RSS

Arhive pe etichete: Distopie

Ménage à quatre – The Host

 

Realizatorul peliculelor Gattaca, In Time şi S1m0ne, Andrew Niccol, se încumetă să facă o adaptare după un roman al lui Stephenie Meyer. Neozeelandezul, un nume de referinţă pentru peliculele SF, înfăţişează, în filmul The Host, o lume postapocaliptică, invadată de nişte entităţi extraterestre eterice, dornice să instaureze o nouă ordine, rigidă, dar într-un „sos mormonic”.

The Host

Ideea pericolului pe care îl reprezintă invazia este deja clasicizată în literatura de gen: The Puppet Masters (după romanul lui Robert A. Heinlein). Scriitoarea Stephenie Meyer, autoarea celebrei The Twilight Saga, a scris (în 2008) romanul The Host, în care a reprezentat o lume „nouă”, maniheistă. Coloniştii Terrei sunt un soi de „îngeri”, care invadează trupurile pământenilor. Dacă pentru saga The Twilight, scriitoarea a folosit ca surse de inspiraţie autori precum Jane Austen (Pride and Prejudice pentru The Twilight), Emilie Brontë (The Wuthering Heights pentru Eclipse) şi William Shakespeare (Romeo and Juliet pentru New Moon), în romanul SF, The Host, a avut ca sursă de inspiraţie o metaforă creştină. Obiectivul invadatorilor, din romanul ecranizat de Andrew Niccol, este unul de natură pacifistă: aceste forţe ocupau diferite planete pentru a le „reglementa” organizarea şi încercau să îmbunătăţească raporturile dintre locuitori.

Păstrând aceste date din scriitura originală, regizorul şi-a plasat actorii într-un cadru minimalist futurist. Invadatorii sunt costumaţi în haine albe şi au priviri „celeste” anormal de sclipitoare. În vreme ce aceşti „îngeri” circulă cu vehicule ultrarapide, câţiva pământeni s-au retras într-o mişcare de rezistenţă, ducând un trai ce aminteşte de cel al primilor creştini – clişeu ce ţine de unele distopii. Printre cei care n-au fost invadaţi se numără şi tânăra Melanie Stryder (Saoirse Ronan). Ea este o fiinţă rară, care opune rezistenţă când Căutătoarea (Diane Kruger) îi implantează în trup un „suflet” / una dintre entităţile eterice extraterestre. Între cele două forţe se va da o permanentă luptă: Melanie nu cedează, încercând să-şi păstreze sufletul în trupul invadat. Wanda / Invadatoarea găseşte la gazda-i rebelă tot ceea ce este mai dificil în interiorul unei fiinţe umane: emoţii, pasiuni şi amintiri. Mai mult decât atât, Melanie opune rezistenţă în faţa acestei încercări de deposedare. Într-un final, o convinge pe Wanda să-i devină aliată.

Căutătoarea, interpretată de Diane Kruger – ce afişează un aer glacial germanic – o hărţuieşte pe Wanda pentru a obţine informaţiile necesare ca să descopere unde se ascundeau ultimii locuitori ai Terrei, neinvadaţi. Aici, Melanie îi va regăsi pe unchiul ei, Jeb (William Hurt), pe mătuşa Maggie (Frances Fisher) şi pe frăţiorul de numai unsprezece ani, Jamie (Chandler Canterbury) trăind într-o peşteră bine adaptată pentru orice tip de invazie.

Cu toată atmosfera cvasiapocaliptică prezentată, interesul spectatorilor se îndreaptă spre un imbroglio sentimental. Odată ajunsă în comunitatea celor din „mişcarea de rezistenţă”, se confruntă cu alt gen de probleme. Eroina „cu dublă personalitate” nu este crezută de oameni, iar fostul ei iubit se-ndoieşte şi el de existenţa reală a lui Melanie; Jared (Max Irons) nu vede decât extraterestra care i-a uzurpat trupul iubitei sale. Pe de altă parte, Ian (Jake Abel) – tânărul său amic – dezvoltă o pasiune pentru „sufletul” găzduit de trupul lui Melanie. Putem spune, prin urmare, că avem de-a face cu un veritabil „ménage à quatre„.

