RSS

Arhive pe etichete: Ecranizare

Noul romantism în filmele cu adolescenţi – The Twilight Saga

Adolescenţa, poate mai mult decât copilăria, dată fiind marca genitalităţii, se manifestă printr-o extraordinară dispoziţie pentru iubire, prin apetenţa şi teama intensă de a pune în opoziţie, în acelaşi timp, noile obiecte de iubire şi obiectele parentale (găsite-regăsite pe drumul fantasmelor inconştiente din copilărie). Crearea şi recrearea acestei legături obiectale este o dispoziţie gordiană de a concilia contrariile ce par a fi, altfel, ireconciliabile.

Îndrăgostit de un celălalt sau de o himeră, de un ideal, de un imago sau de sine însuşi, adolescentul este înainte de toate îndrăgostit de iubire. Pentru că, pierzându-se în iubire, el are mult mai puţin de pierdut decât cel care şi-a pierdut iubirea. Iubirile adolescentine sunt impregnate de senzual, de corporal, de pulsional, pentru că scenele infantile asigură, pe calea idealizării lor, menţinerea relaţiei obiectale.

Dar care este poziţia obiectului la pubertate adolescenţă? Încă de la mereu amintiţii îndrăgostiţi, Romeo şi Julieta, am putea spune că orice cuplu de adolescenţi în iubire este, în esenţă, mortifer („Îndrăgostiţii sunt singuri pe lume…”). Shakespeare i-a adus cel mai frumos omagiu iubirii adolescentine, prin Romeo şi Julieta, piesă în care el îi surprinde esenţa, apropiindu-se de eroi cu dragoste, tandreţe şi înţelegere, transformându-i în simbolul iubirii adolescentine ce sfârşeşte prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi continuată în această viaţă.

Stephenie Meyer, una dintre cele mai talentate şi de succes scriitoare americane contemporane, aduce în prim-plan iubirea adolescentină de tip neoromantic, de filiaţie shakesperiană. Remodelează teme şi motive romantice şi aminteşte de dragostea la prima vedere, când tinerele erau admirate pentru bunătatea genuină, iar bărbaţii tineri luptau pentru a câştiga admiraţia tinerelor virtuoase. Unii critici consideră chiar că Stephenie a întrecut-o deja pe mult mai cunoscuta J.K. Rowling, „mama” lui Harry Potter. Autoarea însăşi mărturiseşte că Twilight / Amurg a fost inspirat din romanul Mândrie şi prejudecată al englezoaicei Jane Austen, în timp ce Luna Nouă de celebra dramă Romeo şi Julieta, scrisă de William Shakespeare. La răscruce de vânturi, al lui Emily Brontë, a fost sursa de inspiraţie pentru Eclipsa, iar Zori de zi a pornit de la o altă lucrare a lui Shakespeare – Visul unei nopţi de vară. Putem spune, de asemenea, că noua serie cu vampiri aduce în prim-plan alt gen de idilă americană pentru adolescenţi şi anume, iubirea romantică mixând vechile teme cu noua mitologie a culturii pop. Temele principale: atracţia, dorinţa, pasiunea şi obligaţia, devotamentul faţă de partener, dar şi conflictele dintre generaţii sunt reambalate şi prezentate în conformitate cu noile tendinţe ale culturii pop. Saga Twilight surprinde, cu succes, stângăcia iubirii adolescentine şi drumul anevoios către maturizare.

Noua sagă cu vampiri contemporani se înscrie oarecum în curentul seriei lansate de Anne Rice, propunând în linii mari, un context similar, dar îndeajuns de original ca să evite epigonismul. Însuşi mottoul: „Când nu poţi trăi veşnic, pentru ce trăieşti?” denotă inteligenţă şi creativitate şi ne trimite cu gândul la Hyperion. Istoria din Twilight e un love-story fantastic ce glosează pe mitul Sburătorului, un fel de Luceafăr eminescian povestit din perspectiva Cătălinei îndrăgostite, acum Bella, nume cu rezonanţă melodramatică, amintind de „Suava Bella” din piesele de teatru victoriene.

Autoarea montează un happy-end într-o poveste girl-oriented, este o poveste la modă, care preia teme vechi din literatură şi din film: vampirul şi suita de evenimente specifice actului vampiric, situaţii din adolescenţă pe care le adaptează după anumite tendinţe social autentice, cum ar fi ecologia (unul dintre punctele-cheie ale new-age-ismului). Fascinaţia cărţilor din seria Twilight se bazează pe ingredientele clasicizate: eroul tenebros, pasiunea bolnavă şi sexualitatea reprimată. Un alt motto spune: „Fructul oprit e cel mai dulce”, devenind political corectness, iar vampirii „buni” ai lui Stephanie Meyer îşi zic „vegetarieni”, ei hrănindu-se numai cu animale, nu şi cu oameni.

Seria preia tema îndelung exploatată a vampirului, acest bărbat fatal care cunoştea un succes monstru cu un alt Bella, de data aceasta bărbat, Béla Lugosi, actorul de origine maghiară, originar din Lugoj, care transforma personajul lui Bram Stoker într-un mit modern. Vampirul din noua sagă nu se mai înrudeşte cu cel din melodramele cu Béla Lugosi căci noua saga pentru adolescenţi mai vorbeşte şi despre un anumit tip de rezistenţă în faţa conformismului şi despre condiţia de outsider.

Alături de acela al femeii fatale care era la acea dată Theda Bara, mitul vampirului, un gentleman care inspira deopotrivă teamă şi atracţie, era pus în circulaţie în timp ce pe continent, în vechea Europă, Nosferatu eine Symphonie des Grauens (1922) al lui F.W. Murnau, o ecranizare a romanului lui Bram Stoker, cunoştea deopotrivă un succes extraordinar. Figura demonică, marcând ambivalenţa constitutivă a mitului Dracula, vampirul, relevă pe de o parte natura sa bestială cu o înfăţişare hidoasă, repulsivă, nedebarasată de reziduurile sale de animalitate, purtător al atavismelor pe care le teoretiza şcoala criminologiei lombrosiene, şi pe de altă parte, preia tradiţia demoniilor romantice, unde vampirul este acel „(…) mort frumos cu ochii vii. Ce scânteie-n afară”.

Tocmai această tradiţie romantică este recuperată în saga Twilight, pe această filieră apar vampirii adolescentini, metrosexuali, chiar emo, precum Edward Cullen (Robert Pattison). Tânărul devine reprezentativ pentru această ipostază a vampirului care-l apropie şi de tradiţionalul Sburător din folclorul românesc, când balaur, când un tânăr palid, devitalizat, cu un apetit sexual ieşit din comun, doar că nota folclorică a fost obnubilată de latura dandy, fashionable a unui alt secol.

twilight-692x1024

Adolescenţilor li se oferă o poveste în care valorile tradiţionale sunt revalorizate prin prisma noilor tendinţe: vampirul Edward Cullen trebuie să se abţină de a o ucide pe fata de care s-a îndrăgostit. Astfel, unii vampiri au ajuns după îndelungate experienţe, să-şi trădeze cele mai elementare calităţi. Vampirii „buni” sunt, în fapt, nişte burghezi, cum e familia Cullen, ai căror membri locuiesc în inima pădurii, joacă baseball pe furtună şi sunt vegetarieni.

