RSS

Arhive pe etichete: Copilărie

În căutarea vârstei de aur

Îndeobște, memoria nu o chemi, nu o scotocești, ea se impune. Te afli într-o anume stare sau acțiune în timp ce memoria se conturează, se colorează, desenează o viziune cu totul opusă stării în care te găsești. Memoria îți impune propriile-i fotografii neînchegate (în stări și forme de viață reală), le scoase din adâncul unor tainice depozite. Fotograme din basmul viu al copilăriei vin să șteargă întâmplări urâte care ar putea arunca ființa în apele adânci ale tristeții.

Perpetua reîntoarcere la mitul încărcat de simboluri ale “vârstei de aur” duce cu sine o enigmă, poate cea mai frumoasă “taină” cu care Dumnezeu a binecuvântat omul. Nici arborii, nici pietrele și nici bolta cerească nu ofensează acolo pe nimeni. În acest cotlon al memoriei, nimeni nu ne silește să credem decât ceea ce simțim.

Se întâmplă deseori ca, asaltat fără încetare de probleme diverse, fiecare om să simtă că nu-şi găseşte locul în propria-i existenţă. Atunci, o singură cale rămâne  pentru a învinge ameninţări, slăbiciuni, renunţări: întoarcerea în copilărie. Paradoxul  nostalgiilor noastre  târzii devine – întotdeauna –  ultimul “adăpost” pe care ni-l permitem, fiindcă acesta se află într-un teritoriu privilegiat al fiinţei noastre.

Dacă vârsta biologică – poleită aievea cu luminile şi culorile magice coborâte din vis – trece peste noi ca o prea grăbită clipă, sufletul nu are dreptul să uite. Memoria afectivă, puterea de a reinventa oricând –  sub ochiul închis – inocenţa şi puritatea dintâi reprezintă singura garanţie a drumului către eternitate. Memoria, în ceea ce vrem să întreprindem, nu este o haimana rătăcind de colo-colo, pierdută printre meandre răsucite, ci are o trimitere organică a desfășurării fenomenului. Un parfum, o melodie, o sanie lunecând pe zăpadă ori somnul târziu ce adânceşte miracolul basmelor  deschid –  ca nişte formule magice – porţile zăvorâte ale întoarcerii în copilărie.

Evadarea din viitorul incert rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci devine regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: “Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”

Dacă fiecare dintre noi ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

varsta-de-aurArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Ce te poate scoate dintr-o criză ? În unele cazuri, o altă situație care să-ția ctiveze puterile pe care nu știai că le ai. Așa se precipită lucrurile în cazul opțiunilor pe care urmează să le facă Adèle, eroina din tele-drama franțuzească, realizată de Olivier Guignard.    Așadar, în Franța anului 2010, într-o școală de cartier, o regăsim pe profesoara pentru învățământ primar, Adèle Massy, cernită de durere. În urmă cu doi ani, își pierduse soțul, un pictor fără prea mare faimă, iar acum își ducea existența între bornele fixe ale programului școlar și cele câteva prietenii mai vechi.

1- Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) © France3

Olivier Guignard ne propune o cronică socială a Franței douămiiste, când exodul migranților ogliga autoritățile franceze să opereze expulzări rapide. Grație interpretărilor actoricești sobre, scenariul simplu și trist capătă dimensiuni dramatice. O dramă personală se va conjuga cu cea a unor imigranți, aflați în căutarea unei țări în care drepturile omului (și ale copilului) să fie deplin respectate.  Propunerea lui Olivier Guignard invită la reflecție. Singur, spectatorul va afla dacă «la république française» din 2010 mai reprezintă spațiul în care s-a născut, odinioară (1789), prima ‘Declarație Drepturilor Omului și ale Cetățeanului’.

Așadar, după ce și-a pierdut soțul, această profesoară și-a petrecut viața în amintirea soțului ei.  În mijlocul anului școlar, sosește – în clasa la care ea preda -, micuta Kaniousha, o refugiată albaneză. Adèle încearcă să o integreze în clasa ei, dar copila de opt ani este rebelă și sfârșește prin a-i exaspera pe profesori. Procesul integrării este dureros și avem parte de portrete destul de schematice. Bunăoară, micuța albaneză „își face debutul” prin acțiuni ce ar încadra-o imediat la categoria «soi rău»: fură telefonul profesoarei, o bate pe o blondină care nu o lăsase să stea lângă ea la cantina școlii, refuză să participe activ la lecții. Cu toate acestea, profesoara nu se lasă copleșită și, cu mult tact pedagogic, încearcă să-i întindă o mână acestei ființe rănite. Desigur, toate desenele copilei trădau traume: asistase la numeroase lupte armate, iar uniformele de orice fel o tulburau până la limită (sângerări nazale însoțite de scăpări urinare).

2 - Le Choix d'Adèle

Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

Pe tot parcursul acțiunilor de integrare școlară, fetița albaneză era susținută de întreg corpul profesoral din acea unitate școlară. Directoarea inimoasă „acoperă” neajunsurile elevei și încearcă să o ajute și pe Adèle, care se afla în perioada de susținere a gradului didactic (în vederea obținerii unei cote salariale mai mari la pensionare). Viața acestei femei retrase – întrupată de fermecătoarea Miou-Miou – se modifică radical. În afara orelor de curs, nu mai avea prea multe contacte sociale. O excepție va fi vecinul ei de scară, un simpatic bătrânel de origine evreiască. Joseph era născut în Hexagon, dar din părinți care se refugiaseră din pricina sovieticilor. Apropierea dintre cei doi se face destul de greu, din temerile femeii, care nu-și revedea dina cel doliu prelungit. La școală, se achita cu succes de toate sarcinile, dar refuza alte legături, în afara celor strict profesionale. Tușa melodramatică e fină, chiar dacă privirile triste ale eroinei ne amintesc de suferințe bine ascunse. Montajul indică clar, fără întorsături, parcursul acestei eroine, care străbate zilnic aceleași trasee monotone. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezența pitorească a bătrânelului Joseph plin de haz sau de micile răutăți /„bârfe” de cancelarie.

După „poznele” micuței Kaniousha, Adèle e prinsă în acțiunea întregului colectiv didactic: o asociație umanitară nonguvernamentală contacteaza școala pentru a anunța că părinții lui Kaniousha se confruntau cu deportarea. Școala este mobilizată împotriva acestui lucru, cu excepția Adèlei. Dar în ziua când poliția a aparut în fața școlii pentru a ridica copila, Adèle schimbă totul. Surprinzător, taciturna profesoară se lansează într-o veritabilă cursă prin oraș pentru a ajunge la casa în care trăiau părinții micuței Kaniousha. Totul se precipită de-acum, iar ritmul devine alert, se modifică radical toate prejudecățile, iar Adèle este prima care înțelege că boicotul pe față al celor din Ministerul Educației (nu i se putea valida acordarea gradului didactic, deși la inspecție primise aprecieri formidabile) era, de fapt, o „atenționare” pentru acțiunile în care se angajase. Pe toată perioada în care îi găzduiește în cochetul ei apartament, are loc «dezghețul» general: ea gătește alături de Vlora (mama fetiței), bea ceaiul pregătit de Arben (simpaticul tătic albanez), se lasă antrenată de Kaniousha în vârtejul lecțiilor de albaneză. Frageda Luàna Bajrami realizează cu sensibilitate portretul uni copil talentat, dar greu încercat de soartă. Sudează relații de apropiere cu toți colegii din școală, iar aceștia o vor aplauda cu sârg, mai ales după demonstrațiile de vituozitate (cântă impecabil la vioară). Nu întâmplător, parcursul actoricesc al Luànei Bajrami se va continua, iar rebela va păstra și „va cânta în aceeași gamă” și în rolul din L’Heure de la sortie.