Dacă în relaţia cu Jared, lucrurile sunt cât de cât clarificate, la Ian relaţia devine mai ambiguă. Duoul Melanie / Wanda şi Ian se confruntă cu o situaţie neclară. Aflaţi în faţa unui superb peisaj stâncos (filmările realizate în Albuquereque, New Mexico), cei doi se găsesc într-un impas căci Ian încă nu ştie dacă este atras de trupul lui Melanie sau de sufletul Wandei. Sufletul care nu se stinge şi-şi forţează ocupantul să-i devină aliat naşte dileme binare. Abia la finalul filmului, găsim soluţionarea acestei ambiguităţi născute dintr-o separare între minte şi trup.

Coexistenţa a două suflete într-un singur trup a atras-o pe tânăra actriţă Saoirse Ronan, care deja s-a făcut remarcată pentru abilităţile ei de a atinge registre largi (gingăşie mixată cu forţă) în filmul Hanna (r. Joe Wright, 2011). Aici, suava actriţă este un fel de Kristen Stewart (Bella din saga The Twilight) mult mai combativă, ea trebuie să arbitreze două spirite contradictorii. În creierul său de tip faţă-verso, se dă o permanentă luptă deoarece există şi doi pretendenţi opuşi (unul senzual, celălalt mai grijuliu).

Vânătoarea de oameni îndeamnă la o reflecţie filosofică asupra naturii umane, dilemă născută dintr-o frustrare. Cele 125 de minute ale peliculei predispun la plictiseală, ritmul şchiopătează, căci regizorul se concentrează, mai degrabă, asupra dilemelor sentimentale. Melanie este sfâşiată între dragostea ei pentru Jared şi pasiunea Wandei pentru Ian. În acest fel, regizorul se îndepărtează de la subiectul central al unui SF, care priveşte lupta pentru libertate, preferând dilemele romantice adolescentine (inter-specii).

Filmul The Host este departe de a fi o reuşită, dar nu displace în totalitate. Este de apreciat maniera în care un subiect atrăgător, cu intrigă amoroasă, este plasat într-un SF cu alură distopică, având şi o distribuţie la fel de atrăgătoare.

Regizor: Andrew Niccol
Scriitor: Stephenie Meyer / Scenarist: Andrew Niccol
Operator: Roberto Schaefer / Producător: Stephenie Meyer, Paula Mae Schwartz, Steve Schwartz, Nick Wechsler / Monteur: Thomas J. Nordberg
Distribuţia: Saoirse Ronan (Melanie Stryder), Diane Kruger (Căutătoarea), William Hurt (Jeb Stryder), Frances Fisher (Maggie Stryder), Boyd Holbrook (Kyle O’Shea), Jake Abel (Ian O’Shea), Max Irons (Jared Howe), Chandler Canterbury (Jamie Stryder)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Ménage à quatre – The Host

Scris de pe august 1, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Postmodernitate

 

Etichete: , ,

Când iubirea devine neputincioasă – Never Let Me Go

După un început cu tentă de adaptare după Jane Austen, Never Let Me Go capătă accente emoționante și înțelegem că titlul este chiar un strigăt după ajutor, dar slobozit în surdină. Deși este învăluită într-o atmosferă retro, pelicula aduce în prim-plan un subiect actual: clonarea în scopuri terapeutice. Orizontul idilic la care năzuia spectatorul este repede spulberat. Cadrele, ce se-nlănțuiesc precum o colecție de cărți poștale british, devin o poartă spre o călătorie tulburătoare, dar necesară. Acțiunea filmului se derulează într-o Mare Britanie, de secol XX, în care se prefigurează un viitor cenușiu, într-o agonie colectivă, în care timpul se scurge într-un ritm de marș funebru.