Liderul grupului este medic, câştigă bine şi cu toţii locuiesc într-o vilă amenajată după toate datele cameristicii moderne. Spre deosebire de ei, vârcolacii sunt mult mai teritoriali, trăiesc în cabane, iar una dintre iubitele lor poartă amprenta unui acces de violenţă. Chiar dacă nu evită şcoala, este clar că vârcolacii nu sunt foarte interesaţi de ea. În schimb au abilităţi tehnice, repară motociclete şi probabil şi maşini, vor fi buni mecanici, pădurari, muncitori forestieri, fără a depăşi niciodată acest nivel. Undeva, în cercurile înalte ale puterii vampireşti se află familia Volpini trăind într-un fel de Palazzo ca în Renaştere, extrem de rafinaţi şi cruzi, cu o memorie culturală prodigioasă şi alcătuind în mod evident o castă.

Potrivit noii paradigme, vampirii au şi alte noi calităţi prin care-i detronează pe Superman sau pe Spiderman. Au calităţi extraordinare: se caţără şi sar prin copaci cu o viteză ameţitoare, prevăd viitorul şi ghicesc gândurile. Şi, mai mult decât atât, la lumina soarelui, devin de o frumuseţe extraordinară, pielea căpătând o strălucire aparte ca şi cum ar fi încrustată cu mii de diamante. Edward este un fel de Superman-vampir, un tip ce înglobează calităţile mai multor super-eroi cunoscuţi anterior (Luke din Star Wars, Captain Planet, Harry Potter, vrăjitorii din Lord of the Rings).

Familia Cullen, sau mai precis clanul Cullen, se diferenţiază de alt trib, al vârcolacilor, nativii, indieni, păstrători ai unor tradiţii ancestrale şi pentru care reprezentativ devine Jacob Black (Taylor Lautner). Cele două tabere, una alcătuită din vampiri cosmopoliţi, culţi, cu gusturi rasate şi cu maniere elevate, se confruntă cu autohtoniştii vârcolaci, rustici, cu o violenţă mai clar marcată şi care se comportă asemeni acelor Männerbünde despre care vorbea Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, fratrii războinice adoptând ca totem un carnasier din familia canideelor, de preferinţă lupul. Geto-dacii, mongolii sau vechii turci aveau o mare stimă faţă de lup care juca un rol major în mitologia lor.

Că se transformă în lupi, acest fapt nu constituie decât o materializare a figurii de stil, că vânează împreună, atacă grupat aceasta ţine de comportamentul haitei, dar şi de cel al hoardei. Avem şi o diferenţiere de clasă socială, dincolo de tradiţia de la care se revendică fiecare. Vampirii sunt prin excelenţă urbani, au nevoie de artă, de biblioteci, de muzică bună, în genere muzică clasică, iar latura bestială este moderată de un comportament hipercivilizat.

Ecranizarea suferă nişte neîmpliniri; astfel, în prima parte, tonul apăsat al naraţiunii sună pe alocuri fals şi isteric. De aici, se trag unele accente false ale multor replici, în special pe latura erotică – atracţia dintre eroi fiind mai degrabă enunţată decât substanţială sau efectele de comic involuntar, în special când se explicitează fabuloasele viteze de care sunt capabili vampirii. Iubirea dintre cei doi configurează mitul romantic al acelor iubiri imposibile unde demonul aspiră la existenţa lumească, iar iubita sa muritoare ezită să împărtăşească substanţa nemuritoare care echivalează cu o formă sublimă de damnare. Pendulând între Eros şi Thanatos (lucru deloc nou pentru mitologia vampirilor), cei doi aveau de partea lor legiuni întregi de adolescenţi cu instincte fremătânde, pentru care identificarea cu Edward era un ajutor în asumarea propriilor dificultăţi de integrare, în vreme ce Bella îi consola cu ideea că nu sunt singurii care se simt străini în propria lume.

Introducerea filmului trenează. Natura diferită a celor două personaje, ea – o simplă muritoare, el – un june vampir, elevat şi cuminţit, le face apropierea fizică imposibilă. În pelicula Interview with the vampire (1994) al lui Neil Jordan, Lestat (Tom Cruise) şi Louis (Brad Pitt) sunt doi aristocraţi care-şi cultivă pasiunea pentru sânge cu ardoarea pentru rafinamentul unei vieţi curteneşti, cu ceva din destrăbălarea veselă a secolului al XVIII-lea cu „Olimpul lui sulemenit”. La fel, şi cei din Familia Volpini adoptă aceeaşi morgă aristocratică, care vine pe filiera barocului. Genul acesta de vampirism reclamă legăturile primejdioase, machiavelismul intrigilor curteneşti formate la şcoala Principelui sau cea pe care o predă Baldassare Castiglione cu al său Il Cortegiano. În acest cadru se află nucleul romantic al poveştii muritoarei îndrăgostită de un nemuritor de o frumuseţe aproape spectrală; în lumină, pielea lui Edward Cullen are scânteieri diamantine.

Secvenţele în care spectatorul, alături de Bella, trebuie să guste frumuseţile lumii, aşa cum le fac vizibile superputerile lui Edward retardează punctul care poate fi anticipat / aşteptat încă din primele cadre: apropierea Bellei de Edward. Ca această dragoste să-şi afle preţul, trebuie ca ea să fie damnată şi ca toţi demonii romantici, de la cel al lui Lermontov îndrăgostit de Tamara la cel eminescian îndrăgostit de Cătălina, vampirul american trăieşte aceeaşi dilemă a imposibilităţii apropierii celor două lumi. Una dintre scenele elocvente ale filmului îi arată pe cei doi îndrăgostiţi întinşi pe iarbă într-o poiană plină de flori albastre, iarăşi un motiv romantic, cel al florii albastre, adus în prim plan de Novalis cu Heinrich von Ofterdingen. Mortul frumos, de o paliditate extremă, un efeb cu ochii strălucitori, are ceva luciferic care stârneşte atracţia.

16twilight-

Conflictul se pregăteşte îndelung, inclusiv prin inserţiile cu atacurile vampirilor „răi” (uşor clişeice, inclusiv prin rapelurile la meseriile celor potenţiali „cuscri”- poliţistul şi medicul, la fel ca şi pretextul „l-a atacat un animal”, amintind de laitmotivul desuet al „atacului de cord” din Carmilla lui J Sheridan Le Fanu) după care se declanşează prea târziu ca să mai aibă un răgaz adecvat de desfăşurare. Bella provine dintr-o familie modestă, tatăl, Charlie Swan (Billie Burke), este poliţistul ţinutului, legat mai degrabă de familia vârcolacilor, a indienilor, cu o neîncredere înnăscută faţă de băieţii stilaţi şi distanţi pe modelul familiilor bogate din Midwest. Însă dragostei sănătoase a vârcolacilor, îi este preferată cea cu o notă maladivă, damnată, blocată de cutume şi teribile exacţiuni a vampirilor. Un conflict de altă natură poate fi acela al apartenenţelor, să nu uităm că alianţa dintre cultura nativilor şi culturile emigranţilor din Statele Unite ale Americii au forjat caracterul puternic al acestui stat, un caracter în care strigătul apaşilor şi împuşcăturile primilor pionieri răzbat din pereţii bibliotecilor universitare venite din vechea Anglie.

