RSS

Arhive pe etichete: Divorț

Carol – Pasiunea interzisă

Mădălina Dumitrache(Melodramă febrilă) 

Ajunul Crăciunului, 1952, la New-York, Therese – o tânără angajată a unui mare magazin din Manhattan – face cunoștință cu o clientă distinsă: Carol. Seducătoare, plină de șarm, doar că este prizoniera unui mariaj nefericit. Oamenii apar, în acest cadru, ca niște miniaturi din porțelan într-un univers al sofisticării standardizate (trenulețul electric, lacul roșu de unghii, căciulițele de elf de pe capul angajaților – totul indică minuoțiozitatea). Lumea minunată, dar neanimată înconjoară cu dulcea sa indiferență și dă senzația că te poate absorbi. Între blonda iradiantă Carol (Cate Blanchett) și fragila brună Therese Belivet (Rooney Mara), se-nfiripă o legătură. După unele rețineri, de la prima întâlnire, cele două femei se regăsesc într-o capcană a convențiilor, ce contravin atracției discrete, instalată deja între ele. Cu această peliculă, Carol (2015), Todd Hayes surprinde elanul și pasiunea safică, într-o frumoasă melodarmă. Încă de la Far from Heaven (2002), cineastul își manifestă pasiunea pentru melodramele à la Douglas Sirk; eroina întrupată de Julianne Moore va înfrunta oprobiul public din pricina unei legături amoroase cu grădinarul său, Raymond. Deși este sensibil și cultivat, ea avea o singură vină: era „de culoare”. Visurile celor doi eroi vor fi spulberate, încet-încet, de presiunile realității sociale.

Carol 1

Abordând același cadru strâmt – ipocriții ani ’50 -, realizatorul plasează personajele într-o lume în care orice evadare devine imposibilă. Haynes a fost ajutat de scenarista Phyllis Nagy, care a reținut esențialul din romanul (The Price of Salt) scris de Patricia Highsmith și-a făcut posibilă adaptarea pentru ecran a esențialului: o pasională poveste de amor narată într-o manieră polițienească, din perspectiva uneia dintre cele două părți „culpabile”. Punând totul pe seama subiectivității tinerei Therese, care resimte că dorința a fost sursa anchetei, filmul o transformă pe Carol într-o figură tutelară, o obsesie amoroasă și un fel de femme fatale.

Carol 2

Încă de la planul-secvență din introducere, camera de filmare a cineastului le surprinde pe Carol Aird și Therese Belivet într-un univers închis, aproape sufocant. Apoi, disimulate, le regăsim într-un restaurant elegant unde sunt întrerupte de intervenția unei cunoștințe. Trebuie să așteptăm finalul peliculei pentru a cunoaște conținutul conversației lor, dar anonimatul acestui duo este pus într-o situație precară. Cele două trebuie să se despartă; Therese este nevoită să-și întâlnească amicii la o petrecere. Doar privirea pierdută a acestei tinere angajate dintr-un mare magazin         (Frankenberg) trădează istoria amoroasă ce se va naște alături de o burgheză nefericită în căsnicie. Spectatorii vor asista muți de uimire și neputincioși, precum manechinele din vitrină, la acest schimb riscant, plasat într-un spațiu geometric al convențiilor, în care moralitatea trebuie să primeze. Matură, mamă a unei fetițe, dar aflată în pragul unui divorț, Carol pare mereu nemulțumită de atitudinea soțului ei – Harge (Kyle Chandler) – și de rolul pur decorativ pe care ea îl îndeplinește în fața lumii. Cu aerul de femeie fatală, dar în egală măsură, rece, Carol o invită pe Therese la o călătorie spre Chicago, apoi spre Waterloo. Din păcate, află de la avocat că bogatul ei soț intenționa să ia fetița de sub tutela sa, invocând moralitatea îndoielnică a eroinei. Dispariția lui Carol are loc în momentul în care trebuia să se hotărască dacă alege să continue relația scandalosă cu o tânără vânzătoare de jucării sau să o crească pe micuța ei fiică. Haynes inserează o bulă fantasmatică în care Therese relevă existența de mare burgheză însingurată și sufocată de puritanism a seducătoarei Carol.

Carol 3

Practic, evoluția tinerei este una ascensională, ea devenind fotogra la New York Times, mediu în care ea va face ucenicia independenței sale. Dorința de-a rămâne fidelă propriului ideal nu se realizează deloc ușor într-o lume ostilă. Breșa creată de acea escapadă/road trip de la mijlocul filmului  nu le va elibera pe eroine de sub suspiciunea contemporanilor. La întoarcere, fiecare dintre ele va trebui să-și găsească o nouă cale, să caute lumina într-o lume care nu încetează să le obtureze.