Adaptarea pentru ecran a romanului scris de Kazuo Ishiguro (scenariul  a fost realizat de Alex Garland) este al treilea lungmetraj al cineastului Mark Romenek și se constituie într-o istorie răscolitoare despre dragoste, pierdere şi adevăruri ascunse. La apariţia sa (în 2005), volumul lui Ishiguro a fost apreciat de critici ca fiind cel mai reușit din acea perioadă. Povestea era, pe de o parte, un portret surprinzător al unei lumi în care oamenii încep să fie clonați şi, pe de altă parte, o privire lăuntrică în viaţa unui triunghi amoros alcătuit din niște buni prieteni din copilărie. În stilul acestui autor de origine japoneză, există o subtilitate și o finețe aparte de-a contura personajele și cadrul. Întâlnirea dintre scriitorul care-a oferit The Remains of the Day / Rămăşiţele zilei și cineastul american a dat la iveală o poveste surprinzătoare, cu mari semne de îndoiala. Pelicula SF – lipsită de stridențe și de efecte speciale – detaliază iubirea și lansează întrebări într-o veritabilă fabulă cinematografică ce oferă răspunsuri care înăbușesc anumite speranțe.

sa-nu-ma-parasestiRuth, Kathy şi Tommy şi-au petrecut anii de școală într-un internat din Anglia. În climatul auster de la Hailsham, întâlnim doar elevi frumoși și talentați. Din păcate, soarta le va rezerva surprize neplăcute. Apoi, ca tineri adulţi, ei trebuie să accepte puterea dragostei pe care o împărtăşesc, toate acestea în condițiile unei realități neiertătoare. Deși întreaga istorioară are loc într-o Anglie cu aspect vintage –  univers paralel cu al nostru -, personajele sunt doar biete piese ale unei societăți în care clonarea este deja o practică uzuală. Ca şi în roman, scenaristul Garland a împărţit  povestea în trei părţi. În prima dintre ele – care are loc la Hailsham -, îi cunoaştem pe Kathy, Tommy şi Ruth. Aceștia par nişte şcolari britanici oarecare, dar cu anumite diferenţe (poartă brățări electronice). Par să nu aibă părinţi, nu au voie să părăsească incinta și perimetrul şcolii, nu știu exact cum funcţionează societatea, trăiesc într-un gineceu departe de lumea adevărată. Totuși, după cum le dezvăluie în final profesoara lor (domnişoara Lucy), sunt pregătiţi pentru o viaţă în care vor fi sacrificați pentru alţii, fiind hrăniți cu adevărurile falsificate în acel univers alternativ.  În cea de-a doua parte, Kathy, Ruth şi Tommy părăsesc şcoala şi ajung într-un loc (“The Cottages“), unde, pentru întâia oară, văd lumea reală şi îşi conturează câteva idei cu privire la adevărata lor origine. În ultima parte a filmului – numită “Îndeplinirea” – Kathy, Ruth şi Tommy vor ajunge să se resemneze. Împăcarea cu ideea de a fi greşit în trecut, înțelegerea celor mai arzătoare năzuinţe se va face în mod diferit, eroii aceeptându-și soarta după modul personal de-a fi.

Suntem stăpânii destinelor noastre? Trăim pentru noi sau pentru ceilalţi? Ce ne defineşte, cu adevărat, ca ființe umane? Iată câteva întrebări ce par să fi  stat la baza acestei  ecranizări. Narațiunea cinematografică se dezvoltă într-un veritabil caleidoscop de emoţii, trecând prin iubire, trădare, speranţă, sacrificiu, destin, moarte.

