016), ne aducem aminte de seducătorul autostopist, fără cămașă, din pelicula Thelma & Louise. S-a pomenit doar despre anumite dependenţe și probleme ce țin de violența domestică, motive care au condus la «ireconciliabile diferende».

Bunăoară, «Joe Black» se trezește sub jugul unei anchete a FBI-ului și rămâne singur împotriva tuturor, doar cu buldogul său, Jacques. Într-un interviu din ediția americană a publicației GQ, din mai 2017, se confesa, într-un stil à la Jean-Claude Van Damme: «Mă trezesc în fiecare dimineață, fac focul. Mă duc la culcare și – iarăși – fac singur focul, pentru că doar așa mă simt viu». Tot în acel interviu-confesiune, se întrevăd dependențele: «Am renunțat la tot când mi-am întemeiat o familie, mai puțin la alcool. (…) Am băut mult. Evident, asta a devenit o problemă». Ținut departe de copiii lui, a încercat din răsputeri să își recucerească familia, a renunțat la alcool. Îi menținea speranța și vestea că va juca în proiectul lui Quentin Tarantino, lungmetrajul Once Upon a Time in Hollywood, fiind propus pentru dublura altui star al anilor ‘90, Leonardo DiCaprio. Salvarea este inedită. Cel care părea slăbit, cu fața brăzdată de riduri, pe străzile din Los Angeles în martie 2017 (imediat după despărțirea de Angelina), revenea din toate abisurile, într-un film inedit în care eroul său repara o antenă pe un acoperiș de la Hollywood, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut între timp.

Brad Pitt @ Cannes, 22 mai 2019, © Loïc Venance / AFP

Așa se explică de ce o femeie îl striga de zor, în spatele barierelor oficiale, la Festivalul de Film de la Cannes, aproape leșinată în fața apariției lui Brad Pitt, ascuns în spatele ochelarilor fumurii. «Și-a revenit Brad?» se șușotea pe Croazetă. Multă lume se întreba dacă nu cumva acesta l-a eclipsat pe mai junele Leonardo DiCaprio. Jurnalistul Samuel Blumenfeld mărturisea: «În timpul interviului, DiCaprio se ținea bățos, cu brațele încrucișate, cu picioarele strânse, într-o postură formală, în timp ce Brad Pitt părea opusul: «cool» – cu șapca pe ochi, într-o poziție lejeră, zâmbitor».

Brad Pitt @ Mostra de la Veneția, 29 aug. 2019, © Tristan Fewings/Getty Images

Brad a redevenit Brad. Atât la Cannes, cât și la Mostra de la Veneția, unde a participat cu pelicula realiztă de James Gray, Ad Astra, o odisee spațială bine receptată de critici, aflată déjà în cursa pentru premiile Oscar. Actorul, în vârstă de 55 de ani, deține rolul principal, un astronaut talentat trimis să-și găsească tatăl între limitele spațiului cosmic. Astronautul american Nick Hague devine mult mai credibil decât George Clooney în Gravity. Publicația  New York Times titrează: « Planetele, stelele și Brad Pitt». În vremea asta, Angelina Jolie își promovează viitoarea premieră de la Maleficent: Powers of Maleficent.

[Traducere și adaptare după interviul realizat de Marion Galy-Ramounot în revista Madame Le Figaro]

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

Scris de pe octombrie 18, 2019 în Cinema, Film, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O altă odisee spațială, dar în formulă freudiană – Ad Astra

Încă o poveste cu iz filosofic, învelită în straie S.F. și-apoi aruncată în galaxie ? Se pare că da. Pelicula cu rezonanță epopeică (vezi Eneida de Vergiliu), Ad Astra, e mai întâi de toate povestea unui om forțat să se autoexileze printre stele. Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale anului 2019, Ad Astra, ilustrează încă o dată măiestria lui James Gray, dar și talentul actoricesc al lui Brad Pitt.

Mai mult decât un film S.F., Ad Astra descrie relația dintre un copil  și tatăl absent. Așadar, inginerul spaţial – Roy McBride (Brad Pitt) – pornește într-o expediţie la marginile sistemului nostru solar, pentru a da de urma tatălui său (Tommy Lee Jones), dispărut într-o misiune pentru descoperirea vieţii extraterestre lângă Neptun. În egală măsură, dorește a descoperi misterul ce amenință viața planetei noastre. În drumul său, îi sunt dezvăluite informații secrete, ce pun într-o nouă lumină existența oamenilor și locul nostru în Univers.