De la un capăt la altul al filmului, Todd Haynes își forțează eroinele să profite de micile breșe lăsate de societatea americană conservatoare, indicând astfel dificultățile și cvasi-imposibilitatea unei relații amoroase de acest fel. În maniera clasicelor filme noir, în care decorurile și eclerajul induc ideea de fatalitate, încadraturile pentru Carol și Therese integrează sistematic câte un element cu valoare simbolică (privirile personajelor aflate în dreptul unei uși, la o fereastră sau prin geamul de la portiera mașinii); nici una, nici cealaltă nu se poate proteja total de universul ostil care-o înconjoară. Perspectiva este mereu fragmentată, indicând statutul de outsider al eroinelor. Singurul moment în care eroinele sunt lăsate în cadre largi corespunde acelei escapade (road trip), fiind total ieșite de sub controlul masculin. În fond, Carol acționează asupra Theresei precum un revelator. De la prima până la ultima privire aruncată asupra ei de Carol, juna vânzătoare va traversa parcursul inițiatic, asumându-și o nouă condiție. Therese trece de la gamine style la eleganța clasică a femeii împlinite.

carol 4

Atmosfera, deloc optimistă a New Yorkului din 1952, este recreată grație operatorului Edward Lachman, care redă spațiul urban (din anii lui Eisenhower) printr-o paletă cromatică ce amintește de picturile lui Edward Hopper. Tonurile de verde și galben invocă melancolia și solitudinea din acest portret a ceea ce putem numi american way of life din anii ’50. Încadraturile accentuează claustrofobia difuză. Cineastul pregătește spectatorului surpriza în cadrul final, bulversant: o „epifanie” ivită în mijlocul restaurantului, grație unei filmări subiective. Pentru a fi credibil, realizatorul a avut nevoie de două interprete pe măsura înălțimii sentimentului redat pe ecran.

Cu privirile fixe, de  păpușă de porțelan, Rooney Mara este perfectă pentru a reda complexitatea tinerei eroine. În același sens, numai o actriță cu o plasticitate ieșită de comun putea interpreta multiplele fațete ale lui Carol. Cate Blanchett va oferi nunațe și veridicitate, modulându-și proverbiala virtuozitate. Intersectarea privirilor dintre cele două actrițe denotă alchimie. Senzualitatea discretă încălzește atmosfera: „No other love can warm my heart/Now that I’ve known the comfort of your arm” se-aude Jo Stafford în coloana sonoră. Acest refren este cel mai bun suport pentru susținerea eroinelor. Cromul de la Pontiac, ținutele haute-couture, cercurile restrânse – toate regăsite într-o societate încorsetată -, pusă pe stigmatizarea anumitor tipuri de comportament ne amintesc că – și azi, ca și ieri – a iubi poate fi o „crimă”.

Regia, montajul, imaginea, costumele – totul respiră sofisticare în acest lungmetraj bine șlefuit. Mai bine ca niciodată, forma n-a sufocat emoția, iar pathosul n-a dărâmat demnitatea personajelor. În spatele unei povești de amor, sunt expuse: mentalitatea unei societăți puritane, familia, condiția femeii separate/divorțate, dominația masculină, în același timp cu unele întrebări aproape filosofice: „Ce este și ce nu este corect?”, „Ce poate fi interzis și ce nu?”.

Regizor: Todd Haynes
Scenarist: Patricia Highsmith, Phyllis Nagy
Compozitor: Carter Burwell
Operator: Edward Lachman
Producător: Elizabeth Karlsen, Tessa Ross, Christine Vachon, Stephen Woolley

Distribuţia:
Cate Blanchett (Carol Aird)
Rooney Mara (Therese Belivet)
Kyle Chandler (Harge Aird)
Sarah Paulson (Abby Gerhard)
Cory Michael Smith (Tommy)
Jake Lacy (Richard)

Premii, nominalizări, selecţii:

