RSS

Arhive pe etichete: Cronică de spectacol

Noi orizonturi – TNB a inaugurat noul Amfiteatru

Mădălina DumitracheExistă spaţii vrăjite în care sabia timpului îşi pierde puterea. Adesea, după ce treci poarta unor astfel de lăcașuri păşești aievea în veşnicie, departe de o eternitate în care „timpul mort îşi întinde trupul” (M. Eminescu), în miracolul conservării timpului viu, care amestecă deopotrivă vremurile. Mereu în căutarea propriei identități, arta teatrului se reflectă în spațiul în care se naște. De la vastele amfiteatre ale tragediei antice, până în actualitate, se impune o reconfigurare a spațiului, care articulează și un alt tip de raportare la universul teatral. Așa cum susținea Mircea Eliade – „fiecare epocă își creează propriile mituri, născute nu doar din experiențele imediate ale sacrului, ci și din realitatea concretă, mediată sau imediată” – în exploatarea noilor limbaje și în integrarea lor într-un context scenic înnoit, teatrul se dăruiește cu totul deliciilor globalizării.

La finele lunii lui „Florar”, Teatrul Național din București a deschis porțile unui nou lăcaș… Amfiteatrul. Condiția teatralității, în orice spațiu, poartă în ea amprenta amfiteatrelor grecești, metamorfozată într-o mereu altă viziune. O seară petrecută pe acest tărâm poate deveni, oricând, o breșă, o ruptură în unitatea spațială și temporală a ceea ce numim, de obicei, „realitate”. Aici, la cotele cele mai înalte – la propriu și la figurat – cerul se reflectă în lumea personajelor, dar și a spectatorilor; spațiul acumulează energiile umane care îl animă. Întâlnirea cu artiștii devine firească pentru o astfel de atmosferă. Reeditând succesul spectacolului Magic Național, împrospătat cu elemente de dans contemporan, o infuzie de vitalitate s-a răspândit odată cu derularea spectacolului-eveniment de pe acoperișul Naționalului.

Amfiteatrul TNB

În dans, unde cuvântul e tăcere și armonie, spațiul reflectă interacțiunea corpurilor, el se naște din energia carnală, deloc brutală, a dansului contemporan. Momentul, de la înălțime, susținut de Lari Giorgescu (Coregrafia: Gigi Căciuleanu) s-a conjugat perfect cu senzualitatea dialogului susținut de grațioasa Monica Petrică în compania „felinei brune”/Momo Sanno. Mișcările rămân pe retina spectatorului după acest moment dansant, așa cum și cuvintele rostite cu har de „junele încă la pupitru”/Ion Caramitru se grevează în mintea celor care-au rezonat cu „verdele de albastru” stănescian. Așadar, spectacolul – ca formă de artă – pare a fi revalorificat. O glisare de la povestea cântată la o combinație de imagini și senzații se declanșează în sferele acestui nou lăcaș. Grație măiestriei artistului Adrian Naidin, sunetele suave șușotesc sub lumina blândă a lunii și stârnesc percepția publicului, prin toate porțile simțurilor, trăirile prind viață și dialogul artiști-spectatori aprinde flacăra comunicării. Chiar și în actualitatea eclectică, supravegheată de drone, unicul element  – a cărui axialitate poate fi dislocată numai în sens metaforic – rămâne spațiul, locul în care actorii și spectatorii coexistă.

Întreaga echipă – prezentă în seara de 24 mai la altitudini celeste – a oferit o baie de spiritualitate și un prilej de trăiri emoționale, de destindere, de acumulări sufletești, de încântare, într-o veritabilă sarabandă a trăirilor. Inaugurarea Amfiteatrului a fost un triumf al inovației, o paradă a măiestriei artistice și tehnice, un salt până la… nori. Amfiteatrul sparge barierele, strivește rutina, aduce un suflu nou, cucerește spirite, răspândește o molipsitoare bucurie pentru a trăi frumos. Merită să-i treceți pragul!

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Noi orizonturi – TNB a inaugurat noul Amfiteatru

Scris de pe iunie 15, 2020 în Actualitate, Muzică, Postmodernitate, Teatru

 

Etichete: , , , , , , ,

Lumini printre umbre – „Pădurea spânzuraților”

Într-o lume năpădită de artificial, se mai poate găsi vreo dâră de lumină ?  Probabil că da, dacă scormonești cărările bătucite ale Istoriei și te lași ghidat de spoturile reci lansate de unul dintre cei mai surprinzători realizatori, Radu Afrim. Precum o Cordelie, subtilul creator își declară dragostea în felul său, original, și își invită spectatorii să descopere – într-o altă lumină – Pădurea spânzuraților. Iconoclast asumat, Radu Afrim sparge tiparul relației cu textul de la care-a pornit prin argumentele sincere ale voinței sale de a afirma un univers personal, fără compromisuri. Artist cu o profundă vocație a transformării, a bricolajului, a metisajului estetic, a reciclării, a remixului imaginilor și cuvintelor, transformă drama psihologică & istorică într-o nouă raportare cu Istoria, într-o abordare à la Tarantino (Inglourious Basterds).

Așadar, în An Centenar, la Teatrul Național dinBucurești, se montează o dramatizare după opera lui Liviu Rebreanu: Pădurea spânzuraților. Departe de teatrul angajat, vizionar în concepție, Radu Afrim atacă teme dure și formulează întrebări incomode unui public pe care-l provoacă dintr-o dublă perspectivă: conceptual – tematica discursului și destabilizarea estetică a formelor scenice reunite (grupuri de actori în mișcare, proiecții video /mapping, univers sonor aparte – Lenuţa şi Teodora Purja sunt două interprete originare din comuna în care s-a născut Liviu Rebreanu, ambele emoționând prin măiestrie artistică ), reușind să confere o notă de natural unei drame istorice /de epocă.

Realizatorul ne oferă din start elemente de compoziţie reunite în imagini surprinzătoare: bocetele autentice ale cântăreței care amintește de corul tragic din Antichitate sunt alăturate imagistic unor butuci la capătul cărora tronează niște tineri ( poză à la Chippendales) cu fierăstraie.

(Radu Afrim este prins între pasiunea pentru literatură și nevoia organică de a exprima un adevăr personal cu mijloacele estetice ale unui climat postmodern. Prin efervescența unor idei care scurcirtuitează gândul, Radu Afrim amintește fiecărui spectator de propria sa umanitate. Structura narativă a poveștii sale se naște din spiritul cosmopolit al acestui regizor pentru care cartea și computerul sunt planete ale aceleiași galaxii. Regizorul pune în discuție câteva dintre marile teme ale civilizației europene crepusculare, marcate încă de Istoria tulbure a secolului al XX-lea. Afrim vorbește lumii prezentului despre violențele care-au zguduit o lume, au mutilat destine, despre raportul cu Divinitatea („căile” și „mâinile” Domnului prezente în spațiul de joc), despre credințe deșarte – neputinţa omului de a iubi în măsura iubirii divine -,  despre Eros (fantasmele dansante à la Pina Bausch), despre criza valorilor spiritului și despre sfârșitul Istoriei (statuia soldatului chior din parcul în care dansează/pulsează un june ambetat de muzica ascultată la căști și petul de Coca-Cola lăsat de izbeliște). Cu asemenea ambiții lăsate la vedere, dar fără excesele „regizorilor de bibliotecă” (cei cu lecturi nedigerate până la capăt), Radu Afrim adresează întrebări dureroase conștiinței, dar și teatrului ca artă (neputința teatrului de a rămâne sincer  prin vechile sale mijloace), reconvertește spațiul scenic, totodată și energia interpreților și demontează mecanismul urii la scară largă. Bunăoară, Afrim remixează textele canonice (incluse în curricula școlară preuniversitară) și creează o legitimitate proprie pe care o anunță din primele momente ale spectacolului («URA REA »/ «Pădurea spânzuraților»), bulversând (pe alocuri) orizontul de așteptări estetice ale privitorului din fotoliu. Cărăruia șerpuitoare, care traversează scena (Scenografie: Cosmin Florea), conduce spre un „loc al pierzaniei”, punct fix din care se vor reconverti sensurile textului.

Ca în orice aventură a fantasticului (pendularea între real și fabulos, cum îl caracteriza Todorov), realitatea sălii de teatru funcționează ca un tărâm populat cu obiecte stranii (apariții din bestiarul arhaic, măști populare, tulnice, potop de lumini  și copaci lăsați din cer) și de ecrane de fundal. Proiecțiile sunt extensii metaforice ale unui univers de mult apus sau al unuia ce nu poate fi redus la dimensiunile fizice ale scenei. Elementele carepopulează spațiul scenic (actori, imagini, proiecții, sunt coerent integrate, fără ca vreunul să-și revendice prioritatea. Radu Afrim orchestrează teatralitatea, cât și dimensiunea textului, fiindcă reasamblează corpusul literar originar (Liviu Rebreanu), transfigurându-l într-un scenariu dramatic. Imaginile proiectate potențează emoția produsă de glasul actorilor. Spațiul se completează, între «prezența» interpretului și «imaginea» lui se ivește un raport de continuitate (Video mapping: Cozlac Andrei). Mizând pe  valențele unor spații înrudite (ecranul și scena), creează o vibrație uniformă, pentru că ambele sunt reflecții ale viziunii unui regizor ce pare să refuze o alegere decisivă. Meta-teatralitatea spațiului seduce prin natura complexă. Universul teatral compus și propus de Radu Afrim e un palimpsest tridimensional care conține un întreg arsenal cultural: citate, aluzii, ironii la tot pasul, kitsch. Poezia vizuală se intersectează cu vâna teatralității neo-suprarealiste, în care legile firești ale poveștii sunt sublim distorsionate (Generalul Karg – desăvârșitul contorsionist Istvan Teglas) devine o ființă de soiul „călărețul fără cap”, ce-și târăște galoanele-un gigantic lampadar shabby chic, iar valențele simbolice ale făpturii se pot decripta: lipsa de inimă & minte, vanitatea. Gestul regizorului sugerează lumea exceselor în care trăim. Subtilul creator inserează și scurtcircuitează logica poveștii pentru câteva clipe, apelând la fragmente scenice amestecate într-o logică proprie. Regizorul urmărește atât conturul microscopic al mișcărilor,  cât și elanul exploziv al volumelor scenice.

În actuala montare de la TNB, subiectul istoric, psihologic e doar un (subtil) pretext pentru explorări pertinente ale teatralității, iar Sala Mare devine un veritabil laborator al Istoriei, al mișcărilor la scară amplă. În spațiul larg de joc, regizorul eliberează actorul de constrângerile tabuurilor teatrale și îl ajută să elimine artificiile interpretării.

Odată cu rolul Apostol Bologa, tânărul Alexandru Potecean a primit un fel de card pentru succes. În spatele chipului de „apostol” se ascunde o mare forţă emoţională. Fără să recurgă la excese, convinge pur și simplu – prin atitudine, rostire și postură. Întreaga sa evoluţie marchează determinarea eroului apt să-şi înfrunte destinul potrivnic şi creează un personaj credibil.   Apostol Bologa, întrupat de tânărul actor, aduce un suflu plin de naturaleţe şi are o indiscutabilă expresivitate scenică. Regizorul utilizează din plin ambiguitatea sentimentelor, interpunându-i lui Apostol (Alexandru Potecean) Conștiința (MariusManole – tulburător ca prezență, mai ales în proximitatea interpretelor demuzică populară autentică). Există și unele dublete în distribuție, astfel încât unii dintre actori sunt surprinși în duble ipostaze, de tipul față-verso. Clasic în rigoare, actorul Richard Bovnoczki confirmă, prin replica personajului său, Klapka, drama lașității, a depersonalizării prin obediență și teamă. Cu toate acestea, nu ezită să pășească și-n ritm de „Goalie Goalie”. De asemenea, Andrei Atabay (Medic militar) punctează granița fragilă dintre datorie și compromis, intr-o interpretare  ce respiră o cuceritoare sinceritate.