Totul începe cu un plonjeu gigantic din înaltul cerurilor până în străfundurile Terrei. Încă de la primul pas pe care Roy McBride îl efectuează pe scara ce-l împinge spre vid, amețeala pune stăpânire deplină pe spectator. Explozia are loc, iar corpul astronautului basculează iremediabil spre albastrul cerului. Spectatorul urmărește ființa omenească între imensitățile cerului și ale planetei noastre și identifică, de-ndată, profunda melancolie a realizatorului.

Mai mereu, un film realizat de James Gray a reprezentat un eveniment. Cineastul a căutat mereu sensurile profunde în arta cinematografică. Mai toate producțiile sale descriu dificultatea omului de a-și găsi adevăratul loc în lume și de a țese legături afective trainice. Evident, este vorba despre un cinema cu profunzimi, nuanțat melancolic, ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent și care se ține la distanță de un simplu divertisment. Interogațiile artistului țin de omenesc și se-ndreaptă către fragilitatea legăturilor și către misterul morții. Ca și în cazul altor producții, cineastul realizează o peliculă intensă, susținută și de o coloană sonoră densă (Max Richter, «Nosedive» de Black Mirror, The Leftovers, Lorne Bafle «The Crown»), romantică, dar și de dialogurile interioare, care se rezumă în cea mai mare parte la gândurile eroului.

Plasat într-un viitor (2120) – destul de asemănător cu prezentul – în care călătoriile spaţiale sunt posibile, semănând cu nişte zboruri de avion (până pe Lună sau pe Marte), filmul prezintă omenirea ce se confruntă cu exact aceleaşi probleme ca în prezent. Din punct de vedere stilistic, reprezentarea spațiului e similară celei din Gravity. Personajul întrupat de Brad Pitt nu este Captain Kirk, nici Obi Wan, ci este astronautul cu date perfecte pentru o misiune de recuperare, dar cu vizibile accente malickiene (vocea din off, navigarea în spațiul cosmic implică și navigarea în propriul univers). Cosmonautul rămâne mereu calm în situaţiile de tensiune maximă, dar este și bărbatul/ civilul trecut de 40 de ani, apăsat de “moștenirea” tatălui său – eroul care a facut posibilă colonizarea altor planete.

Filmul narează istoria unui fiu căruia societatea a încercat să-i inducă ideea că tatăl său, dispărut de mult timp, ar fi fost un obscur terorist, hotărât să distrugă Pământul. Roy depășește cu brio toate obstacolele, manipulările, şi “fentează” moartea pentru că înțelesese că tatăl său ar putea fi viu și ar trăi undeva departe, în spațiu. Povestea e profund ancorată într-o filieră psihanalist-freudiană (Roy trebuie “să-și ucidă” tatăl pentru a putea crește). Călătoria stelară se calează pe una spirituală, intimă. Cei care-i dau mereu bătăi de cap  lui Roy, în parcursul cvasi-inițiatic, sunt propriii colegi, pirați fără chip. Totul devine potrivnic demersului de a-și regăsi tatăl; prin acest personaj, realizatorul indică paradoxurile omenirii și imposibilitățile în care se pierd oamenii. Tema e gravă, de-a dreptul tristă. Miza pare salvarea omenirii. Totuși, grație imaginii somptuoase și sobrietății regizorale, spectatorul poate urmări această “cursă” existențială cosmică, înțelegând că Ad Astra e un film psihologic, reflexiv.

În egală măsură, intimist și visceral, filmul are, totuși, un filon narativ. Sugestive sunt cadrele în care personajul, întrupat de mereu uimitorul Brad Pitt, își pune casca (acest obiect de recuzită/ costum devine un adevărat motiv în film), respiră cu greutate sau privește în gol când i se cere să fie gata să își “elimine” propriul tată, meditând asupra deciziei dar și asupra propriei vieți. Tensiunea e întreținută mereu și de luptele “din exterior”: lupte cu colonişti ostili precum în Star Wars, moștri ca în saga Alien, astfel încât interogațiile năvălesc de peste tot: “Oare astronautul va mai putea reintra în «nava-mamă»?”.