Pentru a sublinia dimensiunea romantică a acestor personaje, dar în special a lui Cullen, stau la dispoziţia regizorilor Romeo şi Julieta ai lui Shakespeare, povestea de dragoste nefericită care se cere recitită în noul context. Avem o iubită pe măsura atractivităţii vampireşti, Bella Swan (Kristen Stewart), al cărui chip posedă o accentuată paliditate şi a cărei sensibilitate uşor maladivă dublată de o melancolie uşoară răspund paselor onirice ale iubitului cu sânge rece. Dincolo de aspectul uşor pueril al poveştii, se află o cultură specifică a colegiilor americane, care modelează mitul, îi conferă specificitate

Urmărirea ulterioară este expediată, iar luptei finale îi lipsesc elemente de fond, retardând astfel şansa unui punct culminant impresionant. Aventura se rescrie, a câta oară, pentru o anumită categorie de vârstă din clişee şi nu numai.

Filmul compensează, din fericire, în planul imaginii, montajului şi al coloanei sonore. Imaginea expresivă şi compusă cu o cromatică rece-melancolică se alătură în mod fericit cu combinaţiile sofisticate de efecte impresioniste şi cu tăietura de montaj nervoasă la care se adaugă partitura muzicală discretă. Neîndoielnic că filmele din această serie nu îşi au locul pe raftul filmelor de artă, însă ele devin interesante prin felul în care substanţa mitului este remodelată. Cu bune şi cu rele, ecranizarea refuză compromisurile ieftine, deşi „film cu vampiri” îşi refuză deliberat locurile comune ale reţetelor horror, demonstrând că „istoria cu vampiri” devine o istorie a crizelor adolescentine, parte a unui proces de maturizare.

Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Noul romantism în filmele cu adolescenţi – The Twilight Saga

Scris de pe octombrie 6, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Lectură, Morală, Postmodernitate, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Ménage à quatre – The Host

 

Realizatorul peliculelor Gattaca, In Time şi S1m0ne, Andrew Niccol, se încumetă să facă o adaptare după un roman al lui Stephenie Meyer. Neozeelandezul, un nume de referinţă pentru peliculele SF, înfăţişează, în filmul The Host, o lume postapocaliptică, invadată de nişte entităţi extraterestre eterice, dornice să instaureze o nouă ordine, rigidă, dar într-un „sos mormonic”.

The Host

Ideea pericolului pe care îl reprezintă invazia este deja clasicizată în literatura de gen: The Puppet Masters (după romanul lui Robert A. Heinlein). Scriitoarea Stephenie Meyer, autoarea celebrei The Twilight Saga, a scris (în 2008) romanul The Host, în care a reprezentat o lume „nouă”, maniheistă. Coloniştii Terrei sunt un soi de „îngeri”, care invadează trupurile pământenilor. Dacă pentru saga The Twilight, scriitoarea a folosit ca surse de inspiraţie autori precum Jane Austen (Pride and Prejudice pentru The Twilight), Emilie Brontë (The Wuthering Heights pentru Eclipse) şi William Shakespeare (Romeo and Juliet pentru New Moon), în romanul SF, The Host, a avut ca sursă de inspiraţie o metaforă creştină. Obiectivul invadatorilor, din romanul ecranizat de Andrew Niccol, este unul de natură pacifistă: aceste forţe ocupau diferite planete pentru a le „reglementa” organizarea şi încercau să îmbunătăţească raporturile dintre locuitori.

Păstrând aceste date din scriitura originală, regizorul şi-a plasat actorii într-un cadru minimalist futurist. Invadatorii sunt costumaţi în haine albe şi au priviri „celeste” anormal de sclipitoare. În vreme ce aceşti „îngeri” circulă cu vehicule ultrarapide, câţiva pământeni s-au retras într-o mişcare de rezistenţă, ducând un trai ce aminteşte de cel al primilor creştini – clişeu ce ţine de unele distopii. Printre cei care n-au fost invadaţi se numără şi tânăra Melanie Stryder (Saoirse Ronan). Ea este o fiinţă rară, care opune rezistenţă când Căutătoarea (Diane Kruger) îi implantează în trup un „suflet” / una dintre entităţile eterice extraterestre. Între cele două forţe se va da o permanentă luptă: Melanie nu cedează, încercând să-şi păstreze sufletul în trupul invadat. Wanda / Invadatoarea găseşte la gazda-i rebelă tot ceea ce este mai dificil în interiorul unei fiinţe umane: emoţii, pasiuni şi amintiri. Mai mult decât atât, Melanie opune rezistenţă în faţa acestei încercări de deposedare. Într-un final, o convinge pe Wanda să-i devină aliată.

Căutătoarea, interpretată de Diane Kruger – ce afişează un aer glacial germanic – o hărţuieşte pe Wanda pentru a obţine informaţiile necesare ca să descopere unde se ascundeau ultimii locuitori ai Terrei, neinvadaţi. Aici, Melanie îi va regăsi pe unchiul ei, Jeb (William Hurt), pe mătuşa Maggie (Frances Fisher) şi pe frăţiorul de numai unsprezece ani, Jamie (Chandler Canterbury) trăind într-o peşteră bine adaptată pentru orice tip de invazie.

Cu toată atmosfera cvasiapocaliptică prezentată, interesul spectatorilor se îndreaptă spre un imbroglio sentimental. Odată ajunsă în comunitatea celor din „mişcarea de rezistenţă”, se confruntă cu alt gen de probleme. Eroina „cu dublă personalitate” nu este crezută de oameni, iar fostul ei iubit se-ndoieşte şi el de existenţa reală a lui Melanie; Jared (Max Irons) nu vede decât extraterestra care i-a uzurpat trupul iubitei sale. Pe de altă parte, Ian (Jake Abel) – tânărul său amic – dezvoltă o pasiune pentru „sufletul” găzduit de trupul lui Melanie. Putem spune, prin urmare, că avem de-a face cu un veritabil „ménage à quatre„.

Dacă în relaţia cu Jared, lucrurile sunt cât de cât clarificate, la Ian relaţia devine mai ambiguă. Duoul Melanie / Wanda şi Ian se confruntă cu o situaţie neclară. Aflaţi în faţa unui superb peisaj stâncos (filmările realizate în Albuquereque, New Mexico), cei doi se găsesc într-un impas căci Ian încă nu ştie dacă este atras de trupul lui Melanie sau de sufletul Wandei. Sufletul care nu se stinge şi-şi forţează ocupantul să-i devină aliat naşte dileme binare. Abia la finalul filmului, găsim soluţionarea acestei ambiguităţi născute dintr-o separare între minte şi trup.

Coexistenţa a două suflete într-un singur trup a atras-o pe tânăra actriţă Saoirse Ronan, care deja s-a făcut remarcată pentru abilităţile ei de a atinge registre largi (gingăşie mixată cu forţă) în filmul Hanna (r. Joe Wright, 2011). Aici, suava actriţă este un fel de Kristen Stewart (Bella din saga The Twilight) mult mai combativă, ea trebuie să arbitreze două spirite contradictorii. În creierul său de tip faţă-verso, se dă o permanentă luptă deoarece există şi doi pretendenţi opuşi (unul senzual, celălalt mai grijuliu).

