RSS

Arhive pe etichete: Copii

Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

O femeie bolnavă riscă totul pentru o a doua șansă de a fi mamă. An Audience of Chairs este un film emoționant despre puterea iubirii unei mame, care își redobândește dragostea copiilor ei.

De-a lungul timpului, s-au tot realizat pelicule despre tulburările minții, îndeobște la artiști. Colții fioroși ai bolii – care distruge relațiile familiale și cariere, modifică radical percepția asupra unui subiect des abordat în cinemaul contemporan. An Audience of Chairs prezintă un subiect familiar, ce poate fi revigorat printr-o abordare neobișnuită : o mamă bipolară, artistă de succes, aflată între cheile majore și cele minore ale depresiei. Maura Mackenzie (Carolina Bartczak) credea doar în forța ei de a cuceri. O imagine-cheie din film (o femeie tânără și frumoasă, tinându-și mâinile la ochi, plasată cu spatele către copilele sale, poziționate pe vârful unui deal) ar putea părea chiar pitorească, dacă nu e dureroasă.Abordarea regizorală urmărește să trezească empatie în rândul spectatorilor: experiențele Maurei pot avea efecte purificatoare pentru «privitorii din fotolii». Tinerețea și succesul nu pot dura veșnic, dar greșelile din trecut (uuneori) pot fi îndreptate.

An Audience Of Chairs funcționează eficient, deoarece ecranizarea romanului omonim, scris de autorul canadian Joan Clark, se concentrează pe momentele definitorii din viața eroinei: o «mică distragere» care se dovedește devastatoare, o conversație tensionată cu vecina ei (Edie Inksetter), o întâlnire întâmplătoare la un terminal de feribot cu un străin simpatic (Gord Rand) care, slavă Domnului, nu este o figură din închipuirea ei. Pe tot parcursul filmului, flashback-urile ritmează timpii poveștii de pe ecran.

Așadar, acțiunea este plasată în 1997, în Tors Cove, Newfoundland, și o aduce în prim-plan pe Maura Mackenzie. Aceasta, împreună cu cele două fiice ale sale, Bonnie și Brianna Fraser, ajung la casa lor de vară pentru o vacanță de două săptămâni. Soțul lui Maura, și tatăl fetelor, Duncan Fraser, este un reporter ambițios care călătorește prin Rusia, pe un aspect politic. Maura (fermecătoarea Carolina Bartczak), este o pianistă talentată, care plănuiește un turneu american. Când soțul ei, ambițiosul reporter, o sună să o anunțe că va rămâne în Rusia toată vara ca să-și scrie reportajele, Maura este forțată să rămână în Newfoundland pentru restul verii și să aibă grijă de fiicele ei. După ce ratează șansa de a merge la o audiție, Maura intră în depresie. Femeia cântă la pian noaptea, dar doarme toată ziua, lăsându-și singure fetele. Într-o zi, le duce pe o insulă din apropiere și le uită acolo. Singurul care bănuiește că tânăra femeie ar putea fi atinsă de o tulburare bipolară este chiar tatăl Maurei, care locuiește în apropiere. Mânia artistei care ratase șansa de a ajunge într-un turneu provoacă victime colaterale: Bonnie își rupe brațul și, în consecință, aproape se îneacă. Ca urmare, Duncan se întoarce și ia fetițele cu el, în Scoția, părăsind-o pe Maura. Aceasta se autoizolează, rupe orice legătură cu cei apropiați și refuză orice medicație după ce fusese diagnosticată cu tulburare bipolară. Doar Paula, vecina ei, o convinge să caute ajutor și să își regăsească, astfel, fetițele. Urmează tratamente într-un sanatoriu de boli psihice, apoi – după evaluarea medicală – este declarată vindecată. Urmărită de neșansă, din pricina emoției își răsucește o gleznă și întârzie la întâlnirea oficială cu fiicele sale, însoțite de Duncan. Ultima picătură care umple paharul cu amar al bietei femei este cererea de divorț și separarea de copii. Urmează spirală descendentă a Maurei. Durerea o aruncă în deznădejde și plănuiește o sinucidere, după același „scenariu” ca și cel pus în practică de mama sa, înecul. Providența poartă un nume în cazul Maurei: camionagiul Ben, un singuratic, capabil să o readucă pe „linia de plutire”. Se naște o profundă legătură între cei doi marginali (Ben e un veritabil «Man made of rain») și vor trăi împreună în Tors Cove.