Cannes (2015) – Cea mai bună actriţă: Rooney Mara
Cannes (2015) – Palme D’Or , nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Carter Burwell
Globurile de Aur (2016) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Cate Blanchett, Rooney Mara
Globurile de Aur (2016) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun film, nominalizat: Stephen Woolley, Christine Vachon, Elizabeth Karlsen
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun regizor, nominalizat: Todd Haynes
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun operator, nominalizat: Edward Lachman
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Rooney Mara
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Phyllis Nagy
Premiul BAFTA (2016) – Cele mai bune costume, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună imagine, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cel mai bun machiaj, nominalizat
Premiul BAFTA (2016) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Cate Blanchett

Articol publicat în revsita Catchy

 
Comentarii închise la Carol – Pasiunea interzisă

Scris de pe mai 14, 2020 în Cinema, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme de Oscar, Melodramă, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

O femeie bolnavă riscă totul pentru o a doua șansă de a fi mamă. An Audience of Chairs este un film emoționant despre puterea iubirii unei mame, care își redobândește dragostea copiilor ei.

De-a lungul timpului, s-au tot realizat pelicule despre tulburările minții, îndeobște la artiști. Colții fioroși ai bolii – care distruge relațiile familiale și cariere, modifică radical percepția asupra unui subiect des abordat în cinemaul contemporan. An Audience of Chairs prezintă un subiect familiar, ce poate fi revigorat printr-o abordare neobișnuită : o mamă bipolară, artistă de succes, aflată între cheile majore și cele minore ale depresiei. Maura Mackenzie (Carolina Bartczak) credea doar în forța ei de a cuceri. O imagine-cheie din film (o femeie tânără și frumoasă, tinându-și mâinile la ochi, plasată cu spatele către copilele sale, poziționate pe vârful unui deal) ar putea părea chiar pitorească, dacă nu e dureroasă.Abordarea regizorală urmărește să trezească empatie în rândul spectatorilor: experiențele Maurei pot avea efecte purificatoare pentru «privitorii din fotolii». Tinerețea și succesul nu pot dura veșnic, dar greșelile din trecut (uuneori) pot fi îndreptate.

An Audience Of Chairs funcționează eficient, deoarece ecranizarea romanului omonim, scris de autorul canadian Joan Clark, se concentrează pe momentele definitorii din viața eroinei: o «mică distragere» care se dovedește devastatoare, o conversație tensionată cu vecina ei (Edie Inksetter), o întâlnire întâmplătoare la un terminal de feribot cu un străin simpatic (Gord Rand) care, slavă Domnului, nu este o figură din închipuirea ei. Pe tot parcursul filmului, flashback-urile ritmează timpii poveștii de pe ecran.

Așadar, acțiunea este plasată în 1997, în Tors Cove, Newfoundland, și o aduce în prim-plan pe Maura Mackenzie. Aceasta, împreună cu cele două fiice ale sale, Bonnie și Brianna Fraser, ajung la casa lor de vară pentru o vacanță de două săptămâni. Soțul lui Maura, și tatăl fetelor, Duncan Fraser, este un reporter ambițios care călătorește prin Rusia, pe un aspect politic. Maura (fermecătoarea Carolina Bartczak), este o pianistă talentată, care plănuiește un turneu american. Când soțul ei, ambițiosul reporter, o sună să o anunțe că va rămâne în Rusia toată vara ca să-și scrie reportajele, Maura este forțată să rămână în Newfoundland pentru restul verii și să aibă grijă de fiicele ei. După ce ratează șansa de a merge la o audiție, Maura intră în depresie. Femeia cântă la pian noaptea, dar doarme toată ziua, lăsându-și singure fetele. Într-o zi, le duce pe o insulă din apropiere și le uită acolo. Singurul care bănuiește că tânăra femeie ar putea fi atinsă de o tulburare bipolară este chiar tatăl Maurei, care locuiește în apropiere. Mânia artistei care ratase șansa de a ajunge într-un turneu provoacă victime colaterale: Bonnie își rupe brațul și, în consecință, aproape se îneacă. Ca urmare, Duncan se întoarce și ia fetițele cu el, în Scoția, părăsind-o pe Maura. Aceasta se autoizolează, rupe orice legătură cu cei apropiați și refuză orice medicație după ce fusese diagnosticată cu tulburare bipolară. Doar Paula, vecina ei, o convinge să caute ajutor și să își regăsească, astfel, fetițele. Urmează tratamente într-un sanatoriu de boli psihice, apoi – după evaluarea medicală – este declarată vindecată. Urmărită de neșansă, din pricina emoției își răsucește o gleznă și întârzie la întâlnirea oficială cu fiicele sale, însoțite de Duncan. Ultima picătură care umple paharul cu amar al bietei femei este cererea de divorț și separarea de copii. Urmează spirală descendentă a Maurei. Durerea o aruncă în deznădejde și plănuiește o sinucidere, după același „scenariu” ca și cel pus în practică de mama sa, înecul. Providența poartă un nume în cazul Maurei: camionagiul Ben, un singuratic, capabil să o readucă pe „linia de plutire”. Se naște o profundă legătură între cei doi marginali (Ben e un veritabil «Man made of rain») și vor trăi împreună în Tors Cove.