Ca să întrupeze acești eroi, Mark Romanek a reunit un trio actoricesc plin de farmec: Keira Knightley, Carey Mulligan și Andrew Garfield.  În acest mod, Never Let Me Go capătă șansa de-a îndulci povestea  și de-a atenua cruzimea tragediei din fundal. Interpreții sunt la același diapazon. Printre ei, regăsim chipul de păpușă din porțelan al lui Kathy (Carey Mulligan), figură ce trădează dezamăgirea unei eroine fantomatice și pasive ce-și va însoți cei mai buni prieteni până pe ultimul drum. Sufletul ei cernit de emoții va ceda în fața resemnării. Mai puțin docilă, Ruth (Keira Knightley) caută să se salveze din fața viitorului sumbru, dar se mulțumește doar cu partidele de sex. Tommy (Andrew Garfield) chiar nu înțelege sau nu vrea să priceapă ce-i așteaptă. Nimeni nu știe cum să trăiască în absența oricăror perspective de viitor. Fatalitatea inrupe în torente de durere. Desăvârșirea plastică, oferită de simbioza perfectă dintre jocul actorilor, peisaje, costume și muzică îmblânzește severitatea mesajului. Chiar dacă le este imposibil să scape de un destin funest, eroii devin marionetele ce se mișcă în acel spațiu (realist) fără a avea prea multe în comun cu cinema-ul de anticipație (încărcat cu efecte speciale).

Never Let Me Go poate fi considerat o metaforă a unei generații sacrificate, dar, la fel de bine, și un pamflet despre limitele științei (probleme etice insurmontabile).  Fără să fie un film-militant, îndeamnă –  totuși – la reflecții (despre unicitatea și valoarea ființei umane) și tulbură. Privind eroii din acel triunghi amoros, destinați unor aberații sociale, spectatorul contemporan realizează rostul micilor plăceri ale vieții și poate găsi o satisfacție calmă după vizionarea acestei pelicule. Transpus în miezul acestei triste povești – în care iubirea rimează cu fatalitatea -,  orice privitor devine conștient de efortul resemnării, de abdicare în fața frustrărilor. Never Let Me Go rămâne o poveste cinematografică elegantă, cu miez filosofic, ce nu poate lăsa pe nimeni indiferent.

Never Let Me Go

Regizor: Mark Romanek
Scriitor: Kazuo Ishiguro
Scenarist: Alex Garland
Compozitor: Rachel Portman
Operator: Adam Kimmel
Producător: Alex Garland, Andrew Macdonald Monteur: Barney Pilling

Distribuţia:
Carey Mulligan (Kathy)
Andrew Garfield (Tommy)
Keira Knightley (Ruth)
Sally Hawkins (Domnişoara Lucy)
Charlotte Rampling (Domnişoara Emily)
Charlie Rowe (Tommy tânăr)
Izzy Meikle-Small (Kathy tânără)
Ella Purnell (Ruth tânără)
Kate Bowes Renna (Domnişoara Geraldine)

Articol publicat în revista WebCultura

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 17, 2019 în Cinema, Film, Morală

 

Etichete: , , ,

Status: It’s Complicated – The Circle

În secolul al XX-lea, romanul 1984 deschidea calea distopiilor care-au produs multă agitație și destule smucituri de paranoia în rândul populației. Lumea contemporană, familiarizată deja cu tehnologia uită și ignoră, adesea, adevăratele valori pe care le are viața privată: intimitatea, apropierea dintre semeni. Un thriller de anticipație – The Circle – stârnește interesul pentru „micile plăceri ale vieții uitate”, iar realizatorul James Ponsoldt (Smashed, The Spectacular Now) atenționează spectatorul asupra omnipotenței rețelelor de socializare și efectele sale maligne. Beneficiind de o distribuție de cinci stele (Tom Hanks, Emma Watson), filmul pulsează odată cu „aerul timpului”: antreprizele rețelelor de socializare din viața noastră cotidiană.

