RSS

Arhive pe etichete: Dragoste

Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

(Farsă comică amăruie) 

Mădălina DumitracheSurpriză, mare surpriză întâlnirea cu Dumnezeu interpretat de Benoît Poelvoorde în Le tout nouveau testament, o comedie amăruie, franco-belgiană, semnată de autorul peliculelor Le huitième jour/The Eighth Day.Din această perspectivă, Creatorul nu este o persoană frecventabilă. Jaco Van Dormael lansează o provocare prin acest nou film voit iconoclast, lansat la Cannes; filmul a fost într-un tur de forţă al festivalurilor şi a câştigat deja premiul publicului la Festivalul Biografilm, precum şi la Festivalul Internaţional de Film din Norvegia.

S-au tot făcut referiri la Dumnezeu, dar, de data aceasta, Dumnezeu nu este ceea ce crezi. Este mic, slab, prost și rău cu lumea (ironic!). Și numele lui este … Benoît Poelvoorde. E distractiv, nu? Celebrul artist belgian joacă rolul divinității într-un Bruxelles suprarealist, gri și rece. Dumnezeu își duce traiul într-un apartament degradat, alături de soția sa (Yolande Moreau) și de fiica lor, Ea (Pili Groyne). În ținută neglijentă (pijama și papuci) peste care-a trântit un halat încheiat anapoda, tiranul domestic abia se târâie ca să-și desfacă o cutie de bere. În afara faptului că este cam arțăgos, ba chiar irascibil, ciudatul Tată găsește amuzant modul în care își tratează soața (ca pe o retardată) sau… îi mai altoiește fiicei sale câte o lovitură de curea dacă nu respectă vreuna dintre “legile” sale. Viața lui se organizează după trei timpi: iritat familia, moțăit și sforăit în fața micului ecran și jocuri video în fața monitorul din biroul său. Din spatele ecranului, acest cinic răzbunător născocește noi legi absurde și meschine de genul celor prin care telefonul sună fix când plonjezi în cada de baie sau fata se strecoară în fața cozii la casa de la supermarket. Mizantropul din spatele calculatorului construiește legi dure, nemiloase.

Le tout nouveau testament 2

Desigur, ne sună a impietate sau erezie, dar încecăm să-i dăm de cap ideii năstrușnice a lui Van Dormael. Deloc reverențios, acesta a ales să prezinte versiunea greu digerabilă cu scopul de-a trezi reacții. Cineastul nu ne scutește de glumițe cu tentă religioasă, legând puncte din scenariu de evenimentele prezentate în Biblie: Geneza, Cântarea Cântărilor, Exodul. Bunăoară, vom avea parte de ghidușii vizuale, de-o urâțenie ilustrativă uluitoare ce ne amintesc, pe rând, de: copilărie, probele inițiatice, etapa marilor decizii, lupta dintre voință și soartă, inadaptarea la mediu. Fiecare secvență durează cam douăzeci de secunde și te orbește. Piruetele cinematografice, impuse de Van Dormael în această peliculă, servesc unei morale voit populiste, etalând inutilitatea unui “trai-de-rahat”. Delirul vizual este justificat de tonalitatea pesimistă, dar, de sub carapacea ironiei acide, răzbate și o plăpândă undă de tandrețe, de râsu’-plânsu’. În cele din urmă, Dumnezeu nu este decât o extensie logică a explorărilor ironice ale creaturilor duios numite muritori de rând”, iar Jaco Van Dormael nu face altceva decât să se joace cu spațiul și timpul.

Le tout nouveau testament 1

În această fabulă trăsnită, Dumnezeu poate face rău, desigur, prin urmare, fiica Lui trimite oamenilor SMS-uri prin care-i anunță ora decesului. Eroina, interpretată cu aplomb de adolescenta talentată Pili Groyne, este animată de-un optimism absolut incredibil. Obosită de atâtea războaie inutile, de mizeria și violența care cotropesc oamenii în astfel de momente, puștoaica se consultă cu “fratele ei” – Iisus Hristos (o statuie din porțelan, animată) – și caută șase apostoli (un cocktail exploziv de caractere) cu ajutorul cărora să re-scrie un Nou Testament. Intriga se leagă fiindcă tânăra Fiică va părăsi familia și va descoperi lumea de afară. Scenariul și regia devin un veritabil montagne russe în care aventurile se țin lanț. Umorul cineastului belgian demonstrează, în mod constant, empatie pentru eroii lui. Acesta chiar a reușit să facă să râdă un sinucigaș aflat în imposibilitatea de a-și lua viața.

Le tout nouveau testament 3

Deși toate personajele din poveste sunt marginale, pot fi recunoscute, totuși, cu ușurință. Într-adevăr, în cazul în care viața lor nu le mai aparține, se pot face simțite trăiri și emoții precum: bucurie, dezamăgire, tristețe, frică, dragoste (așteptați să o vedeți pe Catherine Deneuve îndrăgostită nebunește de-o gorilă uriașă; este hilar). În acest sens, Jaco Van Dormael exprimă idei îndrăznețe despre existența umană, încurajând privitorul de a trăi pe deplin viața, de a fi liber. Filmul  este un îndemn la lupta pentru propria fericire, trecând prin mai toate paradoxurile speciei umane: mizantropia, dar și altruismul, ura, dar și dragostea.

Le tout nouveau testament 4

Paradoxal, dar și răul își are și el partea lui bună, în acest caz, fiindcă toți se vor trezi întrebându-se ce ar mai putea face în puținul timp rămas până la final. Evident, opțiunile sunt diferite: unii își planifică jocuri de noroc, dar alții își reconsideră prioritățile din viață. Odată plasați într-un vertij existențial, oamenii sunt determinați să conștientizeze propriile limite și să se decidă ce vor să facă pentru viața lor. Adevărat, nu mai este vorba despre acel Dumnezeu care merge pe apă, ci unul oprit de poliție ca un nebun și pentru așa ceva a fost nevoie de mare… îndrăzneală. Lăsând deoparte aerul de farsă blasfematoare, găsim fărâma de umanism pe care o căutăm toată viața, pentru că Le tout nouveau testament este o satiră usturătoare, amuzantă și originală la adresa societăţii contemporane.

Regizor: Jaco van Dormael
Scenarist: Jaco van Dormael, Thomas Gunzig
Operator: Christophe Beaucarne
Producător: Jaco van Dormael
Monteur: Hervé de Luze

Distribuţia:
Pili Groyne (Ea)
Benoît Poelvoorde (Dieu)
Catherine Deneuve (Martine)
François Damiens (François)
Yolande Moreau (La femme de Dieu)
Laura Verlinden (Aurélie)
Serge Lariviére (Marc)
Didier De Neck (Jean-Claude)
Marco Lorenzini (Victor)

Durata: 1h 50

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Le tout nouveau testament – Ce facem cu viața noastră?

Scris de pe iulie 28, 2020 în Actualitate, Cinema, Film, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Mădălina DumitracheVeșnic neliniștită și mereu în căutarea unor răspunsuri la întrebările  existențiale care nu-i dau pace, Greta Gerwig s-a impus în rândul cineaștilor americani drept un „Woody Allen la feminin”. În spumoasa comedie romantică Maggie’s Plan, descoperim o ființă apropiată mai mult de eroinele lui Jane Auste și aflăm (din nou!) că destinul ar trebui lăsat să-și urmeze cursul, oricât de priceput „matchmaker” ai fi.