Vânătoarea de oameni îndeamnă la o reflecţie filosofică asupra naturii umane, dilemă născută dintr-o frustrare. Cele 125 de minute ale peliculei predispun la plictiseală, ritmul şchiopătează, căci regizorul se concentrează, mai degrabă, asupra dilemelor sentimentale. Melanie este sfâşiată între dragostea ei pentru Jared şi pasiunea Wandei pentru Ian. În acest fel, regizorul se îndepărtează de la subiectul central al unui SF, care priveşte lupta pentru libertate, preferând dilemele romantice adolescentine (inter-specii).

Filmul The Host este departe de a fi o reuşită, dar nu displace în totalitate. Este de apreciat maniera în care un subiect atrăgător, cu intrigă amoroasă, este plasat într-un SF cu alură distopică, având şi o distribuţie la fel de atrăgătoare.

Regizor: Andrew Niccol
Scriitor: Stephenie Meyer / Scenarist: Andrew Niccol
Operator: Roberto Schaefer / Producător: Stephenie Meyer, Paula Mae Schwartz, Steve Schwartz, Nick Wechsler / Monteur: Thomas J. Nordberg
Distribuţia: Saoirse Ronan (Melanie Stryder), Diane Kruger (Căutătoarea), William Hurt (Jeb Stryder), Frances Fisher (Maggie Stryder), Boyd Holbrook (Kyle O’Shea), Jake Abel (Ian O’Shea), Max Irons (Jared Howe), Chandler Canterbury (Jamie Stryder)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Ménage à quatre – The Host

Scris de pe august 1, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Postmodernitate

 

Etichete: , ,

Iluzii spulberate – The Great Gatsby

După îndelungi aşteptări, cea mai promovată dintre ecranizările romanului The Great Gatsby şi-a făcut debutul la a 66-a ediţie a Festivalului de film de la Cannes, 2013. Cu o distribuţie ce reuneşte staruri şi cu un buget „pompos”, regizorul Baz Luhrmann a realizat un film dur, dar captivant. Gatsby este un impostor, dar unul remarcabil. Renumit pentru „trilogia muzicală” Strictly Ballroom, Romeo + Juliet şi Moulin Rouge!, regizorul australian a creat, în recenta peliculă The Great Gatsby, o frescă barocă şi orgiastică pentru aşa-numitul deceniu al „anilor nebuni”/ les années folles din America.

La publicarea, din 1925, a romanului The Great Gatsby, scriitorul Scott Fitzgerald era sfâşiat de incertitudini, pendulând între teama de a fi scris o carte „inutilă” sau de a fi creat „o capodoperă”. Astfel, cartea sa a avut o soartă pe măsură: a fost un eşec comercial şi de receptare critică la debut, apoi a fost „reabilitată” începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea. Astăzi, Gatsby a devenit un simbol al civilizaţiei occidentale, romanul fiind citit / studiat de multe generaţii, în şcoală.

Regizorul Baz Luhrmann s-a confruntat şi el cu spinoasa problemă a adaptării unui roman celebru al literaturii universale. De aceea, el şi-a transferat pe ecran propria pasiune pentru literatură, dar şi admiraţia pentru o Americă năbădăioasă.

Înaintea acestei încercări de adaptare, au mai existat experienţe precum cele ale lui Herbert Brenon, în 1926, Elliott Nugent, în 1949 şi Jack Clayton, în 1974. Realizatorul australian s-a străduit să combine adaptarea respectuoasă cu propria viziune asupra universului fitzgeraldian.

În mare măsură, pelicula este fidelă naraţiunii romaneşti; acţiunea se derulează în America din 1922. Speranţa deşartă a unui om pierdut în iluzii este plasată între jazz, foxtrot, sclipici, focuri de artificii şi râuri de alcool. Deceniul furtunos iese dintre paranteze înecat în şampanie şi jazz şi este livrat spectatorilor de „zeităţi” kitsch. Leneşa „aristocraţie” se desfată între Park Avenue şi Hamptons până în Long Island. În această suburbie chic, din West Egg, Nick Carraway, un scriitor ratat, se converteşte în broker, apoi îşi închiriază o căsuţă în umbra unui conac magnific. În vecinătate, un misterios Gatsby, proaspăt îmbogăţit, organiza săptămânal petreceri dintre cele mai „sălbatice”. Convoaie de maşini de lux, politicieni, starlete, producători, gangsteri şi muzicieni bizari hălăduiau pe proprietatea bogatului Gatsby.

Pe malul celălalt al râului, în East Egg, Nick îşi reîntâlneşte verişoara, Daisy Buchanan, alături de soţul ei, Tom. Încet-încet, Nick devine confident atât al lui Gatsby, cât şi al lui Daisy. El asistă, discret, la iubirea dintre cei doi. Astfel, tânărul participă la aventurile unor fiinţe pline de dorinţe, iar secretele rămân „atât în interior, cât şi în afară”, după cum el însuşi recunoaşte. Descoperă viaţa dublă a lui Tom (Joel Edgerton) alături de Myrtle (Isla Fisher) şi află secretul vieţii /ascensiunii lui Gatsby.

The Great Gatsby

Prezenţa sa în Long Island avea drept scop recâştigarea iubirii lui Daisy, pe care o pierduse în urmă cu cinci ani. Nick devine martorul „mut” al tuturor excentricităţilor izvorâte din neobişnuita iubire a lui Gatsby. Destinul tragic al tuturor personajelor vine să zugrăvească egoismul şi narcisismul unei clase sociale rapid îmbogăţite, lipsită de responsabilităţi, dar predispusă la amnezie. Nick pătrunde într-o lume de o goliciune abisală, dar ghidată de o frenezie ce părea indexată la cotele de vârf de la Bursă. Se lasă sedus de acest vertij îmbibat cu plăceri interzise.

Ca şi în filmul Romeo + Juliet, Luhrmann încearcă să ilustreze cuvintele autorului-narator. Totuşi, unele fraze din roman, scrise pe ecran, puteau fi evitate pentru a lăsa loc emoţiei. Această ilustrare, prin cuvinte scrise direct pe ecran, relevă poziţia regizorului faţă de romanul lui Fitzgerald. Filmul său urmăreşte să redea, prin descrieri concise, acuitatea de exprimare a sentimentelor şi a impulsurilor. Rezultatul rămâne aleatoriu.

Prima apariţie a lui Daisy este o reuşită. Vedem un braţ, apoi un picior, auzim râsul, totul într-un decor supraexpus luxului, sufocat de flori şi de perdeluţe, ca într-un vis „roz”. Fiindcă Nick este singurul vector al povestirii în film, ca şi în roman, regia transcrie subiectivitatea privirii acestuia, la acel moment. Mai puţin reuşită pare a fi prima apariţie a lui Gatsby. Acesta îşi pierde din aura de mister fiind intercalat cu alte personaje îndoielnice, la una dintre petrecerile sale. Desigur, regizorul încearcă să redea „anii nebuni”, excesele acelui deceniu furtunos fără să încarce pelicula cu un romantism dulceag.

