RSS

Arhive pe etichete: Cunoaştere

Arta de a sparge gheața – Une année polaire

Școala cultivă, printre altele, și curiozitatea, setea de cunoaștere. Un cineast francez și-a propus un film, fără ficțiune, dar cu vitalitatea unei fabule cinematografice: Une année polaire, care ne ajută să înțelegem un fenomen al zilelor noastre – apariția expaților. Talentat și inspirat, realizatorul încadrează povestea în tematicile actualității: mediul înconjurător, schimbările climatice și metisajul cultural. Premiat la Festivalul  de la Valenciennes, lungmetrajul lui Samuel Collardey urmărește povestea unui învățător danez pornit să lucreze într-un sat uitat de lume, din Groenlanda. Realizatorul se apropie de realitate cu sinceritate și bucurie într-un film semi-documentar, Une année polaire, pe cât de intimist, tot atât de homeric. Avem în față o producție care ne asigură, timp de o oră și jumătate, o “expatriere absolută” pentru că personajul central – un profesor – a ales ca prim post un îndepărtat cătun inuit cu doar optzeci de locuitori, aproape de Cercul Polar. Spiritul de aventură și dorința de-a cunoaște cât mai mult nu îl vor scuti, însă, de asprimea vieții, va cunoaște de-aproape duritatea băștinașilor și austeritatea întinderilor nesfârșite de gheață. Filmul capătă farmec de-ndată ce se apleacă asupra laturii antropologice, reflectând traiul de zi cu zi al inuiților, analizându-le chipurile și gesturile, detaliind practici (pescuitul de foci, cursele de sănii, confecționarea unui ham, procesiuni/înmormântări). Realitatea reproduce poezia, iar miturile sunt concretizate.

Pentru primul său loc de muncă, Anders (Anders Hvidegaard) a ales aventura și spațiile nesfârșite: a plecat să predea în Tiniteqilaaq, o așezare omenească din înghețurile Groenlandei. În acel cătun izolat de lumea civilizată, viața este aspră, mai mult decât și-ar fi putut imagina Anders. Departe de toate reprerele sale din Danemarca sa natală, va trebui să se adapteze noului mediu (mica comunitate și obiceiurile acesteia). Un larg plan panoramic ne ghidează și ne indică sensurile când pune una lângă alta imaginea unui teritoriu de-un alb imaculat și un îngust birou al unui membru recrutat de Ministerul Educației din Danemarca; aceste două imagini exprimă spiritul filmului. Liniștea tulburătoare a unei imensități înghețate și arhicunoscutele probleme ce vizează legăturile dintre ființele omenești. Anders trăise într-un colț îndepărtat al Danemarcei, iar tradiția familială îi ipunea preluarea atribuțiilor de la ferma părintească. Tânărul a avut, însă, alte opțiuni – spiritul de aventură și dorința de a cunoaște mai mult, de-a afla. În pofida tuturor tentativelor de a-l descuraja, venite dinspre tatăl său (i-a prezentat pe ienuiți drept un popor de bețivani), dar și din partea recrutorului (i-a amintit de asprimea climei), cutezătorul profesor a ales acel capăt de lume. Avea să descoperă că deși existau telefoane inteligente și rețele de socializare, cel mai bine împământenite în acele ținuturi erau tradițiile ancestrale. Cu toate că Groenlanda e legată din punct de vedere politic de Regatul Danez, eschimoșii nu manifestă nicio vagă intenție de a accepta preceptele danezilor.

Animat de intenții bune, dar și cu multe clișee preluate din “patrimoniul național”, Anders descoperă pe propria-i piele decalajele care separau cele două comunități. Ce sens poate avea discursul unui profesor în fața unei populații dintr-un teritoriu autonom, care nu vorbește aceeași limbă, și care-și trimite de bună voie copiii la vânătoare de urși sau la pescuit, în loc să frecventeze cursurile unei școli ? Acest colonizator din mileniul al III-lea se preface că nu ia seama și încearcă să treacă la forță.