Pelicula iese puțin din linia tradițională a comediilor romantic (peliculele catalogate „chick- flick”) cu  cu care Hollywood-ul și-a obișnuit spectatorii. Regăsim un New York agreabil în care Ethan Hawke și Julianne Moore intră perfect în piele unor universitari egocentrici și manipulatori. În galeria cu portrete atipice, din Maggie’s Plan, fantezia și farmecul interpreților, dar mai ales animația din metropola americană rivalizează cu viața pariziană. Eroinele newyorkeze pot în orice moment concura, la capitolul originalitate, cu cele din Orașul Luminilor, iar frecventele nevroze ale personajelor seamănă perfect cu cele ale oricărui intello parizian.

Maggie's Plan 0

În centrul acestei originale pelicule, regăsim goana după fericire, iar protagoniștii vor explora teritorii neumblate cu o inepuizabilă energie în arta comunicării. Realizatoarea (fiica celebrului dramaturg Arthur Miller) a mizat pe asemănarea îndeletnicirilor femeilor moderne (Paris vs. New York) și-a evidențiat permanenta preocupare pentru menținerea unei juste balanțe între viața de familie și cea profesională. Întocmai pariziencelor, și femeile newyorkeze urmăresc cultivarea spiritului, dar și obținerea  unui stil propriu, original, în privința vestimentației. Personajele din această savuroasă comedie romantică își bat capul cu viața sentimentală și trec prin nenumărate situații delicate (frustrare, dragoste, căsnicie, poziție socială, copii, divorț, teamă, singurătate, devotament, potrivire vs. nepotrivire), dar întotdeauna „cu multă clasă”.

Maggie's Plan 1

Așadar, Maggie (Greta Gerwig) – o trentagenară plină de viață din New York – lucrează în educație (The New School) și pare mulțumită de sine. După mai multe nereușite în dragoste, se decide să conceapă un copil pe căi mai neortodoxe, prin inseminare artificială, donatorul fiind Guy, un simpatic antreprenor particular (șarmantul Travis Fimmel) din piața din care ea își făcea aprovizionarea. Când îl întâlnește pe briliantul profesor John Harding (Ethan Hawke), un intelectual (specialist în „ficto-critical anthropology”) cu veleități de romancier, Maggie se îndrăgostește cu adevărat și, astfel, își schimbă radical planurile. Situația nu e nici pe departe roz pentru că John stagnează într-o căsnicie nefericită alături de Georgette (Julianne Moore). Glaciala femeie – concentrată doar pe carieră – este o narcisistă îmbătată de propriile succese profesionale care își neglijează soțul și pe cei doi copii. Cu ajutorul prietenilor săi excentrici și amuzanți -Tony și Felicia – Maggie (se caracterizează autoironic „a little bit stupid ”) urzește un plan care complică viețile tutoror, dar îi și unește în moduri ilare și surprinzătoare (în maniera în care definea Tony viața sa conjugală: „It’s what keeps my wife in post-modern choreography and me in self-loathing”).

Maggie's Plan 2

La câțiva ani distanță, John o va părăsi pe Georgette și se căsătorește cu Maggie-cea-organizată. Fetița născută în timpul mariajului va crește alături de ceilalți doi copii ai lui John, admirabil interpretați de Mina Sundwall și Jackson Frazer. Când totul părea să fi intrat pe un făgaș liniștit, Maggie-cea-crescută- de-quakeri se pomenește iarăși la o răscruce din pricina  apariției autobiografiei lui Georgette care va readuce în atenție problematica fericirii. Din nou este ajutată de statornicii săi prieteni, Tony (Bill Hader) și Felicia (Maya Rudolph) și, astfel, pun la cale re-cuplarea lui John cu Georgette. Deși pare o veche „schemă” shakespeariană (A Midsummer Night’s Dream), de fapt, climaxul prezentat de Miller reflectă teama de singurătate, miezul și adevărul ascuns al multor crize existențiale. Așadar, planul lui Maggie devine doar un pretext  în a demonstra că fericirea sau nefericirea nu țin de calcule și proiecții neapărat realiste, iar destinul își croiește singur calea.

Maggie’s Plan 3

Suita de peripeții imprevizibile, unele desprinse, parcă, din universul lui David Lodge, transformă povestea într-un foileton romanesc (dacă avem în vedere doar intriga) și oferă momente pline de umor, situații hazlii, în toate acele „negocieri”. Extravaganța ținutelor vestimentare și mobilierul cu design unic din apartamentul său o plasează pe Georgette în rândul eroinelor atipice, dar pline de șarm, cu osebire la maniere și la complimente: „Nobody unpacks commodity fetishism like you do”. Cu aerul său exotic, de prințesă scandinavă, admirabila Julianne Moore devine o Georgette, intelectuala (de extracție europeană) plină de vulnerabilități, tocmai bună „de pus la punct” de spiritul practic al lui Maggie (Greta Gerwig). În pofida tuturor manipulărilor și mașinațiunilor, fiecare personaj traversează reprize de introspecție până să realizeze ce i se potrivește cu adevărat. Deși a ales o zonă de nișă, lumea academicienilor newyorkezi, Rebecca Miller evidențiază slăbiciunea omenească în fața suferinței și-a singurătății și înclină balanța în favoarea maturității și stabilității într-o savuroasă comedie de moravuri.

Maggie's Plan 4

Regia: Rebecca Miller

Scenariul: Karen Rinaldi și Rebecca Miller

Scriitor: Karen Rinaldi

Imaginea: Sam Levy

Montajul: Sabine Hoffman

Muzica: Michael Rohatyn

Distribuția:

Greta Gerwig – Maggie

Ethan Hawke – John

Travis Fimmel – Guy

Julianne Moore – Georgette

Bill Hader -Tony

Maya Rudolph – Felicia

Wallace Shawn – Kliegler

Durata: 98 min.

 

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragostea nu e de glumit ! – Maggie’s Plan

Scris de pe iulie 18, 2020 în Cinema, Film, Filme indie (independente), Morală, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Mădălina DumitracheProducția Mamma Mia! Here We Go Again face parte din categoria filmelor estivale pe care le îndrăgești fără să știi de ce și pe care le urmărești pentru a te răcori.

În vremea în care nu avea habar de identitatea părintelui său, Sophie se hotărâse să-i invite la nunta ei pe cei trei presupuși tați, fără să-i sufle vreo vorbă Donnei (Meryl Streep), mama sa. Așa stăteau lucrurile în opusul din anul 2008 (semnat de Phyllida Lloyd), când lumea făcea cunoștință cu fermecătoarea actriță Amanda Seyfried, aflată în postura tinerei încăpățânate, dar extrem de hotărâte, din triumfalul musical Mamma Mia. Zece ani mai târziu, când deja Donna a ieșit din scenă, tânăra Sophie (însărcinată) se pregătește să deschidă porțile hotelului „Bella Donna” la care visase. Mamma Mia! Here We Go Again revine pentru a ne povesti/lămuri despre trecutul Donnei – întâlnirea cu cei trei (potențiali) „tătici” ai fiicei sale – totul sub forma idilelelor cu lipici la public, preponderent feminin. Bunăoară, suntem invitați în Kalokairi, magica insulă din Grecia, pentru un nou și original musical bazat pe melodiile de succes ale formației ABBA. A fost păstrat lotul actoricesc de bază al distribuției originale, dar s-au alăturat și alte nume faimoase – Lily James (Cinderella, The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society).