4 - Le Choix d'Adèle(1)

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, această bulversantă peliculă realistă rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele. Finalul trist (deportarea albanezilor) lasă, totuși, o portiță deschisă: legăturile omenești profunde se pot realiza și în condițiile unui stat foarte vigilent în materie de „acte în regulă”. Departe de toate chestiunile ce vizează direct politica sau morala, Le choix d’Adèle nu chiar o peliculă didacticistă. Cele două personaje întruchipate cu justețe de Miou-Miou și Luàna Bajrami reprezintă două tipologii aparte de revoltați social ai lumii actuale.

3 - Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) & Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

 

 

Scenariul: Nadine Lermite în colaborare cu Pauline Rocafull

Regizor: Olivier Guignard

Muzica: Arland Wrigley

Distribuția:

Miou-Miou – Adèle

Luàna Bajrami – Kaniousha

Marie-Hélène Lentini – Josiane

Marc Citti – Olivier

Elina Löwensohn – Vlora

Imer Kuttlovici – Arben

Jacques Herlin – Joseph

Durata: 90 min

 

 
Comentarii închise la Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Scris de pe aprilie 4, 2020 în Democraţie, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Confesiunile unui ex-wunderkind – The Death and Life of John F. Donovan

Se pare că butada „Stilul înseamnă să fii tu însuți.” îl definește pe Xavier Dolan. La doar 29 de ani, cineastul a realizat șapte filme, iar în mai puțin de un deceniu și-a inscripționat tinerețea în pelicule precum J’ai tué ma mère ( 2009) sau  Juste la fin du monde (2016). E vorba despre o tinerețe eliberată de orice scrupule și de orice fel de bariere, inventând un anume tip de cinema, de o mare intensitate.

Așa se explică motivul pentru care cel de-al șaptelea lungmetraj al său – The Death and Life of John F. Donovandevine un film încărcat de emoție, intim chiar. Bunăoară, la începutul anilor 2000, chiar înainte de a împlini 30 de ani, binecunoscutul om de televiziune John F. Donovan începe să corespondeze cu Rupert Turner, un tânăr (viitor) actor care locuiește cu mama lui, în Anglia. Însă, viața lor ia o întorsătură dramatică după ce prietenia lor prin corespondență este expusă în mod public, dându-i-se cele mai stânjenitoare și absurde conotații și făcând ca atât viața personală, cât și cariera lui Donovan să ajungă în cădere liberă.

Abia după zece ani, adevărul iese la iveală, când tânărul actor acceptă să povestească într-un interviu despre relația pe care a avut-o cu fostul său idol. Interviul, lansat de jurnalista Audrey Newhouse, dezvăluie detaliile din corespondența pe care Rubert a purtat-o cu John Donovan. Grație acestui tip de confesiune și datorită amintirilor lui Rupert, spectatorul are ocazia de-a intra în intimitatea lui Donovan, un tânăr însingurat, victimă a statutului de „idol” desprins din showbiz, nevoit să trăiască în minciună și printre aparențele care îl țineau departe de libertatea la care visa.

Povestea cinematografică se derulează în acel „du-te-vino” între Los Angeles și suburbiile londoneze, o istorie propusă spectatorului de Rupert printre multe flashbackuri. Acest copil – care a crescut departe de tatăl său și-a fost mereu marginalizat de camarazii lui de școală – își găsește refugiul individual în corespondența cu idolul său. Aparent, avem de-a face cu două individualități distincte, dar, de fapt, este vorba despre același tip de sensibilitate. The Death and Life of John F. Donovan se derulează în paralel în Statele Unite ale Americii și Anglia, dar centrul îl reprezintă Europa. Într-o cafenea din Praga, Rupert Turner întâlnește o jurnalistă trimisă de Times pentru a-i lua un interviu despre corespondența cu John F. Donovan.

Povestea lui Robert (adult – expresivul Ben Schnetzer) comprimă temporalitatea într-un soi de «prezent etern» ce reunește trecutul, prezentul și viitorul. Dacă primul plan al filmului este absorbit de moartea lui John F. Donovan, înseamnă că aici putem regăsi cheia pentru cel de pe urmă plan, acceptarea tragică a sensului nietzschenian – un „da” vieții. O astfel de bucurie afirmativă este o adeziune a devenirii. Acel „da” afirmă diferențele, pluralitatea și multiplică unghiurile de abordare. John F. Donovan nu și-a putut trăi viața, dar și-a jucat-o. Prins în capcana notorietății și-a conformismului impus de industria cinematografică din SUA, nu și-a asumat homosexualitatea și a renunțat la ceea ce era în realitate.

Citiţi şi Vânătoare… La curte – The favourite

Întrupat de Kit Harington, John F. Donovan pare străin de sine, doar pudoarea unor surâsuri ar putea explica anumite situații. Imobilitatea sa constituie o excepție de la ceea ce știm (în mod generic) că ar reprezenta o celebritate. Desigur, se obține – astfel – un efect dramatic, care accentuează aura personajului. Multiplele prim-planuri ale chipului și desele priviri ieșite din cadru reflectă poziția pe care i-o conferă regizorul acestui personaj. În fond, este vorba despre confidențele lui John, revelate de scrisori, care îi permit lui Rupert să fie el însuși. Chiar și în copilărie, hiperactivul Rupert (excepțională interpretarea lui Jacob Tremblay) le făcea față camarazilor săi și se detașa de restul celorlalți. Rupert este fascinat de modelul său –  John F. Donovan – pe care îl admiră necondiționat. Este irezistibilă în justețea sa secvența în care își admiră idolul într-unul dintre episoadele serialului, iar totul se derulează sub privirea atentă a mamei.

În paralela celor două personaje se regăsesc situații similare: absența figurii paterne și raporturile conflictuale cu mama, plăcerea de a recita și descoperirea propriei sexualități. Regia păstrează coerența esteticii tânărului quebecoise. Legătura epistolară dintre Rupert și John F. Donovan reflectă o relație unică, sinceră, fondată pe același tip de sensibilitate, departe de orice formă de oportunism. Ca și în Tom à la ferme și Laurence anyways, regăsim dihotomia dintre spațiu și incluziune, dar și căldura, familia și spațiul excluderii, ploaia și relațiile sociale nepotrivite. Stilul vizual ne trimite la euforia (juvenilă) a clipurilor muzicale, la efemera cultură Vice sau la intimitatea personajelor (momentele sunt devoalate într-o manieră excesivă).

De asemenea, regăsim tematica din precedentele sale filme: Mommy și Juste la fin du monde – obsesia pentru rolul mamei și deziluzia vârstei adulte în raport cu mitul „copilăriei fericite”, violența deșirată în sânul așa-zisei familii, consecințele unei copilării văzute ca o permanentă luptă pentru afirmare a sinelui. Acest ultim  motiv se articulează perfect în The Death and Life of John F. Donovan, îndeosebi forța și influența rolurilor-model. În această privință, devine interesantă opțiunea regizorală în ceea ce privește distribuția. Bunăoară, Dolan a încredințat rolurile principale unor actori precum Thandie Newton (Westworld) și Kit Harrington (Game  of Thrones), două vedete ale canalului HBO și idoli ai „milenarilor”. Alături de aceștia, putem regăsi staruri ale cinematografiei contemporane, precum Susan Sarandon (sublimă în postura de mamă alcoolică, mai ales în ultimele scene), Natalie Portman și Kathy Bates, toate trei interpretând figuri maternale.

După astfel de experiență, am putea să ne întrebăm dacă n-ar fi timpul ca Dolan să evolueze către noi direcții cinematografice, spre noi orizonturi narative dispuse în culori împrospătate. Xavier Dolan își asumă tot ceea ce face, exact cum afirma unul dintre personajele filmului „The style is the man himself”. De o dezarmantă sinceritate, The Death and Life of John F. Donovan, deși înțesat de obsesii artistice, rămâne un film delicat, onest în ceea ce privește mărturia despre idolatrie și toxicitatea gloriei efemere.