Filmul nu scapă, totuşi, de grandilocvenţa estetică proprie universului lui Baz Luhrmann. Primele şaizeci de minute, din cele 125 ale peliculei, pot fi considerate obositoare prin revărsarea de culori acidulate, focuri de artificii, mişcări nevrotice ale camerei de filmat şi conexiunile sincopate cu fundalul sonor. Suflul imprimat de 3D, de obicei apanajul unui blockbuster SF, se rarefiază treptat lăsând loc unor scene intimiste, cu două-trei personaje, în care dialogul are prioritate.

Întruparea lui Jay Gatsby şi a lui Daisy Buchanan, pe ecran, lasă să se ghicească spectrul lui Scott şi al Zeldei, a căror dragoste tumultoasă a umplut opera lui Fitzgerald. Din păcate, interpretările actoriceşti nu sunt egale calitativ. Tobey Maguire joacă un „Papă-Lapte” perfect ca să-i dea viaţă lui Nick Carraway – un bun observator al lumii „ca circ”, o lume opulentă şi perversă.

Jordan Baxter (Elizabeth Debicki), prietena lui Daisy, obiectul dorinţelor lui Nick, rămâne doar un personaj-accesoriu din pricina inconsistenţei acestuia din urmă. Impulsurile lui sunt vagi, el fiind eficient doar în redarea vieţii decadente.

DiCaprio şi Mulligan conferă lui Gatsby şi lui Daisy figuri melancolice şi comportamentele capricioase pe care scriitorul însuşi le indica în roman. Mai lunatică decât Mia Farrow, în ecranizarea lui Clayton, Carey Mulligan îi împrumută lui Daisy un amestec de inconsecvenţă şi severitate, blândeţe şi indiferenţă, care fac din aceasta o persoană evazivă. Regizorul nu recurge la eschive, ci o prezintă pe această femeie aşa cum este ea în spatele măştii de soţie – dispreţuitoare, crudă şi surdă. Gatsby are nevoie de escapade şi de artificii ca să îi atragă atenţia şi să o seducă. Filmul lui Baz Luhrmann afirmă narcisismul latent din spatele eroului. Viziunea regizorală rezumă rapid delirul nevrotic provocat de iubire, fără să-i dea răgaz pentru măreţie.

DiCaprio ştie cum să facă vizibilă fragilitatea acestui nostalgic, mişcat de pasiunea amoroasă până la obsesie. Acest aventurier, împins de megalomanie, crede că îi va câştiga inima singurei femei care conta pentru el: frumoasa şi superficiala Daisy Buchanan. Văzându-l pe Gatsby cu chipul către cer, vedem mirajul lui Romeo Montague oftând după Juliet Capulet. Văzându-l pe Gatsby în apa (din piscină) verzulie, îl vedem pe Jack Dawson din apele reci şi tulburi ale Atlanticului. Acest actor, fără vârstă, adesea confruntat cu destine funeste, îi dă pregnanţă lui Gatsby, amestecând forţa cu fragilitatea în acest fatum.

Totodată, regizorul australian povesteşte, în această peliculă, despre o Americă contemporană, cea de dinaintea crizei economice din 2008. Este o Americă arogantă şi plină de inechităţi, gata de a găsi mereu „ţapi ispăşitori”. Filmul este un elogiu adus literaturii, dar şi culturii populare (aportul adus de minorităţi). Realizatorul Baz Luhrmann aduce un omagiu şi fotografului Charles C. Ebbets, cel care-a relevat rolul clasei muncitoare şi al constructorilor de zgârie-nori. Pentru a scoate în relief punerea în oglindă a societăţii anilor ’20 şi cea a secolului al XXI-lea pune alături, în coloana sonoră, Cole Porter, Louis Armstrong şi George Gershwin (Rhapsody in Blue) alături de Jay-Z, Beyonce, Lana Del Rey şi Kanye West. Povestea narată de regizorul american, sub forma unei tragedii greceşti postmoderne, este şi o declaraţie de dragoste pentru o Americă de admirat, dar şi iritantă.

Deşi inegal din punct de vedere estetic, filmul lui Baz Luhrman rămâne o adaptare reverenţioasă, dar ambiţioasă, în ţinută postmodernă.

Regizor: Baz Luhrmann
Scriitor: F. Scott Fitzgerald / Scenarişti: Baz Luhrmann, Craig Pearce
Compozitor: Craig Armstrong / Operator: Simon Duggan / Producători: Lucy Fisher, Catherine Knapman, Baz Luhrmann, Catherine Martin, Douglas Wick / Monteuri: Jason Ballantine, Jonathan Redmond, Matt Villa

Distribuţia: Leonardo DiCaprio (Jay Gatsby), Carey Mulligan (Daisy Buchanan), Tobey Maguire (Nick Carraway), Isla Fisher (Myrtle Wilson), Joel Edgerton (Tom Buchanan), Amitabh Bachchan (Meyer Wolfsheim), Jason Clarke (George Wilson), Callan McAuliffe (Jay Gatsby tânăr)

 Articol publicat în revista LiterNet
 
Comentarii închise la Iluzii spulberate – The Great Gatsby

Scris de pe mai 28, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , ,

Far from the Madding Crowd – Educația sentimentală a unei femei libere

Dacă viziunea lui Thomas Hardy  asupra societății britanice este ceva mai sumbră decât cea a lui Jane Austen, era nevoie să sufle și un vânticel mai romantic asupra romanului Far from the Madding Crowd. Cineastul Thomas Vinterberg a realizat o ecranizare (pe baza unui scenariu de David Nicholls) cu scene ce țin de naturalism, dar și de lirism, în Far from the Madding Crowd (2015). Chiar dacă opera lui Thomas Hardy a cunoscut cea mai inspirată adaptare în capodopera lui Roman Polanski (Tess,1979), merită apreciată și truda din 2015 a realizatorului peliculelor Festen/The Celebration (film-șoc despre incest, 1998) și The Hunt (film despre drumul aproape christic al unui bărbat acuzat, pe nedrept, de o fetiță, 2012).

În plină epocă victoriană, o tânără – Bathsheba Everdeene – trebuie să administreze ferma moștenită de la unchiul său. Frumoasa Bathsheba, orfană de la o vârstă fragedă, încearcă să se descurce singură, fără ajutorul vreunui bărbat, fapt care displace multora, inclusiv muncitorilor care-i lucrau terenurile. Bathsheba nu vrea să se căsătorească decât cu un bărbat pe care să-l (și) iubească. Seducătoarea moșieriță este curtată, simultan, de trei bărbați: oierul Gabriel Oake, bogatul ei vecin – domnul Boldwood – și sergentul Troy. La vremea când scria acest roman, Thomas Hardy nu era decât un promițător poet din Dorset, ci deloc controversatul autor al pesimistelor și modernelor romane Jude the Obscure  și Tess of the d’Urbervilles, care au făcut ca el să ajungă o remarcabilă figură a literaturii. Soarta încăpățânatei orfeline, care-a îndrăznit să refuze un vajnic păstor doar pentru că era mândră de singura ei moștenire: educația, este prezentată, cu fior liric, în cea mai recentă ecranizare a danezului Thomas Vinterberg.