Narațiunea cinematografică sare peste douăzeci de ani din viața Maurei și ne-o prezintă în deplină maturitate biologică, la  vârsta celor „40+”, stabilă emoțional, protejată de loialul Ben. Întorsăturile scenaristice se armonizează cu «valurile vieții»: fiica ei, Bonnie Fraser, devenită profesor, se întoarcea în Newfoundland pentru a susține conferințe la Universitatea Memorial despre pericolele schimbărilor climatice. Reîntâlnirea devine pragul cel mai înalt, tensiunea dramatică atinge cote melodramatice, iar finalul emoționează profund. Distribuția a mizat pe charisma actriței Carolina Bartczak. Aceasta umple ecranul prin complexitatea abordării psihologice a unei eroine greu încercate. Fără nicio undă de isterie sau vreun tic actoricesc, Bartczak transmite clar starea psihologică a Maurei. Alegerile simple ale regizoarei Deanne Foley indică abilitatea regizorală: să știi „unde să pui camera de filmare” și să coordonezi acțiunile actorului. La fel de veridic și de profund în abordare este și veteranul Peter MacNeill, îndureratul (Ian) tată al Maurei. Coloana sonoră susține acțiunile interpreților, iar muzica lui Chopin, Mozart și Erik Satie îndulcește gustul adesea dulce-acrișor al imaginilor. An Audience Of Chairs rămâne o subtilă și sensibilă lecție despre înțelegere și toleranță, este o experiență care trebuie împărtășită.

Regia: Deanne Foley

Scenariul: Rosemary House

Imaginea: James Klopko

Montajul: Wiebke Von Carlsfeld

Muzica: Duane Andrews

Distribuția:

Carolina Bartczak – Maura

Peter Macneill – Ian

Gord Rand – Ben

Chris Jacot – Duncan

Kate Corbett – Adult Bonnie

Lauren Patten – Brianna (copilă)

Grace Keeping – Bonnie (copilă)

Edie Inksetter – Paula

Madeleine Hiscox – Gemma

Durata: 93 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

Scris de pe iulie 11, 2020 în Cinema, Film, Melodramă, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Pagini din istoria literaturii dramatice româneşti – Feeria

Interesul mereu mai profund pentru dramaturgia de observaţie social-psihologică a actualităţii, cu pendulări continue între „piesa cu teză” şi conflictul de idei n-a ocupat întregul spaţiu al creaţiei literar- teatrale românească. La începutul secolului al XX-lea, s-a dezvoltat în literatura dramatică, pe lângă piesele de factură ibseniană, o dramaturgie de expresie lirică. Spre deosebire de dramele idealiste, definite prin conflictul metafizic şi categoria fantastic, categoriile estetice ale feeriei sunt miraculosul şi naivul, ca rezultat al situării în lumea basmului şi al instaurării legilor fanteziei. „În basme, lumea e simplă şi transparentă, problematica lipseşte, atmosfera optimistă probează progresiva desacralizare a lumii mitice.” (M.Eliade).

Cu toate acestea, basmul înfăţişează structura unei aventuri infinit mai grave şi mai responsabile deoarce el se reduce de fapt la un scenariu de iniţiere: regăsim întotdeauna probele de iniţiere (lupta cu monstrul, piedici în aparenţă de netrecut, enigme de rezolvat, munci imposibil de îndeplinit etc.), coborârea în Infern sau înălţarea la Cer, moartea sau învierea, căsătoria cu o prinţesă. Aşadar, basmul înseamnă un divertisment numai pentru conştiinţa banalizată a omului modern. Semnificaţia culturală a basmului este însă mult mai mare, întrucât el implică în acelaşi timp „mitologie, etică, ştiinţă, observaţie, morală etc”. (G.Călinescu).

Feeria

În literatura dramatică românească, au apărut cele mai interesante creaţii autohtone pe tărâmul feeriei, specie dramatică pe care romanticii au dus-o la o înaltă expresie. Cea dintâi feerie naţională de răsunet fusese „Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri, scrisă în 1880, ca apoi să apară, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, acele compoziţii dramatice cu aspect poporan (semnate de Edgar Th.Aslan, Theodor Speranţa şa).