Așadar, undeva, în viitor, Mae (Emma Watson) se angajează la The Circle, un gigant tehnologic ce oferă o experiență completă clienților săi, îmbinând revoluționar facilități din zona social media, dar și platforme pentru cumpărături online. Se realizează, de pildă, o identitate online completă și transparentă, pe principiul „secretele sunt minciuni”. Identitatea aceasta presupune, însă, renunțarea la orice formă de intimitate, iar Mae, speriată de ideea că ar putea trăi fără prietenii reali, se va trezi fugind de tehnologia omniprezentă în acea „sectă” din Silicon Valley. Inocenta Mae (Emma Watson) își vede visul cu ochii, pătrunzând în microuniversul cibernetic de la The Circle: ecusoane, spații imense realizate din oțel și sticlă, verdeață, alei întortocheate și o ambinață de colegiu american, unde multiplele activități sunt demne de un paradis al generației Y/Millennials. Totuși, lungmetrajul este departe de un colorat teen movie, chiar dacă distribuția și decorurile ne-ar fi îndreptățit să îl considerăm așa.

0 - The Circle

Scenariul acestui film (co-scenarist este Dave Eggers, autorul cărții cu titlul omonim) de anticipație aduce în prim-plan o constantă lucidă, dar greu de admis: dintotdeauna, omul a reușit să exploateze temerile sale de a nu strica cele mai frumoase creații ale inteligenței umane. Așa se explică ideea că internetul ar putea deveni „o bombă latentă” (terorism, pedofilie, pornografie, hărțuire) dacă nu se află pe mâini sigure. În lumea din The Circle, o antrepriză – aflată între Google și Facebook -, păstorită de enigmaticul personaj interpretat de Tom Hanks, pășește spre o lume lipsită de complexe. Barierele vieții private sunt sparte, iar cele mai (aparent) neînsemnate gesturi sunt analizate de milioane de persoane/utilizatori; desigur, telefoanele mobile nu mai reprezintă o necesitate deoarece pielea va fi conectată direct. Individualitatea care constituia esența unei personalități e distrusă în beneficiul …comunității. Rețelele ne vor obliga, încet-încet, să uităm de propriul nostru suflet ? Această viziune stârnește neliniște sau e deja consimțită?

 1- The Circle

Personajul feminin central își va împărtăși experiențele zilnice cu miliarde de utilizatori/ vizitatori străini, într-o formă de prizonierat consimțit, care va genera o adevărată isterie colectivă. Lipsa de finețe aruncă voalul de cinism sub care se ascund așa-zisele bune intenții (cinismul politicienilor, limitele eticii, în cazul protecției infantile, ambițiile unor giganți precum Google).

2- The Circle

Datorită regiei eficiente, care transformă spectatorul într-un veritabil voyeur, iar marele ecran devine o reproducere, la scară redusă, a celor de la monitoarele personale, The Circle face dovada unui  realism bine aplicat. Descrierile, încărcate de semnificative detalii, conferă șansa de-a privi îndeaproape universul și spiritul unei „corporații”, fie și sub forma unui deghizat pamflet. Culisele reflectă ambianța diabolică și invită la reflecție. Deși ritmul e reglat, există anumite lentori, fiindcă trebuie să asiști la o ascensiune – treptată – a eroinei interpretate de Emma Watson (de la postul de asistentă la cel de asociată a unei antreprize de miliarde). De asemenea, personajele secundare sunt necesare asamblării într-un imens puzzle futurist. James Ponsoldt a conferit privilegii rețelelor sociale, în detrimentul personajelor.  Tatăl grav bolnav (Bill Paxton, într-un ultim film de cinema) sau fostul iubit (Ellar Coltrane) par niște cursoare de natură morală (anti-tehnologie) pentru juna decisă să pătrundă în centrul Cercului. Derutanta opțiune confirmă miza/tema peliculei. Doar fosta Hermione Granger, din seria de succes Harry Potter, domină ecranul, într-un veritabil rol de compoziție, pe câtă vreme amicii săi rămân în umbră. Chiar și John Boyega, Karen Gillan sau însuși Tom Hanks (aici, un viclean erou aflat între Steve Jobs și L. Ron Hubbard) își văd personajele dispărând în spatele unui gigant media, monopolizând atenția. Precum Belle, din recenta actualizare a poveștii cinematogrtafice Beauty and the Beast, și Mae reprezintă fata inteligentă, bibliofilă, feministă și sigură pe sine, surprinsă într-un cerc de peripeții. Cea mai bună prietenă a eroinei (excelent interpretată de Karen Gillan), precum și misteriosul „om din umbră” (John Boyega) nu își fac prezentă eficiența decât pentru a contura evoluția ulterioară a lui Mae.