FAR FROM THE MADDING CROWD (2015)

Filmul restaurează frumusețea rurală a Wessex-ului (comitatul fictiv în care peisajul a fost modelat după comitatele reale Berkshire, Devon, Dorset, Hampshire, Somerset și Wiltshire, cu locuri fictive bazate pe așezări reale) din opera lui Hardy. Deși a fost adeptul manifestului Dogmei95 (care pleda pentru un tip de cinema crud, eliberat de orice artificiu), cineastul danez și-a schimbat optica în această nouă ecranizare. Astfel, camera va îmbrățișa cu bunăvoință canoanenele clasicismului somptuos, de aceea proximitatea falezelor de unde veneau oile, în deschidere, se opune cadrelor largi cu câmpurile mângâiate de soarele radios. Frumusețea decorurilor naturale este magnific surprinsă în această peliculă (explozie de culoare și claritate pentru colțurile de rai din sudul Angliei). Vinterberg îndrăgește opera lui Hardy și, probabil, de aceea a ales unul dintre romanele optimiste, adaptat și pentru ecran, și pentru radio și televiziune, dar și pentru scenă.

Film Far From The Madding Crowd

Romanescul scăldat în apa de roze care este irigat în paginile acestei cărți – în care o eroină prinsă între virtute, rațiune și muncă – a atras un cineast de factura lui Vinterberg. Modernă pentru epoca sa, Bathsheba își decide singură soarta, refuzând mariaje promițătoare, construindu-și domeniul ei/ferma idilică, prin muncă. Tot ea este cea care se va abandona unui tenebros soldat, departe de oamenii buni, mai puțin atrăgători, dar puternici în felul lor: unul este norocos (Michael Sheen), altul are neșansă (Mathias Schoenaerts), fiind cel care își sacrifică fericirea pentru a o proteja pe cea pe care o iubea cu atâta ardoare. Nemulțumită de curtea făcută de cei trei bărbați, eroina lui Hardy va găsi un temerar admirator în cineastul danez. Vinterberg va face uz de toate artificiile pentru a da strălucire cinematografică unei asemenea povești. Îndrăgostiții de literatura romantică a secolului al XIX-lea vor aprecia distribuția aleasă de realizator și vor putea decide dacă forța și temperamentul lui Carey Mulligan se pot alătura succesului celebrei Nastassia Kinski din Tess (R: Roman Polanski, 1979).

Far from the madding crowd 2

Eliberată de grijile financiare, Bathsheba se va îngriji de educația sentimentală, pe fondul unor lovituri ale sorții. Numeroși spectatori vor avea de luptat cu prejudecata de-a o asemui pe eroina din această nouă adaptare cu senzuala Bathsheba/Julie Christie din ecranizarea lui John Schlesinger (1967), rol care-a marcat o întreagă generație. Thomas Vinterberg a ales o eroină mai puțin cochetă, dar hotărâtă să fie o desăvârșită stăpână pe moșie (deși îl refuzase pe Gabriel, i se alătură în apă, la scăldatul oilor, spre uimirea și satisfacția tuturor angajaților). Angrenată în acel trio masculin, de curtezani, eroina lui Vinterberg se va lăsa antrenată într-o tandră complicitate cu oierul Oak. Încă din primele cadre ale filmului, Gabriel Oak îi va rămâne fidel pănă la ultima secvență. Matthias Schoenaerts întrupează forța telurică, dar și vulnerabilitatea „uriașului cu suflet duios”. Nicio secundă vânjosul actor nu lasă privitorul să confunde trăinicia și devotamentul cu slăbiciunea. Fiecare gest al său ascunde un gând profund.  În dialog cu acest partener, Carey Mulligan devine și ea o prezență vivace, aluncoasă ca un pârâu de munte, deși actrița ne obișnuise cu rolurile de femeie pasivă în The Great Gatsby și Drive.

Far from the madding crowd 3

Lipsit de dinamism și ușor patetic pare Michael Sheen în acord cu naivitatea și, apoi, cu nebunia tragică a personajului William Boldwood. Tom Sturridge patinează cu stările emoționale și manipulează femeile, în postura sergentului Troy. În toată această romanță, pe mai multe voci, un rol sublim  l-a jucat decorul, în acord perfect cu muzica compusă de  Craig Armstrong. Cineastul a realizat scenele cruciale din roman în exterioarele ce aparțin unui Dorset aproape de arhetipul domeniilor britanice victoriene. Directorul de fotografie (admirabila Charlotte Bruus Christensen) a surprins nimbul de lumină de deasupra pajiștilor, apusurile, falezele scăldate de soarele roșiatic și claritatea de cristal a apei mării. Dominantele cromatice alese de echipa lui Vinterberg au variat de la roșu intens, la albastru profund până la verde-crud. Aceste efecte au dus la sublimarea protagoniștilor, cu riscul de-a netezi anumite asperități ale operei lui Hardy.

Far from the madding crowd 4

Regizorul a pus în umbră celebra vanitate a eroinei care-a precedat-o pe, nu mai puțin renumita, Scarlett O’Hara din romanul Gone With the Wind (1936). În ecranizarea actuală, unele elemente tehnice par să împiedice lectura aprofundată a personajelor (montajul lasă la vedere elipsele și schimbările de atmosferă). Mulțimea care contribuia, în creația originară, la nașterea și la răspândirea zvonurilor/bârfelor este, aici, mai puțin vizibilă, fiind conturată destul de vag. Deși farmecul vieții rurale descris de Hardy este – pe alocuri – diminuat, răzbate plin de forță romantismul poveștii de iubire. Această fascinantă poveste ne face să ne gândim dacă nu cumva, subjugat de trăinicia iubirii, danezul Vinterberg nu și-a vândul sufletul Hollywood-ului. Totuși, în vremuri cinice, e bine să păstrezi valorile care-au făcut lumea să dureze: devotamentul și iubirea.

Regizor: Thomas Vinterberg
Scriitor: Thomas Hardy
Scenarist: David Nicholls
Compozitor: Craig Armstrong
Operator: Charlotte Bruus Christensen
Producător: Andrew Macdonald, Allon Reich
Monteur: Claire Simpson

Distribuţia:
Carey Mulligan (Bathsheba Everdene)
Matthias Schoenaerts (Gabriel Oak)
Michael Sheen (William Boldwood)
Tom Sturridge (Troy)
Juno Temple (Fanny Robin)
Jessica Barden (Liddy)
Bradley Hall (Joseph Poorgrass)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Far from the Madding Crowd – Educația sentimentală a unei femei libere

Scris de pe februarie 20, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , ,

Orbitor – Anna Karenina

După două incursiuni în lumea contemporană (The Soloist, Hanna), cineastul Joe Wright se întoarce la prima sa iubire – adaptarea cinematografică şi filmul de epocă. După Jane Austen şi Ian McEwan, îl abordează pe Lev Tolstoi şi-i oferă actriţei sale fetiş, Keira Knightley, rolul principal din Anna Karenina (2012).