Primele succese literare ale feeriei dramaturgiei româneşti sunt realizate după anul 1900, sub evidenta influenţă a teatrului poetic european simbolist. Izvoarele folclorice sunt menţinute în linii mari, prioritate căpătând însă structura metaforică şi pitorescul bizar. Sunt demne de amintit „Domniţa din vis” de A.Davila (1904), „Solii păcii” (1900-1901) de Ştefan Petică. Mircea Demetriade scrie basme dramatizate „Dafin Făt-Frumos şi  frumoasa Ileana” (1905) şi parabole magice. Dar cele mai interesante feerii de inspiraţie naţională îşi relevă o repunere în discuţie a simbolurilor folclorice şi o reîntoarcere a semnificaţiilor generale sub semnul unor stări de spirit romantice. La Victor Eftimiu, această revizuire a fondului folcloric îmbracă ascuţite  aparenţe de factură romantică, oferind astfel prilejuri pentru recitări de virtuozitate actoricească.

Eugen Lovinescu remarca, în 1915, atitudinea originală a lui Victor Eftimiu de întemeietor al „feeriei modernizate” în dramaturgia noastră. Dotat cu „fantezie constructivă”, dramaturgul „se joacă prin lumea basmelor”, interpretând şi modernizând venerabile legende (Lovinescu).

În „Înşir’te, Mărgărite!”(1911), elementele grave ale basmului popular sunt amestecate deliberat cu snoavele şăgalnice, Păcală încrucişându-şi drumul cu Făt-Frumos într-o suprapunere voită a sublimului cu grotescul, până la dizolvarea  amândurora într-o melodie şi culoare.

Poemul feeric în cinci acte se susţine dramatic prin căutarea de către Sorina, fiica lui Alb Împărat, a idealului întruchipat de Făt-Frumos, îndrăgostit la rândul său de Ileana Cosânzeana. Aceasta de pe urmă fusese vrăjită de mama Zmeului şi îl iubea pe Zmeu, dar el este omorât în cele din urmă de către Făt-Frumos cu ajutorul Sorinei. Complicaţiile interesante şi de mare efect, complicaţii erotice, nu împietează asupra  semnificaţiilor pozitive ale luptei dintre Făt-Frumos şi Zmeu, în fapt, eterna ciocnire dintre Bine şi Rău, încheiată cu izbânda Binelui şi a Iubirii.

Optica inedită a autorului asupra lui Făt-Frumos şi seducătoare în privinţa zmeului, transpusă în existenţa lui dramatică nu-i înzestrează numai cu originalitate, ci şi cu veridicitate, sunt personaje cu pasiuni şi dureri, sensibili la dragoste, suferinţă, apropiaţi de muritori. Petrecută ca un joc de societate şi într-un regim de convenţii puse apăsat în evidenţă, intriga apare sub semnul relativităţii şi prin autoreflectare, datorită ilustrării scenice a mecanismelor de declanşare a fanteziei populare, de introducere în lumea basmului, de instaurare a „minciunii artistice”.

Apariţia ţăranilor, aidoma corului de operetă, introduce tălmăcirea semnelor rele, după isonul ţinut de Păcală şi amplificat de femei şi bătrâni. Dialogul vioi, în registru popular, familiar, pune în conflict luciditatea, spiritul realist, neîncrezător şi zeflemist (Moş Toader) şi imaginaţia dezlănţuită  şi eresurile (Mitru Geambaşu). Fantezia ţăranilor este confruntată cu Zmeul- Zmeilor. Feeria lui Victor Eftimiu vădeşte o accentuată înclinaţie către raţionalizare şi demitizare, deşi nu le finalizează. Specificul pieselor acestui autor dramatic îl constituie tocmai această ambiguizare, element modern, această relativizare a modalităţii care cochetează şi cu realismul şi cu feericul. Prin grupul de ţărani, scriitorul intervine direct în desfăşurarea faptelor, comentează, dă direcţii, defineşte sau sugerează poziţii. Ţăranilor le conferă rol apropiat de corul antic, ei neluând efectiv  parte la acţiune, ci comentând în spirit realist, cu optimism, într-o limbă vioaie.