Narațiunea cinematografică sare peste douăzeci de ani din viața Maurei și ne-o prezintă în deplină maturitate biologică, la  vârsta celor „40+”, stabilă emoțional, protejată de loialul Ben. Întorsăturile scenaristice se armonizează cu «valurile vieții»: fiica ei, Bonnie Fraser, devenită profesor, se întoarcea în Newfoundland pentru a susține conferințe la Universitatea Memorial despre pericolele schimbărilor climatice. Reîntâlnirea devine pragul cel mai înalt, tensiunea dramatică atinge cote melodramatice, iar finalul emoționează profund. Distribuția a mizat pe charisma actriței Carolina Bartczak. Aceasta umple ecranul prin complexitatea abordării psihologice a unei eroine greu încercate. Fără nicio undă de isterie sau vreun tic actoricesc, Bartczak transmite clar starea psihologică a Maurei. Alegerile simple ale regizoarei Deanne Foley indică abilitatea regizorală: să știi „unde să pui camera de filmare” și să coordonezi acțiunile actorului. La fel de veridic și de profund în abordare este și veteranul Peter MacNeill, îndureratul (Ian) tată al Maurei. Coloana sonoră susține acțiunile interpreților, iar muzica lui Chopin, Mozart și Erik Satie îndulcește gustul adesea dulce-acrișor al imaginilor. An Audience Of Chairs rămâne o subtilă și sensibilă lecție despre înțelegere și toleranță, este o experiență care trebuie împărtășită.

Regia: Deanne Foley

Scenariul: Rosemary House

Imaginea: James Klopko

Montajul: Wiebke Von Carlsfeld

Muzica: Duane Andrews

Distribuția:

Carolina Bartczak – Maura

Peter Macneill – Ian

Gord Rand – Ben

Chris Jacot – Duncan

Kate Corbett – Adult Bonnie

Lauren Patten – Brianna (copilă)

Grace Keeping – Bonnie (copilă)

Edie Inksetter – Paula

Madeleine Hiscox – Gemma

Durata: 93 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Grațios studiu despre ritmurile vieții – An Audience of Chairs

Scris de pe mai 5, 2020 în Cinema, Film, Melodramă, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

 

A fost odată ca niciodată un Prinț care domnea la Hollywood. S-a căsătorit și a avut parte de mulți (șase) copii, până într-o zi când s-a trezit sufocat de propriul succes. Desigur, a supraviețuit și chiar a făcut minuni în noua producție Ad Astra de James Gray (Premiera în România: 20 sept. 2019).

Așadar, în 1963, Jane și William Pitt, consilier în materie de educație sexuală și patronul unei întreprinderi de transport din Oklahoma, nu bănuiau că le era predestinat un viitor «sex-simbol» al Statelor Unite ale Americii. Ba chiar l-au botezat Bradley (desigur, mai puțin inspirat; cel de-al doilea fiu al lor se numea Doug). Nu a mai surprins pe nimeni faptul că, la 13 ani, fiul cel mare a devenit Brad Pitt. După ce a obținut mai multe roluri de „frumușel belicos” în pelicule precum A River Runs Through It sau Legends of the Fall, de „seducător în smoking” în Meet Joe Black, de „polițist cu bretele” în Seven, sau de caftangiu musculos oxigenat” în Fight Club.

Pe scurt, cinema-ul anilor ‘90 l-a transformat pe chipeșul blondin într-o zeitate a Hollywoodului, aptă să zdrobească inimile a jumătate din populația adolescentină a planetei, fiindcă cealaltă jumătate era prea ocupată să-și șteargă lacrimile de după Titanic. Atinge cote alarmante ale popularității în momentul în care începe să iasă împreună cu blonda perfectă”: Gwyneth Paltrow, alături de care va forma «cuplul asortat». Totuși, paroxismul notorietății devine momentul în care se căsătorește cu Jennifer Aniston, fata din vecini”/frumușica din serialul pentru televiziune Friends. În concluzie, totul părea perfect în viața actorului votat drept cel mai sexy bărbat din lume” (în perioada 1995- 2000, la propunerea revistei People), iar destinul său părea de-a dreptul fabulos.