Anna-Karenina-Movie-Poster

Soţie a unui înalt demnitar guvernamental din Rusia imperială (1874), Anna duce un trai liniştit, dar lipsit de pasiune, alături de soţul şi de fiul ei. Destinul ei se intersectează cu cel al tânărului ofiţer de cavalerie, Vronski. Intitulat, iniţial, Două mariaje, două cupluri, romanul lui Tolstoi narează atât povestea lui Levin, un prieten al lui Oblonski (fratele Annei), îndrăgostit de Kitty, precum şi istoria amoroasă a contelui Vronski pentru Karenina. Scenaristul Tom Stoppard (Brazil, Shakespeare in Love) ţese cele două poveşti ce-l au drept catalizator pe Oblonski, într-o abordare teatrală.

Dacă în cazul destinelor lui Elizabeth din Pride & Prejudice sau al Ceciliei din Atonement, regizorul britanic le-a amplificat, de data aceasta, cu Anna, a procedat invers. Văzută doar ca o bucăţică dintr-un puzzle mai mare, tânăra femeie este mai întâi dezarmantă prin tristeţea şi suferinţa ei, apoi devine chiar antipatică ca şi cum Joe Wright ar fi vrut să sublinieze banalitatea situaţiei sale. Practic, este doar o femeie dintre atâtea altele, un personaj în mijlocul unei scene supraîncărcate din miezul unei poveşti mult prea mari.

Este cunoscută pasiunea acestui regizor pentru grandoare, de aceea nici Anna Karenina nu este o excepţie de la această „regulă”. O mare parte din acţiunea filmului se va desfăşura într-un teatru. Decorurile sunt schimbate la vedere, iar trecerea la alte cadre se face prin ridicarea unei cortine de teatru. Realitatea se amestecă, în mod voit, cu teatralitatea. Scenografia acestui film este orbitoare, înfăţişând o sală de teatru „à l’italienne„.

În spatele scenei trăiesc „figuranţii” (muncitorii, oamenii săraci), în vreme ce înalta aristocraţie ocupă partea din faţă a scenei. Singurele cadre naturale sunt cele în care apare Levin. Copleşit de refuzul lui Kitty (care îi respinsese cererea în căsătorie), părăseşte Moscova şi se retrage undeva în vasta câmpie rusă.

Spectacolul perpetuu este utilizat, de regizorul britanic, drept simbol pentru reprezentarea societăţii ruseşti din veacul al XIX-lea, în care fiecare persoană avea un rol bine stabilit. Între baluri, jocuri şi curse de cai, totul nu este decât un joc în care Anna trebuia să danseze după cum i se cânta. Dragostea o orbeşte şi o vulnerabilizează, de aceea nu mai face faţă situaţiei. În culise, zvonul despre aventura ei extraconjugală se răspândeşte cu repeziciune, iar tânăra femeie devine ţinta tuturor atacurilor, pentru că încălcase convenţiile acelei societăţi.

Deşi lipsită de emoţia unor trăiri conforme cu „sufletul rus”, pelicula este o experienţă vizuală şi auditivă deosebită. Cadrul baroc blochează însă emoţia, exprimarea sentimentelor. Ca şi opera lui Baz Luhrmann (Moulin Rouge!), filmul este un balet, un dans al sentimentelor coregrafiate pe muzica lui Dario Marianelli. Joe Wright a colaborat cu coregraful Sidi Larbi Cherkaoui. Dansul Annei cu Vronski amuţeşte mulţimea din jur. În acest flux graţios şi dinamic, regizorul oferă şi unele cadre mai intime cu Anna şi amantul ei. Astfel, a încercat să creeze o versiune de odă pentru iubire în toate formele ei: pasională, maternală şi fraternă.

Interpretările actoriceşti sunt în tonalitatea impusă de diapazonul regizorului. După interpretări ale unor actriţe celebre, precum Greta Garbo, Vivien Leigh, Sophie Marceau, cea a Keirei Knightley este una duioasă, sensibilă, dar lipsită de pasiune. Aaron Taylor-Johnson este lipsit de orice vibraţie în rolul contelui Vronski, pare doar o marionetă dandy cu zulufi blonzi. La fel de impasibil pare şi Jude Law, în ipostaza de soţ încornorat. Nicio schimbare de registru nu se reflectă pe chipul său, în ciuda situaţiilor diverse prin care trece.

Chimia iubirii se poate regăsi doar la cuplul Levin – Kitty. Alicia Vikander trece cu graţie în secolul al XIX-lea după ce, recent, a interpretat-o pe regina Danemarcei din secolul al XVIII-lea (En kongelig affære / A Royal Affair). Ea vibrează la pasiunea lui Levin (Domhnall Gleeson), moşierul sensibil şi idealist, care se retrăsese la Pokrovskoye.

Folosind un estetism aflat la graniţa cu glamour-ul publicitar, cu unele tuşe baroce, această reprezentaţie teatrală perpetuă este una novatoare pentru ecranizările de până acum ale operei lui Lev Tolstoi, fiind o abordare curajoasă. În spatele unui stil formal şi condescendent, rămâne privirea dezaprobatoare, a regizorului, pentru o societate înţepenită în norme rigide.

Regia: Joe Wright
Scenarişti: Lev Tolstoi (roman), Tom Stoppard
Muzica: Dario Marianelli
Distribuţia: Keira Knightley (Anna Karenina), Matthew Macfadyen (Oblonski), Olivia Williams (Contesa Vronski), Jude Law (Karenin), Domhnall Gleeson (Levin), Alicia Vikander (Kitty), Aaron Taylor-Johnson (Vronski)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Orbitor – Anna Karenina

Scris de pe noiembrie 8, 2018 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar, Iubire, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: ,

Plictisul care ucide – Madame Bovary

Cineasta de orgine franceză, Sophie Barthes, instalată de câțiva ani la New York , declara că ecranizarea romanului Madame Bovary ar rima cu sinuciderea. Alături de alți temerari care-au transpus pe ecran opera de căpătâi a lui Gustave Flaubert (publicată în 1856) – printre care și celebrii Claude Chabrol, Jean Renoir sau Vincente Minnelli – Sophie Barthes se va preocupa îndeosebi de imagine, de estetica luminii pentru a putea capta atenția spectatorului care vizionează Madame Bovary (2014). Dificultatea, în cazul acesta, este de-a găsi cheia potrivită pentru a nara plictiseala fără să plictisească. Prizonieră a unei existențe terne – Emma Bovary – își caută refugiul în lectură. Literatura populară (cu povești romanțioase) o ispitește, trezindu-i dorința pentru o nouă viață.

Realizată în Perche/Normadia, cu un buget redus, forțând creativitatea și planurile B, această nouă adaptare cinematografică restituie, cu eleganță, esența clasicismului literaturii universale. Flaubert a fost un romantic, cu o sensibilitate aproape feminină, rafinată; a riscat să se pârjolească decât să accepte mediocritatea. Pentru cineasta Barthes, opera lui Flaubert rămâne o provocare, iar eroina sa – Emma Bovary – este un fel de “cutie neagră”, încărcată de enigme. Așadar, Sophie Barthes a vrut să rămână fidelă mai mult spiritului decât literei romanului, remodelând intriga și permițându-și libertăți în privința unor personaje. Acest soi de emancipare salutară i-a permis realizatoarei să se-ndepărteze de ceea ce știm că este o adaptare servilă și a imprimat un ritm dinamic filmului.