3- The Circle

Prinsă în cercul vicios al propriilor reușite dintr-o gigantică multinațională, eroina se vede nevoită să părăsească acel univers à la George Orwell. The Circle rămâne o fabulă cinematogratică de factură distopică, menită să îndemne la o profundă analiză a relațiilor interpersonale din actuala lume ultratehnologizată.

 

Regia: James Ponsoldt

Scenariul: James Ponsoldt și Dave Eggers (adaptare după romanul The Circle de Dave Eggers)

Imaginea: Matthew Libatique

Montajul: Lisa Lassek

Muzica: Danny Elfran

Distribuția:

Emma Watson –  Mae Holland

Tom Hanks –  Eamon Bailey

John Boyega –  Ty Lafitte/Kalden

Karen Gillan –  Annie Allerton

Ellar Coltrane –  Mercer

Patton Oswalt –  Tom Stenton

Bill Paxton –  Vinnie Holland, tatăl lui Mae

Glenne Headly –  Bonnie Holland, mama lui Mae

Durata: 110 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Status: It’s Complicated – The Circle

Scris de pe aprilie 18, 2018 în Blockbuster, Cinema, Film, Postmodernitate

 

Etichete: , , ,

Viitorul poate fi un coșmar – The Handmaid’s Tale

Terorismul, războiul, criza economică, circul politicienilor – toate reflectă o Americă fragilizată. Apoi, o catastrofă biologică l-a răpus definitiv pe „Uncle Sam” și o mare parte din populație a ajuns sterilă. Natalitatea scăzută și teama (de „Ceilalți”) au deschis calea unei grupări integraționaliste de orientare religioasă, care-a instaurat dictatura unei noi forme de organizare sociale: Gilead. Prezentată, adesea, drept o versiune a celebrelor distopii 1984 sau Brave New World, The Handmaid’s Tale a devenit o serioasă adaptare a romanului omonim scris de Margaret Atwood (publicat în 1985). Rolul religiei în arena geopolitică internațională și chestiunea sexismului rămân în actualitatea anului 2017, așadar serialul american capătă o reală pertinență. Ajunsă deja un „clasic al genului”, această serie t.v. prezintă povestea unei femei constrânse să trăiască „în concubinaj” sub o teocraţie abominabilă. Așa-zisa „republică Gilead” a orchestrat o lovitură pentru „salvarea Americii”, totul pe fundalul problematic al salvării mediului. Restabilirea raporturilor dintre bărbați și femei devine scopul acestei lumi organizate în jurul unor dogme religioase. Guvernul a deposedat femeile de orice drepturi; ele sunt divizate în trei clase: Soțiile (din fruntea Căminului), Casnicele-Marta (care întrețin casa și se ocupă de treburile de la bucătărie) și Servitoarele (cele care sunt îmbrăcate în roșu, denumite și „utere umblătoare” și-a căror menire este reproducerea speciei). Dacă vreuna dintre acestea nu își îndeplinește rolul cuvenit, este torturată, deportată în Colonie (pentru a sorta deșeurile toxice) sau este ucisă.