Grupurile de bărbați (Andrei Atabay, CristianBota, Alexandru Chindriș, Tiberiu Enache, Vlad Ionuț Popescu, Octavian Voina, Vlad Galer, Cosmin Ilie, CiprianValea, Silviu Mircescu, George Olar, Bogdan Iacob) devin energii incandescente, vehicule ale virilității (cazone, cu aluzii și la Centrul de detenție de la Guantanamo), fără a pica, însă, în decorativism, și sunt supuse celui mai crâncen examen al funcționalității (Coregrafie: Andrea Gavriliu). Actorii aleși de Radu Afrim se reduc la energie și spiritualitate. Interpretarea a scos în fața privitorilor un colectiv bine închegat și unitar.

O nouă încărcătură simbolică primește personajul Doamna Bologa (Natalia Călin cucerind prin naturalețea și acuratețea ardelenismelor), fiind umanizată de propriile slăbiciuni. Încrucișările de trasee sentimentale din romanul lui Rebreanu alimentează generos resorturile dramatice ale scenariului. Astfel, Ilona(Raluca Aprodu) este un veritabil magnet, în jurul ei gravitează evenimentele, în vapori de un naturalism discret-fantastic. Fata cu cosițe împletite, purtând laibăr unguresc sau doar în cămășuța/neglijeu poate părea o prezenţă explozivă. În spatele unui fizic provocator, tânăra ascunde, totuşi, o fragilitate ce se va lăsa dezvăluită pe tot parcursul spectacolului. Tot pe coordonate incitante se poziționează și Marta (Ada Galeș, fermecătoare de sub pletele aurii ale perucii), dar  într-o versiune ironic-moralizatoare a frivolei (cochetează cu locotentul ungur „multiplicat”, devenit personaj colectiv). Nu în ultimul rând, ne sunt prezentate dimensiunile umanitare (proiecții video) – importantele contribuții ale femeilor din Ardeal în Primul Război Mondial (maturizarea relativ rapidă a organizațiilor de femei).

Spațiul devine o combinație neverosimilă de haos și (aparentă) ordine, pendularea între așa-zisa rigoare militărească și o nebunie a lumii dezăgăzuite, într-o explozie de energie. Cel care privește e izbit de energia frustă a grupurilor în mișcare, fie că e vorba despre lumea revolută a războiului, fie că reprezintă o actualitate colcăitoare. În fapt, Pădurea spânzuraților afrimiană e un comentariu asupra mijloacelor artei teatrale, într-o epocă atât de confuză de fragmentare și depersonalizare.

Pădurea spânzuraților devine un conglomerat de coduri culturale diferite, directorul de scenă face artă pentru o nouă generație de spectatori, al cărei orizont existențial e infiltrat de imagini video, de internet, de clubbing, tinerii mărșăluiesc prin scenă cu adevărate extensii ale brațelor: nelipsitele gadgeturi, astfel montarea capătă contururi polifonice (ce duc la identificări din lumea actuală). Amestecului dozat de imagini video și muzică remixată îi corespunde în planul ideilor o intertextualitate și o intervizualitate în care se regăsesc diferite surse. În versiunea afrimiană, Pădurea spânzuraților este o operă scenică în care imaginile, implicit și spațiul, se nasc din viziuni și sensibilități proprii. Umanitatea abulică pe care spectacolul o dezvăluie se mișcă încontinuu. Unica rigoare este cea impusă de regizor actorilor, care compun cu bună știință imaginile dispersate ale unui haos uman. Cioburile unei umanități distorsionate de ură trezesc stări contradictorii și transmit un mesaj dureros.

Ca un moralist discret, Afrim a scormonit textul lui Rebreanu și-a transformat Pădurea spânzurațilorîntr-o panoramă a deșertăciunilor și-a făcut o reverență în fața Istoriei, cultivând autenticitatea.

Pădurea spânzuraţilor

după Liviu Rebreanu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Univers sonor: Radu Afrim

Scenografie:
Cosmin Florea

Coregrafie: Andrea Gavriliu

Video Mapping: Andrei Cozlac

Asistent regie: Victor Tunsu, Flavia Giurgiu, Mădălina Ciupitu

Asistent costume: Andreea Diana Nistor, Alexandra Budianu

Asistent decor: Gabi Albu

Regia tehnică: Costi Lupşa

Data premierei:
16.12.2018

Durata: 3 h 30 min / Pauză: Da

Apostol Bologa: Alexandru Potocean Conştiinţa: Marius Manole
Klapka: Richard Bovnoczki Petre: Ciprian Nicula
Ilona: Raluca Aprodu Locotenent Varga, Generalul Karg: Istvan Teglas
Paul Vidor: Vitalie Bichir Doamna Bologa: Natalia Călin
Marta, Ţărancă: Ada
Galeș
Preotul Boteanu, Muzicant: Florin Călbăjos
Preoteasa, Soră medicală: Alexandra Sălceanu Caporal, Muzicant: Emilian Mârnea
Cervenco: Liviu Popa Colonelul Gross: Cristian Bota
Pălăgieșu, Soldat: Alexandru Chindriș Svoboda, Soldat: Octavian Voina
Medic militar, Soldat: Andrei Atabay Soldat: Vlad Galer
Cosmin Ilie
Ciprian Valea
Silviu Mircescu
Ţărancă, Soldat: Flavia Giurgiu Vasile, Soldat: George Olar
Adolescent, Soldat: Tiberiu Enache Ofiţer: Bogdan Iacob
Soldat – Poet: Vlad Ionuț Popescu Interprete: Lenuța și Teodora Purja

Foto:  Adi Bulboacă (www.tnb.ro)

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Lumini printre umbre – „Pădurea spânzuraților”

Scris de pe februarie 12, 2020 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: ,

Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Ce ar putea să fie mai incitant decât devoalarea „micilor” secrete din spatele ușilor închise, fie ele chiar și cele ale unei familii onorabile? Iată, așadar, o mică „infracțiune” comisă – în numele Thaliei – de un tandem de excepție: o autoare de succes și un iscusit director de scenă, scriitoarea israeliană Edna Mazia și regizorul Ion Caramitru. Spectacolul Noii infractori, montat pe scena mare a Naționalului bucureștean, oferă un bun prilej de a pătrunde în intimitatea „haosului organizat” și de-a întâlni personaje de cinci stele, într-o veritabilă sarabandă a întâmplării. De-o mare actualitate, textul face o mică incursiune într-o familie din societatea israeliană, superficială și plină de ipocrizie, interesată doar de plăceri și de întreținerea aparențelor, dar are și trimiteri precise la situații universal valabile. Jucată cu succes în Israel (de peste 450 de ori), piesa Noii infractori reflectă disonanța dintre o femeie blândă și o lume puternică, dar conservatoare (cel puțin la nivel declarativ) și a reprezentat opțiunea potrivită pentru actualitatea românească, măcinată de răzbunări şi, mai ales, dominată de setea de bani. Tradusă cu acuratețe de Etgard Bitel, piesa tratează teme majore și se transformă, în percutanta montare bucureșteană, într-un bun prilej de reflecție pentru spectatori.

Bunăoară, într-un cadru scenografic de factură realistă, facem cunoștință cu Dorina, o sexagenară care se trezește „matroană” (pardon, «manager de proiect») de bordel din dorința de a-și lumina, cumva, existența împovărată de nenumărate griji și umilințe. Deși este o femeie cumsecade, eroina se confruntă cu singurătatea, deși e mereu înconjurată de onorabila sa familie (mamă, soț, copii). Temă majoră – lipsa de iubire – capătă, aici, nenumărate variațiuni: lipsa de afecțiune a copiilor față de părinți, a părinților față de copii, a soțului față de soție și-a soaței față de bărbatul ei. La momentul «cuibului părăsit», gospodina se confruntă cu răceala unui soț rigid și cu boala nemiloasă (maladia Alzheimer) care îi transformase mama într-un „copilaș neajutorat”. Scriitura realistă, înrudită cu cea a dramaturgului britanic Edward Albee, prezintă și argumentează temele majore având mereu în vedere strălucirea contrazicerii, a dialogului, dar și-a simbolurilor. Directorul de scenă a re-construit universul din textul autoarei și a transfigurat artistic lumea materialistă în care falsele valori se suprapun peste cele reale, dezvăluind, astfel, un mecanism al dezumanizării. Regizorul menţine misterul, lăsând spectatorul pradă întrebărilor atunci când eroii se ascund în spatele aparențelor și prezintă o „felie de viață”, plină de contraste. Pentru a pune în practică ideile regizorale, a apelat (şi) la un artist vizual, Florilena Popescu Fărcăşanu , care să-i creeze şi un cadru scenografic pe măsură. Astfel, scenografia amplă (casa-bordel, loc geometric al viciilor) narează şi ajută trupa de actori să despice firul poveştii în patru, iar jocurile de lumini şi de umbre reuşesc să creeze o atmosferă învăluitoare, cu valenţe psihologice (Light-design: Chris Jaeger). Întroducerea ne-o prezintă pe Dorina deja în postura de „infractoare”, dar spotul de lumină sub care o zărim pe uimitoarea Virginia Mirea ne trimite la interogații. Doar tropii ironici, ai muzicii klezmer (Ilustrație muzicală: Călin Țopa), reamintesc spectatorilor că asistată, de fapt, la o tragicomedie. Substanța melodramatică a textului (o poveste cu tâlc despre tentaţia banului, câştiguri facile pe căi nu tocmai ortodoxe, riscante manevre de supravieţuire şi apăsătoarea rutină a grijilor casnice) este stăpânită de regizor prin eficiența decupajului: ritmul se bazează pe alternarea dialogurilor cu pasajele de confesiune, explicative, și cu umorul burlesc – întreținut de o incitant-năucitoare mișcare scenică (Coregrafie: Florin Fieroiu).

În acest spectacol, destinul social al unei familii burgheze este reprezentat de Dorina în tripla sa ipostază: fiică, soție și mamă. Opțiunea regizorală de a o distribui pe Virginia Mirea în rolul acestei eroine s-a dovedit o idee sclipitoare. Actrița, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, o gospodină distinsă și bine-crescută, dispusă să se sacrifice (deliberat) doar pentru a le face celorlalți membri traiul mai ușor. Ritmul nervos şi neliniştitor al recitativului, atmosfera cu totul particulară, de un patetism sinuos şi ambiguu, care însoţeşte registrul de caracterizare dramatică sunt valorificate cu succes de actriţa Virginia Mirea, recent cooptată în trupa TNB-ului pentru acest proiect.

Virginia Mirea – © Florin Ghioca

Întâlnirea sa cu Naomi, fata de moravuri ușoare, îi schimbă radical opțiunile. Personajele și-au găsit la Naționalul bucureștean interpreți admirabili. Bunăoară, Ileana Olteanu trece, cu brio, de la delicatețea aristocratică a ingenuelor la brutalitatea expresivă a prostituatei/escortă «cu studii superioare» – Naomi. Charismatica actriță alunecă abil printre tentațiile vulgarității (mai ales în scenele de forță/păruieli, lovituri cu poșeta) devenind amuzantă chiar și în postura unei deșucheate. Chiar dacă este adus în prim-plan mediul imoralității, se menține o moderație cuvenită.