Regia: Xavier Dolan

Scenariul: Xavier Dolan, Jacob Tierney

Imaginea: André Turpin

Decorurile: Henrich Boraros, John El Manahi, Pierre Perrault, James Price

Montajul: Xavier Dolan, Mathieu Denis

Muzica: Gabriel Yerad

Producători: Xavier Dolan, Nancy Grant, Lyse Lafontaine

Distribuția:

Kit Harington – John F. Donovan

Jacob Tremblay- Ruper Turner copil

Susan Sarandon – Grace Donovan

Natalie Portman – Sam Turner

Thandie Newton – Audrey Newhouse

Kathy Bates – Barbara Haggermaker

Chris Zylka – Will Jefford Jr.

Durata: 2h03

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Confesiunile unui ex-wunderkind – The Death and Life of John F. Donovan

Scris de pe aprilie 3, 2019 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de Oscar, Filme indie (independente), Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

 Confesiunea intimă a unui mare cineast devine și mai interesantă când acesta e Alfonso Cuarón, celebrul autor al peliculelor Children of Men, Y Tu Mama Tambien și Gravity. Chiar dacă astfel de propunere ne duce cu gândul la tabloul familial Fanny & Alexandre de Ingmar Bergman sau la unele pelicule ale fraților Coen, dorința de a cunoaște în intimitate un valoros cineast rămâne aceeași. Roma marchează întoarcerea lui Alfonso Cuarón acasă, în Mexic, şi  este totodată văzut ca „cel mai personal film” al regizorului, fiind inspirat de poveştile femeilor din propria sa copilărie.

Bunăoară, Roma este o veritabilă cronică familială, o perfectă ocazie pentru cinefili de a descoperi profunzimile acestui artist. Doar canalul/platforma streaming Netflix a acceptat exigențele cineastului – să turneze în alb & negru, peliculă 65 mm. Cuarón însuși s-a ocupat de imagine, consiliat de uimitorul Emmanuel Lubezki, magicianul „Chivo“. Așadar, emoțiile pot fi regăsite chiar în salon, pentru că ne putem instala pe sofa și vom descoperi viața din cartierul în care a copilărit cineastul. Spectatorul va regăsi, în Roma, o vastă paletă de emoții, în această peliculă realizată în țara de origine a mexicanului Alfonso Cuarón.

Prin urmare, „cel mai personal proiect” de până acum al regizorului și scenaristului premiat cu premiul Oscar – Roma -, urmărește povestea lui Cleo (Yalitza Aparicio), o femeie angajată în casa unei familii din cartierul din Mexico City. Cineastul realizează un portret viu și emoționant al unei servitoare din Mexicul anilor ’70, în perioada tulburărilor politice. Drama cu accente autobiografice poartă numele care induce, lejer, în eroare, dacă ne gândim la capitala Italiei. Totuși, o legătură subtilă tot regăsim, fiindcă există acea filiație cu neo-realismul italian, ce se poate verifica de la primele cadre; la fel de bine, se poate face racordul și cu sentimentul de iubire (dominant) prin anagramare: Amor.

Filmul aduce în prim-plan viața unei menajere – Cleo (Yalitza Aparicio) -, care muncea alături de Adela (Nancy García García) pentru Sofía (Marina de Tavira), mamă a patru copii, confruntată cu absența soțului, într-o casă din cartierul șic Roma, aflat în centrul istoric al Mexicului. Prin crearea unei declarații de iubire adresate femeilor care l-au crescut (mama și bona), Cuarón pornește de la propria sa copilărie pentru a contura un portret viu și emoționant al conflictelor interne și al ierarhiei sociale în timpul turbulențelor politice din anii ’70 (masacrul Corpus Christi). Casa devine epicentrul cutremurului care devastase viața celor două femei (ambele părăsite de bărbați lași, infideli), care trebuie să se ridice și să se confrunte cu haosul lumii. Diferențele sociale există, dar sunt depășite de solidaritatea și umanitatea acestor femei rănite, dar demne.

Distribuția a fost realizată, majoritar, din neprofesioniști, începând chiar cu Yalitza Aparicio,      o institutoare dintr-un sat din sudul Mexicului. Suverană rămâne viziunea regizorală, în care munca sofisticată, dar meticuloasă, permite observarea emoției. În acest mod, virtuozitatea formală și tehnologică a cineastului devine evidentă fiindcă deschide o poartă cu o inedită forță, relatând cotidianul într-o delicată frescă intimistă. Densitatea metaforică a graficii din deschidere permite legătura directă cu amintirile. Tuturor proceselor vizuale (compoziții minuțioase, mișcări «imposibile», planuri-secvență magistrale) li se adaugă privirea profund empatică pentru protagoniști, aflați la o distanță perfectă. Rezultatul reprezintă o stranie alchimie dintre maturitate și o formă de inocență venită dintr-un timp trecut. Cineastul surprinde, cu delictaețe, gesturile anodine, dar cu aspect captivant (un pui de somn pe un acoperiș, un incendiu care se răspândește, un eveniment care degenerează). Chiar dacă ne descrie căminul în care a crescut, tumultul exterior devine permanent, deși calmul domnea în interiorul ce pare un reconfortant refugiu.

În casa reconstituită cu minuțiozitate, o sensibilă menajeră, umilă și discretă, își ține în frâu propriile neîmpliniri pentru a-i putea proteja pe copii de neurastenia unei mame abandonate de un fantomatic soț. În lumea exterioară, se proiectează violențele din Mexicul anilor ’70, similare cu valurile uriașe, pe care puștii le vor regăsi la plajă. La cei 58 de ani ar putea să fie distanțat, totuși, cineastul realizează un tablou cinematografic cu fason de „cocon familial”, perfecționându-și arta plonjeului artistic (în acel mediu burghez). Forța imersivă a peliculei rezidă în ineditul mixaj dintre sonoritățile din ilustrația muzicală și experiența senzorială conferită de pelicula alb & negru; astfel, melancolia se degajă cu ușurință. Sesizăm punctul de vedere al autorului în poziția pe care o au cele două femei (patroană și menajeră). Micile gesturi rutiniere, ce ar putea părea degradante, alimentează pelicula cu afecțiune și conferă poveștii de pe ecran un ritm contemplativ, aproape proustian. Tema maternității este omniprezentă în filmografia autorului, așa se face că asistăm (și aici) la drama unor femei abandonate – atât menajera, cât și angajatoarea ei. Cuarón a știut să inventeze un nou mod de a privi lumea și l-a pus în practică prin imaginile monocrome dominate de realismul magic (mașina de spălat devenită o mare învolburată). Totuși, emoția primează la acest regizor care evită intelectualizarea dispozitivului artistic de pe ecran.

Frumusețea poetică a filmului rezidă în stilul epurat, în fluiditatea hipnotică a planurilor-secvență și în cadrele milimetrice ce fac ca timpul să pară suspendat, polarizat, ca într-un naufragiu, supraviețuitorii fiind copiii și femeile de pe ecran. Profund elegiac, Roma devine un imn închinat „vârstei de aur”(copilăria), un vibrant poem al memoriei afective, destinat tuturor celor care îndrăgesc cinemaul lipsit de artificii.