Victor Eftimiu încearcă o tendinţă de refacere a legendelor împietrite prin vitalismul existenţei terestre, astfel satanismul Zmeului este justificat în tirade care descriu complexul visătorului repudiat, în vreme ce legendara Cosânzeană se vede pusă în competiţie cu Sorina, întrupare a dragostei omeneşti. Astfel, autorul oferă noi posibilităţi de explorare a sentimentalităţii romantice, adeseori în haine de factură simbolistă.

  1. Călinescu considera în a sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” că „Oricare ar fi viţiul de temelie al piesei, aceasta rămâne o încântătoare şi fericită producţie a teatrului nostru. Nu se poate închipui o  mai juvenilă explozie de poezie fabuloasă, o mai înlesnită maturitate a versificaţiei.Versurile au destulă somptuozitate ca să placă în sine, dar şi necesara fluiditate pentru a nu îngreuna declamţia. Peste tot, pluteşte o jovialitate sănătoasă, un umor gros de poveste, inimitabile.” Neobositul critic sesizează, la personajul Alb-Împărat, o oratorie sfătoasă (în stilul popular, mărit de Creangă şi Eminescu) cu suflet ţărănesc. Împăratul ţine să ciocnească un pahar cu un drumeţ, îi dă afară pe Făt-Frumos şi pe Zmeu, care se ceartă pentru pricini ce nu-l privesc, apoi se tocmeşte cu voinicii într-un mod ceremonios, canonic şi impulsiv totodată.
  2. Cadrul este în mod pregnant convenţional miraculos, cu aspect de operetă şi purtând masca graţiozităţii artificiale a artei scenice. Lumina  şi sunetul creează o atmosferă de vis, propice reveriei simboliste, cu un apăsat decorativism belle époque. În feerie, apar sub formă atenuată elementele structurii dramei simboliste. Cum lumea miraculoasă este terenul desfăşurării intrigii, impactul lumilor se prezintă numai ca o coliziune de motive literare convenţionale: vrăjitoarea înfrântă în final de puterile magice ale fluierului; în aceeaşi măsură, neascultătoarea Sorina, blestemată de tatăl ei, aruncând mărul lui Făt-Frumos, „rod al viselor dintâi”, e disperată că: „Prea curând, o prea curând/S-a împlinit blestemul tatii”. Conform prezicerilor tendenţioase ale vrăjitoarei, ea nu va renunţa un timp la Făt-Frumos.

„Mai mult siluete decât fiinţe vii şi complexe”, eroii lui Victor Eftimiu „nu trăiesc în basmul şters şi convenţional, nu păşesc însă nici pe pământ în carne şi oase. Plutesc  în nelămurita şi graţioasa lume a fanteziei poetice.” Feeria  modernizată, concretizată prin raţionalizare, livresc, comentariu eseistic, se defineşte prin „lirism fără pasiune, teatru fără observaţie puternică” (E.Lovinescu).

În perioada interbelică, prin Vasile Voiculescu şi Dan Botta, în special, deschiderea feeriei spre drama simbolistă va fi mult mai accentuată. Motivele basmului vor recupera funcţionarea mitică şi tonalitatea tragică.

În „Înşir’te, Mărgărite!”, în cea dintâi formă prezentată în premieră, în anul 1911, la Teatrul Naţional din Bucureşti, tânărul autor dramatic amesteca întrucâtva sentimentele încurcate de personajele tinere, justificând dragostea Cosânzenei pentru Zmeu, fiind maliţios cu spilcuitul Făt-Frumos. Adevăratul erou este Zmeul, viziune interesantă şi dramatică, tentantă, dar altfel decât sunt aceditate aceste personaje în folclor unde Făt-Frumos întruchipează frumuseţea şi reprezintă binele, iar Zmeul este expresia răului. Ultima versiune a păstrat aspectele care dădeau interes şi valoare dramatică prin complexitatea eroilor, fără să le compromită dominanta.

O altă feerie din dramatugia românească este „Trandafirii roşii” despre care Justin Ceuca nota într-o monografie dedicată autorului acestei piese, Zaharia Bârsan:”Trandafirii roşii trebuie să stea în istoria teatrului românesc alături de „Înşir’te, Mărgărite!” şi este superioară acesteia prin câteva elemente esenţiale: valoarea filosofică a simbolului, prezenţa tragicului (dezvoltarea pe verticală şi nu pe orizontală), sinceritatea şi intensitatea lirică, unitatea acţiunii…”; deşi G. Călinescu considera, tot în monumentala-i lucrare:” Tot ce e plin de imaginaţie la Victor Eftimiu, este coborât aici la chipul sentimental.” Cariera scenică a poemului dramatic  avut în vedere a oferit numeroase montări la teatrele bucureştene, din Cluj, Craiova, Petroşani, Ploieşti, Bârlad, Brăila şi Braşov.