Putem îndrăzni să credem că iubirea fulgerătoare dintre Brad Pitt și Angelina Jolie – idilă începută pe platourile de filmare, la pelicula Mr. & Mrs. Smith, în 2005 – a însemnat o lentă coborâre în infern. Probabil, așa se explică modificările lui Brad: mustăcioară, ținute din piele, cam tot ce înseamnă un nou «look», o nouă înfățișare. Toate aceste detalii conduc spre ideea de influență. Așa se explică și apariția acronimului «Brangelina», ce exprimă pionieratul acestui cuplu de forță/ «power couples», de la finele anului 2000. Brad Pitt este soțul Angelinei Jolie, ambasadoare a Comisariatului Națiunilor Unite pentru refugiați, cineast angajat, mamă a șase copii (dintre care trei adoptați), purtătoare de cuvânt a femeilor depistate cu cancer de sân (după anunțul operației suferite, de dublă mastectomie), devenită «bimbo intello»/ «frumușică cu fason intelectual».

Brad Pitt, Angelina Jolie, Maddox & Zahara. (Mumbai, 18 nov. 2006 ©Abaca

Alături de ea? Da, Brad Pitt care turna filme de calitate. Totuși, el pare, mai degrabă, să joace rolul de „soț-trofeu” în tandem cu amicul său George Clooney (să ne amintim de mariajul acestuia cu avocata de succes Amal Alamuddin). Să fim sinceri, în 2010, Brad Pitt nu prea exista prin el însuși. Așadar, în momentul în care Angelina Jolie îi cere, brusc, divorțul (septembrie 2016), ne aducem aminte de seducătorul autostopist, fără cămașă, din pelicula Thelma & Louise. S-a pomenit doar despre anumite dependenţe și probleme ce țin de violența domestică, motive care au condus la «ireconciliabile diferende».

Bunăoară, «Joe Black» se trezește sub jugul unei anchete a FBI-ului și rămâne singur împotriva tuturor, doar cu buldogul său, Jacques. Într-un interviu din ediția americană a publicației GQ, din mai 2017, se confesa, într-un stil à la Jean-Claude Van Damme: «Mă trezesc în fiecare dimineață, fac focul. Mă duc la culcare și – iarăși – fac singur focul, pentru că doar așa mă simt viu». Tot în acel interviu-confesiune, se întrevăd dependențele: «Am renunțat la tot când mi-am întemeiat o familie, mai puțin la alcool. (…) Am băut mult. Evident, asta a devenit o problemă». Ținut departe de copiii lui, a încercat din răsputeri să își recucerească familia, a renunțat la alcool. Îi menținea speranța și vestea că va juca în proiectul lui Quentin Tarantino, lungmetrajul Once Upon a Time in Hollywood, fiind propus pentru dublura altui star al anilor ‘90, Leonardo DiCaprio. Salvarea este inedită. Cel care părea slăbit, cu fața brăzdată de riduri, pe străzile din Los Angeles în martie 2017 (imediat după despărțirea de Angelina), revenea din toate abisurile, într-un film inedit în care eroul său repara o antenă pe un acoperiș de la Hollywood, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut între timp.

Brad Pitt @ Cannes, 22 mai 2019, © Loïc Venance / AFP

Așa se explică de ce o femeie îl striga de zor, în spatele barierelor oficiale, la Festivalul de Film de la Cannes, aproape leșinată în fața apariției lui Brad Pitt, ascuns în spatele ochelarilor fumurii. «Și-a revenit Brad?» se șușotea pe Croazetă. Multă lume se întreba dacă nu cumva acesta l-a eclipsat pe mai junele Leonardo DiCaprio. Jurnalistul Samuel Blumenfeld mărturisea: «În timpul interviului, DiCaprio se ținea bățos, cu brațele încrucișate, cu picioarele strânse, într-o postură formală, în timp ce Brad Pitt părea opusul: «cool» – cu șapca pe ochi, într-o poziție lejeră, zâmbitor».