Regia: Alfonso Cuarón

Scenariul: Alfonso Cuarón

Imaginea: Alfonso Cuarón, Galo Olivares

Costumele: Ana Terrazas

Sunetul: Steve Broweel, Enrique Greiner, José Antonio Garcia, Javier Quesada

Montajul: Alfonso Cuarón, Adam Gough

Distribuția:

Yalitza Aparicio – Cleo

Marina de Tavira – Sofía

Nancy García – Adela

Verónica García -Teresesa

Daniela Demesa – Sofi

Fernando Grediaga – Antonio

Jorge Antonio Guerrero – Fermín

Durata: 2h15

Articol publicat în revista Catchy

Premii, nominalizări:

Oscar (2019):

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Alfonso Cuarón Nominalizat
Gabriela Rodriguez Nominalizat
Cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol principal – Yalitza Aparicio Nominalizat
Cea mai buna actriță în rol secundar – Marina de Tavira Nominalizat
Cel mai bun scenariu original – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cel mai bun film străin Nominalizat
Cea mai bună imagine – Alfonso Cuarón Nominalizat
Cea mai bună scenografie
Eugenio Caballero Nominalizat
Barbara Enriquez Nominalizat
Cel mai bun mixaj de sunet
José Antonio García Nominalizat
Craig Henighan Nominalizat
Skip Lievsay Nominalizat
Cel mai bun montaj de sunet
Skip Lievsay Nominalizat
Sergio Diaz Nominalizat

Globul de Aur (2019):

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Alfonso Cuarón Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun film străin Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Alfonso Cuarón Nominalizat

Premii Venetia (2018):

Categoria Rezultatul
Leul de Aur – Alfonso Cuarón Câștigător
Premiul SIGNIS – Alfonso Cuarón Câștigător
 
Comentarii închise la Visul proustian al unui cineast mexican – ROMA

Scris de pe februarie 24, 2019 în Cinema, Filme de Oscar, Filme indie (independente)

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Epopeea unor mici fugari – Le Voyage de Fanny/Fanny’s Journey

Când Marea Istorie bulversează mica istorie, pare dificil de a realiza un spectacol de tip familial în care emoția să capete pregnanță. Cineasta Lola Doillon nu ezită să se lanseze într-un proiect ambițios, într-o aventură umană, prin care să mențină vie amintirea lui Shoah.

Demnă continuatoare a îndeletnicirii tatălui, ilustrul cineast Jacques Doillon, care-a reconstituit atmosfera din Franța aflată sub ocupație nazistă, în Un sac de billes (1975), Lola Doillon se inspiră dintr-o poveste adevărată și redă copilăria, pe fundalul grozăviilor războiului, în pelicula Le Voyage de Fanny. Această călătorie, bine calată pe modelul divertismentului familial, eludează unele asperități și se înscrie în buna tradiție a cinemaului francez popular, cultivând optimismul și lumina. Voiajul copiilor reprezintă acea călătorie inițiatică ce transformă niște țânci naivi în copii cu maturitate cvasi-adultă.

Așadar, în 1943, Fanny (o fată în vârstă de treisprezece ani) și surorile ei mai mici (Erika și Georgette) – care trăiau în Franța – au fost trimise de părinți la un cămin pentru copiii evrei din Megève. Când naziștii ajunseseră  pe teritoriul italian, membrii unui organizații franceze de ajutorare a evreilor au încercat să organizeze trimiterea copiilor evrei în Elveția. Constrânși să plece în grabă, Fanny devine lidera unui grup de copii și pornește într-o călătorie periculoasă de-a lungul Franței aflate sub crunta ocupație nazistă.

Într-o precipitată cursă, Fanny se vede nevoită să pornească alături de ceilalți opt copii în periculosul periplu, printr-o țară ocupată de soldații lui Hitler, cu scopul de-a ajunge cât mai repede la granița cu Elveția. Pioasele imagini cinematografice din aceast film sunt inspirate din romanul autobiografic al lui Fanny Ben-Ami (într-o adaptare calibrată pe nevoile ficțiunii și suspansului aferent: în realitate, erau 28 de copii, deși în film apar doar nouă).

Lola Doillon invită publicul tânăr la o tandră privire asupra copilăriei din neguroșii ani de război care transformă joaca într-o epuizantă cursă pentru supraviețuire. În orice caz, cineasta îmbină emoția și suspansul, evitând violența, ajutată de o excelentă distribuție în care copiii dețin cele mai importante roluri (remarcabilă micuța Léonie Souchaud).

Filmul necesită atenție, iar tinerii spectatori vor avea prilejul de-a afla isprăvi din Marea Istorie, într-o peliculă cu tentă de «feel good movie». Fuga prin tainicele păduri ajunge o aventură imaginară pentru a contrabalansa ororile unui război devastator. Realizatoarea menține o tonalitate neutră și prezintă cadre originale, cu osebire în peliculele de război, evitând perimetrul strict și limitat al genului.

Apar  și unele cadre cu aspect de poem vizual: prim-planul în care un soldat neamț calcă pe un ursuleț sau scrisoarea tânărului din Rezistență zburând precum un fluture. În scenele în care micuții fuseseră capturați de poliția franceză și închiși într-o sală de clasă dintr-o școală, copiii – fascinați de materialele didactice – au dat frâu liber imaginației, jucându-se cu globul pământesc sau cu hărțile și caietele din dulapuri.

Pe umerii fragili ai micuței se află întreaga povară, uimitoarea Léonie Souchaud devine emblema vie a curajului deplin. Mica artistă conferă grandoare întregii povești de pe ecran. Adulții au un rol secundar în această emoționantă poveste în care toată responsabilitatea îi revine unei fetițe. Gingașa ființă capătă autoritate, se impune în rolul de “conducător de trupă” și suplinește rolul părinților (în egală măsură, e și mamă și tată) pentru ceilalți copii aflați în primejdie.

Printre pericole, spaime, dar și explozii de râs, micul grup   învață ce înseamnă independența și descoperă solidaritatea și prietenia. Cineasta reușește să ofere, în acest rit de trecere, lecția necesară tinerilor ocolind conflictele dure (lipsesc scenele de arestare, deportare sau tortură, specifice acestui gen de peliculă). Regăsim, pe ici-colo, urme ale Rezistenței franceze (Maquis), iar violența morală (aici, chiar și abandonarea) va fi contrabalansată de spontaneitatea micuților.

Identificăm și adulți valoroși – pe generic regăsim numele admirabilei Cécile de France (Doamna Forman) și cel al simpaticului Stéphane De Groodt (fermierul Jean). Reprezentativă pentru femeile acelor vremuri tulburi, eroina întrupată de Cécile de France (Doamna Forman) capătă nuanțate contururi și trece cu inteligență de la severitate la finețe și delicatețe. Aflat într-un contreemploi, actorul belgian aproape că se confundă cu posacul fermier, dar este extrem de binevoitor și plin de compasiune față de acei copii. Prestațiile formidabile ale acestor actori maturi aduc nota de umanism, definitorie acestei pelicule, pentru  a o salva de la anecdotic. Starul acestui film rămâne, de departe, mica Léonie Souchaud.

Însăși Fanny Ben-Ami, adevărata eroină, o va denumi “dublul perfect cinematografic”. Fetița a găsit tonul potrivit fiecărui cadru; înconjurată de tipologii variate, copila aparent impulsivă va suscita imediat empatie. Delicata preadolescentă reprezintă echilibrul și face agreabile trecerile de la tensiune la seninătate. Deși confruntată cu probleme spinoase – “vinovăţia”(apartenența la o anumită rasă) transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – mica actriţă cu privirea de ciută a demonstrat măsura unui real talent.

Povestea de pe ecran – o certă lecție de solidaritate și prietenie – a fost o deplină reușită pedagogică, răsplătită cu binemeritate premii internaționale. Pledoaria regizoarei-scenarist  pentru toleranţă s-a îmbinat cu portretizarea unei vârste dificile.

Le Voyage de Fanny

Regia: Lola Doillon
Scenariul: Anne Peyregne (după cartea Fanny’s Diary de Fanny Ben-Ami), Lola Doillon
Imaginea: Pierre Cottereau
Montajul: Valérie Deseine
Muzica: Sylvain Favre-Bulle, Gisèle Gérard-Tolini
Costumele : Isabelle Pannetier

Distribuția

Léonie Souchaud – Fanny
Fantine Harduin – Erika
Juliane Lepoureau – Georgette
Ryan Brodie – Victor
Anaïs Meiringer – Diane
Lou Lambrecht – Rachel
Igor Van Dessel – Maurice
Malonn Levana – Marie
Cécile de France – Doamna Forman
Stéphane de Groodt – Jean
Eléa Körner – Helga

Durata : 95 min

Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , ,

Miracolul copilăriei

O lume fără copii ar fi ca un cer fără îngeri. Fărâma de puritate ce ne luminează existenţa o datorăm tocmai copilului fără vârstă care ne însoţeşte întreaga viaţă.