The Handmaid's Tale 1

Diferit de începutul cărții lui Margaret Atwood, în care debutul înseamnă lovitura de stat și moartea Președintelui, serialul t.v. o introduce, din primele minute, pe June, (excepționala Elisabeth Moss, binecunoscută din seria Mad Men), care părea cea mai fericită femeie alături  de soțul și de fiica lor. Apoi, brusc, o regăsim în postura de Servitoare în casa Comandantului. Realizată de Bruce Miller, această versiune pentru micul ecran (Hulu) este, în primul rând, povestea lui Offred (evidentă legătura cu numele comandantului/„aparținând lui Fred”), care ajunge, după capturarea din pădure, Servitoarea destinată casei Comandantului Fred Waterford (Joseph Fiennes). Chinuită de o singurătate apăsătoare, Offred se străduiește să-și reprime fluxul amintirilor care provin de pe vremea când avea o familie și o viață normală și încearcă să se resemneze pentru a supraviețui în îngrozitoarea lume în care-a fost târâtă. Curând, descoperă că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, ba chiar de către cei care le-au instaurat. Mai toate distopiile poartă în ele o formă de rezistență și, adesea, încuviințează unele slăbiciuni omenești. Ideea de comunitate națională aparținând lumii este aici acaparată și monopolizată de formațiuni reacționare pentru a servi unor interese oculte. Formula abordată, în asemenea condiții, este paranoia, incitarea spiritelor și alimentarea furiei pentru a accepta măsurile excepționale. Opresiunea (masculină) prezentată aici rimează perfect cu actualitatea americană de după alegerile prezidențiale. Să nu pierdem, totuși, din vedere faptul că Statele Unite au fost clădite pe ambiția unor fanatici religioși care-au traversat Oceanul pentru a-și deversa umorile într-o Lume Nouă. Costumele din acest ambițios proiect stabilesc o legătură directă cu acest fapt istoric (să ne amintim doar de The Crucible/„Vrăjitoarele din Salem” și întreg obscurantismul din perioada colonială sau segregaționismul rasial din chiar secolul trecut). Eroina din The Handmaid’s Tale era o femeie independentă, plină de viață, căsătorită cu un afro-american, înainte de-a fi prada celor de la Waterford.

The Handmaid's Tale  -- "Nolite Te Bastardes Carborundorum" Episode 104 --  Punished by Serena Joy, Offred begins to unravel and reflects on her time with Moira at the Red Center. A complication during the Ceremony threatens Offred’s survival with the Commander and Serena Joy. (Photo by: George Kraychyk/Hulu)

Narațiunea cinematografică ne ajută, astfel, să pătrundem în subteranele unui sistem opresiv, fiind mărinimos alimentată cu flashback-uri. Prima parte a seriei acoperă în totalitate romanul lui Atwood, schimbările s-au efectuat doar pentru a evita problematica rasială. Echipa de scenariști a operat modificări pentru a putea urmări punctul de vedere al eroinei principale June (Elisabeth Moss). Exploatarea (trupului) unei femei doar în scopul reproducerii servește desfășurării întregii „agende personale” trecând prin manipularea din credință și alte mijloace perfide pentru a se ajunge, astfel, la regăsirea independenței și-a individualității. Gilead are propriile coduri ideologice care se răsfrâng asupra tuturor personajelor. Și din prisma lui Emily (Alexis Bledel), o altă servitoare, putem pătrunde nivelul intensității din acel regim. Realizatorii au introdus, pe ici-colo, câte o notă de umor pentru a nu provoca reacții vehemente. Întreg arsenalul estetic pus în mișcare generează o atmosferă sufocantă. Portretele personajelor principale reprezintă o mare izbândă în această tulburătoare serie televizată. June devine călăuza noastră, dar se impune și ca figura feminină care crește în dârzenie pe măsură ce mai trece peste un obstacol, iar chipul expresiv al actriței pare a fi într-un continuu morphing. Există și personaje ambivalente, precum Serena Joy (Yvonne Strahovski) sau Aunt Lydia (Ann Dowd)/Supraveghetoarea Servitoarelor.