Ileana Olteanu – © Florin Ghioca

Grație actorilor, capacitatea de a surprinde – sub aspectele sordide – structurile umane eterne s-a realizat mai ușor, iar regia a putut proiecta asupra lor o lumină  mai puternică. Alături de Naomi, vor „activa” încă două „păsări de noapte”: Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu, care au nuanțat termenul – prostituată/escortă de pe site-urile XXX. Condiţia femeii de „larg consum” este în acest spectacol nu doar un simplu subiect, ajunge obiectul unei analize ce se încumetă a se debarasa de toate prejudecăţile asupra destinului unor  victime a sorţii. Folosite, agresate, desconsiderate de o lume dominată de macho (plină de pitoresc interpetarea lui Mihai Verbițchi în rolul clientului agresiv), dar și „adulate” de bărbați precum Șimșon (excelent Daniel Badale, aflat într-o formă comică de zile mari, à la Benny Hill). Sigal/Diana Sar și Miki/Cosmina Olariu păstrează ceva din galeria prostituatelor cu „suflet bun”, victime ale sorţii. Ca şi în romanele victoriene (William Thackeray şi Samuel Richardson) sau mai târziu ale literaturii ruse (Crimă şi pedeapsăde F. I. Dostoievki), fetele se prostituează din pricina sărăciei. Nuanțele dulci-amărui ale textului le regăsim (și) la personajul Anca. Alexandrina Halic îi conferă o încărcătură de omenie și de adevăr, dar și o doză de ridicol înduioșător bunicii Anca (senilitatea bolnavei de Alzheimer). Cu maximă discreţie, venerabila actriță ajută la scormonirea în adâncul suferinţei. În ceea ce privește meschinăria, excelează cuplul Ylai-Sarit și rigidul soț, Arie. Silviu Biriș și Afrodita Androne ipostaziază, cu mult farmec și aplob, tinerii care-și îndeplinesc îndatoririle filiale doar din conveniență, măcinați fiind de antagonismul din viața lor conjugală, predispusă doar la ceea ce ține de «formal» și de «material». Pe de altă parte, Andrei Finți – deși injectează puţin umor evreiesc – păstrează o tonalitate gravă, care poate rezona cu lumea ultraortodoxă, dar și cu inflexibilitatea bărbatului incapabil să recunoască sacrificiul soției. Personajul Bambi (alter-ego al autoarei) ne amintește că trăim într-o lume a lui „hyper“, croită anume ca să te facă să îţi doreşti (lucruri, plăceri, faimă). Prin vocea artistică, suav- convingătoare, a Teodorei Mareș, Bambi  deschide acolada pentru întrebarea „Ce-mi doresc cu adevărat?” şi aduce o atenţionare – de a nu te trezi când este prea târziu – să găseşti ieşirea din haosul irezistibil al dorinţei. Prin urmare, „umorul și înțelepciunea unei familii oneste” din zilele noastre ne vor convinge că merită să înfrunți soarta, chiar dacă ajungi jucăria ei, chiar dacă lumea întreagă a luat-o razna și chiar dacă «totul nu e decât …un mare bordel»!

Afiș Noii Infractori – © TNB

Spectacolul Noii infractori se remarcă printr-o acuratețe care nu semnifică doar claritatea și sobrietatea construcției scenice, ci și adevărul textului (construit în maniera pièce à thèse). Meritul directorului de scenă, Ion Caramitru (Asistent regie: Patricia Katona), se regăsește atât  în sugestiile de ambianță (Interpretarea melodiei „Hava Nagila: Emy Drăgoy), cât – mai ales –  în interpretările actoricești de excepție. Nuanțat și discret, realizatorii aruncă o privire moralizatoare şi lansează interogaţii despre familie, cuplu, adulter, prostituţie, iubire, reușită în viață/succes şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr.

Noii infractori de Edna Mazia

Traducere: Etgard Bitel

Regie: Ion Caramitru

Asistent regie: Patricia Katona

Light design: Chris Jaeger

Coregrafie: Florin Fieroiu

Scenografie: Florilena
Popescu Fărcăşanu

Asistent costume: Corina Boboc

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

Durata: 2 h 30 min / Pauză: 20 min

Distribuția:

Dorina
– Virginia Mirea

Anca
– Alexandrina Halic

Arie – Andrei Finți

Bambi – Teodora Mareș

Ylai – Silviu Biriș

Sarit – Afrodita Androne

Naomi – Ileana Olteanu

Sigal – Diana Sar

Miki – Cosmina Olariu

Șimșon – Daniel Badale

Șlorno – Alexandru Hasnaș

Haim – George Piștereanu

Un client – Mihai Verbițchi

Polițiștii – Alexandru Popescu, Nicoleta Tase

Tânărul – Aris Bănuțoiu

Spectacol nerecomandat minorilor sub 14 ani

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Irezistibilul haos al patimii – „Noii infractori”

Scris de pe septembrie 30, 2019 în Modernitate, Morală, Moravuri, Relativitate, Teatru

 

Etichete: , , ,

Săftița deschide portița către FolkLand – Săftița

Cu siguranță, artistul român Marius Mihalache, muzicianul călător între două continente, a impus și lecția din multiplu-oscarizata peliculă La La Land: seducția autenticității și-a unicității. Artistul care a reuşit să confere ţambalului valenţe, subtilităţi şi rezonanţe incredibile, rivalizând cu sonorităţile specifice muzicii clasice, a readus în atenția publicului autenticitatea folclorului românesc în concertul intitulat Săftița și a oferit o alternativă voioasă pentru o seară mohorâtă de sfârșit de noiembrie. În arena elegantei săli Studio, de la Teatrul Național din București, proiectul Săftița s-a transformat întro manifestare artistică – o lectură nouă a fondului muzical neaoș românesc, pe ritmuri balkanice, devenind un inspirat mix de sintetizatoare psihedelice peste țambal, caval și flaut. Muzica tradițională românească, combinată cu sonorități moderne, a făcut posibil ca mesajul și esența folcloristicii noastre să fie transpuse într-un limbaj universal. Și, nu în ultimul rând, în prag de An Centenar, capitala a primit o infuzie de vitalitate, într-un concert devenit un amestec unic de muzică ce îmbină aparenta simplitate cu profunzimea ritmului patriotic („Doamne, ocrotește-i pe români !” sau „Poema Română”).

Viziunea postmodernă a virtuozului asupra folclorului autentic, dar și-a muzicii clasice, dă naștere unor noi provocări. Astfel, Marius Mihalache, acompaniat pe scena-arenă de Arabela Nicolau (voce), Marius Gagiu (flaut, caval), Lorin Mihalache (tobe) valorifică „matricea stilistică” a culturii române și sensibilizează  publicul apelând la ethos și pathos (ethosul face apel la valori şi la virtuţi, pathos-ul se materializează în abilitatea de a sensibiliza, de a induce emoţii). Vocea plină de vibraţie a solistei Arabela Nicolau – o suavă apariție în costumație ethno-stilizat (pe tipare muntenești) – „comentează” alături de ritmurile instrumentale. Relaţia dintre spaţiu şi muzică este una strânsă, muzica tradițională ţâşneşte dintre oamenii ce populează „urbea”, iar bălăioara Săftiță se unduiește lin printre spoturile de lumină ce pulsează în micro-arena bucureșteană. Arabela Nicolau e şi o artistă desăvârşită, comunicând şi înlesnind dialoguri muzicale cu publicul. Tema principală abordată de ea a fost dragostea, purtată de texte care înfloresc romanțiozitatea și învăluie prin nota uşor melancolică. Unele dintre versurile „slobozite” către spectatorii – care vibrau în fotolii – au fost create de autorul pe care Eminescu îl pomenea în poezia Epigonii: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel istet ca un proverb”. Ceasurile de veselie din vechile târguri sau mahalale capătă, acum, aceleași valențe, deoarece publicul de azi receptează un corpus de melodii de o bogată valoare artistică, dar în „straie” actualizate. Muzicienii, îmbrăcaţi în veșminte moderne, dar și cu unele accente cu parfum de epocă, au restituit publicului bucureştean poveşti muzicale dintr-un repertoriu influențat de parfumul balcanic, puternic impregnat de folclorul și spiritul autohton (sârbe, geamparale și hore), într-o atmosferă aparte.

Deși e o încercare de conservare a spiritului vremurilor din Valahia veacului al XIX-lea, în care predomina o „încâlceală culturală”, cât și autenticitatea melosului de la începutul secolului al XX-lea, proiectul Săftița reflectă (și) diversitatea actualității. Cu toate că grupul de pe scenă foloseşte instrumente vechi, aproape dispărute în mediul tradiţional şi extrem de puțin puse în valoare în lumea contemporană urbană: fluiere (fluierul ciobănesc, cavalul), instrumente de percuţie (tobele) și țambalul (coarde lovite), modalităţile de tratare oscilează de la redări foarte scrupuloase până la interpretări cât se poate de libere. Marius Mihalache Band le abordează într-un stil propriu: ethnofusion, jazz, ethno-jazz, lounge – executate la țambal și alte instrumente, într-o perfectă osmoză de nou şi vechi.

Spectatorii care au asistat la concertul de la Bucureşti au fost martorii unor „declaraţii de dragoste” cât  și „dueluri”, ivite dintre încrucişările de stiluri muzicale diferite, dar perfect armonizate. Așadar, solista Arabela Nicolau și Lorin Mihalache (student la New York Jazz Academy) i-au dat replica virtuozului de la țambal și-au făcut imposibilă monotonia. De fiecare dată, situat departe de frazele cleioase şi de alte sfătoşenii sau aroganţe, Marius Mihalache a cucerit prin autenticitate: jovial, curtenitor, fiind profund magnetic. Grație suavei lelițe și-a instrumentiștilor din arenă, Marius Mihalache a demonstrat că simplitatea directă, muzicalitatea fără cusur şi dozajul irezistibil de forţă autentică şi sprinteneală sunt atribute ale unui proiect de succes: Săftița.

Afișul spectacolului © TNB

Săftița (Spectacol-concert)

Ţambal: Marius Mihalache Voce: Arabela Nicolau
Tobe: Lorin Mihalache Flaut, Caval: Marius Gagiu

Data premierei: 30.10.2018

Pauză: Nu

Articol publicat în revista Bel-Esprit

 
Comentarii închise la Săftița deschide portița către FolkLand – Săftița

Scris de pe mai 14, 2019 în Modernitate, Muzică, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

„Papagalul mut” – Să pice perucile ca să se vadă umanul!

Un cineast inteligent, progresist, „infiltrat” în regatul Thaliei? Complicatul proces de edificare a artei fără muză a fost și este incontestabil legat de străvechea artă a Thaliei. Prin excelență arte vizuale, teatrul și filmul vor continua să profite una de experiențele celeilalte într-un benefic proces de influențare reciprocă. Nutrite de ficțiune, au o zonă de confluență: viziunea regizorală. Cineast de talent, Nae Caranfil (Filantropica, Asfalt Tango, Restul e tăcere etc.), revine după treizeci de ani în teatru.

Nae Caranfil figurează printre cineaștii de marcă ai vremurilor noastre, dar este la fel de ambițios și în noul demers teatral de la Naționalul bucureștean Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat, o poveste aproape incredibilă, dar reală, având în centrul său una dintre cele mai enigmatice și fascinante figuri ale secolului al XVIII-lea: spionul travestit Charles d’Eon/Lia de Beaumont. Montarea, construită după scenariul semnat tot de Nae Caranfil, este o tulburătoare poveste, drapată în dramă istorică, în fond, o fină dezbatere despre identitatea de gen. Ființă ambivalentă, atât timp cât a trăit, Charles d’Eon a întreținut, cu dibăcie, misterul asupra identității sale: era bărbat sau femeie? Deși uneori, trădător, alteori, sălbatic, acest cavaler i-a fost credincios regelui Ludovic al XV-lea și a intrat în legendă drept primul dintre agenţii secreţi din istoria Franţei. Propunerea versatilului realizator dospește idei magistrale, pe care le retopește și le servește publicului garnisite grație tehnicilor mixte de teatru și film (flashforward, slow-motion, secvențialitate). Virtuozitatea actorilor se inserează perfect în intriga scenariului, care aduce în prim-plan un episod din pasionanta viață a cavalerului d’Eon: misiunea sa la Curtea Țarinei Elisabeta I, unde a acționat ca agent de influenţă în favoarea Franţei.

Papagalul mut – Afiș © TNB

De-a lungul a două acte, fluiditatea genurilor se confundă cu cea a Senei și-a Nevei. Conceput sub forma unui discurs scenic în tablouri, echipa coordonată de Nae Caranfil, secondat de Tamara Crețulescu și Andreea Nae, umple spațiul cu o energie debordantă, expunând metafore vivante organizate sub mulineta sa estetică, în care mixează clasicul și postmodernul într-un original mashup. Producția ce se constituie ca punct central (Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat) este o delicioasă „tartă” cu personaje care caută „să se țină” după adevărurile și realitățile istorice, în care figurația face corp comun cu personajele-cheie pline de toane și de vicii (excesele fiziologice și bahice sunt la ele acasă). Într-un cadru (Scenografia: Dragoş Buhagiar) à la Assassin’s Creed Unity, dar în care giganticele coloane, proiectate – parcă – de Carlo Bartolomeo Rastrelli, se transformă rapid într-o bijuterie a artei baroce rusești, cu multe camere/iatacuri de la Ermitaj, se profilează hâtrul actor Claudiu Bleonț.

