RSS

Arhive pe etichete: Chiwetel Ejiofor

Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

 La cinci ani distanță de la apariția peliculei Maleficent (2014), o nouă adaptare după poveștile clasice (Charles Perrault – La Belle au bois dormant) ne oferă secvențe ce amintesc de seria-fenomen Game of Thrones și explorează aventurile din Carabosse, în Maleficent: Mistress of Evil.
Cu un scenariu “automatic” (cusut cu ață albă) și cu o ambianță rococo, studiourile Disney livrează o peliculă fantasy epică, salvată de Angelina Jolie și Michelle Pfeiffer. Scenariul i-a reunit pe Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue (specializați în «povești marca Disney»), care au scuturat de praf vechile povești și au (re)asamblat-o pe Aurora. Există două categorii de fetișcane care descoperă “Pădurea Adormită”: cea din versiunea (arhetipul) Disney 1959, în care blonda Aurora – Prințesa Adormită – e descoperită de Prinț și cea din Maleficent (2014), în care Prințasa rămâne captivă printre creaturile fantastice din Carabosse.

Bunăoară, povestea e bine ajustată și adaptată pentru vremurile actuale, iar Maleficent / Angelina Jolie își menține frumusețea rece, accentuată de coarnele «glam rock» și devine o veritabilă «divă dark». Uimitoarea ființă e capabilă să își metamorfozeze expresiile precum o divă a filmului mut (de exemplu Gloria Swanson), să se travestească și să transforme «noaptea de foc» într-o simfonie a umbrelor. Noi alianţe se formează şi noi antagonişti apar în lupta pentru protejarea regatului şi a creaturilor magice ce-l populează (născocite și lansate pe ecran de graficianul Marc Davis).

Așadar, în vreme ce frumoasa Aurora (Elle Fanning) şi prințul Phillip (Harris Dickinson) se pregătesc de nuntă, temuta Maleficent este invitată la Ulstead pentru a-i întâlni pe părinţii  mirelui şi a pregăti relaţiile “diplomatice”. Cei doi tineri văd în căsătorie “o punte” între regatul oamenilor şi cel al fiinţelor magice, care trăieşte sub protecţia Aurorei şi a lui Maleficent. Problema este că mama lui Phillip, Ingrith (Michelle Pfeiffer), este o regină arogantă, care o consideră pe Maleficent şi lumea ei magică drept «o problemă ce trebuie înlăturată».

Ingrith este o ființă fanatică, însetată de sânge, iar discuţia dintre cele două suverane este blindată cu referinţe despre regimuri dictatoriale reale, care au existat de-a lungul istoriei. Prin urmare, avem parte de un twist, căci de astă-dată Maleficent din titlu este de fapt, belicoasa regină întrupată de Michelle Pfeiffer. Ingrith este furioasă atunci când soţul ei, Regele John (Robert Lindsay), îi cere să renunţe la invective şi să se poarte frumos în timpul petrecerii de logodnă. Aceasta reprezintă punctul culminant al poveștii, deoarece animozităţile clocotesc chiar dacă toţi doresc pacea.

Scenariștii au inserat momente care să îl pregătească pe spectator pentru escaladarea conflictului (felurile de mâncare și vesela produc alergii zânelor invitate). Intriga crește și se răsfirează: micile fire epice colaterale fiind despre ciuperci cu personalitate, un savant nebun care seamănă cu un spiriduş (Warwick Davis) ce lucrează la arme mortale, un grup de războinici care seamănă cu Maleficent, probleme din regatele învecinate cu tărâmul zânelor din mlaştini, condus de Maleficent şi de prinţesa Aurora, sau din Ulstead, un tărâm militarizat de unde vine Philip, alesul Aurorei.

O luptă între cele două lumi izbucnește, cu niște creaturi magice înaripate încercând să facă față unei armate de arcași având săgeți cu vârfuri de fier, la care zânele sunt sortite morții sigure. Lupta finală pare mai degrabă o scenă din Game of Thrones decât una de film «marca Disney». De asemenea, personajele principale petrec mult timp concentrându-se asupra intrigilor de curte (se dezbate “eficiența” unei otrăviri), în defavoarea evoluției.

Centrată pe ideea de a-i încredința fascinantei Angelina Jolie un rol pe măsura sa: antieroină tenebroasă, potrivit cu temperamentul actriței care și-a construit renumele de «badass» al cinema-ului feminin la egalitate cu Sigourney Weaver și Charlize Theron, actuala “hibridizare” reprezintă o reușită. Actrița se poate lesne confunda cu vrăjitoarea-ursitoare-nașă. Sub bagheta regizorului norvegian, Joachim Rønning, artista și-a păstrat frumusețea supranaturală, cu pomeții ascuțiți, ochii verzulii și pielea diafană. Fantastica eroină a eliberat-o de sub blestem pe Aurora și a crescut-o ca pe propria sa fiică. Din păcate, tensionata relație dintre o mamă primejdioasă și neînțeleasă cu fiica ei e plasată în umbră, în timpul pregătirilor de nuntă, şi nu în centrul acțiunii filmului.