Brad Pitt @ Mostra de la Veneția, 29 aug. 2019, © Tristan Fewings/Getty Images

Brad a redevenit Brad. Atât la Cannes, cât și la Mostra de la Veneția, unde a participat cu pelicula realiztă de James Gray, Ad Astra, o odisee spațială bine receptată de critici, aflată déjà în cursa pentru premiile Oscar. Actorul, în vârstă de 55 de ani, deține rolul principal, un astronaut talentat trimis să-și găsească tatăl între limitele spațiului cosmic. Astronautul american Nick Hague devine mult mai credibil decât George Clooney în Gravity. Publicația  New York Times titrează: « Planetele, stelele și Brad Pitt». În vremea asta, Angelina Jolie își promovează viitoarea premieră de la Maleficent: Powers of Maleficent.

[Traducere și adaptare după interviul realizat de Marion Galy-Ramounot în revista Madame Le Figaro]

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

Scris de pe aprilie 18, 2020 în Cinema, Film, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Mădălina DumitracheVeșnic neliniștită și mereu în căutarea unor răspunsuri la întrebările  existențiale care nu-i dau pace, Greta Gerwig s-a impus în rândul cineaștilor americani drept un „Woody Allen la feminin”. În spumoasa comedie romantică Maggie’s Plan, descoperim o ființă apropiată mai mult de eroinele lui Jane Auste și aflăm (din nou!) că destinul ar trebui lăsat să-și urmeze cursul, oricât de priceput „matchmaker” ai fi.

Pelicula iese puțin din linia tradițională a comediilor romantic (peliculele catalogate „chick- flick”) cu  cu care Hollywood-ul și-a obișnuit spectatorii. Regăsim un New York agreabil în care Ethan Hawke și Julianne Moore intră perfect în piele unor universitari egocentrici și manipulatori. În galeria cu portrete atipice, din Maggie’s Plan, fantezia și farmecul interpreților, dar mai ales animația din metropola americană rivalizează cu viața pariziană. Eroinele newyorkeze pot în orice moment concura, la capitolul originalitate, cu cele din Orașul Luminilor, iar frecventele nevroze ale personajelor seamănă perfect cu cele ale oricărui intello parizian.

Maggie's Plan 0

În centrul acestei originale pelicule, regăsim goana după fericire, iar protagoniștii vor explora teritorii neumblate cu o inepuizabilă energie în arta comunicării. Realizatoarea (fiica celebrului dramaturg Arthur Miller) a mizat pe asemănarea îndeletnicirilor femeilor moderne (Paris vs. New York) și-a evidențiat permanenta preocupare pentru menținerea unei juste balanțe între viața de familie și cea profesională. Întocmai pariziencelor, și femeile newyorkeze urmăresc cultivarea spiritului, dar și obținerea  unui stil propriu, original, în privința vestimentației. Personajele din această savuroasă comedie romantică își bat capul cu viața sentimentală și trec prin nenumărate situații delicate (frustrare, dragoste, căsnicie, poziție socială, copii, divorț, teamă, singurătate, devotament, potrivire vs. nepotrivire), dar întotdeauna „cu multă clasă”.

Maggie's Plan 1

Așadar, Maggie (Greta Gerwig) – o trentagenară plină de viață din New York – lucrează în educație (The New School) și pare mulțumită de sine. După mai multe nereușite în dragoste, se decide să conceapă un copil pe căi mai neortodoxe, prin inseminare artificială, donatorul fiind Guy, un simpatic antreprenor particular (șarmantul Travis Fimmel) din piața din care ea își făcea aprovizionarea. Când îl întâlnește pe briliantul profesor John Harding (Ethan Hawke), un intelectual (specialist în „ficto-critical anthropology”) cu veleități de romancier, Maggie se îndrăgostește cu adevărat și, astfel, își schimbă radical planurile. Situația nu e nici pe departe roz pentru că John stagnează într-o căsnicie nefericită alături de Georgette (Julianne Moore). Glaciala femeie – concentrată doar pe carieră – este o narcisistă îmbătată de propriile succese profesionale care își neglijează soțul și pe cei doi copii. Cu ajutorul prietenilor săi excentrici și amuzanți -Tony și Felicia – Maggie (se caracterizează autoironic „a little bit stupid ”) urzește un plan care complică viețile tutoror, dar îi și unește în moduri ilare și surprinzătoare (în maniera în care definea Tony viața sa conjugală: „It’s what keeps my wife in post-modern choreography and me in self-loathing”).