Uneori, pentru om, uitarea este necesară, alteori, o memorie prea încărcată de întâmplări neplăcute, de tristeţi şi nenorocuri ne-ar afunda  în apele adânci în care fiinţa noastră s-ar îneca irevocabil. Uităm clipele de oprelişte şi durerea pricinuită de oameni şi de soartă, urmărind fotograme din basmul viu al copilăriei.

Uităm senzaţiile sufocante ale nenorocirii şi disperării, uităm  chipuri, deprinderi şi vicii, remuşcări şi resentimente – ca să avem puterea de-a ierta şi de-a ne izbăvi. Uităm neîmplinirile de orice fel, uităm chiar şi emoţiile pozitive, gustul izbânzii şi binefacerea, veselia deplină. Trăirile extreme provoacă, de regulă, o criză a conştiinţei;dovadă sunt manifestările primare pe care le avem în astfel de momente.

Câmpul virgin al memoriei infantile reţine pentru totdeauna amprente ale impactului cu viaţa, grafemele primelor revelaţii. Suntem preaplini de copilul etern din noi, prea marcaţi – ultragiaţi şi, în egală măsură, alintaţi – de propria noastră copilărie. Întreaga noastră experienţă ulterioară nu se configurează decât pe temeiurile celor dintâi trăiri. Copilăria trebuie să fie cel mai frumos anotimp dintre vârstele omului.

Nimic nu poate egala tihna fără de griji, uimirea cu care descopeream tainele existenţei, nevinovăţia fiinţei care nu cunoaşte ranchiuna, invidia, ci doar supărările trecătoare şi repezi ca o ploaie de vară. Copilăria reprezintă cugetul neîntinat de presimţiri grele, regrete şi porniri pătimaşe, veselie nedisimulată, bucurie fără margini şi privilegiul de-a zugrăvi, în culori de vis şi basm, realitatea.

Principiile de viaţă, conduita şi convingerile omului matur nu sunt, la urma urmei, decât reflexul copilăriei sale. Rememorarea trăirilor – care însoţesc jocul cu imagini purtate de ochiul interior al adultului – trezeşte  liniştitoare nostalgii. Rememorarea are  darul de a odihni şi de a reechilibra, ba chiar de a remonta o persoană doborâtă de straturile succesive de întâmplări ale vieţii de adult. Universul copilăriei poate deveni refugiul de taină –  Edenul şi limanul în care sufletul, prea plin de sentimente, îşi află ocrotire. Aici, omul se regăseşte pe sine întreg sau se realcătuieşte din cioburile în care cutremurele vremii l-au sfărâmat.

Tocmai de aceea, oamenii mari, în vacarmul acestei lumi bulversate  de sine, ar trebui să fie mai procupaţi de contactele (cu realitatea) pe care le mediază  copiilor, de valorile şi reperele pe care le oferă.  Altminteri, nu ar rămâne decât coşmarul unei societăţi gata să se autodevoreze.

Articol publicat în revista WebCultura

 

 
Comentarii închise la Miracolul copilăriei

Scris de pe iunie 1, 2018 în Înţelepciune, Eseu, Estival, Fugit Irreparabile Tempus

 

Etichete: , , ,

Top cinci filme despre copilărie (II)

Mădălina DumitracheExistă o legătură naturală între copilărie și cea de-a șaptea artă, un fel de tunel secret, precum e cel din Alice în Țara Minunilor. Să vezi și să revezi micile personaje de pe ecran e ca și cum ai traversa istoria într-un mod mai plăcut. Încă de la debutul secolului al XX-lea, copilul a căpătat un loc special în societate, iar cinemaul a consemnat această importantă stare de fapt. Pe marele ecran, personajele copilăriei au modul lor personal de-a povesti istoria lumii. Când în prim-plan se află creșterea și educarea unui copil, familia e mai bine observată. Bineînțeles, copilăria nu trebuie să fie neapărat transformată, de cinema, într-o formă de divertisment facil, ci să ajute la transmiterea valorilor autentice cu rol inițiatic. Dramele sociale sau chiar comediile dramatice ilustrează adevăratele confruntări cu viața și potențează rolul formativ. Copilăria e privită, de cele mai multe ori, ca întruparea inocenței, o „vârstă de aur” pe care adulții o caută pentru că trece mult prea repede. Vă propunem o serie de filme, recent realizate, cu subiecte din epoci diferite, care vor stârni dorința de evadare din viitorul incert. Aceasta rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: „Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”  Dacă fiecare adult ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

1 - Like Father, Like Son

Oare relaţia tată-fiu trebuie să se bazeze pe „moştenirea genetică” (ADN-ul) sau pe acele momente de tandră complicitate şi dragoste petrecute împreună? Cineastul Hirokazu Koreeda este cunoscut pentru cel puţin trei calităţi: abilitatea de-a dirija, într-o manieră convingătoare, copiii, acuitatea realistă (vizibilă chiar şi în acele încercări fantastic-alegorice, precum After Life sau Air Doll) şi dorinţa de-a strecura pastila realistă sub aparenţe jucăuşe (în special, prin muzică). În pelicula Like Father, Like Son (2013), există jocul actoricesc al copiilor, dar este doar pretextul confruntărilor unor adulţi. Koreeda analizează celula familială, pornind de la două cazuri diferite. Mai întâi, prezintă, destul de voalat, rutina conjugală din familia arhitectului Nonomiya, semnalând diferenţele dintre cei doi soţi prin prisma educaţiei. Zâmbetul binevoitor ce maschează cruzimea bine disimulată este marca celor de tipul ambiţiosului arhitect Ryota (Masaharu Fukuyama). Fericirea promovată ca valoare socială este afişată peste tot de familiile bogate precum cea a soţilor Nonomiya. Koreeda nu oferă o definiţie simplistă a paternităţii, ci menţine un echilibru între observarea cotloanelor mai întunecate ale comportamentului social uman şi devoalarea sensibiliăţii sufletului omenesc (muzica – Variations Goldberg interpretate de Glenn Gould – şi imaginile sunt delicate, aproape sentimentale). Koreeda evocă, într-o manieră elegiacă, dar şi distanţată în egală măsură, întrebările esenţiale cu care se confruntă lumea contemporană

  • IT (Regia: Andres Muschietti)

2 - IT

O producție New Line Cinema, filmul horror IT are la bază romanul omonim al lui Stephen King, care a înfricoșat mai multe generații de cititori. Într-un mic oraș din Maine, Derry, sunt semnalate mai multe dispariții ale unor copii. În același timp, o bandă de adolescenți trebuie să înfrunte un clovn malefic – Pennywise – și chiar încearcă să îl ucidă. Vor avea de-a face cu marea teroare. Când copiii din oraşul Derry încep să dispară, un grup de micuţi sunt forţaţi să-şi înfrunte cele mai mari frici odată cu întâlnirea sinistrului clovn Pennywise, a cărui istorie de crime şi violenţă este veche de câteva secole. Undeva, într-o localitate uitată de lume, din Statele Unite, într-o zi ploioasă, doi copii se joacă. Cel mai mare/ Bill Denbrough construiește o barcă din hârtie pentru frățiorul său. Micuțul, echipat cu o pelerină galbenă, se apropie de canalul spre care plutea bărcuța. Copilul încearcă să împiedice alunecarea bărcuței în gura de canal, dar, încercând să o salveze, dă nas în nas cu o creatură malefică: clovnul Pennywise (interpretarea lui Bill Skarsgård alimentează coșmarurile spectatorilor). Urmarea e previzibilă. Această superproducție hollywoodiană amestecă plăcerile unor inocenți cu angoasele și melancolia specifice trecerii de la copilărie către adolescență. Poate în acest fel se explică imensul succes de public (123 milioane de dolari în doar trei zile) al unui film precum IT – face palpabil răul universal, printre izbucnirile de râs și strigătele provocate de teroare. În acest carnaval de coșmar «kingian», prinde contur solidaritatea dintre copii, dar și un adevărat bazar cosmogonic ce se va alinia cu celelalte din seria adaptărilor deja celebre (CarrieShining și Stand by Me). Victime ale unor adânci traume familiale și ale violenței din lumea adultă, copiii din această ultimă adaptare aduc mai multă sensibilitate unei Americi pavilionare.