Lungmetrajul, produs de Judy Craymer și Gary Goetzman, păstrează linia de „feel-good movie”, perfect pentru sezonul estival. Premisele sunt de bun augur dacă avem în vedere că regia e semnată de chiar scenaristul Ol Parker, cel care a realizat această continuare după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis. În calitate de producători executivi s-au regăsit Tom Hanks, Rita Wilson, Phyllida Lloyd, Richard Curtis și Nicky Kentish Barnes. La toate acestea, au contribuit din plin antrenul și suflul nou din coloana sonoră realizată de inegalabilii făuritori de hituri Benny Andersson și Björn Ulvaeus. Cei doi producători şi-au luat necesare libertăţi în adaptarea coloanei sonore, simțind capacitățile vocale de exprimare ale actorilor, asumându-şi perfect sound-ul de karaoke, estompând astfel neajunsurile glasurilor neantrenate, conferindu-le și acestora un aer mai puțin cabotin.

Mamma Mia, Here We Go Again!

Noua producție se poziționează între sequel și prequel fiindcă se păstrează povestea centrală, dar există și acele lansări „înainte” și „înapoi” în timp menite să ne arate cum relațiile formate în trecut rezonează în prezent. Astfel, în actualitate, o vedem pe Sophie pregătindu-se pentru un mare eveniment: redeschiderea pensiunii înfiinţate de mama ei, Donna. Faptul că aceasta a murit cu un an în urmă umbreşte evenimentul şi încearcă să dea complexitate acestui fir narativ. În acelaşi timp, o vedem pe Donna în tinereţe (Lily James): ea porneşte în căutarea propriului vis, ajungând – în urma unor aventuri – pe Kalokairi, magica insulă din Grecia. Seducătoarea Lily James o întrupează pe Donna din perioada de tinerețe, prin intermediul flashbackurile presărate între energicele momente dispuse la prezentul efervescent (adorabilă cu tinerescul song When I Kissed the Teacher). Distribuția încearcă să respecte paritatea între bărbați și femei, așadar, îi regăsim pe „veteranii” Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård, alături de mai tinerii Jeremy Irvine (în rolul lui Sam), Josh Dylan (Bill) și Hugh Skinner (Harry). Simpaticele aflate mereu în căutare de amor Rosie și Tanya sunt, acum, Alexa Davies și Jessica Keenan Wynn. În această romanță acidulată, este introdusă – în postura de bunică – exotica Cher. Ce poate fi mai amuzant decât un număr în care Cher i se adresează pe note (cântă Fernando) managerului de hotel, bărbos și grizonant, fostul ei iubit prin 1959, interpretat de co-starul Andy García? Desigur, e o șarjă amical-umoristică pentru că blondina lungană, acum bunica Ruby, se aseamănă, aici, cu Madonna (dependentă de Xanax) cântând Don’t Cry for Me Argentina.

3 - Mamma Mia 2

Cu așa povești și așa armătură de interpreți, filmul izbuteşte să binedispună timp de două ore încărcate cu dans, voie bună şi multă energie. Unul dintre meritele acestui sequel este maniera în care Donna iese din straiele superficialității și nu mai pare doar o flușturatică, ci un veritabil „spirit liber”- cântăreață cool în tinerețe. O urmărim decizie după decizie, eşec după eşec, reuşită după reuşită. Acum, când o vedem pe Donna întâlnindu-i pe Sam, Harry şi Bill (interpretaţi de Jeremy Irvine, Hugh Skinner şi Josh Dylan) şi îndrăgostindu-se cu adevărat de mica comunitate de pe Kalokairi, înțelegem de ce începe să viseze la o viaţă fericită în pensiunea pe care o descoperise.

4 - Mamma Mia 2

Cu toate că cele două epoci distincte sunt țesute și reunite în falduri (asumat) kitsch ale pânzei, totul se reduce la pofta de viață și doza necesară de umor pentru a depăși inerentele neajunsuri ale vieții. Costumele, lumina și mai ales coregrafia contribuie la crearea universului pitoresc, menit să rimeze cu exclamația Mamma Mia!, în pofida aspectului general de cartolină catchy. Bazându-se exclusiv pe distribuţie, filmul poate părea, pentru unii spectatori mai scorțoși, doar un potpuriu de Nu-mă-uita, cu flashbackuri siropoase, cu multe clişee. Deși minunata Meryl Streep/Donna Sheridan se răgăsește doar pe afiș, spiritul și efervescența sa sunt dominante și în acest nou cocktail al verii 2018; legătura mamă-fiică rămâne esențială și în cea de-a doua rundă. Dacă știi să privești partea plină a paharului și îți place să dansezi după cum îți cântă viața, nu rata Mamma Mia! Here We Go Again/„take the chance”!

5 - Mamma Mia 2

Regia: Ol Parker

Scenariul: Ol Parker după o poveste scrisă de Catherine Johnson și Richard Curtis

Imaginea: Robert Yeoman

Montajul: Peter Lambert

Muzica: Anne Dudley

Distribuția:

Amanda Seyfried – Sophie Sheridan, fiica Donnei

Meryl Streep – Donna Sheridan,mama lui Sophie și soția lui Sam

Lily James – Donna (în tinerețe)

Christine Baranski – Tanya Chesham-Leigh

Jessica Keenan Wynn – Tanya (în tinerețe)

Julie Walters – Rosie Mulligan

Alexa Davies – Rosie (în tinerețe)

Pierce Brosnan – Sam Carmichael, architect american, fostul soț al Donnei

Jeremy Irvine – Sam (în tinerețe)

Colin Firth – Harry Bright, om de afaceri britanic

Hugh Skinner – Harry (în tinerețe)

Stellan Skarsgård – Bill Anderson

Josh Dylan – Bill (în tinerețe)

Dominic Cooper – Sky, soțul lui Sophie

Andy García – Fernando Cienfuegos, managerul mexican al hotelului Bella Donna, fostul iubit al lui Ruby

Cher – Ruby Sheridan, mama Donnei și bunica lui Sophie

Durata: 114 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Scris de pe iunie 25, 2020 în Blockbuster, Cinema, Estival, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dragostea nu-i “o crimă ca oricare alta” (Breaking and Entering)

Odată cu Breaking and Entering, Minghella (imposibil ca vreun cinefil să nu fi văzut/ auzit de The English Patient, Cold Mountain sau The Talented Mr. Ripley) a încercat cam aceeași „provocare” ca și Gonzalez Inarritu/Arriaga în Amores Perros sau ambițioasele 21 Grams şi Babel.