Maniheismul e la vedere, pentru că nici blondina Michelle Pfeiffer nu e ceea ce pare. Împărăteasa neagră și Regina albă se vor război printre creaturile gotice, încercând să-și protejeze odraslele. Bătălia dintre suverane atrage din păcate și o ușoară plictiseală, pitulată după bogăția de culori și efecte speciale. Ca de obicei, Jolie se lasă, în toată maiestuoasa ei elasticitate, manipulată de efectele speciale, iar trăsăturile sale naturale sunt hipertrofiate savant.

Această peliculă pudrată cu “praf de poveste” se bazează pe tehnologie/ efecte speciale, fără risipă de violență, și livrează un divertisment cu notă personală, care să satisfacă gusturile publicului tânăr. Prin urmare, clasicul e lipsit de teama (existentă în versiunea originală) care e înlocuită cu puțin umor. Maleficent: Mistress of Evil rămâne o peliculă eficientă, cu o manieră modernă de storytelling, expusă într-un univers baroc, roz-bombon, fără să injecteze haos în jocul aparențelor, astfel încât filmul să se păstreze în registrul zânelor (Maleficent își pune voal pe coarne, la ospăț, apărând ca o aristocrată medievală). În cursa neobosită de a obține noi succese, filonul spin-off (serii centrate pe existența măcar a unui personaj dintr-o operă precedentă) cu vrăjitoare emblematice pare să reușească la Disney. În spatele ușilor închise, timp de două ore, regăsim Prințul, Frumoasa Adormită, trădări, războieli, vrăji și mariaje; nimic nu pare să destabilizeze publicul amator de rețete adaptate.

Regia: Joachim Rønning

Scenariul:  Linda Woolverton, Noah Harpster și Micah Fitzerman-Blue

Imaginea: Henry Braham

Montajul: Laura Jennings și Craig Wood

Muzica: Geoff Zanelli

Scenografie: Dominic Capon

Costume: Ellen Mirojnick

Distribuția:

Angelina Jolie – Maleficent

Elle Fanning – Prințesa Aurora

Michelle Pfeiffer – Regina Ingrith

Chiwetel Ejiofor – Conall

Sam Riley – Diaval

Ed Skrein – Borra

Harris Dickinson- Prințul Phillip

Imelda Staunton – Knotgrass

Juno Temple-Thistlewit

Durata: 1h 59 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Zânele Placebo – Maleficent: Mistress of Evil

Scris de pe iunie 28, 2020 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Să achiziționezi organe de la persoane sărace, dar disperate, pentru a-i vindeca pe cei bogați e un mit urban? Cine știe? În Dirty Pretty Things, este cu siguranță o metaforă. Așa cum ne sugerează și titlul, în pelicula regizată de Stephen Frears (The Grifters), după un scenariu de Steven Knight, regăsim o doză mare de umor british, servită de o garnitură actoricească grozavă. Distins cu numeroase premii la Festivalurile de Film europene, inclusiv în cadrul Festivalurilor de Film de la Londra și de la Veneţia, Dirty Pretty Things (2002) este un thriller urban.
Bunăoară, îi regăsim pe britanicul de culoare, Chiwetel Ejiofor, în rolul unui nigerian, pe ingenua Audrey Tautou, departe de Amélie, dar conturând bine poziția ingrată a unei turcoaice aflate la mare ananghie, și pe inepuizabilul Sergi López, cu un accent cam exagerat, dar cu cinismul „de rigoare”, într-o hipnotică poveste despre marginalii din marea metropolă de pe malul Tamisei. Din seria thrillerelor cu tematică socială, Dirty Pretty Things aduce în prim-plan aspecte din viața unor imigranți din Londra de dinainte de Brexit; lungmetrajul e realizat în maniera realistă a producțiilor BBC Films & Celador Films.