Mai întâi indiferența, apoi respingerea localnicilor îl fac să priceapă că secretul integrării în acea parte de lume era adoptarea tradițiilor și a modului de viață. Doar așa ar fi putut să trăiască liniștiți laolaltă.  Există, însă, și dezamăgire. Inițial, raporturile conflictuale dintre colonizator     și localnici exprimau disprețul reciproc. Fără nicio surpriză, observăm cum fiecare parte se campează pe teritoriul său cultural (motivațiile de ordin educațional, ale junelui profesor, nu făceau pe plac nici bătrânilor, nici celor mai tineri). Decât să îndure sentimentul de inutilitate     și să sufere din pricina standardelor coborâte, Anders acceptă să asiste, mai întâi, ca spectator la modul de viață al inuiților. Rolul scenariului (realizat de Samuel Collardey în colaborare cu Catherine Paillé) este determinant pentru că în toate punctele ce țin mai mult de documentar înflorește o mică povestioară/ficțiune. Realizatorul își dovedește măiestria dozând seriozitatea și umorul și inserând și-o mare doză de sensibilitate. Bunăoară, povestea merge direct la inima spectatorului, mai ales prin autenticitate. Actorii, toți amatori, primesc să intre în jocul cu camera de filmare și sporesc nota de simpatie, mai ales că legăturile pe care le stabilesc cu eroul principal sunt sincere. Se desprinde, astfel, și-o oarecare notă de complicitate cu spectatorul. Efectul de real, autentic, vine și din faptul că schema narativă e sublimată pentru a pune în evidență sinceritatea. Fiul unor fermieri danezi va fi, încet-încet, cucerit de farmecul unei culturi inedite. Motivul exilului voluntar pare să devină, aici, surmontarea propriei ignoranțe. Anders va încerca să se adapteze la noul său mediu, pas cu pas, etapă cu etapă, fără ca nimic să fie evidențiat drept un motiv de apropiere.

Cronica acestei aventuri se termină odată cu sfârșitul iernii polare și cu sosirea dezghețului, ca  un deznodâmânt liniștitor. Din această aventură, pe un teritoriu neexplorat, rămâne o călătorie luminoasă care spune mai mult decât pare despre modul în care patrimoniul cultural și familial formează relația noastră cu ceilalți. Experiența (personală) îl duce spre progresul interior, iar acel “an polar” îi aduce propriul “dezgheț”.Une année polaire devine o  docu-ficțiune delicată, în inima naturii somptuoase, dar înghețate, surprinzând universalitatea raporturilor dintre oameni. Pelicula  exprimă o dragoste care zboară peste pustiu, undeva între melancolie și alb.

Une année polaire

Regia: Samuel Collardey
Scenariul: Catherine Paillé, Samuel Collardey
Imaginea: Samuel Collardey, Charles Wilhelem, Benoît Jolivet
Sunetul: Vincent Verdoux, Valérie Deloof, Julien Roig
Montajul: Julien Lacheray
Muzica: Erwann Chandon
Distribuția: Anders Hvidegaard, Asser Boassen, Thomasine Jonathansen, Gert Jonathansen, Julius B. Nielsen, Tobias Ignatiussen și locuitorii din Tiniteqilaaq (Groenlanda)
Durata: 1h34

 

Articol apărut în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Arta de a sparge gheața – Une année polaire

Scris de pe iulie 4, 2019 în Cinema, Film, Pedagogie

 

Etichete: , , , , ,

Caracterul contradictoriu al singurătăţii

Lecţia lui Robinson Crusoe

Există singurătăţi asumate, fortuite, impuse, singurătăţi morbide, singurătăţi “colective”, singurătăţi “creatoare”, singurătăţi goale, fără miză; există singurătăţi cu sens şi singurătăţi vulgare. Toate par a avea, la capătul lor, un “ceva” în comun – calvarul de a rămâne cu tine însuţi – spaima că, în final, nu te-ai mai putea suporta.

Să ne aducem aminte şi să privim asupra vestitului (personaj) Robinson Crusoe. Ştia despre sine că “niciodată nu făcuse ceea ce se cuvine”, părea a fi înţeles că “ceea ce se cuvine” nu e “ceea ce ştie toată lumea”, ceea ce se dobândeşte printr-o educaţie standardizată a societăţii.

