RSS

Arhive pe etichete: Crochiu de personaj

Frumoasele ticăloase

Crochiu de personaj

“Niciodată nu sunt atât de bună ca atunci când joc roluri de ticăloase”, mărturisea una dintre vedetele anilor ’30, Mae West, specializată în partituri negative.

Cu o înfăţişare angelică, cerând parcă – din priviri – protecţie, frumoasele ticăloase îşi devoreau apoi protectorii cu abilitate de femelă-păianjen. În lumea cinematografiei, au rămas celebre Marlene Dietrich în Îngerul albastru, Rita Hayworth în Doamna din Shanghai, Kathleen Turner în Febra trupului, Linda Fiorentino în Ultima seducţie sau Sharon Stone în Instinct primar.

Un caz cu totul mai special, de ticăloasă-frumoasă, îl reprezintă Lolita, devenit deja substantiv comun. Personajul, desprins din romanul lui Vladimir Nabokov, a făcut oarece vâlvă la vremea apariţiei (1958) şi continuă să şocheze publicul, chiar şi în zilele noastre.

Lolita 1

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Substantivul “lolită” descrie un anume tip de tânără femeie, de obicei, o pre-adolescentă, cu impulsuri sexuale precoce şi cu o putere de seducţie imensă; putere ce se află la limita dintre inocenţă şi instinct. Intriga capodoperei lui Vladimir Nabokov nu prea seamănă cu ideea pe care şi-au format-o cei mai mulţi cititori despre iubire. Eroul, Humbert, traversează un abis psihologic în lumea “nisipurilor mişcătoare” ale lui Nabokov. Era un tip îndeajuns de ispititor pentru a o seduce pe imprudenta mamă a Lolitei, destul de sinistru pentru “a profita” de fiica ei prietenoasă şi “cuminte”, dar şi suficient de uman pentru a stârni compasiunea cititorilor.

Lolita 2

Lolita” © Vyacheslav Scherbakov

Precum eroina lui Flaubert, din Madame de Bovary ori cea din Anna Karenina a lui Tolstoi, Humbert îşi sacrifică întreaga viaţă urmându-şi idealul romantic. Adevăratul ticălos din Lolita nu e Humbert, ci insipida, mărginita, parvenita lume a suburbiilor americane. Spiritul tutelar al acestei părţi a societăţii este mama Lolitei, Charlotte Haze. Monstru de snobism, vulgaritate şi de pretenţii absurde, ea se căsătoreşte cu Humbert pentru că-i invidia alura europeană, “sofisticată” (în viziunea casnicelor de teapa ei), făcându-se că nu bagă de seamă atracţia acestuia pentru fiica ei. Ce şanse poate avea revolta erotică a lui Humbert, când America suburbiilor snoabe adună peste 200 de milioane de cetăţeni cu “frica lui Dumnezeu” – mulţi dintre ei replici aproape perfecte ale lui Charlotte Haze? Dacă pe Lolita “povestea de dragoste” din adolescenţă o va marca toată viaţa – probabil – nici Humbert nu iese mai puţin “şifonat”; el este distrus pe de-a-ntregul: social, profesional, psihic şi moral. Humbert îşi trăieşte obsesia cu o patimă ce ar fi trebut să-i dea conştiinţa unicităţii sale, într-un binom, trăită, însă, simultan – trăită într-o lume reală şi într-una plăsmuită, falsă. Imaginarul şi realul se suprapun, se amestecă şi se confundă, iar Humbert îşi trăieşte fiecare moment al vieţii într-o dependenţă totală de pasiunea copilăriei de mult trecute. El este copleşit de senzualitatatea exuberantă a Lolitei, farmec disimulat sub un aer angelic. În pofida necontenitelor speculaţii, Humbert este un naiv aproape duios.

Tema lolitei a cunoscut o multitudine de încarnări bizare – musicaluri pe Broadway, versiuni teatrale (renumită cea a lui Edward Albee), filme. Astfel, fetiţele-prostituate-lolite apar încă de la Taxi Driver (1976), Pretty Baby (1978), întrupate de viitoarele staruri Jodie Foster şi Brooke Shields. Mai târziu, Natalie Portman va fi o lolită belicoasă în Léon, iar şarmanta Mena Suvari îi va suci capul burghezului de vârstă mijlocie din American Beauty.