Așadar, auto-exilatul Okwe (Chiwetel Ejiofor) muncește în Londra, ziua – ca șofer de taxi, iar noaptea e recepționer la un hotel. În acest lăcaș, lucrează numeroși alți imigranți (atât legal, cât și ilegal), dar viețile lor sunt invizibile pentru cei care găseau adăpost și confort la hotelul The Baltic. Fiindcă a fost nevoit să părăsească țara natală – din Africa de Vest – din pricina unor încurcături (în mod eronat, fusese acuzat de uciderea soției sale) nu putea să își exercite profesiunea de bază. Situația lui e rapid explicată într-o expeditivă replică: „It’s an African story.” Totuși, ajutat de amicul său chinez Guo Yi, care lucra la morgă, reușea să obțină antibiotice și astfel să îi poată trata pe imigranții săraci, fiind un „medic-underground”. De la prostituata Juliette află că în acel spațiu – paravan pentru afaceri ilegale – se realizau transplanturi ilegale de organe umane pentru obținerea unor pașapoarte false. La capătul acestei „afaceri” se găsea chiar Juan, managerul hotelului.

Tot aici, o întâlnește și pe Senay (Audrey Tautou), o turcoaică fără viză, care primise un post de menajeră „la negru”. Tânăra menajeră refuză sprijinul oferit de Okwe – credința musulmană îi interzicea să petreacă noaptea alături de un bărbat cu care nu era căsătorită, de aceea folosea canapeaua acestuia cât el muncea de noapte. Agenții de la Imigrări o urmăresc încontinuu, de aceea fragila străină e într-o cursă contracronometru prin marele oraș, slujind pe la diverși patroni (perverși). Profund atașat de fată, sufletistul Okwe îi găsește temporar o cameră la morgă, tot prin intermediul lui Guo Yi. Hăituită de patronii profitori, speriată de agenții de la Imigrări, Senay speră să obțină niște bani vânzând hainele furate de la magazinul unde fusese hărțuită, pentru a-și vedea visul – să ajungă în America. Singura ei speranță se va transforma într-un coșmar, căci Juan, managerul hitchcockian al hotelului de unde fugise inițial, îi propune un târg: un rinichi contra pașaportul către libertate. Propunerea îi pune pe cei doi într-o dilemă imposibilă, care testează limitele a tot ceea ce cunosc.

Așa se face că în întreaga încrengătură, principalul pion devine medicul nigerian. Acesta acceptă (formal) să execute planul. După ce Juan le livrează noile pașapoarte, Okwe și Senay îl droghează, și-i îndepărtează chiar lui rinichii. Twistul din final aduce liniște în viețile celor doi fugari: el speră șă își regăsească fiica în Nigeria, iar Senay intenționează să înceapă o viață nouă în New York. Scena de la aeroportul Stansted lasă se-ntrevadă și o (posibilă) idilă între cei doi tineri.

Deși nu există focuri de armă, iar violența fizică e redusă, realizatorii au exploatat la maximum echilibrul precar dintre situații duale: să te simți confortabil sau să fii pus pe fugă, medii ospitaliere-inospitaliere, medic-șofer de taxi ș.a.m.d. Așa se explică și rolul imaginii care alternează culorile calde până la limita saturației în redarea spațiului din hotel și eclerajul rece pentru lumea subterană a acelui lăcaș, iar glisarea de la odăile bine întreținute la cele insalubre se face în mare viteză. Camera de filmare urmărește eroii ba prin holuri spațioase, ba prin subsoluri, prin birouri ori prin camere de morgă, încât nu te-ar mira dacă te-ar izbi claustrofobia privind acele spații înguste.

Problematica socială s-a pliat perfect pe codurile unui thriller. Cineastul a mizat, cu siguranță, și pe scoaterea spectatorului din zona de confort atunci când nigerianul – întrupat cu mult șarm de Chiwetel Ejiofor – descoperă o inimă umană într-o toaletă a hotelului. Interpretarea actoricească e de excepție, iar aerul virginal al lui Audrey Tautou contrastează de minune cu cel al ipocritului Sneaky, încarnat de Sergi López, veritabilul șef al unui black-market business – un Mefistofel modern, care cumpără trupuri și suflete. Capacitatea regizorală de a conferi dramatism și consistență unor povești e dovedită de Stephen Frears și în acest caz. Dirty Pretty Things menține în echilibru balanța între melodramatic și comentariul social și rămâne genul de peliculă care solicită totala atenție a spectatorului; perseverența eroilor de pe ecran nu te poate lăsa fără atitudine.

Regia: Stephen Frears

Scenariul: Steven Knight

Imaginea: Chris Menges

Montajul: Mick Audsley

Muzica: Nathan Larson

Distribuția:

Chiwetel Ejiofor – Okwe/Dr. Olusegun Olatokumbo Fadipe

Audrey Tautou – Senay Gelik

Sergi López – Sneaky (Juan)

Sophie Okonedo – Juliette

Benedict Wong – Guo Yi

Paul Bhattacharjee – Mohammed

Darrell D’Silva – Ofițerul de la Imigrări

Durata: 97 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Când viața chiar nu e de vânzare – Dirty Pretty Things

Scris de pe iunie 4, 2020 în Cinema, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web