“Jungla” cosmică e totuna cu cea de pe Terra. Toate acestea indică faptul că pelicula nu e doar o reflecţie filosofică în interiorul căştii unui astronaut – personajul este hiperactiv: poartă aprige lupte, inclusiv fizice, ba trage și cu arma laser, dar în imponderabilitate. Ritmul acțiunii împrumută totuși din cadența reflecțiilor despre viață ale personajului. Bunăoară, Ad Astra reprezintă (și) rezultatul jocului stupefiant al lui Brad Pitt. Actorul își asumă profunzimea privirilor și îmbătrânirea trăsăturilor eroului greu-încercat. Frumusețea universului cosmic capătă alte valențe grație privirii astronautului. Rămas fără orice armură exterioară, personajul întruchipat de Brad Pitt exprimă vulnerabilitatea izvorâtă din eșecul relațiilor cu tatăl, cu soția. Se pare că Brad Pitt nu își mai disimulează suferința (din viața reală/personală) pentru acest rol. Odată cu acest personaj, ne oferă o fereastră deschisă chiar spre profunzimile sufletului său. Prin urmare, la finalul odiseei, protagonistul îşi va depăşi propria dramă biografică, iar – pe drum – va salva lumea.

James Gray s-a servit de univers și de formula S.F. pentru a livra o metaforă cinematografică despre profunzimile omenescului: căutarea de sine, masculinitatea, raportul tată-fiu, poziționarea față de problematica religioasă. Cu plusuri și minusuri, Ad Astra devine o altă odisee spațială, dar în formulă freudiană, în care Brad Pitt retranscrie dogmele virilității, dictate de James Gray.

Regia: James Gray

Scenariul: James Gray, Ethan Gross

Imaginea: Hoyte Van Hoytema

Decorurile: Karen O’Hara, Kevin Thompson

Costumele: Albert Wolsky

Montajul: John Axelrad, Lee Haugen

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Brad Pitt – Roy McBride

Tommy Lee Jones – Clifford McBride

Ruth Negga – Helen Lantos

Liv Tyler – Eve

Donald Sutherland – Col. Tom Pruitt

Durata: 2h04

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O altă odisee spațială, dar în formulă freudiană – Ad Astra

Scris de pe octombrie 15, 2019 în Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Prezența, anul acesta, la Cannes a renumitului cineast Quentin Tarantino a stârnit deja interesul celor care îi îndrăgesc filmografia. E suficient să rememorăm «pelicula-cult» Pulp Fiction (se împlinesc 25 de ani de când cineastul a fost răsplătit cu Palme d’Or pentru memorabila producție) și să amintim tandemul Leonardo DiCaprio & Brad Pitt, ca să înțelegem actualul context al reîntoarcerii sale pe Croazetă.

Așadar, cel mai așteptat lungmetraj al teribilului Tarantino, Once Upon A Time…In Hollywood, se va bucura de prezența starurilor Brad Pitt, Leonardo DiCaprio și Margot Robbie.

Quentin Tarantino în 1994 (Palme d’Or pentru Pulp Fiction © Bestimage)

Așteptările sunt mari, Tarantino a declarat publicaţiei britanice The Independent: „Once Upon a Time In Hollywood va fi, probabil, filmul cel mai apropiat de Pulp Fiction pe care l-am făcut”. Cineastul a ţinut să facă un comentariu laudativ şi la adresa protagoniştilor. „Va fi cea mai dinamică alăturare de staruri de la Robert Redford şi Paul Newman încoace”; știut fiind faptul că unul dintre punctele de atracție ale producțiilor sale îl reprezintă actorii celebri selectați. În România, premiera filmului va avea loc, pe 9 august 2019, în plină vară fierbinte, amintind (și) de momentele fierbinți derulate cu o jumătate de secol în urmă („once upon”) în S.U.A., în Los Angeles.

Quentin Tarantino &  Uma Thurman, 2014, la Cannes  ©Bestimage

Entuziasmul lui DiCaprio, care-a declarat – că scenariul acestui film e „cel mai grozav” din câte a citit vreodată – incită fanii și stârnesc interesul criticilor dornici să îi vadă alături, pentru prima oară, pe „greii” de la Hollywood: Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt (aflaţi la prima colaborare pe platourile de filmare).

Din primele informații despre intrigă, aflăm că acțiunea e plasată în 1969, în toiul mișcărilor sociale/hippie și a transformării totale a lumii din industria cinematografică. Teribilul cineast a promis că va reface „bloc cu bloc” atmosfera din anii ’60 a Hollywoodului. Bunăoară, în centrul acţiunii e plasat un actor de televiziune (seriale western), care a prins un singur rol major şi este dornic să îşi asigure succesul în „Cetatea Filmului”.