Acesta exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile de esență machiavelică, dar și cu tușe comice și se transpune în pielea auctorială a cavalerului Douglas, conducătorul delegației franceze, un rigid om de știință, panicat acum să nu fie deconspirat(i). Realizând că o femeie ar reuși să câștige mai ușor încrederea suspicioasei Țarine, partenerul său – Charles d’Eon – a ales să fie femeie. Astfel, luând identitatea nepoatei cavalerului Douglas, el/ea va reuși să își îndeplinească misiunea, dar tulburând, în același timp, minți și inimi. Un aliat de marcă al regizorului este scenograful deoarece severitatea ruginie a înălțimilor (giganticele coloane-capsulă) stau adesea sub incidența unor semne teatrale (conspiraționismul, conflictul dintre ordine și dizidenți, supunere și liberul arbitru, pace și violență), lăsând să se întrevadă (mereu) confuziile posibile. Actorii implicați în acest proiect ambițios urmăresc liniile scenariului și găsesc nuanțele potrivite în interpretare. Iscusitul regizor a mizat pe tonalitatea umoristică a abordării evenimentelor istorice, dar fără să rateze punctele-cheie: retorica dubitativă a cavalerului Douglas (Claudiu Bleonț), cavalerul Charles d’Eon (Vlad Logigan)      și-a putut permite acrobații à la Matrix (Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu) în duelurile cu oamenii de la curtea Țarinei, într-o scenă desprinsă, parcă, din montările canadianului Robert Lepage, în care spațiul capătă valențe metafizice, inspecțiile nocturne ale Țarinei, dialogurile de alcov dintre severul om de știință și incitantul androgin și… permanentele tensiuni/pulsiuni erotice. Eclerajul aruncă bănuieli asupra unor gesturi și vorbe, ținând asistența la o prudentă distanță de molima păcatului, luminile (înseosebi Aurora Boreală) se revarsă mereu unele în altele, căutându-se pe traiectul viață-pasiune-pedeapsă. Ilustrația muzicală ține legătura directă cu cea de-a șaptea artă, fiindcă regizorul nu-și poate ascunde sensiblitatea pentru cinema-ul clasic, de aceea, desele citări, prin tablouri scenice, ilustrează reverența acestui artist pentru anii acelui „The Golden Age of Movie”. Nota de autentic, însă, se desprinde de la muzica live (Trio Mirea). Istoria, implicit montarea, capătă o nouă dimensiune, în care senzualitatea şi trădarea îşi oferă dansuri (Coregrafie: Florin Fieroiu) la „Versailles-ul rusesc”, sporindu-i originalitatea. La curtea Țarinei Elisabeta, balurile se țin lanț, costumațiile devin „ipoteze de lucru” pentru plăcerile carnale, iar „împărații de noapte” (sergent, vizitiu sau chelner) fac rondul prin luxoasele iatacuri. Tocmai de aceea, constant, Alioșa/Dragoș Dumitru traversează spațiul scenic și „punctează” preferințele extravagantei Țarine într-o rostire slavă.

Privirea directorului de scenă asupra Istoriei este – cu certitudine – satirică, dar binevoitoare. Se simte că realizatorii (întreaga echipă) și invitații lor sunt mai degrabă amuzați să redescopere o epocă revolută, de aceea au umplut întreaga producție cu mult farmec și eleganță, multiplicând jocul printre motivele desprinse din sfere precum diplomaţia, politica, spionajul şi viața din alcov, într-un surprinzător amestec. Întreaga echipă contribuie la realizarea unui spectacol rotund, coerent, capabil să incite și în planul eticului, să deplaseze accentele în zonele mai adânci. Tușele umoristice sunt făcute cu minuțiozitate, iar Mihai Calotă, Eduard Cîrlan, Magda Catone, Tomi Cristin, Marius Rizea, Alexandru Georgescu, Dragoş Stemate, Eduard Adam, Cosmin Dominte, Axel Moustache, Dragoş Dumitru, Mihai Munteniţă, Daniel Badale se-ntrec în lămurirea sensurilor prin evoluții actoricești bine șlefuite pe canavaua comicului. Grație acestor bravi „curteni”, fragmentele se înlănțuiesc și rămân fluide, decupajul și montajul sunt realizate cu măiestrie, oferind detalii și coerență unei montări bogate în idei. Nae Caranfil se joacă, în toate situațiile, presărând ambiguitate în microuniversul din Peterhof și Țarskoe Selo, dar ironizează fin și viața modernă. Lentila fină a directorului de scenă a filtrat o altfel de lumină din culisele unui palat în care intriga și omagiile fac schimb de costume, într-un decor teatral observat de după frânghii şi mucava.

Stelele acestei montari sunt tânărul Vlad Logigan și uimitoarea Raluca Petra. Plecând de la un model din viața reală, Vlad Logigan transfigurează – cu succes – modificările eroului din Istorie. Presiunile din exterior și din interior, schimbările fizice sunt redate cu profunzime de talentatul actor. Ajutat de directorul de scenă (Asistent regie: Tamara Creţulescu, Andreea Nae) și de costume (Asistent costume: Iulia Gherghescu ), androginul Logigan suportă o metamorfoză. Admirăm cu uimire acest „martiriu”, parcurgând traseul bărbatului – spionul (travestit) Charles d’Eon – către „fragila Lia de Beaumont”. Asistăm la reacțiile pe care Charles/Lia le stârnește în rândul societății și regăsim actualitatea tulbure a secolului al XXI-lea, când rolurile sunt total încurcate între sexe; deși vechi de scole, pățaniile narate pe scenă au, în conținut, numeroase elemente de modernitate. Figura aristocratică a tinerei Miruna Biléi va mai îndulci gustul dulce-acrișor al acestor povești, fiind liantul perfect pentru intrigile amoroase menite să scuture perucile pudrate. Gracila actriță aduce aerul prusac al aristocratei, în contrast cu labilul Volodea (carismaticul Cosmin Dominte în rolul bufonului tragic de la curtea Țarinei, debilul Petru al III-lea). Cu siguranță, chestiunea care-l preocupă pe cineastul-poposit-pe-scenă nu este relația bărbat-femeie, ci privirea pe care societatea o aruncă asupra lui/ei. Ca întotdeauna, realizatorului îi place să amestece și să încurce frontierele: identitățile sunt neclare, iar confuzia domnește.

Totuși, adevărata povară o poartă Raluca Petra, o veritabilă „Melisa Mc Carthy a scenei bucureștene” întrupează o dezinhibată Țarină, o adevărată „împărăteasă veselă”. Având în vedere faptul că satira este cuvântul de ordine, regizorul a mizat pe talentul artistei de la Naționalul bucureștean. Raluca Petra stăpânește dozajul, îi conferă eroinei sale chiar și-un soi de candoare (în preferințele safice) și-o ține departe de grotesc. În interpretarea plină de expresivitate și forță a șarmantei Raluca Petra, viziunea anti-conservatoare a direcției de scenă ajută personajele să nu ne fie livrate la viteză maximă pe autostrada Istoriei, ci în pași de operetă. Dincolo de codificarea alegorică, Farinelli, papagalul din colivia – mereu prezentă – în iatacul Țarinei poartă o semnificație aparte pentru că reflectă dozajul dintre realitatea recognoscibilă și fidelitatea imitării.

Deși incorigibilul Nae Caranfil deschide ușița de la colivia aurită, fără să recurgă la emoții facile, se amuză pe seama normelor și a convențiilor și provoacă neliniște în sufletul și mintea privitorului. Cineastul/director de scenă manipulează personajele ca pe niște marionete, bulversând deopotrivă și spectatorii. Ca și în cazul producțiilor cinematografice, Nae Caranfil este prudent  și nu transformă spectacolul într-un discurs istorico-moralizator, ci lasă libertatea spectatorului pentru propria sa interpretare asupra faptelor narate pe scenă într-o satiră ca o dojană.

 

Papagalul mut – Istorii aproape adevărate despre un spion aproape uitat

Piesă în două acte de Nae Caranfil

Regie: Nae Caranfil

Ilustrație muzicală: Nae Caranfil

Asistent regie: Tamara Creţulescu, Andreea Nae

Scenografie: Dragoş Buhagiar

Asistent costume: Iulia Gherghescu

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Coregrafie: Florin Fieroiu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Maestru de scrimă: Ionuţ Deliu

Pauză: Da

Distribuția :

Cavalerul D`Eon: Vlad Logigan Douglas: Claudiu Bleonţ
Ecaterina: Miruna Biléi Ţarina Elisabeta: Raluca Petra
Worontov: Mihai Calotă Peter Ulrich: Eduard Cîrlan
Madame Dumonet: Magda Catone Wolff: Tomi Cristin
Bestujev: Marius Rizea Sir Williams: Alexandru Georgescu
Prinţul de Conti: Dragoş Stemate Căpitanul de gardă, Şambelan, Zbir 1: Eduard Adam
Volodea: Cosmin Dominte Alioşa: Dragoş Dumitru
Pictorul, Zbir 2: Axel Moustache Bogătan, Mesean, Hangiu: Daniel Badale
Maestrul de ceremonii, Violator, Călău, Zbir 3: Mihai Munteniţă Muzică live: Trio Mirea
Curtea tânără: Alexandru Dunaev
Nicolae Dumitru
Ionuţ Terteci
Alexandru Chifu
Cristina Danu
Mădălina Iagăr
Cătălina Gulan
Alexandra Cotfaş
Petru Șutu
Cristina Negucioiu

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la „Papagalul mut” – Să pice perucile ca să se vadă umanul!

Scris de pe decembrie 16, 2018 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , ,

Colivia aurită a Jeleznovilor – Familia Jeleznov

Într-o lume rece și ostilă, în care fiecare luptă pentru propria supraviețuire, se va contura portretul unei luptătoare, o anti-eroină. Spectatorul are, astfel, posibilitatea de-a răspunde unor întrebări: Cum se comporta Vassa Jeleznova în sânul familiei? Vassa, personajul principal din piesa scrisă de Maxim Gorki, mătură tot ce îi stă în cale pentru bani, dar și pentru a-și ocroti familia de oprobriu. Este capabilă chiar de crimă. Instinctul mână personajele într-o înlănțuire de trădări și patimi destructive. Reprezintă ea doar un produs al patimei ? Ce justifică ambiția sa  de-a deveni șefa imperiului familiei Jeleznov? Devine pasionant să urmărești, printre legăturile de sânge, obsesiile, durerea și traumele unei eroine. Ceea ce a influențat adaptarea directorului de scenă Gelu Colceag a fost importanța lumii în care Vassa acționa. Spectacolul Familia Jeleznov, montat la Teatrul Mic din București, are la bază prima variantă a piesei „Vassa Jeleznova”, scrisă în anul 1910 de Maxim Gorki și trage un semnal de alarmă (Traducerea: Tania Filip, Adaptarea: Gelu Colceag). Din perspectiva unei familii, alienarea omului mai are doar un mic pas până la dezumanizare. Așadar, textul lui Gorki primeşte straie noi, iar setea de putere, conotaţii actuale. Într-o lume în care totul e de vânzare, iar bunătatea aparține celor slabi, imperiul familiei Jeleznov este unul dominat de răutate și cinism. Totul stă sub semnul puterii banului și al matriarhatului impus de Vassa Jeleznova, femeia puternică și de neclintit, care e hotărâtă să se lupte cu oricine îi stă în cale, chiar și cu proprii ei copii, pentru a-și păstra intacte afacerile și averea. Permanenta luptă cu neșansa o pune în valoare Dana Dembinski – Medeleanu, în rolul unei femei obișnuite care înfruntă solitudinea și rabdă decepțiile care i-au marcat destinul.