Prin urmare, cu minipovestiri contemporane, a ilustrat faptul că persoane din medii diferite își pot influența reciproc soarta. Rămâne (aceeași) întrebare: Ce mutații au produs interacțiunile în viața celor care „s-au ciocnit din întâmplare”? Bunăoară, faimosul cineast a reunit staruri precum Juliette Binoche și Jude Law și le-a transformat în avatarurile unor semnificanți. Eroul întrupat de solarul Jude Law lansează o profundă interogație: „Is it worse to steal somebody’s computer or is it worse to steal somebody’s heart/ E mai grav să furi computerul unei persoane sau inima sa?”. Nu e o simplă formulare (asemenea celor din algebră a > b sau b > a), ci caută resorturi mai adânci chiar din metaforicul titlu.

Cu profunzime, realizatorul aduce în prim-plan teme generale precum dragostea, singurătatea, integritatea și integrarea într-o lume traversată de mutații. Descoperim în Breaking and Entering că dragostea nu-i o „crimă ca oricare alta”. Un hoț este legătura dintre un tânăr om de afaceri de succes și o mamă care își crește singură copilul și care încearcă să facă față dramei emoționale prin care trece. O dramă conjugală se conjugă cu povestea unor imigranți din Londra. Așadar, un tânăr arhitect de succes din Londra (Jude Law) trebuie să se confrunte cu temerile și cu prejudecățile când biroul său este jefuit de un hoț cu origini musulmane. Arhitectul ajunge să aibă o nouă perspectivă asupra vieții?

Fermecătorul Jude Law îl întruchipează pe Will Francis, un arhitect care a reușit să se impună în branșă. Acesta conduce o afacere promițătoare (Green Effects) împreună cu prietenul său, Sandy (Martin Freeman). Zona în care ei își desfășoară activitatea este cartierul King’s Cross, o zonă a Londrei rău famată din pricina violenței și a sărăciei. Totuși, zona a început să se dezvolte, devenind ținta unui program major de „cosmetizare urbană”. Will este căsătorit de zece ani cu o blondă glacială, Liv (Robin Wright Penn), o femeie minunată, dar pe care o măcinau atât lipsa de comunicare dintre ea și soțul ei, cât și chinurile emoționale prin care trece fiica ei, adolescenta gimnastă Bea (Poppy Rogers). Viața acestui bărbat capătă o nouă turnură în momentul în care biroul lui și al lui Sandy este spart. Nu o dată, ci de două ori. Laptopul lui Will dispare, odată cu el dispărând și o bună parte din echipamentul IT al companiei.

Drept urmare, Will începe să-și petreacă serile prin zonă/ cartier, sperând să-l poată prinde pe hoţ în acțiune. Aparent previzibil, atacatorul dă (și) o a treia lovitură. În vreme  ce îl urmărește, Will ajunge într-o clădire de apartamente dărăpănate, unde reușește să dea peste tânărul care îi furase lucrurile. Descoperă că numele lui este Miro (Rafi Gavron), are 15 ani și era refugiat bosniac. Fără a dezvălui motivul prezenței sale acolo, Will face cunoștință cu mama băiatului, Amira (Juliette Binoche), o frumoasă musulmană pe care viața și războiul din țara ei au adus-o în Anglia, unde își câștigă existența din croitorie. Will o place și începe să îi dea de lucru (modificarea unor costume de haine). În scurt timp, între ei începe o relație amoroasă, care se dezvoltă în paralel cu relația pe care bărbatul o avea cu soția sa.

Parabola unei lumi plină de mutații devine zona King’s Cross, aflată în plină renovare. Urmărim în paralel scene conjugale derulate în luxoasele decoruri în care Will e nevoit să tempereze crizele unei adolescente cu forme de autism și melancoliile prelungite ale suedezei Liv. Ritmul e destul de greoi, dar farmecul actorilor din distribuție ameliorează efectul de lentoare apăsătoare. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezențe pitorești așa cum este și cea a prostituatei Oana (o româncă! – interpretată de Vera Farmiga), care îi umple timpul lui Will în perioada în care supraveghea zona dintr-un autoturism 4×4, suplinind intervenția poliției locale. Altfel, dialogurile sunt împănate cu metafore, de care Will uzează cel mai mult („I don’t even know how to be honest anymore. Maybe that’s why I like metaphors”). Îi explica rigidei sale soții că legătura exclusivistă a acesteia cu fiica sa devenise un fel de cerc, chiar o colivie din care el fusese exclus. Geometria, arta și metaforele sunt permanent conjugate în această peliculă.

Cele două femei din viața lui Will sunt precum două oglinzi care se reflectă reciproc: ambele sunt mamele unor adolescenți cu probleme, dar care aveau în comun sportul: Miro (Rafi Gavron), băiatul de 15 ani era un excelent cățărător, câtă vreme fata, Bea (Poppy Rogers), practica gimnastică de performanță. Femeile nu sunt antagonice doar prin aspectul fizic, Liv – blondă, Amira – brunetă, ci prin poziția socială (upper-class vs. working-class) și prin origine, Liv-suedeză, Amira – musulmană bosniacă (refugiată din Sarajevo). Will se găsește la intersecția acestor două „cercuri”. În acest triunghi amoros, întâmplarea devine arhitectul vieții.

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, pelicula Breaking and Entering rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele.

Regia: Anthony Minghella

Scenariul: Anthony Minghella

Imaginea: Benoît Delhomme

Montajul: Lisa Gunning

Muzica: Gabriel Yared

Distribuția:

Jude Law – Will Francis

Juliette Binoche – Amira Simić

Robin Wright Penn – Liv Ullmann

Rafi Gavron – Mirsad (Miro) Simić

Martin Freeman – Sandy Hoffman

Juliet Stevenson – Rosemary McCloud

Vera Farmiga – Oana

Durata: 120 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dragostea nu-i “o crimă ca oricare alta” (Breaking and Entering)

Scris de pe mai 25, 2019 în Cinema, Educaţie, Iubire, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Tehnologizarea lui Cupidon – Zoe

 În era tehnologică/digitală („smart”, „internet-age”) dragostea adevărată devine aproape imposibilă, ne sugerează mai toți cineaștii, dacă ne gândim doar la pelicule precum Newness, Westworld, Her, Love Potion No. 9. Iată că realizatorul de filme indie, Drake Doremus, lansează interogații despre trăinicia legăturilor amoroase pe fundalul robotizării. Așadar, cineastul – care emoționa publicul “douămiist” cu Like Crazy (2011)propune un revoluționar start-up: legăturile cu humanoizii sintetici, grație inteligenței artificiale, într-o poveste de iubire, în pelicula Zoe.
Prin urmare, într-un viitor nu prea îndepărtat, androizii (numiți „sintetici”) vor fi omniprezenți, iar dragostea va fi o raritate. Totuși, identificăm iubirea dintre Zoe (Léa Seydoux) și Cole (Ewan McGregor), iubiți, dar și colegi la Relationist Labs, o companie de robotică unde sunt produși „însoțitori sintetici”, rezultați din împletirea unor ramuri precum robotică, farmaceutică și psihologie. Pe măsură ce legătura lor devine mai puternică, Ash (Theo James), unul dintre androizii pe care i-au creat, le descoperă relația secretă. Din gelozie, acesta dezvăluie un adevăr dureros: Zoe este robot. Divizați între sentimentele pe care le au unul pentru celălalt și stigmatizarea relațiilor dintre oameni și androizi, Zoe și Cole se despart, în timp ce invidiosul Ash încearcă să o convingă pe Zoe să accepte ceea ce este. Intervențiile lui Ash transformă acest triunghi amoros într-un amestec de confuzie, trădare și dragoste.