Maggie's Plan 2

La câțiva ani distanță, John o va părăsi pe Georgette și se căsătorește cu Maggie-cea-organizată. Fetița născută în timpul mariajului va crește alături de ceilalți doi copii ai lui John, admirabil interpretați de Mina Sundwall și Jackson Frazer. Când totul părea să fi intrat pe un făgaș liniștit, Maggie-cea-crescută- de-quakeri se pomenește iarăși la o răscruce din pricina  apariției autobiografiei lui Georgette care va readuce în atenție problematica fericirii. Din nou este ajutată de statornicii săi prieteni, Tony (Bill Hader) și Felicia (Maya Rudolph) și, astfel, pun la cale re-cuplarea lui John cu Georgette. Deși pare o veche „schemă” shakespeariană (A Midsummer Night’s Dream), de fapt, climaxul prezentat de Miller reflectă teama de singurătate, miezul și adevărul ascuns al multor crize existențiale. Așadar, planul lui Maggie devine doar un pretext  în a demonstra că fericirea sau nefericirea nu țin de calcule și proiecții neapărat realiste, iar destinul își croiește singur calea.

Maggie’s Plan 3

Suita de peripeții imprevizibile, unele desprinse, parcă, din universul lui David Lodge, transformă povestea într-un foileton romanesc (dacă avem în vedere doar intriga) și oferă momente pline de umor, situații hazlii, în toate acele „negocieri”. Extravaganța ținutelor vestimentare și mobilierul cu design unic din apartamentul său o plasează pe Georgette în rândul eroinelor atipice, dar pline de șarm, cu osebire la maniere și la complimente: „Nobody unpacks commodity fetishism like you do”. Cu aerul său exotic, de prințesă scandinavă, admirabila Julianne Moore devine o Georgette, intelectuala (de extracție europeană) plină de vulnerabilități, tocmai bună „de pus la punct” de spiritul practic al lui Maggie (Greta Gerwig). În pofida tuturor manipulărilor și mașinațiunilor, fiecare personaj traversează reprize de introspecție până să realizeze ce i se potrivește cu adevărat. Deși a ales o zonă de nișă, lumea academicienilor newyorkezi, Rebecca Miller evidențiază slăbiciunea omenească în fața suferinței și-a singurătății și înclină balanța în favoarea maturității și stabilității într-o savuroasă comedie de moravuri.

Maggie's Plan 4

Regia: Rebecca Miller

Scenariul: Karen Rinaldi și Rebecca Miller

Scriitor: Karen Rinaldi

Imaginea: Sam Levy

Montajul: Sabine Hoffman

Muzica: Michael Rohatyn

Distribuția:

Greta Gerwig – Maggie

Ethan Hawke – John

Travis Fimmel – Guy

Julianne Moore – Georgette

Bill Hader -Tony

Maya Rudolph – Felicia

Wallace Shawn – Kliegler

Durata: 98 min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Scris de pe ianuarie 23, 2020 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Divorţ à l’iranienne – Jodaeiye Nader az Simin

Adjudecându-şi Ursul de Argint la Festivalul de film de la Berlin, în 2009, cu Darbareye Elly / About Elly, Asghar Farhadi şi-a completat colecţia de trofee şi cu Ursul de Aur (pentru film) şi cu încă un Urs de Argint (pentru distribuţia filmului) cu Jodaeiye Nader az Simin / Nader and Simin, A Separation, în 2011. De asemenea, a câştigat şi Premiul special al juriului ecumenic şi un Oscar pentru Cel mai bun film străin, în 2012. Scenariul este bine pus la punct, regia este elegantă, iar jocul actoricesc este unul remarcabil; acestea toate justifică suita de nominalizări şi de recompense pentru realizarea artistică.

A Separation

Regizorul Asghar Farhadi atrage spectatorul şi-l implică în poveştile sale, oferind ecranului o frescă a societăţii iraniene actuale. Filmele sale au magnitudine fiindcă ating o problematică complexă cu ajutorul unor personaje puternice. Toate istoriile personale percutante, narate de Asghar Farhadi, au deschidere către istoria colectivă.

Acţiunea din Jodaeiye Nader az Simin / Nader şi Simin: o despărţire este plasată în Teheran. Simin îi cere soţului ei, Nader, divorţul pentru că nu fusese de acord să o însoţească în străinătate, unde ea spera să o ducă mai bine, alături de fiica lor. Părăseşte căminul conjugal şi se reîntoarce în casa părinţilor ei. De cealaltă parte, Nader se vede nevoit să îl îngrijească pe bătrânul său tată, bolnav de Alzheimer. El o angajează pe Razieh, o femeie de condiţie modestă, care se zbate să-şi întregească veniturile, soţul ei fiind şomer. Deşi este însărcinată, acceptă această slujbă, dar nu îi pomeneşte nimic despre asta bărbatului ei, un tip conservator religios, depresiv şi violent. Înainte de a ajunge la Nader, ea fusese lovită de o maşină. Singura care îi stă alături (chiar şi la muncă) este fiica ei, Somayeh. Nader şi Simin aparţin clasei de mijloc şi sunt mai deschişi către modernitate, câtă vreme Razieh şi ai ei îşi duc traiul într-un mediu precar, năpădit de superstiţii.