Offred

În această teocrație înfricoșătoare, costumele, micile detalii, imaginea (identificăm unghiul kubrickian) și muzica semnată de Adam Taylor sporesc efectele până la înfiorare (de aceea, adesea, avem parte, pe micul ecran, de slow-motion). Universul angoasant e decorticat și plasat mereu între prezent și trecut pentru a înțelege mai bine ce se obține din opresiune, și nu e doar o formă de diabolizare simplistă, căci regăsim rezistența, care va deveni, în mod progresiv, speranță/viitor. Fiecare episod din această serie împinge spectatorul să pătrundă în această lume incredibilă, fascinantă  și tulburătoare, costumele à la 1600 , anumite construcții picturale și unele rupturi de ton – Don’t You (Forget About Me)/Simple Minds alternate cu acel garage punk  al lui Jay Reatard (Waiting for Something) – atrag privitorul către această distopie cu valoare de unicat, în care rolul femeii în societate este re-analizat. Personajul interpretat de Serena Joy capătă semnificație și, în timp, devine fascinat, actrița oferind eroinei sale atât cinism, cât și patetism.

The Handmaid's Tale 4

Strașnica Ann Down transformă personajul Aunt Lydia într-o figură pe care nu poți lesne uita, desprinsă parcă dintr-un îndepărtat matriarhat, așa cum și Janine (Madeline Brewer) devine o apariție emoționantă. Deși plasate strict între negru și alb, personajele sunt prizoniere ale sexului, rangului sau ale propriilor idealuri, aflate sub o monstruoasă dictatură. Bărbații plasați în prim-plan (Nick, Luck, fără a-l omite pe Comandant/ Joseph Fiennes) sunt puși doar să închidă femei. Serialul exploatează, de fapt, relațiile de tip femeie-femeie și relevă toate contradicțiile unei mișcări reacționare; constatăm că fundamentele ideologice din Gilead sunt furnizate de Serena Waterford (Yvonne Strahovski). Tulburătoare în acest serial este lipsa de solidartitate din colectivități, slăbiciunea grupurilor. June doar asistă neputincioasă la turpitudinea regimului și sesizează corupția din spatele unei fațade care revendica exemplaritatea. Întrebarea care se impune este dacă eroina va ceda/colabora sau va rezista în fața acestor presiuni, fiindcă se află în fața unui câmp cu delimitări clare între Bine și Rău.

The Handmaid's Tale 5

Chiar dacă este doar o fabulă cinematografică, realizată în buna tradiție a S.F-ului, The Handmaid’s Tale conturează cu rigurozitate tabloul general al societății occidentale de astăzi și atrage atenția asupra pericolului iminent al autoritarismului.

Creat de: Bruce Miller

Regia  (episoade): Kari Skogland, Floria Sigismondi, Kate Dennis, Mike Barker, Reed Morano

Scenariul: Bruce Miller (după romanul scris de Margaret Atwood)

Imaginea: Colin Watkinson

Muzica: Adam Taylor

Costume: Ane Crabtree

Producători: Joseph Boccia, Elisabeth Moss, Wendy Hallam, Martin Christopher Donaldson Julian Clarke, Aaron Marshall

Distribuția:

Offred – Elisabeth Moss

Serena Joy  – Yvonne Strahovski

Ofglen  – Alexis Bledel

Luke – O.T. Fagbenle

Nick  – Max Minghella

Rita – Amanda Brugel

Comandantul Fred – Joseph Fiennes

Moira – Samira Wiley

Aunt Lydia – Ann Dowd

Durata unui episod: 47-60 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Viitorul poate fi un coșmar – The Handmaid’s Tale

Scris de pe aprilie 14, 2018 în Democraţie, Film, Postmodernitate

 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web