3 - Les Malheurs de Sophie

În 2016, Christophe Honoré propune o adaptare liberă și oferă publicului o comedie muzicală (compozitorul colaborator Alex Beaupain), plină de animație: Les malheurs de Sophie/Sophie’s Misfortunes. Are cinci ani, părul numai bucle, ochi mari negri și o imaginație efervescentă: micuța Sophie, din noua adaptare făcută după LesMalheurs de Sophie, este interpretată de Caroline Grant, o fetiță care ne fascinează de la început până la final. Există în privirea acestei copile o imensă melancolie, dar și o neostoită pofta de joacă, rezultând un amestec incitant ce surprinde esența unei opera tulburătoare. Acțiunea se desfășoară în 1858, în plină eră napoleoniană, într-un castel din Normandia. Sophie trăiește alături de mama sa (încântătoarea Golshifteh Farahani) și de vărul ei, Paul (Tristan Farge). Contrar modului în care Madame de Fleurville și-a modelat fetele, Sophie nu se poate abține de la năzdrăvănii, îndeobște împreună cu verișorul pe care îl cam „tiraniza”. Nici păpușa primită cadou de la tatăl ei (mai mult absent) nu are o soartă mai blândă, așa cum nici veverița sau ariciul nu scapă „netaxați”. Când părinţii săi decid să se mute în America, Sophie exaltă de bucurie, abia aşteaptă momentul. Vor urma călătoria în America și o serie de drame succesive: Sophie se întoarce  în Franța, orfană, sub supravegherea abominabilei Madame Fichini (Muriel Robin). Mama sa şi-a pierdut viaţa într-un naufragiu, iar tatăl ei şi-a refăcut rapid viaţa. Totuși, Sophie va putea conta pe ajutorul celor două prietene ale sale, două fete inteligente şi cuminţi, precum și pe cel al mamei acestora/ Madame de Fleurville, pentru a scăpa din ghearele acestei femei oribile. Camera de filmare parcă zboară și surprinde imagini dintr-un univers roz à la Contesa de Ségur (Bibliothèque rose illustrée), dar și bulversante, în cazul năzbâtiilor făcute de micuța Sophie. Toate acestea însumate fac din LesMalheurs de Sophie o mică serbare, în care spectatorii sunt invitați să intre în horă alături de actorii de pe ecran. Orizontul pedagogic propus de Christophe Honoré este încapsulat sub forma unui amestec ce conține film de epocă, film pentru copii, comedie muzicală, dar și desene animate și se adresează tuturor vârstelor amatoare de fantezie dezlănțuită.

4 - Polina, danser sa vie

Mai întâi a fost Billy Elliot, apoi Angelin Preljocaj împreună cu Valérie Müller au adaptat, pentru ecran, o carte de benzi desenate (realizator: Bastien Vivès), păstrând granițele convenționale ale genului (viața unor balerini). Amatorii dansului vor savura agreabila prezență a interpretei principale – Anastasia Shevtsova -, dar, mai ales, pe cea a uimitoarei Juliette Binoche precum și toate secvențele ce surprind momentele coregrafice din pelicula Polina, danser sa vie (Admirabila Binoche a lucrat, cu ceva timp în urmă, cu renumitul artist Akram Khan). Construit dintr-o succesiune de tablouri, filmul prezentat la Mostra din Veneția (secțiunea Giornate degli Autori), fără prea mulți pași greșiți, se transformă într-o instructivă lecție de viață. Urmărind-o îndeaproape pe tânăra Polina pe căile destinului, pelicula creează un limbaj aparte ce omogenizează dansul, trupul și privirea. Cu o astfel de temă, Polina a reînnoit  bogata tradiție a comediei muzicale hollywoodiene clasice, cu scenele dansante (surprinse în Rusia anilor ’90). Mica rusoaică a fost îndrumată, în copilărie, de exigentul profesor Bojinski (Aleksei Guskov). Prizonieră în marile ansambluri gri-deprimante din suburbiile moscovite, micuța (interpretată  de Veronika Zhovnytska) descoperea în dans o șansă de-a visa. Cadrele surprind, pe rând, fetițe intimidate de profesori a căror rigoare și perfecționism, ne trimit cu gândul la Olimpiadele sportive; picioare pline de răni sângerânde și… pianul din colț. Între abstracționism și realism, pelicula deapănă amintirile fetiței de odinioară cu toate bucuriile, tristețile, amicițiile sau rivalitățile specifice acelei perioade și deslușește aspirațiile tinerei pornite în căutarea idealului artistic. Polina, danser sa vie este un imn închinat, în pași de dans, creativității, străduinței și gratitudinii.

  • The BFG (Regia: Steven Spielberg)

5 - BFG

Dintotdeauna, creaturile gigantice au fascinat spectatorii, îndeosebi pe cei mai mici dintre ei, așadar, King Kong, Shrek, Godzilla, X-Men au făcut deliciul picilor din fotolii. În recenta producție, The BFG, neobositul Steven Spielberg adaptează poveștile născocite de Roald Dahl în 1982. Cu ochii măriți de spaimă, cu gura întredeschisă și țintuiți în scaune, cam așa ar arăta imaginea obișnuită a unui copil care vizionează filme cu făpturi de dimensiuni uriașe. Aceste făpturi intrigă pentru că nu se regăsesc în realitate și tocmai giganții stimulează curiozitatea fragezilor spectatori. Copilul vede în uriaș un personaj foarte puternic și invincibil; mai târziu, va afla dacă forța acestuia este folosită în scopuri nobile sau nu. Uriașii din poveștile de pe ecran sau din cărți îi vor ajuta mereu pe copii să înțeleagă ce îi așteaptă în viața socială și, astfel, să crească. Mai târziu, adultul va ști să aleagă dintre creaturile colosale care este bună și care dintre acestea sunt periculoase. Filmul – realizat în studiourile Disney – este regizat de Steven Spielberg, care revine la tema copiilor aflați în situaţii dificile, genul de subiect la care a apelat încă de la începutul carierei. Cineastul american utilizează, aici, forța talentului său și livrează o producție de calitate, la care toată echipa își aduce contribuția: muzica semnată de John Williams, imaginea filmată de Janusz Kaminski, montajul realizat de Michael Kahn și participarea actorilor Mark Rylance, Ruby Barnhill, Penelope Wilton, Jemaine Clement, Rebecca Hall, Rafe Spall. Viteza amețitoare cu care se schimbă cadrele (casa lui MUP, lumea onirică) – toate grandioase, mai mult sau mai puțin luminoase – are efectul unui uppercut. Totuși, ideea centrală – „inima filmului” – o reprezintă povestea emoționantă: prietenia stranie dintre gentilul uriaș și fetița cu ochelari, care ne amintește de Elliot (băiețelul sensibil din E.T.). Plurivalența imaginilor (un orfelinat, oameni în stare de ebrietate sau turbulenți, uriași canibali) ilustrează cruzimea care subzistă în orice orizont. Ca de obicei, la Spielberg, moartea se ascunde în spatele unei coline. Deși nu este o capodoperă a creațiilor sale artistice, TheBFG devine un coș cu jucării, în care strălucesc și câteva minunății.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre copilărie (II)

Scris de pe mai 24, 2018 în Cinema, Film

 

Etichete: , , , ,

Top cinci filme despre copilărie

Mădălina DumitracheExistă o legătură naturală între copilărie și cea de-a șaptea artă, un fel de tunel secret, precum e cel din Alice în Țara Minunilor. Să vezi și să revezi micile personaje de pe ecran e ca și cum ai traversa istoria într-un mod mai plăcut. Încă de la debutul secolului al XX-lea, copilul a căpătat un loc special în societate, iar cinemaul a consemnat această importantă stare de fapt. Pe marele ecran, personajele copilăriei au modul lor personal de-a povesti istoria lumii. Când în prim-plan se află creșterea și educarea unui copil, familia e mai bine observată. Bineînțeles, copilăria nu trebuie să fie neapărat transformată, de cinema, într-o formă de divertisment facil, ci să ajute la transmiterea valorilor autentice cu rol inițiatic. Dramele sociale sau chiar comediile dramatice ilustrează adevăratele confruntări cu viața și potențează rolul formativ. Copilăria e privită, de cele mai multe ori, ca întruparea inocenței, o „vârstă de aur” pe care adulții o caută pentru că trece mult prea repede.