Directorul de scenă se preocupă de construirea verosimilă a biografiilor şi a relaţiilor, obţinând un sistem de relaţii plauzibil şi dând relief evoluţiilor individuale, a rămas fidel scrierii lui Gorki (textul de dinaintea revoluției bolșevice), dar a îmbunătățit – prin interpretarea actoricească și  succesiunea tablourilor – psihologia eroilor. Doar conturul muzical și mișcarea scenică divulgă, din când în când, distanțarea regizorală. Adesea, întorsăturile din scenariul scenic sunt urmate de momente de introspecție, punctate de proiecțiile video de pe ecranul din fundal (Video design: Ioana Bodale, Ovidiu Cristache). Cadrul plastic al reprezentației joacă un rol hotărâtor, sugerează locul acțiunii – cu o mare economie de detalii; sub ochii privitorilor se ivesc, pe rând, tablouri ce sugerează locuința Jeleznovilor și vecinătățile acestei proprietăți. Toată panoplia de comportamente sau de situații este afișată succint, pe scena rotativă, care permite spectatorului să pătrundă în intimitatea evenimentelor, iar șarja comico-tragică, prezentă în text, e potenţată simpatetic prin acest decor funcțional. De la fățărnicia Nataliei la răutatea apropiată de sadism a lui Pavel, toate sunt tratate păstrând amprenta mentalităţii acelor vremuri, dar cu nuanțări actualizante (vezi parveniții ruși nouăzeciști – Costume: Ioana Pashca). Pentru a ilustra și mai clar lupta interioară, regizorul suprapune episoadelor dinamice volute fumurii din orizontul psihanalitic (paracomentariul video). Această poezie a naturii viciate, contaminate, corespunde luptei împotriva pudibonderiei. Sub aspect vizual, spectacolul este compus cu îngrijire, sugerând nişte ziduri fragile, ca într-un labirint al singurătăţilor iremediabile; regizorul Gelu Colceag apelează la ecleraj pentru configurarea spaţiului. Grilajele aurite, prin care doar lumina trece, sugerează că în lumea  Jeleznovilor, ca într-o uriașă colivie – „ferestrele au ochi, iar pereţii urechi” (Decor: Diana Cupșa).

Familia Jeleznov (Teatrul Mic, București)  Foto © Mihaela Tulea

Alegerea acestui cadru incită spectatorul să reflecteze asupra izolării sociale și înstrăinării dintr-o familie burgheză confruntată cu dorințele morbide și marcată de setea de bani. Personajele din această emoționantă dramă sunt, mereu, supravegheate din umbră. Un singur minus ar putea atenua întregul eșafodaj: lipsa fiorului slav, accentuând prea mult dimensiunea iconoclast-burlescă (mai ales în partea a doua a spectacolului). Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața membrilor familiei Jeleznov. Forța se distribuie pe două paliere: relația stăpân-servant și relația femeie-bărbat. Ochiul regizorului a tăiat „felii de viață”, sub semnul convenției teatrale (aristotelice) ca un posibil contraatac al invaziei de puritanism de paradă din zilele noastre. Edificiul său s-a sprijinit pe aportul deosebit al actorilor. Piesa vie are un adevăr al ei, valorizat de o distribuție atent aleasă. Deşi au apariţii fulgurante, actrițele Oana Pușcatu/ Dunecika și Gabriela Iacob/Lipa aduc în scenă tipologii copleşite de propriile patimi.

Datele particulare ale talentului robust, dominat de o subtilă sensibilitate, l-au impus pe Claudiu Istodor într-un repertoriu variat. De această dată, sinceritatea replicii comice sau dramatice, tonul mereu just și fermitatea caracterizărilor conferă veridicitate personajului Prohor Jeleznov impus de Claudiu Istodor pe scenă. Ușor melodramatic, în momentul decăderii, păstrează mereu tonul just și măsura, în raport cu fiecare dintre partenerii scenici. Partenera sa, Dana Dembinski – Medeleanu, este o patroană de mare forță, o prezență acută, nervoasă. Vitalitatea interpretativă a acestei actrițe inteligente și lucide, înzestrată cu multe virtuți expresive, se impune în crearea exemplară a personajului Vassa Jeleznova. Actrița domină scena, animă celelalte personaje; are acele rare calități ale actriței de compoziție care poate să încarneze un personaj și fără a apela la artificii (deși tatuaje negre se conturează pe pielea sa fină). Întrupată de Dana Dembinski-Medeleanu, Vassa jonglează cu pasiunea, durerea, bucuria și deznădejdea, precum divele aflate sub lumina reflectoarelor.

Dana Dembinski-Medeleanu aka Vassa  Foto © Mihaela Tulea

În contrapunct, se regăsește suava Ludmila. Sagace și malițioasă în replică, Alina Rotaru face din Liuba un personaj feminin împlinit. Conturul sinuos și incisiv al portretizărilor, și, mai ales, expresia tulburătoare a chipului oferă o dovadă a talentului acestei tinere actrițe. Pe parcursul întregului spectacol, recitativul său este complex (atât în tonalitatea dramatică, cât și ca nuanțare psihologică – își  exhibă sexualitatea și nu-și reprimă repulsia fizică față de Pavel). Resursele expresive: vocea cantabilă, timbrul grav și cultivat  al rostirii o impun definitv în fața spectatorilor.

Alina Rotaru aka Ludmila  Foto © Mihaela Tulea

Un partener aparte al acestei făpturi gracile devine stigmatizatul/cocoșatul Pavel. De reținut, din acest  spectacol, este o altă biruință actoricească: cea a lui Vlad Corbeanu. Cu o cocoașă à la Quasimodo, stâlcind, cu meșteșug, sunetele și rostind ambiguități, Pavel este ființa pusă în situația de-a se raporta la un larg evantai de adevăruri. Tânărul Vlad Corbeanu se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a personajului. Alături de tinerii actori, evoluează Liliana Pană. Tușeul rafinat al jocului acestei senioare exemplifică măiestria artistică. Interpunându-se într-o scară a păpușilor rusești Matrioșka, Anna se situează între Vassa și Liuba, iar gesturilor lor (adesea înecate în fumul țigărilor) sunt dubluri „în oglindă”.

Liliana Pană (Anna) & Dana Dembinski – Medeleanu (Vassa) Foto © Mihaela Tulea

Eficiența decupajului se regăsește în portretele compuse, cu eficiență, de actorii Ana Bart și Alexandru Voicu. Inepuizabili în registrul de portretizare, aceștia îi transformă pe alunecoșii Natalia și Semion într-un duo de excepție. Tinerii interpreți fac treceri bine controlate între caracterizările comico-dramatice, transferând către spectatori fiorul ambiguităţii şi îndoielii.

Momentul de groază și de durere – moartea lui Jeleznov – din partea a doua a reprezentației va provoca disperarea din viața personajelor, urmată de toate umorile nocive: ambiție, lăcomie, invidie și ură. Această secvență introduce motivul copiiilor și al patimii bănești și stabilește tonul tragediei. Se practică un joc de echipă, care solicită multiplu actorii în evoluțiile individuale, dar și în ciclica revenire colectivă. Efectele vizuale sunt copleșitoare (Light design: Daniel Klinger), iar  muzica (Coloana sonoră: Gelu Colceag) amplifică emoția, ca într-un thriller psihologic. Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează într-o veritabilă „petrecere pe timp de ciumă”. Lumea  de pe scenă mustește de vitalitate, colcăind  de patimi și uneltiri, întocmai ca în lumea descrisă de Maxim Gorki. Textul unui clasic al dramaturgiei rusești, care pune în pagină o societate ce nu s-a modificat prea mult  – din 1910 –  este valorificat de echipa coordonată – cu măiestrie – de Gelu Colceag (Asistent regie: Teodora Petre). Spectrul societăţii dominate de bani este construit prin situaţii violente şi groteşti. Farsa parabolică (microuniversul familiei) este menită să demonstreze că actul raţional de justiţie nu este cu putinţă în această lume a junglei. Lumea Jeleznovilor capătă astfel atributele unei jungle în miniatură, întreţinută de mecanismul absurd al puterii banului.

Familia Jeleznov (Afișul spectacolului – Teatrul Mic, București)

Familia Jeleznov” după „Vassa Jeleznova”

Adaptarea: Gelu Colceag

Traducerea: Tania Filip

Regia artistic: Gelu Colceag

Coloana sonoră: Gelu Colceag

Decor: Diana Cupșa

Costume: Ioana Pashca

Video design: Ioana Bodale, Ovidiu Cristache

Light design: Daniel Klinger

Asistent regie: Teodora Petre

Producător delegate: Arti Stancu

Distribuție:

Vassa – Dana Dembinski – Medeleanu

Anna – Liliana Pană

Natalia – Ana Bart

Ludmila – Alina Rotaru

Dunecika – Oana Pușcatu

Lipa – Gabriela Iacob

Prohor Jeleznov – Claudiu Istodor

Pavel – Vlad Corbeanu

Mihailo Vasiliev – Virgil Aioanei

Semion – Alexandru Voicu

Zahar Jeleznov – Liviu Ștefan

Fotografie Jeleznov tânăr – Vitalie Bantaș

Durată: 2h 40′ (cu pauză)

Premiera oficială: 18 și 20 noiembrie 2018

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Colivia aurită a Jeleznovilor – Familia Jeleznov

Scris de pe noiembrie 21, 2018 în Moravuri, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , ,

Provocările Lagunei: „Anonimul venețian”

Uneori, a trăi înseamnă a trăda, ne indică însăși viața o astfel de afirmație. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilistă sau romantică a lumii. Aflăm din spectacolul Anonimul venețian, de la Teatrul Național din București, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de „trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă „numărul ei” –    tot atâtea roluri de jucat. Bunăoară, aflăm că de patru stagiuni, tulburătoarea poveste de iubire care a condus şi la o renumită ecranizare, în care intepreţii erau Florinda Bolkan şi Tony Musante, cunoaşte un succes constant în montarea realizată sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, sub îndrumarea regizorală a maestrului Ion Caramitru.  O emoționantă melodramă, pulsând sub acordurile concertului pentru oboi şi orchestra de coarde    a lui Alessandro Marcello, aduce în prim-plan doi oameni şi neterminata lor poveste de iubire.

Așadar, cuceritorul text dramatic Anonimul veneţian de Giuseppe Berto – interpretat de doi dintre cei mai cunoscuţi actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti, Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu – s-a jucat în data de 8 noiembrie 2018 pentru a 100-a oară la Sala Atelier, unde a avut loc şi premiera din iunie 2014. Veneţia – orașul care „mângâie ochiul” – favorizează iluzii care  nu făgăduiesc nimic în afară de o beţie ușoară a simţurilor căreia să i te dedai, de bunăvoie, prizonier temporar. Aici, în laguna metaforă, timpul nu are nicio măsură. În povestea montată   pe scena sălii Atelier de la TNB, El (un muzician venețian) se pregătește pentru „ultimul său concert” (aflase despre cumplita maladie care-i invadase creierul), iar Ea (fosta soție) vine să-și petreacă ultimele ceasuri în compania sa. În fapt, Anonimul veneţian este o scurtă şi ultimă întâlnire dintre doi oameni care au cunoscut, de tineri, marea dragoste unul în braţele celuilalt, dar pe care meandrele, imprevizibile ale vieții, i-au purtat pe canale diferite. Drept urmare, cei doi îndrăgostiți se regăsesc pentru o zi pe care o trăiesc cu intensitatea unei vieţi întregi. Cele două firi pătimaşe, imprevizibile, sunt prinse într-o iubire demnă de renumele orașului şi un final mai presus de o … moarte la Veneţia. Dincolo de toate despărţirile, pe ei nimic nu-i mai poate despărţi. Directorul de scenă Ion Caramitru (Asistent coordonator: Patricia Katona) a recompus atmosfera romantică a orașului-lagună, în care să fie ușor de înregistrat seismele melodrmatice din dialogurile celor doi talentați interpreți; a conferit muzicii (Ilustrație muzicală: Vasile Manta) şi luminii statutul de personaje, structurându-le o individualitate distinctă.  Pe discreta scenă bucureșteană, două siluete vor depăna povești de iubire. Într-un cadru cochet (Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu), cu muzică-n surdină, te învăluie dorința de-a afla cum se trăia și se iubea în Veneția.

tnb.ro

Enrico, fragilul artist care aspira să devină dirijor, o rechemase pe Valeria după o lungă tăcere (ivită după separarea lor) fiindcă târziul „toamnei” este crepusculul remuşcării, momentul când toate amintirile dor, când nădejdile, laolată cu iubirile, hibernează. În ipostazierea lui Ioan Andrei Ionescu, muzicianul venețian („anonim”) străbate cu mult farmec calea transfigurării     de la pasionalul îndrăgostit la resemnatul artist & soț, înșelat de propriile sale iluzii, dar și lovit crunt de viață. Rolul din acest spectacol reliefează acea vreme când fiori te-apucă aşa, ca din  senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin. Memoria scoate fotografic, din adâncul depozitelor nevăzute, neînchegate, stări şi forme de viaţă reală.