La jumătatea filmului, are loc un incident. Fiindcă l-a lăsat nesupravegheat pe bătrân, Nader o dă afară pe Razieh. Aceasta se dezechilibrează şi cade pe scări. Urmează o judecată. În jurul acestei confruntări, care implică numeroşi martori, se pune în mişcare un întreg angrenaj de minciuni, tertipuri menite să salveze aparenţele, iar personajele se lasă descoperite exacerbând problematica socială. Fiecare are dreptatea sa, greu de stabilit într-o lume aşa de subiectivă ca în acest caz. Sistemul de valori este diferit, de aceea şi opiniile eroilor sunt mereu altele. Poveste realistă, Jodaeiye Nader az Simin, lasă spectatorul pradă unor emoţii contradictorii.

Regizorul nu cruţă privitorul – timp de aproape două ore trebuie să ia parte la dialoguri interminabile, cele care, de altfel, conferă subtilitate filmului. Acest vertij ajută spectatorul să identifice complexitatea problemelor. Camera de filmat sesizează cu acuitate frământările interioare ale personajelor, identificarea tipologiilor decurge natural. Apartamentul lui Nader este un microunivers, în care fiecare componentă rezonează cu viaţa iraniană, la scară macro. Scenele de la judecată punctează, narativ, întreaga poveste. Asghar Farhadi relativizează adevărul, expunând această poveste pe ecran. Aşa cum este prezentată istoria separărilor, singurul care poate lua locul judecătorului este… spectatorul. Forţa peliculei rezidă şi în capacitatea de a supune privitorul îndoielii, pe măsură ce intriga se derulează.

Jodaeiye Nader az Simin este şi povestea unui divorţ, cu atât mai dureros, cu cât la mijloc se află şi un copil. Prezenţa lui Termeh condiţionează felul de a fi al lui Simin şi al lui Nader. Reacţiile fetei demonstrează că ea nu este doar un martor „mut”, cum poate fi considerată Somayeh, fiica lui Razieh. Termeh trebuie să se decidă alături de cine vrea să trăiască, trebuie să opteze între cei doi: Nader sau Simin. Uneori, reacţiile părinţilor acestei copile sunt condiţionate, strict, de atitudinea ei. Scena de final este remarcabilă. Termeh se află în biroul judecătorului, plângând; îşi va exprima decizia. Spectatorul nu va putea şti ce-a hotărât fiindcă îi va însoţi pe părinţii adolescentei, care-o aşteaptă pe coridor.

Acest film ambiţios aduce alături probleme diverse (diferenţele dintre clasele sociale, religia, justiţia, divorţul, relaţiile de cuplu, educaţia, relaţiile părinţi-copii, imigraţia, responsabilitatea, rolul femeii, salvarea aparenţelor) şi dă fiecăreia forţă. Pune întrebările, dar nu oferă şi răspunsurile. Aşa cum ambiguitatea titlului este şi ea deliberată căci realizatorul nu viza doar separarea cuplului, prin acel divorţ, ci şi separarea de ordin social, moral şi religios.

Filmul denunţă cascada de compromisuri şi de minciuni. Realizatorul foloseşte drama familială pentru a distila ideea că manipularea se practică la orice nivel, fără vreo separaţie. Jodaeiye Nader az Simin este, totuşi, duios pentru că are o mare densitate umană şi etică, plecând de la intim, tinde către universal.

Regia şi scenariul: Asghar Farhadi
Operator: Mahmoud Kalari / Producător: Asghar Farhadi / Monteur: Hayedeh Safiyari
Distribuţia: Peyman Moaadi (Nader), Leila Hatami (Simin), Sareh Bayat (Razieh), Sarina Farhadi (Termeh), Kimia Hosseini (Somayeh), Shahab Hosseini (Hodjat), Ali-Asghar Shahbazi (tatăl lui Nader).

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Divorţ à l’iranienne – Jodaeiye Nader az Simin

Scris de pe mai 7, 2019 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web