American Beauty

Kevin Spacey & Mena Suvari – ”American Beauty” © DreamWorks

Depăşind graniţa artisticului, “fenomenul” a virusat viaţa multor bărbaţi maturi, dintre victimele cele mai celebre fiind regizorii Roman Polanski şi Woody Allen. Din păcate, mulţi dintre bărbaţii (celebri sau nu) trecuţi de pragul unei anumite vârste îşi disimulează retorica promiscuă etalând admiraţie pentru tinerele “muze”.

Lolitele (fetiţele de 12-16 ani) au învăţat că este în regulă să fie mânioase dacă vor şi că nu trebuie să-şi sacrifice copilăria pentru satisfacerea poftelor fiindcă “puterea lolitelor” este “forţă”, “tărie” şi “intensitate”. Unele dintre ele ajung chiar “modele” intello (citesc/scriu şi cărţi (!)), mimând filosofarea cu subiecte trendy.

Alors, on danse!


Articol publicat în revista WebCultura

 
Un comentariu

Scris de pe octombrie 12, 2019 în Feminin, Iubire, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Tristeţea lui Don Juan

Crochiu de personaj

Timpul trece, miturile rămân ca o frumoasă poveste… umbre pe pânza vremii. Dacă Falstaff constată că onoarea nu-i bună nici de mâncat, nici de băut, Don Juan se amăgeşte că-i poate  lua în râs, din când în când, pe cei consecvenţi, zâmbindu-le ironic. Veşnic neliniştit, Don Juan, aflat într-o permanentă căutare, nu-şi găseşte nici odihna, nici fericirea, rămâne eternul pribeag, cuceritorul funciarmente nestatornic. Dragostea de care este mistuit se dovedeşte, de fiecare dată, instabilă. Paradoxul lui: cucereşte fără să posede niciodată. Elanul său se stinge ca un foc de paie.

Mitul este înveşmântat de modernitate cu haine noi şi se transformă în clişeu. Aşa se naşte, din paginile cărţilor ori din ecranizări ale acestora, un personaj cu trup atletic, cu o privire incitantă şi cu-o alúră de sex-symbol – amantul de profesie (gigolo, însoţitor).

Stereotipul din lumea filmului pare a  fi obiectul unei iubiri imposibile (aducătoare, ca şi în cazul lui Don Juan, de frustrări). Victimele acestui “profesionist al iubirii” sunt doamnele trecute binişor de prima tinereţe, “inimile albastre” sau “sufletele candrii”. Dacă mitul, din literatură, îl perpetua pe Don Juan ca pe un ins devastat de pasiuni amoroase, stereotipul îi consolidează unui gigolo statutul de  rebel al convenţiilor burgheze, dar şi de mare profitor al unor beneficii materiale. Imaginea de haiduc moral şi sexual, imagine aproape nietzscheniană, se datorează şi scrierilor lui Jean Genet, William S. Burroughs ori John Rechy (printre mulți alții).

În pelicule, apare ca o prostituată de sex masculin în jurul căreia îşi flutură aripile stoluri de gureşe păsărele (American Gigolo, The Roman Spring of Mrs. Stone), iar dintre filele cărţilor, se desprinde imaginea unui seducător sofisticat, cu o profesie liberală (actor sau scriitor – Sweet Bird of Youth şi Breakfast at Tiffany’s).

În anii 2000, cultura populară şi-a diversificat eroii cu tipul de gigolo dependent de narcotice precum cel din filmul Requiem for a Dream sau homeless din pelicula Spread.

În orice tipologie s-ar încadra, diversele ipostaze în care apare, el este amantul sentimental cu moralitate îndoielnică. Securitatea financiară, statutul social ale acestui bărbat-obiect, incertitudinile sale legate de iubirea ca formă de posesie, libertatea sexuală sau indiferenţa morală au modificat mitologia actuală.

Comerţul spiritelor precede, aşadar, comerţul cu obiecte.

 

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web