Așa se explică și freamătul viu din rândul spectatorilor când expresia – aparent calmă – de pe chipul fermecătorului interpret ne face să înțelegem paradoxul amorezului. Singurătatea îndrăgostitului nu este solitudinea unei ființe – iubirea se declară, ea vorbește, se povestește pe sine – ci singurătatea sistemului (doar el face cu ea un sistem). Ioan Andrei Ionescu potențează valenţele expresive ale unui actor antrenat în partituri cu adâncime psihologică și expune durerea celui care-a trăit „jocul de-a iubirea”. Viaţa e mereu nuanţată. Omul de artă i-a înțeles tâlcul, găsindu-și alinarea în muzica sa. Totuși, întortocheatele căi ale iubirii, exact ca și meandrele apei, l-au adus înapoi în brațele iubitei sale. Portretizat de Ioan Andrei Ionescu, „anonimul venețian” este  o victimă a sorții, supraviețuind la modul sublim doar prin fulgurația muzicii sale (bijuteria muzicală din epoaca barocă – „Concertul pentru oboi și orchestră”  de Marcello – este una din cele mai frumoase piese pentru un instrument de suflat și orchestră de coarde).

tnb.ro
Ilinca Goia

După ani de peregrinări, devenită iubita altui bărbat (mai înstărit), o ființă cu o memorie supraîncărcată, Ea retrăiește idila cu El, încercând să reconstituie un „anotimp fericit”. Sub lentila sensibilității actriței Ilinca Goia, nostalgia și unda de regret se insinuează și sensibilizează profund. Cu același aer de ingenuă (precum în fotografia de pe pianul din camera lui Enrico), dar cu maturitatea unor decenii, fermecătoarea Valeria/ Ilinca Goia este o prezență ce-și  păstrează lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii ameninţate de timp (vârstă). Recitativul actriței, delicat şi subtil, dar şi expresiv-penetrant, este potenţat de muzica din fundal.

Puterea magiei nu este altceva decât puterea cuvintelor de a trece dincolo de percepție, de prezent, de a ținti spre o altă lume. Vraja spectacolului Anonimul venețian se întemeiază pe energia metaforică a rostirii celor doi talentați interpreți, abil dirijați de coordonatorul proiectului, care ne conduc spre ideea că fiecare dintre noi avem, subiectiv, „o Veneție” a noastră, prin care rătăcim uneori obosiți, regretând tot ceea ce am vrea să fi făcut altfel. Există, de asemenea, şi un loc sigur, un teritoriu al certitudinilor ce ne apără de friabilitate; însă multe lucruri le percepem abia prin finitudinea lor, marea pierzându-și sensul în absenţa ţărmului. Aşa putem înţelege de ce nu  e deloc simplă, cum ar părea iniţial, migraţia veneţienilor din lagună. Impecabila croială a replicilor conferă o ținută specială acestei adaptări scenice și ne indică în mod clar că și un spirit lucid sfârșește prin a se molipsi de o pasiune din care s-a născut Veneția și care lasă urme în credinţa noastră despre ce este îngăduit şi ce nu. Este răsplata celor ce zăbovesc dincolo de alergătura voioasă a unei călătorii, recidivând într-o singurătate în care renasc iubirile şi păcatele. Merită să te întâlnești cu Anonimul venețian, pentru că reprezentația dă un imbold pentru acei spectatori decişi să întâlnească emoţia reală.

tnb.ro
Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu

 

„Anonimul venețian” după Anonimo veneziano de Giuseppe Berto

Coordonator: Ion Caramitru

Asistent coordonator: Patricia Katona

Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu

Ilustrație muzicală: Vasile Manta

Distribuția :

Ea: Ilinca Goia

El: Ioan Andrei Ionescu

Foto: Tudor Predescu

Data premierei: 01.06.2014

Durata: 1 h 30 min / Pauză: Nu

 

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Provocările Lagunei: „Anonimul venețian”

Scris de pe noiembrie 14, 2018 în Iubire, Melodramă, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , ,

Când Penelopa tricotează… – „Două pe față, două pe dos”

large_doua-pe-fata-doua-pe-dos

Când Penelopa tricotează, Ulise se duelează – Două pe față, două pe dos

Condiția femeii, în zilele noastre, nu doar că stagnează, ba chiar e în regres, dacă de raportăm la inechitățile din anumite țări ale lumii. Într-o epocă în care rețelele de socializare occidentale există mișcări antifeministe, inițiate chiar de femei, când se vorbește tot mai des despre excluderea limbilor clasice din curricula de învățământ, se simte nevoia recitirii unui text scris   în urmă cu mai bine de două decenii și jumătate, dar cu nuanțe clare de actualitate.

Sunt femeie, sunt americancă, sunt mamă, câteodată scriu pentru televiziune, câteodată scriu scenarii de film; cânt la pian, tricotez, mă cert cu universul; sunt mânioasă, sunt tristă; am o fibră de un realism comic, dar şi o notă de mizantropie şi idealism. Mă puteţi cataloga în multe feluri atât pe mine, cât şi opera mea. Dar eu, personal, aş prefera cel mai mult să fiu considerată dramaturg”, spune Theresa Rebeck, autoarea piesei Loose Knit/Două pe față, două pe dos, „una dintre cele mai inteligente comedii de moravuri”, după cum o numea The New York Times. Suficient să ne convingă de faptul că femeile chiar au talent.

www.theproducersperspective.com/
Theresa Rebeck

Theresa Rebeck este un dramaturg american foarte jucat, cunoscut şi în România cu ocazia unui schimb cultural româno-american derulat în cadrul programului ARTE, în 2010. În America i s-au montat mai bine de zece  piese, din lista producţiilor teatrale nelipsind Omnium Gatherum (scrisă în colaborare cu Alexandra Gersten-Vassilaros), piesa finalistă în concursul pentru decernarea premiului Pulitzer.

Tradusă și adaptată de Andreea Bibiri, piesa a fost pusă în scenă și la Teatrul Național din București, sub directa coordonare a maestrului Ion Caramitru. Așadar, spectacolul Două pe față, două pe dos reunește o garnitură de actrițe excepție: Irina Cojar, Costina Cheyrouze, Lamia Beligan, Brânduşa Mircea, Raluca Petra de la Naționalul bucureștean. Așadar, versiunea „4+1” a celebrei serii S.A.T.C./Sex and the City implică cinci prietene de-o viață, care fac parte dintr-un club de tricotat. Așadar, în plină epocă #metoo, ne aducem aminte că, deși pot avea îndeletniciri matriarhale/casnice, femeile pot reprezenta și o sursă de dialogurile spirituale, sarcastice şi amuzante, împletind ironia cu umorul fin. Cele cinci „muschetare”, aflate la vârsta maturității,   se întâlnesc săptămânal ca să depene fire de lână și… povești de viață. Eroinele se nu se duelează cu muschete, ci cu andrele, ilustrând astfel modernitatea acestui text „suculent” în analiza relațiilor dintre bărbați și femei, indicând poziția femeii în sistemele economice exclusiviste (precum cel american).

Bunăoară, firul de lână al ghemului nu este principalul fir al poveştii, pentru că fiecare dintre cele cinci femei trebuie să facă faţă provocărilor vieţii.

Într-un cadru scenografic intim, dar versatile (Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu) – un interior din Manhattan sau un restaurant cu specific nipon – cele cinci eroine se prezintă după cortina sonoră ce aduce în prim-plan ritmurile  muzicii lui Jun Miyake/ Lillies of the Valley  (Ilustrație muzicală: Călin Țopa) și stârnesc interesul publicului din imediata apropiere. Un veritabil cocktail exploziv, textul bifează farsa americană reformată, iar versiunea scenică a adus în faţa publicului o comedie amară, realizată prioritar de femei (în distribuție există cinci femei  și doi bărbați) care abordează teme precum tensiunea dintre prietene, mariaj, relaţiile dintre bărbați și femei, rolul și poziția femeii în scociate, angajamentele sau deziluziile. Personajele sunt încredințate unor actori cu state vechi în comediile de moravuri. „Inventarul” discursurilor scenice cuprinde un cuplu căsătorit și multiple variante de alte cupluri, unele  realizate la așa-zisele „blind dates”, relații eșuate, proiectate sau ratate și sute de cuvinte despre iubire.

Rivalitatea feminină nu este doar un pretext pentru amuzamentul publicului, ci e de extracție mitologică (versiunea feminină pentru Cain și Abel), iar cele două surori din piesă își dispută același bărbat, printre multe alte suspine, ivite din jur. Grupul restrâns de amice tricotează de zor,  iar confidențele scăldate cu bere sau ceai/suc de mere le eliberează de orice greutate sufletească. Penelopele moderne înșiră și deșiră lațuri pe andrele, dar și multe daravele.

Irina Cojar, Brândușa Mircea

După ce se prezintă la rampă, personajele împărtăşesc publicului poveştile înlănțuite precum ochiurile tricotate: două pe față, două pe dos (în penumbra amintirilor).Tânăra Liz/Irina Cojar   se detașează din start prin ținută (e singura în pantaloni, jeanși elastici, perfect mulați pe trupul sculptural) și atitudine (incitantă, atrăgătoare) de jurnalistă pop – reporter în zona divertismentului (interacționează cu vedete din media). Încă de la primele replici, spiritul rebel   al eroinei care respinge cu brutalitate tot ce înseamnă „roz & sirop” e pus în valoare de spirituala actriță Irina Cojar, perfect disimulată în acest aliaj de forță și gingășie.

Irina Cojar

Irina Cojar portretizează  o Liz sclipitoare, plină de vervă, croită să demonstreze că feminitatea și dorința de a domina pot merge împreună. Sora sa, Lily/ Costina Cheyrouze, este opusul ei: formală, rezervată, aparent calmă și retrasă, această «Penelopa» contemporană afișează o simplitate la graniță cu duplicitatea. Între ele se află, mai mereu, Bob/Tomi Cristin, soțul blondei Lily. Deși are un aer blajin, eroul întrupat de Tomi Cristin (care seamănă izbitor cu franțuzul Mathieu Amalric) e departe de-a reprezenta versiunea ideală a soțului modern (capabil să întrețină afectiv și material o familie), mai ales că  e măcinat de gânduri (dublul standard: fidelitatea în cuplu sau față de sine). Acest «Ulise» rătăcește printre meandrele infidelității și încurcă tehnicile de …tricotat. Tablul scenic e completat, discret, cu celelalte personaje.

Tomi Cristin

Bunăoară, Paula/Lamia Beligan este o psihologă copleșită de ideea că „lumea plătește ca ea să îi mintă”. Deși fină și delicată, terapeuta etalează o sensibilitate discretă, transferând spectatorilor emoţia naturală a trăirilor dramatice, pendulând între frust/direct și reținut/abscons, căutând să găsească explicaţii cool despre esenţa reuşitei.