Filmul începe chiar cu întrebările adresate eroinei din titlu, Zoe, despre „partenerul perfect”. Din start, identificăm cinismul indus de actualele servicii de „dating” și de multitudinea de aplicații/„app culture” menite să ofere plăceri rapide, dar costisitoare, sau să te scutească de efortul emoțiilor, îndeosebi de cele așa-zis negative, în fond, cele care călesc și șlefuiesc anumite trăsături de caracter, acolo unde ele există. Un veritabil geniu al tehnologiei, Cole (expresivul Ewan McGregor) lucrează alături de Zoe, până târziu, trudind la un prototip masculin (Theo James) căruia i-a implantat ceva din memoria sa. Cu alura unui model retro, din anii ’60, Zoe îl privește languros; de fapt, ea este prototipul feminin al acelei linii de producție (există acel twist des folosit: „it’s not you, it’s me”).

În acest univers futuristic, viața e simplificată, iar relațiile se transformă în niște „aplicații” (cu scoruri)/ mașinăriile, dotate cu memorie à la Rachael din Blade Runner, sunt capabile să cuantifice compatibilitatea dintre două persoane. Așa se face că relația dintre Cole și Emma (soția sa, interpretată de o Rashida Jones destul de răvășită) capătă scoruri joase, de aceea cei doi rămân doar prieteni apropiați și vor împărți custodia copilului lor.

Pe de altă parte, se pun la punct linii de producție ce livrează însoțitori sintetici, croiți după tiparele omenești. Conceput chiar de Cole, prototipul masculin, Ash, e chipeș, are un frumos accent britanic și e priceput să dibuiască emoțiile omenești mai abitir decât aceștia. Așadar, roboții sunt concepuți pentru a înțelege sentimentele celorlați și pentru a-și iubi partenerul. În acest cadru, se dezvoltă legătura dintre Cole Ainsley și cea care superviza laboratorul și testele aplicate, Zoe.

Într-un mediu aparte, în care „triparea” în pereche e ceva obișnuit (cu medicamentele Benysol dizolvabile/buvabile sentimentul de îndrăgostire poate dura chiar și două ore!),  se naște o idilă specială. Interogațiile trec ecranul, iar spectatorul trebuie să cuprindă limitele inteligenței artificiale. Întreaga atmosferă e una voit artificială, de show (aparițiile bulversante ale prostituatei Jewels, interpretată de Christina Aguilera, ne duc cu gândul la flamboiantul Burlesque. Romanța de pe ecran e întreținută și de ilustrația muzicală (Beach House” și Cigarettes After Sex”), iar acel yuppie-style” de fundal ne trimite spre zona comercialului. În ciuda tuturor complicațiilor (bifează și o  ruptură temporară), Zoe și Cole mai dau șansă iubirii.

Citiţi şi Dernier amour – prostituata care i-a pus capac lui Casanova

Relația devine de-a dreptul „complicated” între cele două ființe care lucrează împreună, dar care nu găsesc pașii potriviți în acest straniu dans al dragostei. Cârligul emoțional e mult mai evident în prestația lui McGregor, câtă vreme bizarul experiment îl provoacă la adevărate dialoguri filosofice pe tema iubirii, chiar dacă se aduc în discuția de la trei dimineața nelipsitele „dating apps”. Există și persoane care încă mai rezonează la replici precum: „It’s better to feel pain than to feel nothing”/„E mai bine să simți durerea decât să nu simți nimic”. Este evident că Benysol-ul nu va înlătura problema singurătății, ba chiar o va accentua, prin urmare, filmul deschide cutia Pandorei: criza relațiilor interpersonale din actuala lume ce tinde spre astfel de perspective.

Rostul lui Zoe – romanța cu roboți, dar cu replici din Taxi Driver – este de a atenționa asupra pericolului deteriorării generalizate a ceea ce mintea omenească a creat mai frumos: rosturile dragostei. Odată ce acumulezi o anumită experiență de viață – ne previne această peliculă cu fason de pildă în nuanțe S.F. – accepți că unele lucruri trebuie să se întâmple și că e puțin probabil să existe acel „everlasting love”, fixat în ideal.

Regia: Drake Doremus

Scenariul: Richard Greenberg

Imaginea: John Guleserian

Montajul: Douglas Crise

Muzica: Dan Romer

Costumele: Alana Morshead

Distribuția:

Ewan McGregor – Cole

Léa Seydoux – Zoe

Christina Aguilera – Jewels

Theo James – Ash

Rashida Jones – Emma

Durata: 104 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Tehnologizarea lui Cupidon – Zoe

Scris de pe mai 23, 2019 în Cinema, Filme de dragoste, Filme indie (independente), Modernitate, Moravuri, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Leoaice în arena istoriei – Mary Queen of Scots

Mădălina DumitracheSe pare că marile monarhii au găsit mereu un aliat în cea de-a șaptea artă care le-a prezentat spectatorilor figurile emblematice în diferite nuanțe. Așa se face că de la împărăteasa Sissi (Elisabeta de Wittelsbach) – soția lui Franz Joseph al Austriei – până la Maria-Antoaneta a Franței, viețile domnițelor au fost un bun prilej de scormonire printre biografiile istorice. Acțiunea capătă și mai multă greutate dacă în spatele camerei de filmare se poziționează o femeie-regizor. Experiența cineastei Sofia Coppola a deschis acest culoar în care perspectiva feminină asupra experiențelor din marea istorie devine una incitantă. Recent, Josie Rourke, regizoare de teatru și film, s-a aventurat pe această cărare și-a adus în fața publicului teribila poveste a reginei Mary/Maria Stuart în Mary Queen of Scots. Actrițe celebre precum Katharine Hepburn (în Mary of Scotland, 1936) sau Vanessa Redgrave (în Mary, Queen of Scots, 1971) au întrupat, pe marele ecran, această faimoasă suverană. Regină a Scoției încă din leagăn, regină (efemeră) a Franței, mult timp prizonieră a verișoarei sale, Elizabeth I a Angliei, fiica lui Jacques al V-lea avea să cunoască unul dintre cele mai romanești destine din istorie. Dovedind o deplină maturitate artistică, Josie Rourke glisează între teatru și film, oferind o perspectivă nouă asupra destinului istoric a două femei puternice.

0 - Mary Queen of Scots

Pornind de la scrierile lui John Guy, din „Queen of Scots: The True Life of Mary Stuart”, adaptate într-un scenariu realizat de Beau Willimon, atentă la detalii, subtilă, Josie Rourke filtrează informația istorică, contextualizează și livrează o dramă istorică în care se duelează două femei puternice din Anglia secolului al XVI-lea. Ecorile în actualitate sunt cu atât mai puternice cu cât mișcarea feministă în lumea cinematografiei a căpătat un suflu nou. Alegerea distribuției a însemnat o reușită, căci de pe afișul peliculei se profilează aluziile: Margot Robbie în postură de Elisabeta I/Queen Elizabeth sugerează „Born to Power”, iar suava Saoirse Ronan, în rolul lui Mary Stuart, îi dă replica „Born to Fight”. Într-o lume patriarhală, rivale în sfera puterii, dar și în dragoste, cele două regine trebuie să decidă cum să joace „cartea căsătoriei” în așa fel încât să-și păstreze și independența.