“Ceea ce se cuvine” trebuie să afli, să obţii prin căutare şi risc (acţiune directă asupra realităţii), printr-o temporară punere între paranteze a convenţiei publice.

Norocos în plină neşansă, ajutat chiar de neajutorarea sa, Robinson va descoperi, uimit, că amărăciunea însingurării sale este plină de daruri şi că în dezordinea destinului său există o ordine profundă.

Insula îi este, de acum înainte, suficientă sieşi: din spaţiu al rătăcirii ajunge un loc al întemeierii. Singurătatea devine “instructorul” exigent pentru viaţa în lume, insula nu-i evadare, nu-i detaşare – cum se crede – ci, propedeutică, exerciţiu, askesis (askēsis).

Drumul spre euforia paradisiacă a comuniunii cu ceilalţi nu e decât exaltare utopică, dacă nu treci prin experienţa radical-formativă a “pustiei”.

Singurătatea are o descendenţă sacră, din moment ce miturile cosmogonice povestesc despre singurătatea lui Dumnezeu. Sociabilitatea este actul “conspirativ” al omului împotriva motivaţiei divine, care a întemeiat lumea. Orice colectivitate umană e, din perspectiva aceasta, un protest rafinat contra singurătăţii.

Avem nevoie de singurătate, aşa cum avem nevoie şi de ceilalţi.
Articol publicat în revista WebCultura

singuratate

(grafică de Souichi Furusho)

 

Etichete: , , , , ,

Repetabilul irepetabil

Trist este că destinul nu ne dă aproape niciodată indicii asupra importanţei unei întâlniri cu o persoană sau alta…

Lipsiţi de valori universal valabile, ne trezim singuri faţă în faţă cu noi, constrânşi să ne fabricăm propriile răspunsuri la propriile întrebări fundamentale. Cu ideile ne putem juca în orice sens, mai ales că limbajul este mecanismul gândirii impregnat de idei. Trupul, însă, este acela care rămâne întotdeauna pe dinafară. Practic, absolutul cunoaşterii sensibile este o mare problemă a oamenilor. Nu există nicio siguranţă a percepţiilor noastre. Chiar şi lucrurile cele mai cunoscute par, la o privire atentă, stranii şi inacceptabil de misterioase.

Lumea exterioară este tot timpul aceeaşi. Doar sentimentele consistenţei ei se schimbă. Înaintăm în vârstă, lumea îşi pierde greutatea, forţa de copleşire; ţi-e mai uşor să faci din ea un concept. Gândirea oboseşte, gândirea dezgustă adesea. Totul e repetabil, totul e aparenţă. Ce poate fi mai rău decât o minte care sfredeleşte ca un burghiu fiecare clipă a prezentului, sfărâmând, prin ricoşeu, toate nostalgiile trecutului? Căci oboseala minţii e precedată de cea a sufletului. “Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă.”

Gândirea e aceea care spune că totul e suprafaţă, superficialis. Aşa se naşte imaginarul, ca o compensaţie la dezgustul pe care îl aduce cu sine gândirea. Probabil, aşa se naşte şi profunzimea, ca o iluzie mentală provocată de dispreţul faţă de lumea empirică. E mai uşor să ai idei şi să te ocupi de ele, decât să fii conştient de propriile tale stări pe care vrei să le analizezi. Afectele noastre se scaldă într-un continuu provizorat semantic.

Tot ceea ce facem, gândim şi simţim este unic, irepetabil. Fiecare secundă din existenţa noastră e dată pentru totdeauna şi nu se mai întoarce niciodată – aproape că ţi se taie respiraţia. Ni s-a dat (teoretic) gândirea pentru a ne face viaţa mai suportabilă. Capacitatea ei de a atenua monstruozitatea simţită a lumii concrete lasă cale liberă pentru derularea ambiţiilor şi aspiraţiilor noastre.

Trist este că destinul nu ne dă aproape niciodată indicii asupra importanţei unei întâlniri cu o persoană sau alta, asupra viitorului celor care înclină capul a salut şi trag mâna politicos …

Altfel, cunoaşterea n-ar rămâne decât o problemă (strict) metafizică, transcendentă.

directii
(foto: Maja Vuckovic)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web