 

La rândul său, Gina/Brândușa Mircea își caută răspunsuri printre ochiurile tricotate, sătulă de replicile pe care ea le folosește zilnic în calitatea sa de avocat. La această eroină, tricotatul e un comportament compulsiv (umple coșul cu zeci de haine tricotate de ea).  Rafinata actriță de la Naționalul bucureștean redă angoasa femeii de vârstă medie, singură, aflată între nişte amice neloiale şi o slujbă pe care o detestă (mai ales după concedierea fără preaviz), girând o interpretare inteligentă (dozată din belșug cu autoironie – de mare efect scenele în care apare costumată în negru à la „Văduva Neagră Casnică”/pantaloni de trening completați de o bluză din voal negru).

Brândușa Mircea

Marga/Raluca Petra aterizează ca un meteorit în rândurile ordonate pe andrele și umple spațiul cu hazul (de necaz) molipsitor, fiind o actriță oversize în căutare de partener pentru viața amoroasă. Simpatica actriță pare o replică mioritică a celebrei americance Melissa Mc Carthy, artista  bucureșteană e impecabilă şi pe replicile deocheate, dar şi pe o notă specială, un soi de sensibilitate care o salvează de caricatural. Raluca Petra alimentează pofta de viață, stârnește hohote de râs și înfruntă tabuurile. Ca în orice comedie, lucrurile nu par deloc simple, fiindcă punctul comun al tuturor va fi misteriosul Miles/Marius Bodochi, un excentric bogătaș („a rich single catch”), specialist în „fuziuni și achiziții”, pasionat de arta japoneză, dar și deținător al unui cont bancar extrasize.

Cu astfel de date și cu o strălucitoare distribuție, zigzagul între ironie, malițiozitate și râs e asigurat. Relativitatea, existenţa ca un joc confuz, cu emoţii difuze, camuflează această comedie cu aspect de farsă într-o comedie de moravuri, iar tușele sociologice (statutul angajatului femeie, concedierile, lipsa de perspectivă, machismul) sensibilizează feministele. Concepută în manieră cinematografică, montarea de la Sala Studio reprezintă sondare, dialog, dar şi meditaţii bogate. Autoarea s-a jucat frecvent cu limbajul, elaborând o simpatică dantelărie de voci şi puncte de vedere în dorința de a portretiza neliniştile protagoniştilor, iar directorul de scenă Ion Caramitru (Asistent coordonator: Patricia Katona) răspunde provocărilor, elaborând tabluri incitante printre care-a strecurat și scene de tipul „forward motion”. Copil hoinar, amorul dă zdravene bătăi de cap, mai ales că Lily (abilă la „tricotat relații”) și Miles se izbesc cu voioşie de paradoxurile întâlnirilor aranjate. Costina Cheyrouze face treceri bine controlate între caracterizările comico-dramatice, transferând către spectatori fiorul ambiguităţii şi îndoielii.

Costina Cheyrouze

Deși aparent sobru și imbatabil, Marius Bodochi intră  în sarabandă și etalează disponibilităţi artistice pentru caricatura în filigran. Amatorul de sushi – dependent de carnețelul de însemnări – se scutură de amabilități precum florile de cireș din fundalul sonor/Sakura, devoalându-și adevărata sa natură de sociopat. Duelul scăldat în lumina roșiatică (Lumini: Cristi Șimon, Ionel Manolea) dintre cei doi masculi (Bob & Miles) ajută spectatorul  să digere poveştile cvasi-feministe.

Marius Bodochi

Succesiunea de pățanii prin care trec eroinele este o analiză a universului feminin, care se dovedeşte a fi mai competitiv decât Jocurile Olimpice. Printre trădări și dezamăgiri, personajele ajung să cunoască puterea vindecătoare a iertării. Umorul piesei camuflează parțial un tablou dramatic, în care relațiile dintre ființele omenești se dezvoltă pe atât de greu pe cât de repede se și deșiră, asemenea tricotajelor pe care le împletesc eroinele din reprezentație. Glisând abil între satiră și umor, acest spectacol răstoarnă prejudecăți și demantelează mentalități (machism, mariaj, prietenie). Contrazicând stereotipul de gospodine, eroinele invită spectatorii să înțeleagă mai bine că relațiile se realizează, adesea, prin tehnici simple precum tricotatul. Două pe față, două pe dos  rămâne un spectacol din zona divertismentului de calitate, care invită la onestitate  în intimitate.

Două pe față, două pe dos de Theresa Rebeck

Traducere: Andreea Bibiri

Coordonator: Ion Caramitru

Asistent coordonator: Patricia Katona

Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu

Ilustrație muzicală: Călin Țopa

Lumini: Cristi Șimon, Ionel Manolea

Sunet: Dorel Sidorof, Florea Necșoiu

Regia tehnică: Paul Tănase

Distribuția:

Liz: Irina Cojar Lily: Costina Cheyrouze
Paula: Lamia Beligan Gina: Brânduşa Mircea
Marga: Raluca Petra Bob: Tomi Cristin
Miles: Marius Bodochi

Foto: Florin Ghioca

Citiți și „Bad Romance în straie originale”, de aceeași autoare.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Când Penelopa tricotează… – „Două pe față, două pe dos”

Scris de pe octombrie 15, 2018 în Actualitate, Feminin, Modernitate, Morală, Moravuri, Relativitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Bad Romance în straie originale – Romeo şi Julieta

De la teatru se iese pe gânduri, așa se întâmplă și în cazul în care mai zăbovești printre ultimii spectatori care părăsesc sala Studio a Teatrului Național din București, după reprezentațiaRomeo și Julieta. Te simți năpădit de întrebări, dar poți fi cuprins și de uimire și de admirație, în același timp, știind bine că teatrul lui Shakespeare are, în esență, un caracter spiritual, el aduce lumea non-concretă în lumea formelor și a întâmplărilor obișbuite, vizibile. Piesele marelui Will nu vulgarizează spiritualitatea, pentru ca omul de rând să se poată recunoaște mai ușor și nici nu respinge murdăria, urâțenia, absurditatea, ridicolul existenței. Opera lui Shakespeare se adresează cititorului mai pretenţios, a cărui imaginaţie funcţionează  pe paliere distincte ale reprezentării semnificaţiilor. Legătura dintre toate nivele inserate în text pare a fi iubirea, cu efectul ei iniţiatic şi transformator de personalitate. Astfel, a fi îndrăgostit înseamnă a fi vrăjit, transferat în spaţii paralele. Shakespeare este ca o Biblie, el îşi creează propriile sale mituri. „Romeo şi Julieta”, probabil cea mai cunoscută poveste de dragoste din istoria lumii – scrisă în 1594 – este o tragedie în cinci acte, care are la bază o întâmplare reală, petrecută în secolul al XIV-lea. Jucată pentru prima dată în 1595, piesa a devenit imediat foarte populară în rândul publicului londonez. Prima versiune tipărită, datată 1597, are scris pe pagina de titlu comentariul „ a fost jucată des şi aplaudată mult…”.  Vreme de patru secole, popularitatea tragediei nu a pălit deloc.

Afis romeo_si_julieta

Orice mouă montare echivalează cu o nouă reflectare a textului în oglinda scenei. Reuşita demersului artistic pentru recenta reprezentație teatrală a presupus o prealabilă incursiune în universul autorului, care i-a furnizat viziunii regizorale solide repere, incitante sugestii, dar și un racord cu lumea actuală, un apel la spiritul vremii. Clasica și tulburătoarea poveste de dragoste, drapată în dramă familială, devine, acum, (și) o interesantă dezbatere despre identitatea de gen (în acord cu Zeitgeistul). Așa  se-ntâmplă și în cazul acestui spectacol în care profunzimea și precizia observației se vor regăsi în ideile izvorâte din text. Sedimentate sub rocile a patru secole de istorie – prejudecățile sociale, invidia, lăcomia și ura – sunt „recondiționate” într-o haină nouă de ingeniosul regizor Yuri Kordonsky, care abordează textul shakespearian într-un spectacol ce reuneşte tineri actori ai Teatrului Național din București alături de mari maeștri ai scenei româneşti (Răzvan Vasilescu de la Teatrul Lucia Sturdza-Bulandra), într-un veritabil „blockbuster” teatral. Actuala echipă artistică a ales să păstreze limba shakespeariană, rămânând fidelă creației originare, dar a exploatat senzorialul, oferind o montare viscerală, plină de cutezanță. Îndrăzneala lecturii regizorale dă mâna cu cea a jocului de pe scenă, realizate de o trupă de actori tineri și talentați și cu măiestria întregii echipei artistice (scenografie, decor, costume și coregrafie). Regizorul Yuri Kordonsky și selecta distribuție, împreună cu scenografii Dragoș Buhagiar, Ioana Smara Popescu și coregraful Florin Fieroiu, deschid o excelentă perspectivă modernă asupra tragediei Romeo și Julieta, lăsând viața și energia debordantă a tinereții să-și afle nestingherit drumul spre inima spectatorilor de orice vârstă. Așa se face că piața publică din Verona devine – pe scena tip arenă – o imensă zonă postindustrială cu multiple funcționalități (club, loc de petrecere, spațiu pentru încăierări, ospiciu) în care erotismul se revarsă din preaplinul piesei marelui Bard. Montarea este vizibil marcată de postmodernism, când, practic, „cei trei S” (sânge, sex, senzațional) vor umple tot spațiul teatral. Alura de underground modern este sporită și de ecleraj, menit să potențeze ambiguitatea. Excesul fiziologic relevă absurdul unei societăți decadente, iar trupa de actori, bine antrenați de coregraful Florin Fieroiu, devine convingătoare în redarea vieţii desfrânate.

Scurtele pasaje de „teatru în teatru” sunt marcate de Lorenzo, costumat într-o lejeră ținută din care doar joggingul ar putea rezona cu gluga rasei călugărului/părintelui, care devine – aici – și un fel de Master of Ceremonies. El marchează (în introducere) pe imensul perete din fundal, cu spray-ul, inițialele familiilor rivale: M.(Montague)  și C (capulet); la fel va proceda și atunci când îi va introduce pe junii înamorați (RJ). Popularitatea acestui personaj-cheie este sporită și de distribuirea charismaticului Răzvan Vasilescu, fascinant când rostește tropii shakespearieni  cu spatele la pubic. Personajul său urmăreşte să redea, prin descrieri concise (prepară poțiuni la cuptorul cu microunde, îl acoperă pe Romeo cu hârtii la finele unei încăierări), acuitatea de exprimare a sentimentelor şi a impulsurilor. Jocul actorului vădește multă seriozitate, în toate situațiile, presărând ambiguitate, dar ironizează fin și viața modernă (în prezentarea Julietei: „Uite-o că vine” se lasă depășit de eroina țâșnită „pe repede-înainte”). Marius Manole, Lari Giorgescu, Rodica Ionescu, Eduard Adam, Cosmina Olăroiu fac să vibreze spațiul scenic în   care sunetele, luminile și afetaminele ne amintesc de contrastul dintre falsa armonie comunitară și turnura pe care o ia povestea atunci când amărăciunea și neîncrederea înlocuiesc solidaritatea. Mișcările lor sunt puternice urmărind conexiunile sincopate cu fundalul sonor. Această masă vie de spirite colcăitoare ilustrează gândurile despre dragoste și ură. Lumea lor ilustrează o lume meschină, alcătuită din figuri lipsite de fond, active în beznă și placide în lumină. Așa cum Shakespeare, la vremea sa, satiriza idealizarea petrarchistă a iubirii, tot așa face și Yuri Kordonsky, atunci când exprimă contrastul violent dintre excesele lumii contemporane și ipocrizia celor care le practică. Din oferta generoasă a găselniţelor „prizelor directe” se detaşează obsesia selfie-urilor, excesul de efecte de la ritualul de înmormânare (fotografiile și jucăriile fetei, baloane inscripționate cu numele Julietei (prescurtat „Juli”), marea de lumânări și nelipsita formulă R.I.P.).