2 - Mary Queen of Scots

Așadar, regină a Franței la șaisprezece ani, și văduvă la doar optsprezece ani, Mary Stuart desfide presiunea curții de a se recăsători. În schimb, ea se întoarce în Scoția natală pentru a-și revendica tronul care i se cuvenea de drept. Atât Scoția, cât și Anglia se află sub controlul puternicei Elisabeta/Elisabeth I. Fiecare tânără regină o prețuiește pe cealaltă cu o fascinație amestecată cu teamă. Hotărâtă să fie mai mult decât o figură simbolică, mai tânăra Mary își exprimă dorința de a revendica tronul Angliei, amenințând, astfel, suveranitatea reginei Elisabeta. Urmează un șir lung de trădări, revolte și conspirații la ambele curți, care vor pune pericol ambele tronuri și care vor schimba cursul istoriei.

Filmul, care începe cu un coșmar-premonitoriu al tinerei Mary, prezintă modul în care două regine au încercat să mențină pacea, dar toate acțiunile lor au fost spulberate de mașinăriile politice întreținute de bărbații din preajma lor. Orice încercare de coexistență pașnică era, imediat, zdrobită de faptele conspiratorilor politici și de acțiunile grupurilor religioase rivale din ambele tabere. Margot Robbie reflectă perfect imaginea de suveran-outsider într-o lume dominată de bărbați, iar filmările cu drona (impresionantele peisaje naturale și castelele medievale din Regatul Unit) amplifică măreția personajului istoric, care ascundea o femeie nevoită să-și renege feminitatea de dragul puterii. Perucile o ajutau să împodobească masca unei „leoaice politice”. Teatralitatea shakespeariană, împodobită în fastuoase costume realizate de designerul Alexandra Byrne se conjugă de minune cu ilustrația muzicală creată de Max Richter, învăluie spectatorul și îl invită la reflecție. Experiența teatrală a realizatoarei se face simțită în toate detaliile, în finețea imaginilor-metaforă, conferindu-i acestei producții destinate marelui public un plus de rafinament.

3 - Mary Queen of Scots

După un lung prolog, o identificăm pe Mary Staurt – văduvă la nici douăzeci de ani -, îndârjită să-și recapete puterea. Întoarcerea ei reprezenta o amenințare atât pentru fratele ei, cât și pentru verișoara sa, regina Elisabeta I. Chipul tinerei actrițe seamănă cu acele sculpturi (figura unei femei) așezate pe navele/vasele de război: ascuțită, aprigă și sfidătoare. În 1561, tânăra văduvă a lui Francisc II se întorcea din Franța într-o Scoție măcinată de luptele religioase și îi solicită protecție fratelui său vitreg, James, Earl of Moray (James McArdle). Simpla ei prezență reprezenta o provocare. Acesta e doar începutul unei strategice confruntări cu Elizabeth I. Între ele se stabilește o relație pe muchie de cuțit (duel, dar și un soi de solidaritate feminină); ambele femei știau prea bine ce însemna să fii singură, înconjurată de bărbați care jucau dublu. Licențele creative se întrevăd încă de la primele cadre, fiindcă spectatorul contemporan va trebui să facă un exercițiu de imaginație și să (între)vadă cum era viața din spatele portretelor din cărțile de istorie (imaginile din budoarele reginelor, cu nobilimea sau oamenii simpli de la Curte sunt grăitoare). Devine mult mai simplu de sugerat acel „Sixteenth-century royals, they’re just like us!” Chipul proaspăt, inspirând dârzenie, al lui Saoirse Ronan apropie și mai mult eroina de lumea de azi, căci lupta sa pentru libertatea religioasă, opțiunea pentru orientarea de gen (apropierea de nonconformistul bisexual David Rizzio, interpretat de carismaticul Ismael Cruz Córdova), ripostele față de John Knox (David Tennant) ne trimit cu gândul la o veritabilă „regină” din secolul XXI. În vreme ce Mary acceptă relația cu alunecosul nobil catolic Henry Darnley (Jack Lowden), care emisese pretenții asupra puterii, verișoara sa, Elizabeth I, era sfătuită să se folosească de misoginia lui John Knox pentru a o destabiliza pe tânăra sa rivală. Intriga plutește peste tot. Trădată și de cel de-al treilea soț, Earl of Bothwell (Martin Compston), Mary fuge în Anglia. Pe acest teritoriu, va trăi tot restul vieții sale, în închisoare, înainte de a fi condamnată la moarte pe baza unor așa-zise acuzații de trădare.

4 - Mary Queen of Scots

Cea care semnează condamnarea e chiar Elizabeth I. Confruntarea dintre cele două mari rivale aparține ficțiunii, deși au purtat o îndelungată corespondență, nicio mărturie documentară nu atestă întâlnirea & discuția suveranelor, dar cineasta își rezervă dreptul de-a avea o perspectivă/„replică” personală. Permanenta juxtapunere a planurilor/taberelor menține dramatismul, deși sensibilitatea modernă se simte, mai ales în lejeritatea cu care sunt tratate relațiile intime (scenele de alcov). Presată de bărbații de la Curte, dar și obsedată de propria sa imagine, Elizabeth I se lasă convinsă că atrăgătoarea Mary trebuie să piară. Secvența-cheie este întâlnirea dintre marile rivale. Bunăoară, printre faldurile albe ale unor țesături și aburii naturali, într-o lumină filtrată, sunt reflectate ravagiile făcute de pojar pe chipul roșcovanei Elizabeth, în puternic contrast cu delicatețea de porțelan a tenului Mariei Stuart. Aparent solidare, la un anumit punct, cea mai puternică dintre cele două femei alege să o doboare pe cealaltă care deținea frumusețe, tinerețe, maternitate și dârzenie. Lecția crudă a „bărbăției asumate” („I have the heart of a man, not a woman, and I am not afraid of anything”) îi va întări puterea politică celei care va deveni glorioasa făuritoare a unui bogat imperiu. Devine liberă opțiunea (pentru fiecare dintre spectatori) de a decide care dintre leoaice a fost mai puternică. Finalul brusc – ca o decapitare – confirmă dorința cineastei de a oferi această posibilitate spectatorului din secolul XXI.