Motivul poemului dramatic de factură romantică, „Trandafirii roşii”, care, mult jucat, i-a adus lui Zaharia Bârsan notorietatea ca scriitor, poate fi găsit şi în alte opere ale literaturii naţionale.

Zaharia Bârsan a dat viaţă câtorva caractere, cu trăsături de reţinut, eroi precum Zamfir, Liana, Val-Voievod, Împăratul.

Intriga are un puct de plecare specific de basm, proorocirea-blestem a vrăjitoarei la naşterea fetei de crai. Şi, ca în basme, apare Făt-Frumos sortit să o salveze, se numeşte Zefir şi îi aduce în şaptezeci şi şapte de zile, dimineaţa, câte o floare, un trandafir roşu, pe când trandafirii de asemenea culoare nu existau. Este eternul trubadur născut să cânte şi să iubească, făcut să sufere, eroul de pretutindeni şi dintotdeauna, totuşi cu ceva foarte apropiat nouă, al pământului şi al obiceiurilor nostre, sugerat de acel „cântec din părinţi şi sfânt”, cântec de frumuseţe, de iubire, de speranţă. De asemenea, aduce un suflu patriotic, propriu piesei, tot prin Zefir. Tânărul reprezintă nobleţea iubirii. Zefir ascunde o tragică taină şi o face cu discreţia înzestrării sufleteşti, până ce cade mort la picioarele Lianei, pregătită şi bucuroasă să-şi primească mirele, pe Val-Voievod, declarat viteaz, dar dovedit a nu fi, neînfricat şi puternic. Autorul prezintă antitetic cele două personaje, relevând lăudăroşenia, gelozia şi brutalitatea lui Vlad, în contrast cu Zefir, care-i salvase onoarea de oştean.

Liana pare destul de uşor conturată, spre deosebire de figurile bine evidenţiate ale lui Val şi  Împăratului. Are alături câteva prezenţe de extracţie folclorică: Moş Amurg, Şagă, Pâclă, Promoroacă. Poemul trăieşte  prin existenţa poetică, de necontestat efect al lui Zefir şi totodată prin momente poetice, ode sau balade, care, recitate cu virtuozitate, provocau ropote de aplauze. Poemul este pătruns şi de un fior patriotic, atât prin bătrânul Împărat, cât şi prin tânărul Zefir, erou romantic înzestrat cu numeroase calităţi. După tiradele romantice, izbucneau aplauzele spectatorilor, care la acel moment istoric năzuiau spre  marea unire.

Ca şi drama idealistă, cu care are tangenţe de domeniul limbajului sau al cadrului, mai puţin în ceea ce priveşte conflictul, feeria este un episod ce ţine de modernitate, valorificând totodată şi folclorul naţional şi un exerciţiu pregătitor pentru dramatizarea legendelor naţionale sau pentru o formă de dramă poetică feerică ( Vasile Voiculescu, Dan Botta, Radu Stanca, Radu Boureanu, G. Călinescu etc.).

Feeria are un simbolism apăsat, alegoric, înrudită îndeaproape cu arta plastică 1900, ea cultivă acelaşi pitoresc spectaculos, exterior, spre deosebire de „saga” şi”mit”, are o factură profund optimistă, feericul prezentându-se ca un „univers miraculos” suprapus lumii reale, fără a-i distruge coerenţa.

Când evoluează ca pandant dramatic al snoavei, feeria se apropie de comedie prin stilizarea comică şi folclorică.

Repere bibliografice:

  • Istoria teatrului în România – vol .III (1849-1918), Academiei, Buc, 1971;
  • Virgil Brădăţeanu – Istoria literaturii dramatice româneşti şi a artei spectacolului, EPP, Bucureşti, 1979;
  • Doina Modola – Dramaturgia românească între 1900-1918, Ed. Dacia, Cluj, 1983.

Articol publicat în revista Comper (pp 97-99)

 

Etichete: , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web