Directorul de scenă a  mai descoperit în paginile piesei sursa unui motiv de mare actualitate: Bad Romance, menit să rezonenze cu supratema urii din piesă. Personajele se asemănă în mod izbitor cu cele din videoclipul vedetei pop, acolo unde regizorul  a întrevăzut o Lady Gaga, învinovâțindu-și iubitul de crimă („Cause you’re a criminal”), dar și femei de tipul Lady Capulet, care-și manipulau soții ca pe niște marionete și-și tratau fiicele precum niște maștere geloase pe tinerețea și frumusețea copilelor. Așadar actuala montare se constituie și într-o usturător-ironică frescă a moravurilor din „lumea bună”. Costumele realizate de Dragoş Buhagiar și Ioana Smara Popescu au adresat o provocare sensibilităţii moderne, adăugând şi un paracomentariu imagistic percutant: Lord Capulet, în interpretarea lui Ioan Andrei Ionescu, este o furtună de energie chiar     și pe tocuri (!), încorsetat în piele neagră. Lady Capulet/Costina Cheyrouze exemplifică din plin ilustrația sonoră: „Walk-walk fashion baby” și se dovedește abilă în a-l manipula pe inertul Paris/Emilian Mârnea (aici, cuceritor de adorabil sub masca placidităţii nedisimulate). Cuplul rival e construit pe un contrast de cantitate, frizând ridicolul: planturoasa Lady Montague/ Victoria Dicu îi subminează mereu autoritatea fragilă a firavului Lordului Montague/Mihăiță Calotă.

Fără să recurgă la emoții facile, Yuri Kordonsky ne-ntinde „mărul otrăvit”- îi place să amestece și să încurce granițele: identitățile sunt neclare, iar confuzia domnește. În actualitatea tulbure    a secolului al XXI-lea, când rolurile sunt total încurcate între sexe, directorul de scenă răstoarnă obiceiurile din vremea Bardului Will, când rolurile feminine erau interpretate de bărbați, și ne arată cum, astăzi, pare a fi tot mai dificil de trasat o frontieră clară între rostul și statutul bărbatului și al femeii. Astfel, energica și spirituala actriță Florentina Țilea devine un aprig Tybalt, iar Ada Galeș bulversează spectatorii cu franchețea ironic-dominatoare a unei Hero – „bitch crazy” tivite pe tiparul blajinei doici. Regizorul se amuză, în acest fel, pe seama normelor și a convențiilor și provoacă neliniște în sufletul și mintea spectatorului, mizând și pe inepuizabila actualitate/contemporaneitate a operei lui Shakespeare.

Romeo și Julieta, întrupați de tinerii Ionuț Toader și Crina Semciuc, păstrează figurile melancolice şi comportamentele capricioase pe care Acvila Nordului le indica în piesă. Romeo, în ipostazierea tânărului Ionuț Toader, pășește corect pe calea transfigurării din inocent în entuziast suporter al iubirii amestecate cu ură. De o rafinată subtilitate emoțională se dovedește actul trecerii sale de la adolescență spre maturizare, când Lorenzo și Hero practic îl tăvălesc prin scena plină de băltoace, ca într-un veritabil rit de trecere (bretelele marchează abandonarea „hamurilor” de copil mic). De la rostirea aproape „în alb”, în primele acte, tânărul actor ajunge  la frazarea corectă, iar glasul devine puternic și privirea ageră – date care-l vor  ajuta pe  Ionuț Toader să  îi confere un contur adecvat personajului.

La rândul său, Julieta întruchipată de gracila Crina Semciuc, emană în permanență  un amestec de bucurie tristă şi de tristeţe veselă. Regizorul a adresat o provocare sensibilităţii moderne, adăugându-i acea complicație sentimentală din relația cu Hero.Viziunea regizorală rezumă rapid delirul nevrotic provocat de iubire, fără să-i dea răgaz măreţiei. Descătuşarea „de stare” apare, în cazul ambilor eroi, abia în final, când este resimţită deplinătatea eforului lor cathartic. Mereu prezentă în spațiul scenic, mlaștina/balta reprezintă noroiul vâscos al inconștientului barbar, în care regresează tinerii. Cei doi eroi, care se jucaseră cu baloanele de heliu la petrecere, abandonează lumea scufundându-se, la propriu, într-o baie de ură, încercând să mai salveze stropul de iubire pe care și-l sorbiseră reciproc de pe buze.

Decorul (Dragoş Buhagiar), coregrafia (Florin Fieroiu), costumele (Dragoş Buhagiar, Ioana Smara Popescu), ilustrația muzicală ( Yuri Kordonsky) contribuie la configurarea oniric-realistă a unei lumi pătimașe și transformă actuala montare într-un spectacol plin de sevă și culoare. Toate elementele componente se întrec în a face palpabilă imaginea unei lumi clocotind de pulsiuni, în care îndrăgostiții adevărați ajung cu greu la iubire. Lumea este nebună, așa cum și dragostea devine uneori. Realitatea e condiționată de un binom simplu, același din Renaștere până astăzi: pulsiunile instinctelor și echilibrul rațiunii. Arta scenei nu poate rămâne departe de imaginea lumii pe care, după ponciful shakespearian, e numită să o oglindească. Spectacolul de la Teatrul Național din București rămâne o propunere-alternativă pentru nevoia omului de-a mai găsi o explicație pentru… isteria lumii în care trăim. Povestea pare să fi fost scrisă ieri, cu un text epurat și percutant, lăsând spectatorul să descopere, printre hohote de râs și tăceri, o legendă reinventată.

 

 

Romeo și Julieta de William Shakespeare

Versiunea scenică: Yuri Kordonsky

Traducerea: Violeta Popa

Regia: Yuri Kordonsky

Asistent de regie: Patricia Katona

Decorul: Dragoş Buhagiar

Asistent decor: Vladimir Iuganu

Costumele: Dragoş Buhagiar, Ioana Smara Popescu

Coregrafia: Florin Fieroiu

Distribuția:

Lord Capulet: Ioan Andrei Ionescu Lord Montague : Mihai Calotă
Lady Capulet : Costina Cheyrouze Lady Montague : Victoria Dicu
Julieta Crina Semciuc Romeo : Ionuț Toader
Tylt: Florentina Ţilea Mercuțio: Marius Manole
Hero: Ada Galeș Benvolio: Lari Giorgescu
Paris: Emilian Mârnea Susan: Cosmina Olariu
Rosaline: Rodica Ionescu Abraham: Eduard Adam
Sampson: Florin Călbăjos Lorenzo: Răzvan Vasilescu

 

Data premierei: 29 sept. 2018

Pauză: Nu

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

 

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Bad Romance în straie originale – Romeo şi Julieta

Scris de pe octombrie 12, 2018 în Postmodernitate, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , ,

Rendez-vous cu o floare de cactus updatată – Rendez-vous

În spaţiul cochet al cafenelei teatrale, Godot,  se poate viziona spectacolul Rendez-vous,  o producţie Belle Rêve, ce poate deveni  opţiunea  potrivită pentru amatorii de comedii de calitate.

Autorul piesei, Jacob M. Appel,  născut în 1973, este absolvent al Universităţii Harvard, Facultatea de Drept, cunoscut mai degrabă ca istoric al medicinei şi bioetician, publicând numeroase cronici şi eseuri privind dreptul, medicina şi filosofia. Notorietatea a căpătat-o graţie nuvelelor şi pieselor de teatru publicate. A fost premiat în 2004, 2007 şi 2008 şi este laureat al premiului William Faulkner. Jacob M. Appel şi-a declarat intenţia de a susţine trupele independente de teatru (off-off Broadway) scriind texte / piese pentru Indie Theatre Now. A studiat tehnica de scriitură dramatică cu Tina Howe (nominalizată la premiul Tony) şi afirma că :”A scrie nuvelă este o activitate dificilă, câtă vreme a scrie piese de teatru este o activitate publică”, prin urmare, susţine Jacob M. Appel: ” A scrie teatru este distractiv.”

Cactus Afis
În ceea ce priveşte metoda sa de lucru pentru actori, autorul este foarte original, susţinând că tehnica sa se limitează la a-şi imagina actorii pe scenă. El crede că o piesă de teatru trebuie să ofere partituri robuste actorilor, de aceea textul său este unul ofertant pentru actriţele din Rendez-vous. Şi-a declarat admiraţia faţă de scriitura feminină de astăzi, având-o drept model şi pe Tina Howe (profesoara sa), dar şi alte autoare dramatice americane contemporane (Paula Vogel). Se declară un fan al comediilor de moravuri, în defavoarea teatrului de idei: „Eu nu cred că o piesă trebuie să fie foarte intelectualistă, mai repede ar trebui să trateze relaţiile umane, dacât gândirea umană. Mi-aş petrece noaptea mai degrabă cu Tolstoi decât cu Dostoievski” declară Jacob M. Appel. Scriitorul, deţinător al mai multor diplome de master, profesor dedicat şi etician, aduce, în textele sale, discursul despre moarte, dar o face pe o cale plăcută,  deşi nu lipsită de multiple referinţe literare clasice.Regizorul, Ancuţa Clim, a optat în montarea spectacolului Rendez-vous pentru un text savuros, cu accente post-feministe şi, mai ales, cu multe trimiteri la tot ceea ce astăzi ar putea fi considerat politically correct: relaţiile maritale,  nevoia de „umbrelă” socială (mariaj), adopţiile internaţionale, relaţiile homosexuale  şi cam tot ceea ce ar putea fi critică socială.

Intenţia regizorului este de a pedala pe latura comică a poveştii, despre cum poate fi iubirea percepută şi tratată în binomul „soţie-amantă”. Se pot sesiza cu uşurinţă  unele rapeluri (intenţionate sau nu) cu faimoasa peliculă americană Cactus Flower (1969), la rândul ei, o ecranizare a unei farse romantice de pe Broadway; în care regăsim medicul-soţ aflat între aşa-zisa soţie şi mai juna lui amantă.

Opţiunea regizorală pentru distribuirea Danei Rotaru în rolul soţiei a fost de mare inspiraţie. Actriţa devine „locomotiva” spectacolului, etalând multă inteligenţă scenică. Silueta suplă, agilă şi nervoasă şi profilul statuar al chipului amintesc de Ingrid Bergman în rolul aparent rigidei asistente din Cactus Flower. Costumul, ingenios alcătuit de Buda Mioara Fulga, o ajută să ipostazieze soţia rigidă, dar stăpână pe sine şi pe situaţie, afişând o glossy surface. Atenţia maniacală pentru pălărie şi pentru coafură o transformă adesea într-un soi de „soţie disperată”, gen Bree Van de Kamp din celebrul serial american cu acelaşi nume (Desperate Housewives, oximoronic – tautologic).

În relaţia cu amanta apărută pe nepusă-masă în casa ei, soţia înşelată se dovedeşte a fi o abilă negociatoare, salvându-se de fiecare dată. Partitura amantei este mai firavă ca angajare dramatică, menţinând-o pe Luiza Cobori în zona recitativului vodevilesc. Bucata At Last din repertoriul Ettei James relevă calităţile vocale ale tinerei actriţe, care, conjugate cu farmecul său natural, salvează unele stângăcii ale gestului dramatic. Costumul ce aparţine mai degrabă stilului college, accesele bulimice ce trădează frustrări şi francheţea adolescentină fac din amantă un soi de Goldie Hawn (din Cactus Flower) plină de candoare.

Decorul (realizat de Cristina Milea),  alcătuit din elemente de mobilier, este manipulat abil sugerând o bucătărie şi un living tipice unei rezidenţe de medic cardiolog din suburbiile luxoase americane. Scaunul cu accente vintage-parodic devine scaun de „tortură” pentru tânăra  funcţionară de la Adopţii (Miriam Rizea). Aceasta se lasă convinsă de cuplul soţie-amantă şi aprobă, în final, adopţia fetiţei din China, după o mică confesiune pe acel scaun – canapea, devoalând orignea sa, de orfelină.

Intriga vodevilescă ţâşneşte spumos printre gesturile comice ale celor trei actriţe aflate în acest decor şi aduce în faţa spectatorilor  o montare cu  succes la public. Amatorii acestui gen de comedii trebuie să-şi programeze din timp un Rendez-vous cu o Floare de cactus updatată.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Rendez-vous cu o floare de cactus updatată – Rendez-vous

Scris de pe august 28, 2018 în Modernitate, Morală, Moravuri, Teatru

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web