Regia: Josie Rourke
Scenariul: Beau Willimon după „Queen of Scots: The True Life of Mary Stuart” de John Guy
Imaginea: John Mathieson
Montajul: Chris Dickens
Muzica: Max Richter

Distribuția:
Saoirse Ronan – Mary, Queen of Scots, Maria, regina Scoției, verișoara reginei Elisabeta
Margot Robbie – Queen Elizabeth I, regina Angliei și a Irlandei
Guy Pearce – William Cecil, sfetnicul reginei Elisabeta
David Tennant – John Knox, cleric protestant
Jack Lowden – Lord Darnley, al doilea soț al Mariei Stuart
Joe Alwyn – Robert Dudley
Ismael Cruz Córdova – David Rizzio
Durata: 125 min

Premii, nominalizări:

Premiile Oscar 2019 :

Categoria Rezultatul
Cel mai bun machiaj
Jessica Brooks Nominalizat
Marc Pilcher Nominalizat
Jenny Shircore Nominalizat
Cele mai bune costume – Alexandra Byrne Nominalizat

Premii BAFTA 2019

Categoria Rezultatul
Premiul BAFTA pentru machiaj şi hairstyle – Jenny Shircore Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cele mai bune costume – Alexandra Byrne Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Margot Robbie Nominalizat
Articol publicat în revista Catchy
 
Comentarii închise la Leoaice în arena istoriei – Mary Queen of Scots

Scris de pe februarie 8, 2019 în Cinema, Cultură, Feminin, Film, Filme de Oscar, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Supradoză de radioactivitate şi dragoste – Grand Central

După cel dintâi film de succes, Belle Épine (2010), Rebecca Zlotowski confirmă talentul tinerilor cineaşti din Hexagon ce ştiu să combine tradiţia şcolii franceze cu imaginarul franco-american. Titlul polisemantic al peliculei Grand Central (2013) are iradieri cinefile – acţiunea şi eroii ne poartă cu gândul atât la western -, cât şi la filmele lui Truffaut sau Jean Renoir. De asemenea, Grand Central face trimiteri şi la numele principalei gări din New York şi evocă amploarea protestelor muncitorilor americani.

Povestea seamănă cu un western: totul începe cu o altercaţie într-un tren. Gary (Tahar Rahim), un tânăr zglobiu şi optimist, îşi recuperează portofelul de la cel ce încercase să i-l fure. Gary profită de faptul că agresorul a aţipit şi intră în cabina acestuia. La coborâre, cei doi îşi aruncă priviri răutăcioase, copilăreşti.

Gary se încadrează în categoria celor care nu fac niciodată promisiuni, nimănui. După ce schimbă diverse slujbe mărunte, ajunge să fie angajat într-o centrală nucleară. Ca filmul să nu alunece spre documentar, realizatoarea a injectat o doză de pasiune. Acolo, lângă reactoarele nucleare, Gary găseşte ceea ce căuta: bani, o echipă, o familie. În micuţa societate în care este integrat se află şi Karole (Léa Seydoux), soţia lui Toni (Denis Ménochet), unul dintre veteranii echipei. Tânăra, cu aspect de cow-girl, îl seduce rapid. În timpul unei cine, ea îl sărută pe Gary direct pe gură, chiar în faţa soţului ei, avertizându-l asupra pericolului la care se expune. Gary este atras, în mod irevocabil, de această reală „bombă atomică”. Gestul ei rezumă ideea filmului – pasiune şi pericol. Fisura nu întârzie să se producă. Karole iubeşte doi bărbaţi care au aceeaşi meserie, dar cu care va avea raporturi total diferite. Dragostea interzisă este zugrăvită ca o frescă sentimentală în care lumina privirilor de îndrăgostiţi se amestecă cu griul sinistru al mediului din industria nucleară.

GrandCentralStudioCanal.png

Povestea este clară şi concisă. Încă de la începutul filmului, monologul explicativ al lui Gilles (Olivier Gourmet), şeful echipei, va funcţiona ca un avertisment – răul pluteşte în aer în această regiune. Gary ne duce cu gândul la Gary Cooper, Manda e numele personajului lui Serge Reggiani din Casque d’Or (1952), iar Karole pare o îndepărtată descendentă a lui Simone Signoret din filmele lui Jacques Becker.

Pe lângă aluziile fine cinefile, realizatoarea trasează o poveste tristă, o iubire interzisă, pe fundalul unei zone contaminate, inspirată parcă din accidentele nucleare de la Cernobîl şi Fukushima. Povestea de iubire se împleteşte cu faptele de viaţă ale muncitorilor „care aduc lumina”. Filmul conduce spectatorul în universul ultra-tehnicizat al acestei uzine, ce seamănă cu o navă spaţială. Toxicitatea atomilor se conjugă cu cea a amorului interzis, are loc atât fuziunea nucleară, cât şi cea a inimilor omeneşti. Invizibilă, dar irezistibilă, influenţa iradiaţiilor / dorinţelor pune în mişcare filmul şi emoţionează privitorul.

Distribuţia este una prestigioasă, subiectul este meticulos articulat prin imagini admirabile. Opoziţia dintre realismul rece al centralei şi cadrul natural, bucolic, cvasi-impresionist creează o permanentă tensiune.

Karole (Léa Seydoux) este un veritabil magnet, în jurul ei gravitează evenimentele, în vapori de un naturalism discret-fantastic. Fata cu părul scurt, în pantaloni scurţi poate părea o prezenţă explozivă. În spatele unui fizic provocator, tânăra ascunde, totuşi, o fragilitate ce se va lăsa dezvăluită pe tot parcursul filmului, în vreme ce Gary (Tahar Rahim) este opusul ei. Cei doi tineri alcătuiesc un cuplu senzual, care captează atenţia spectatorului chiar şi atunci când nu vorbesc. Plăcerea „jocului” – amorul trupesc – devine încet-încet gustul vieţii înseşi; contextul potrivnic valorizează delicateţea relaţiei.

Bogăţia dialogurilor, prim-planurile, acuitatea camerei de filmare ce surprinde grupurile umane, senzualitatea unei relaţii interzise sunt elemente care fac trimiterile amintite la Truffaut şi la psihologia fină a lui Jean Renoir. Rebecca Zlotowski îşi personalizează pelicula cu muzică electronică ce dă nerv şi imprimă vitalitate. Cineasta explorează, cu fineţe, complexitatea relaţiilor şi, mai ales, punerea lor într-un context atât de „particular”. Mai degrabă evaziv, decât abstract, Grand Central hipnotizează spectatorul cu o romanţă la umbra radioactivităţii.

Regia: Rebecca Zlotowski
Scenariul: Rebecca Zlotowski, Gaëlle Mace / Imaginea: George Lechaptois / Scenografia: Antoine Platteau / Montajul: Julien Lacheray / Sunetul: Cédric Deloche, Gwennolé Le Borgne, Alexis Place, Marc Doisne
Distribuţia: Tahar Rahim (Gary Manda), Léa Seydoux (Karole), Denis Ménochet (Toni), Olivier Gourmet (Gilles)

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Supradoză de radioactivitate şi dragoste – Grand Central

Scris de pe mai 9, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste, Filme franțuzești, Uncategorized

 

Etichete: , ,

Pur şi simplu, inimi deschise – À cœur ouvert (Tragedie a inimii)

Marion Laine se află la cel de-al doilea lungmetraj al său cu această adaptare pentru ecran a romanului Remonter l’Orénoque de Mathias Enard. Filmul À cœur ouvert este povestea a doi chirurgi cardiologi, Mila şi Javier, care, şi după cei zece ani de căsnicie, se iubesc ca la-nceput. Viaţa curge liniştit, ca un izvor cristalin, până la momentul în care Mila rămâne însărcinată.