Pelicula are „țesătura lui Pulp Fiction” și se crede că va avea mai multe linii narative, care converg într-un singur eveniment, totul pornind de la personajul fictiv interpretat de Leonardo DiCaprio. Amicul său, care este şi dublura lui, încearcă din răsputeri să treacă şi el la un alt nivel. Cele două personaje fictive – actorul Rick Dalton şi  dublura acestuia, Cliff Booth – vor fi întrupate de Leonardo DiCaprio şi Brad Pitt. Pe măsură ce aceştia se străduiesc să îşi facă un nume la Hollywood, povestea se mută în celebra casă Tate-LaBianca (de care se leagă crimele clanului Mason), căci Sharon Tate (Margot Robbie) este vecina lui Dalton.

Brad Pitt & Leonardo DiCaprio în Once Upon a Time In Hollywood © Sony Pictures Entertainment

Întreaga poveste are ca background „crimele Mason”, căci cei doi locuiesc chiar lângă reşedinţa lui Sharon Tate, actriţa ucisă de membrii clanului Mason, alături de alte patru persoane, pe 9 august 1969 (Once Upon a Time In Hollywood va fi lansat la 50 de ani distanţă, pe 9 august 2019). Trebuie reamintit faptul că Manson a devenit cel mai notoriu criminal al secolului al XX-lea, după ce a incitat tinerele membre ale cultului pe care îl inițiase să ucidă șapte oameni. Așa se face că,în dimineața zilei de 9 august 1969, actrița Sharon Tate (26 de ani), aflată în ultimul trimestru de sarcină, a fost înjunghiată de 16 ori de către membrii cultului Manson, în casa din Benedict Canyon, Los Angeles. În momentul respectiv, soțul ei, Roman Polanski nu se afla acasă, fiind plecat în Europa. Așadar, un rol –  în acest nou proiect – îi este rezervat şi actriţei Margot Robbie (I, Tonya), care o întrupează pe Sharon Tate, însărcinată în aproape nouă luni, când a fost ucisă de clanul Manson.

Margot Robbie / Sharon Tate © Sony Pictures Entertainment

În distribuție, îl vom regăsi și pe Burt Reynolds, care îl interpretează pe George Spahn, fermierul californian în etate care a fost convins să permită clanului Manson să trăiască pe proprietatea sa. Al Pacino îl va interpreta pe Marvin Shwarz, agentul lui Rick Dalton (e prima colaborare dintre starul lui The Godfather şi Tarantino!). Lista cu distribuția însumează multe staruri, așa cum deja, ne-a obișnuit Tarantino, prin urmare, Damian Lewis (Billions, Homeland) îl încarnează pe Steve McQueen, Emile Hirsch (Into the Wild) va fi  hairstylistul celebrităților de la acea vreme, Jay Sebring (născut Thomas Kummer), victimă a clanului Manson, Austin Butler (The Carrie Diaries, The Shanarra Chronicles) îl joacă pe Charles/„Tex” Watson, membru central al clanului Manson, care a săvârșit mai multe crime și a primit ulterior șapte capete de acuzare, inclusiv pentru crimă de gradul întâi. Lena Dunham (Girls) o portretizează pe Catherine/„Gypsy” Share, o adeptă a cultului Manson, care nu a participat – însă – la crima săvârșită asupra lui Sharon Tate. Nicholas Hammond, conoscut pentru rolul Friedrich din The Sound of Music, îl interpretează pe actorul și regizorul Sam Wanamaker (legătura lui Wanamaker cu clanul Manson a rămas nedovedită până azi). O surprinzătoare prezență va fi Mike Moh (Empire, Inhumans) care va fi versiunea de pe ecran a maestrul kung-fu, Bruce Lee, pe care Roman Polanski l-a bănuit pentru scurt timp că ar fi fost ucigașul soției sale, Sharon Tate.

Așteptată cu nerăbdare, această comedie neagră reciclează caracteristicile de gen și adaugă autenticitatea „marcă înregistrată”/Tarantino (regizorul e, deja, o țintă a campaniei #MeToo). Până la premieră, ne rămâne ambinața hippie din trailer-ul filmului din care se desprind sonoritățile unor melodii precum „Straight Shooter” (The Mamas & the Papas) și „Bring a Llittle Lovin”(Los Bravos).

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la La 25 de ani după Pulp Fiction, Tarantino revine pe Croazetă cu Once Upon A Time… In Hollywood

Scris de pe martie 27, 2019 în Blockbuster, Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web