Vă propunem o serie de filme, recent realizate, cu subiecte din epoci diferite, care vor stârni dorința de evadare din viitorul incert. Aceasta rămâne, uneori, raţiunea de a trăi, aidoma mistuitorului gând al lui Brâncuşi. Nu este un regres, nu e pregătirea unei fatale involuţii, ci regăsirea propriei fiinţe în curgerea ameţitoare a timpului. Cităm la nesfârşit o sensibilă frază rostită de marele sculptor gorjean, dar niciodată nu ne săturăm să-i sorbim înţelesurile: „Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.”  Dacă fiecare adult ar mai alerga – măcar în clipa dinaintea trezirii matinale -, în întâmpinarea copilului care a fost cândva, lumea întreagă ar avea alt chip.

  • Wadja (Regia: Haifaa Al-Mansour)

1- Wadjda

Dacă ar fi să ne luăm după ortografia titlului, Wadjda,  am crede că avem de-a face cu un film polonez. Totuşi, nu este aşa, ci avem în faţă primul lungmetraj al unei cineaste din Arabia Saudită şi, totodată, întâiul film turnat în această ţară. Deja încununată cu numeroase premii, povestea micuţei rebele saudite, ce-şi dorea o bicicletă, a cucerit inimile spectatorilor europeni. Oda pentru libertate, realizată de cineasta Haifaa Al-Mansour, degajă un extraordinar suflu de eliberare pentru femeile din lumea arabă. Pretextul de-a realiza portretul fetei, în prag de adolescenţă, ne introduce într-o lume ferită bine de ochiul vestic. Filmul se achită de rolul de ghid încărcat fiind  de informaţii topografice, sociologice pentru spectatorul vestic, care n-a pătruns niciodată în această lume. Primul film saudit emană energia micuţei Waad Mohammed, irezistibilă, fermecătoare, descurcăreaţă şi plină de ambiţie. Bineînţeles, se poate face asocierea fetişcanei cu personajul lui Chaplin din  The Kid, dar, mai ales cu neorealismul italian din filmele lui Vittorio de Sica (Bicycle Thieves). Primul lungmetraj saudit a fost realizat de o femeie (şcolită în Australia), care povesteşte despre o fetiţă, într-un stat în care nu există săli de cinema (legea coranică interzice reproducerea figurii umane în situaţii de divertisment aşa cum este considerată, adesea, cea de-a şaptea artă). În paralel cu pregătirea fetei pentru concurs, spectatorul descoperă viaţa mamei (Reem Abdullah), care se pregăteşte să accepte cel de-al doilea mariaj al soţului ei. În plan secund, se desfăşoară şi o campanie electorală locală. Sunt, apoi, acele scene care surprind viaţa de zi cu zi a micilor vânzători şi a funcţionarilor din capitala saudită. Pretutindeni, se simte unda de ironie subtilă a realizatoarei Al-Mansour, care aduce în prim-plan poligamia şi fundamentalismul, fără a le denunţa. Filmând într-o ţară în care se amestecă cutumele arhaice cu normalitatea modernităţii (televiziune, consumerism de mall), cineasta transmite un mesaj de optimism, amplificat şi de coloana sonoră semnată de Max Richter. Chiar dacă banii câştigaţi de la concurs vor merge către scopuri nobile (copiii din Palestina), Wadjda va trăi, alături de frumoasa ei mamă, bucuria de-a primi bicicleta visată şi va pedala după o camionetă ca… după un vis. Gestul mamei este unul simbolic, este nevoia de optimism rezervat deocamdată doar privitorilor, dar nu şi fetelor sau fetiţelor care nu au o altă perspectivă decât de a-şi petrece restul existenţei într-un regat care produce aproape zece milioane de barili de petrol pe zi şi un film într-un secol. Wadjda rămâne un film sensibil, încărcat de semnificaţii, ce deschide o primă fereastră către o lume închistată. Pelicula rămâne o duioasă pledoarie pentru toleranţă, libertate şi demnitate umană.

2 - Le voyage de Fanny

Când Marea Istorie bulversează mica istorie, pare dificil de a realiza un spectacol de tip familial în care emoția să capete pregnanță. Cineasta Lola Doillon nu ezită să se lanseze într-un proiect ambițios, într-o aventură umană, prin care să mențină vie amintirea lui Shoah. Demnă continuatoare a îndeletnicirii tatălui, ilustrul cineast Jacques Doillon, care-a reconstituit atmosfera din Franța aflată sub ocupație nazistă, în Un sac de billes (1975), Lola Doillon se inspiră dintr-o poveste adevărată și redă copilăria, pe fundalul grozăviilor războiului, în pelicula Le Voyage de Fanny. Această călătorie, bine calată pe modelul divertismentului familial, eludează unele asperități și se înscrie în buna tradiție a cinemaului francez popular, cultivând optimismul și lumina. Voiajul copiilor reprezintă acea călătorie inițiatică ce transformă niște țânci naivi în copii cu maturitate cvasi-adultă. Filmul necesită atenție, iar tinerii spectatori vor avea prilejul de-a afla isprăvi din Marea Istorie, într-o peliculă cu tentă de «feel good movie». Fuga prin tainicele păduri ajunge o aventură imaginară pentru a contrabalansa ororile unui război devastator. Realizatoarea menține o tonalitate neutră și prezintă cadre originale, cu osebire în peliculele de război, evitând perimetrul strict și limitat al genului. Însăși Fanny Ben-Ami, adevărata eroină, o va denumi „dublul perfect cinematografic”. Fetița a găsit tonul potrivit fiecărui cadru; înconjurată de tipologii variate, copila aparent impulsivă va suscita imediat empatie. Delicata preadolescentă reprezintă echilibrul și face agreabile trecerile de la tensiune la seninătate. Deși confruntată cu probleme spinoase – „vinovăţia” (apartenența la o anumită rasă) transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – mica actriţă cu privirea de ciută a demonstrat măsura unui real talent. Povestea de pe ecran – o certă lecție de solidaritate și prietenie – a fost o deplină reușită pedagogică, răsplătită cu binemeritate premii internaționale. Pledoaria regizoarei-scenarist pentru toleranţă s-a îmbinat cu portretizarea unei vârste dificile.