Pasiunea şi dependenţa de alcool sunt analizate într-o manieră specială (senzuală) de cineasta franceză, care va evoca, în egală măsură, consecinţele patimii în exces. Marion Laine încearcă, totodată, să răspundă şi unei problematici sociale contemporane, abordând scene din viaţa unui tandem medical. La vârsta când tinereţea îşi cere drepturile, iar profesia de chirurg este tot mai solicitantă, cei doi întâmpină dificultăţi în a găsi loc şi pentru un copil. În sala de operaţii, însă, ei constituie un cuplu imbatabil – “repară inimi” la patru mâini -, iar în afara spitalului duc un trai boem. Odată scăpaţi de presiunea din perioada în care operează, cei doi nu-şi refuză nicio plăcere: sex, alcool, vizite la Zoo, plimbări nocturne cu barca sau curse pe motocicletă. Armonia este perturbată de sarcina nedorită a Milei, dar şi de agravarea unei vechi probleme: alcoolismul lui Javier. Ea nu şi-a dorit niciodată un copil şi se nelinişteşte la ideea de-a fi mamă. Javier începe să bea din ce în ce mai mult. Cuplul se fragilizează şi ajunge la reale crize.

În abordarea acestui conflict, Marion Laine invită spectatorul în acel spaţiu medical, unde fiecare gest este făcut cu precauţie şi lasă undeva, către periferie, povestea de iubire şi locuinţa celor doi soţi. Apartamentul medicilor va fi utilizat drept oglinda echilibrului din această familie. Pe măsură ce tensiunile se acumulează între Mila şi Javier, căminul lor se va deteriora  – pierde din  culori, mobilierul exotic (ales împreună) va fi distrus -, ca o dovadă că este un mediu impropriu pentru un copil. Pentru a ilustra degradarea, treptată, se va recurge la oniric. Mila îşi imaginează povestea ei dureroasă ca pe o expediţie într-un cadru exotic, pe un fluviu. Este nevoie de acest cod simbolic pentru a ţine la distanţă răul. Înainte de sarcina Milei, cei doi soţi visau să-şi refacă echilibrul într-o expediţie în America de Sud. Apar interogaţiile grave despre ceea ce ar putea să menţină împreună doi oameni; ce poate să mai însemne dragostea?

Inima

À cœur ouvert încearcă să răspundă unor întrebări tulburătoare, evitând certitudinile facile, virând către vag. Cei doi actori, Juliette Binoche şi Edgar Ramirez sunt partenerii ideali pentru a ilustra pantomima amoroasă a unui cuplu aflat sub cupola comediei disperate a supravieţuirii. Camera surprinde detaliile din viaţa intimă a duetului aflat sub observaţie. Sunt surprinşi împreună, dar şi separat, în tentativa de a explica, prin imagini şi sunet, sentimentele protagoniştilor. Fiecare mişcare a camerei de filmat este o mână crudă ce indică rana. Nota oricărui sunet ia amploare, căpătând ecou. Spectatorul devine martor al unei pasiuni ce se-ndreaptă către  tragedie. Interpreţii “vorbesc aceeaşi limbă” – a pasiunii urlate, alternând lacrimile cu melancolia, într-o mecanică nuanţată. În acest patetism exacerbat, realizatoarea pare sedusă de performanţele individuale ale celor doi artişti remarcabili, abuzând de unele cadre contracâmp.

Partea a doua a filmului oferă o perspectivă ambiguă, lăsând spectatorul să hotărască singur dacă armonia, refăcută în vis, va fi nota finală în acestă “operaţie pe  cord deschis”.

Metafora iubirii, dar şi vieţii şi a morţii devine o stare dubitativă pentru spectatorul aflat în faţa acestei poveşti – À cœur ouvert.

À cœur ouvert

Regizor: Marion Laine
Scriitor: Mathias Énard
Scenarist: Marion Laine
Operator: Antoine Héberlé
Producător: Catherine Bozorgan, Christine Gozlan
Monteur: Mathilde Van de Moortel

Distribuţia:
Juliette Binoche (Mila)
Edgar Ramirez (Javier)
Hippolyte Girardot (Marc)
Amandine Dewasmes (Christelle)
Aurélia Petit (Sylvie)
Bernard Verley (Masson)
Romain Rondeau (David)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Solitudinea îndrăgostitului

Singurătatea îndrăgostitului nu este singurătatea unei ființe – iubirea se destăinuie, ea vorbește, se povestește pe sine – ci singurătatea sistemului (doar el face cu ea un sistem).

Iată un paradox: îndrăgostitul  poate fi auzit de toată lumea (iubirea vine din cărți, dialectul său este comun), dar  nu poate fi ascultat (ascultat ”profetic”) decât de indivizii care au acum și exact același limbaj cu el.

Alcibiade îi compara pe cei îndrăgostiți cu persoanele mușcate de năpârcă: ”Se spune  că aceștia nu vor să destăinuie  oricui ce au făptuit; ei nu vorbesc decât celor care  au suferit la fel. Pasămite, ei îi cred numai pe aceștia, îi cred în stare  să le-nțeleagă durerea și să-i ierte.”

Asemeni misticului de odinioară, greu tolerat de vechea societate ecleziastică în care trăia, și el, îndrăgostitul, nici nu înfruntă, nici nu contestă, pur și simplu nu dialoghează cu aparatele puterii, gândirii, științei sau administrației.

De ce sunt singur

”Toți cu avutul lor,

Numai eu cu sărăcia.

Par neștiutor,

Căci mintea mi-e greoaie.

Toți cu prorocirea lor,

Doar eu cu bâjbâiala.

Toți cu iscusința lor,

Doar eu cu mintea-ncâlcită,

Schimbătoare ca marea, ușoară ca adierea.

Toți ajung la țintă,

Numai eu nedumerit ca un țăran.

Și, totuși, asemănare n-am cu alții.

Să sug al Mamei lapte-aș vrea din nou.”

Tao Te Ching, XX, 85

 
 

Etichete: , , ,

Qui s’aime se taquine

Umorul, ca și iubirea, este un lucru foarte mare. Glumele și ironiiile ascunse sub o aparentă seriozitate sunt semne ale umorului. Și, totuși, râsul e sobru. La fel, iubirea e sobră și ea. Sentimetele de afecțiune pentru o persoană de sex opus, reflectate în fapte/gesturi, fie și acele tachinări fine, sunt sobre.

Acest binom benefic, umor&iubire, se reflectă, cu prisosință, în unele dintre comediile romantice. Filmele americane din anii ’30-’40, din epoca de aur a Hollywood-ului,  sunt printre cele mai frumoase filme realizate vreodată.

Batalia dintre sexe

Se ocupau de DRAGOSTE. O vedeau ca pe o întrecere între spirite, între bărbaţi şi femei cărora le plăcea să ducă jocul cât mai departe, până la limita „războiului” pentru că aşa scoteau unul din celălalt tot ce era mai deştept şi mai sexy.

Poate că ăsta e singurul mod de a menţine dragostea la intensitate maximă.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 26, 2012 în Cinema, Feminin

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web