3 - Miss Peregrine's Home for Peculiar Children

Odată cu pelicula Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children, Tim Burton se întoarce la formulele care l-au consacrat, călăuzindu-și privitorii spre un tărâm vizual ce i-a adus nenumărate elogii. Vom regăsi tușele estetice și tematica îndrăgită de autorul neuitatului Beetlejuice – o arhitectură alambicată și decoruri adecvate pentru o narațiune complexă (pe mai multe paliere), ce are la bază scenariul semnat de Jane Goldman – o adaptare a romanului omonim, redactat de Ransom Riggs. Filmul redă peripețiile lui Jacob/„Jake”, care debarcă pe o insulă din Țara Galilor – unde găsește un straniu orfelinat – pentru a elucida un mister. La moartea bunicului său, băiatul descoperă indicii care îl vor ghida spre o lume misterioasă. La vârsta de șaisprezece ani, învață să descopere propriile puteri, fiindcă este nevoit să îi salveze pe noii lui prieteni. În casa Domnișoarei Peregrine și a copiilor cu abilități speciale, se alătură celor dotați cu abilități ieșite din comun și luptă pentru o cauză dreaptă. Când răul apare, cu toţii sunt pregătiţi să acţioneze. Exact talentele lor deosebite îi vor ajuta să se transforme în eroi. Timpul este cel care-i ţine în siguranţă pe cei diferiţi. Dar până când? E limpede că, pentru Tim Burton, orfelinatul are un statut aparte. În acest cadru (adevărat „stat” pentru  cineast/un soi de Burtonland), copiii orfani ne reamintesc de marginalii din filmografia burtoniană. Din start, povestea acestui maestru al bizareriei creează o atmosferă cu un efect aparte: insula și orfelinatul de poveste par desprinse din vechile povești gotice. Faptul că acei copii suferă de unele handicapuri fizice ne duce cu gândul la Edward Scissorhands și la toți marginalii despre care cineastul a istorisit prin intermediul filmelor realizate până acum. Și în orfelinatul administrat de Miss Peregrine există paria – acei copii excluși de ceilalți -, toți repliați în sfere temporale ale trecutului, denumite, în film, loops (bucle temporale prin care ei pot retrăi o dată sau la infinit una sau mai multe secvențe din viața lor, până când tragedia este evitată). Diferențele, inadaptarea, sfârșitul inocenței, visele imposibile ale celor mai aparte, care vor să trăiască în mod liniștit se regăsesc din plin în acest univers vizual (înțesat cu spații-fetiș: casa în paragină, circul, locurile în care se-ntâmplă extraordinarul, deși pentru trecătorii considerați normali acestea sunt invizibile). Regăsim marca Burton: „Stay peculiar!”; filmul invită spectatorii să deschidă mai bină ochii și să fie mai dispuși să accepte și ceea ce este diferit. În egală măsură, magic și magnific, Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children etalează capacitatea lui Tim Burton de-a rămâne el însuși, când este cazul, și ne invită să ne împrospătăm, la rândul nostru, admirația sau aversiunea pentru tot ce înseamnă „altfel”.

 

  • Wonder (Regia: Stephen Chbosky)

4 - Wonder

On ne voit bien qu’avec le cœur. L’essentiel est invisible pour les yeux”, grăia Vulpea din Le Petit Prince de Antoine de Saint-Exupéry, dar oamenii uită prea des esența acestei fraze. Într-o lume din ce în ce mai obsedată de „imagine”, devine tot mai greu să-ți păstrezi echilibrul, mai ales dacă ești părintele unui copil diform, care s-a născut cu o malformație a… chipului. Pelicula Wonder are toate datele unei lecții despre toleranță, bună înțelegere și prietenie. Inspirată din bestsellerul omonim semnat de R.J. Palacio, pelicula transpune cinematografic povestea lui August Pullman, un copil diferit, dar cu o inimă uriaşă. Pentru că s-a născut cu o malformație a feței/maladie cranio-facială, a fost ținut departe de sistemul public de educație (școlarizat acasă). Totuși, Auggie se încăpăţânează să frecventeze, în clasa a cincea, o şcoală publică, din cartierul în care locuia. Deși acasă e adorat de părinții săi și de sora mai mare, în noul mediu școlar s-a confruntat cu duritatea privirilor și cu vorbe de ocară venite din partea unora. Chiar dacă are de suferit, iar chipul poartă urmele tratamentelor îndelungate, încet-încet, cu răbdare, Auggie răzbate în  această aventură umană, ba chiar – la final –  va ajunge un fel de erou pentru colegi. Împărțit în capitole, ce reflectă punctele de vedere ale fiecărui personaj din această istorie a lui Auggie (profesorul, cel mai bun prieten, sora mai mare ș.a.m.d), filmul este o mică bijuterie de bunăvoință, în care o tematică gravă, neplăcută, e privită cu omenie și e argumentată. Raportarea la o boală gravă, necesitatea și importanța prieteniei, dar și hărțuirea în mediul școlar – toate sunt abordate cu finețe, chiar cu delicatețe. Realizatorul nu se impune ca un moralizator, nu acuză, doar încearcă să deschidă ochii și mințile pentru a putea înțelege mai ușor suferința. În acest lungmetraj, se confruntă două lumi: cea a copiilor și cea a adulților, cu scopul de-a pune în lumină importanța capitală a educației și acceptarea unor copii precum micul Auggie. Educarea atitudinii, schimbarea opticii asupra celor încadrați la categoria „diferiți” ar putea fi mesajul sosit din partea realizatorilor. Abil, cineastul distilează orice detaliu în mod inteligent (teama de a nu fi respins de ceilalți fiindcă te-ai împrietenit cu „un ciudat”, solidaritatea puștilor în fața inamicului needucat și brutal – scena bătăii din tabără) și transformă Wonder într-un indispensabil „feel-good movie”.

  • Jack (Regia: Edward Berger)

5 - Jack

Oare câți dintre noi n-am suspinat, în copilărie sau adolescență, citind aventurile unor orfelini precum Oliver Twist din romanul Oliver Twist/The Parish Boy’s Progress de Charles Dickens, Tom Sawyer din The Adventures of Tom Sawyer de Mark Twain sau Rémi din Sans Famille/ Nobody’s Boy de Hector Malot? Suferința unui copil fără familie stârnește întotdeauna valuri de emoție și afecțiune, dar ce te faci când un băiețel, care are mamă, descoperă  brusc gustul amar al maturizării? Puteam să credem că am citit, am văzut și-am simțit (cam) totul: copilăria însăși sau copilăria tristă, familia monoparentală, părinții iresponsabili, sacrificarea unor inocenți. Pialat, Dardenne, Truffaut, Rossellini sau Kore-eda au trecut peste toate acestea. Totuși, nu fusese surprinsă dragostea uriașă a unui puști de zece ani pentru mama și pentru frățiorul său (vitreg!). Câteva zile și nopți de cursă cu obstacole pentru Jack – pornit în căutarea mamei – devin temă de reflecție pentru spectator. Inspirat din realitățile crude ale unei actualități tulburi, filmul semnat de Edward Berger aduce în prim-plan nefericirea unui băiețel berlinez de zece ani. Dacă Jack se poate încadra cu ușurință la categoria „cronica unei copilării nefericite”, pelicula nu este lipsită de filiație. Motivul copilului care crește într-un mediu sordid și ostil este lesne de recunoscut și aici. După modelul fraților Dardenne, camera de filmat îl va însoți pe Jack în permanență, în  cursa teribilă prin Berlin. Fără să vrea, Jack, berlinezul de zece ani, devine un fel de Tom Sawyer al zilelor noastre, dar care poartă singur toate grijile „familiei sale”. Rapiditatea camerei de filmare surprinde trăirile acestui copil, grăbit să intre în lumea adulților. Realismul imersiv al filmului lasă la vedere ruptura clară dintre lumea copiilor lipsiți de protecție și cea a unor adulți egoiști, insensibili și total indiferenți față de pericolele la care-și expun copiii. Jack este un film de acțiune în toată puterea cuvântului, dar vibrant și mișcător. Hăituit, hămesit de foame și speriat de nesiguranță, puștiul aleargă zi și noapte printr-un oraș intens animat, dar în care nimănui nu-i pasă de soarta celor ca el. Metropola germană devine un imens labirint al existenței, iar micul erou se vede nevoit să sară mereu garduri, să se strecoare pe ferestre sau printre ușile întredeschise. Actorul – de numai zece ani – devine principalul vector al emoțiilor, care transformă pelicula într-o reușită. Dezamăgit de reacțiile false ale mamei („Where have you been? I was so worried!”), de nepăsarea altora ca ea, face alegeri tranșante. Ușa în fața căreia cei doi copilași se opresc, în final, mai lasă loc pentru optimism și pentru speranța de-a găsi afecțiunea de care aveau atâta nevoie. Mesajul cineastului german este clar, fără echivoc: „În ce lume ne creștem astăzi copiii?”

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top cinci filme despre copilărie

Scris de pe mai 23, 2018 în Cinema, Educaţie, Film

 

Etichete: , , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web