Pelicula se deschide – în mod surprinzător – cu catastrofa finală, înainte de-a opera un flashback și de-a retrasa parcursul personajului. Bunăoară, Sophie Barthes a comprimat câteva episoade romanești, a renunțat la anumite personaje sau le-a contopit. Astfel, marchizul d’Andervilliers (Logan Marshall-Green) și Rodolphe Boulanger nu reprezintă decât un singur personaj, concentrând toate acele calități care au condus la seducerea Emmei. De asemenea, scena balului la marchizul d’Andervilliers și ieșirea călare (alături de Rodolphe), sunt transformate în partida de vânătoare de la castelul de la Vaubyessard. Ca și-n romanul lui Flaubert, în care Charles nu dansa, și aici el este exclus de la acest tip de loisir aristocratic, preferând deliciile inofensive ale bufetului  în locul micilor plăceri ale vânătorii, lăsându-și soața pradă mâinilor dibace ale marchizului. Dacă la Flaubert, semnul pasivității soțului molâu este metafora bovină, aici, cerbul reprezintă soțul încornorat/înșelat. Condensarea intrigii dramatice și reducerea numărului de personaje sunt elemente care conferă eficiență acestei ecranizări.

Probabil, pentru acei spectatori care păstrează vie în memorie imaginea lui Isabelle Huppert (din ecranizarea lui Chabrol) alegerea Miei Wasikowska, pentru personajul omonim, ar putea fi  o surpriză. Interpretarea junei actrițe este sobră, departe de suspinele și accesele de tandrețe ale pasionalei muze chabroliene. Mia Wasikowska propune o nouă versiune a lecturii personajului și-i conferă Emmei aerul ei juvenil și mai multă fermitate. În viziunea lui Sophie Barthes, Emma este femeia-copil, tânăra care nu dorește să se maturizeze și refuză să părăsească universul romanelor de adolescență. Eroina lui Flaubert a fost condamnată de societatea în care ea trăit pentru proiecțiile romanțioase ce nu cadrau cu statutul ei de soție. Mediul mic-burghez este cel mai acerb inamic al Emmei. Cineasta îți protejează eroina și ne-o prezintă, mai degrabă, ca pe o victimă a unor false idealuri, păstrate din adolescența prelungită. De aceea, realizatoarea își concentrează atenția asupra primilor ani ai mariajului tinerei și elimină episodul maternității, inclusiv pe micuța Berthe. De-aici, reiese excesul de sentimentalism al eroinei, care devine o reflexie a unui microunivers ingenuu.

Anumite elemente ale regiei concură la această impresie: a doua secvență a filmului o arată pe Emma făcând exerciții de gimnastică, înconjurată de alte tinere, în grădină. Grădina – spațiu închis – o protejează pe tânăra Emma, deși ea se autoexpune unei anumite discipline. Fetele execută, aproape mecanic, mișcări ce ne sugerează niște marionete lipsite de liberul arbitru. Mai târziu, la căsătoria fiicei sale, domnul Rouault (Olivier Gourmet) îi oferă un mic dar, rămas de la mama ei, decedată. Intrarea în viața de adult, simbolizată prin celebrarea nunții, pare a fi contrazisă de acel mic obiect ce aparținea universului copilăriei eroinei. După căsătorie, Emma își va decora căminul așa cum se aranjează o casă de păpuși.

Scena din deschidere este admirabilă, din perspectiva imaginii de film; eroina aleargă pe cărarea din pădure îmbrăcată cu o rochie în ton cu natura autumnală. Suflul personajului permite spectatorilor să anticipeze motivul fugii disperate. Acordul dintre culorile din această scenă sugerează dispariția, eroina se afundă în decor, înainte de-a sucomba, din pricina otrăvii, prăvălindu-se pe covorul de frunze moarte. Nu putem să omitem, prin această scenă a fugii (reluată și-n epilog), omagiul adus lui Claude Chabrol, care-a filmat această fugă într-un plan similar, devenită imagine pentru afișul filmului său. Frumusețea imaginii este amplificată și de măiestria cu care-au fost concepute costumele, îndeosebi rochiile Emmei.Ținutele eroinei indică metamorfozarea ei progresivă, iar muzica amplifică stările de tensiune.

Dacă filmul pare inegal, Sophie Barthes excelează în evocarea monotoniei traiului pe care-l ducea Emma, când plictisul o cotropise. Regizoarea evidențiază un cotidian opresant și repetitiv. Ticăitul continuu al orologiului, scârțîitul patului, praful care a acoperit buchetul de nuntă, ariile exersate de Emma la pian reveneau mereu  ca un refren care punctează rutina insuportabilă. Numeroasele cine ale cuplului Emma-Charles (Henry Lloyd-Hughes) alternează cu scenele de intimitate conjugală. Prezența motivului “femeii la fereastră” indică inerția și fantazarea eroinei. Melancolia ei este marcată și de păianjenul care devine o emblemă a vanității în plasa căreia pică Emma, păcat ce-o conduce spre un sfârșit tragic. Sophie Barthes pune în lumină modernitatea eroinei care-ncearcă să umple vidul existențial prin consumul… material.

În pofida unei frumuseți plastice deosebite, filmului realizat de Sophie Barthes îi lipsește ironia flaubertiană, iar scenele romantice alternează brutal cu cele cinice. Agonia eroinei este terifiantă în roman, câtă vreme, în film, este doar eufemizată. Istoria se reduce la un (banal) adulter, dacă ne gândim că Homais (Paul Giamatti) este transformat dintr-un personaj șters, într-unul eficient, chiar dacă el constituia marele victorios al poveștii, fiind personificarea prostiei și a vicleniei.

Dacă Flaubert se-ndrepta spre insignificant și urâțenie ca să scrie o operă modernă, Sophie Barthes propune un film elegant, dar academic, fără excese de originalitate. Condensând opera lui Flaubert, cineasta doar a ilustrat căderea unei femei copleșite de dorințe hedoniste, iar năzuința către ascensiunea socială îi va fi fatală. Noua ecranizare, lipsită de originalitate, se poate constitui într-un util exercițiu de stil. Rămâne actuală zicerea, din final, a abatelui Bournisien: “Nous sommes nés pour souffrir/Ne-am născut ca să suferim”.

Madame Bovary

Regizor: Sophie Barthes
Scenarist: Felipe Marino
Operator: Andrij Parekh
Muzica: Evgueni Galperine, Sacha Galperine
Producător: Sophie Barthes, Felipe Marino, Joe Neurauter
Monteur: Mikkel E.G. Nielsen

Distribuţia

Ezra Miller (Leon Dupuis)
Laura Carmichael (Henriette)
Mia Wasikowska (Emma Bovary)
Paul Giamatti (Monsieur Homais)
Rhys Ifans (Monsieur Lheureux)
Logan Marshall-Green (The Marquis)

Selecții la festivaluri

Festivalul Internațional de Film din Toronto
Festivalul de Film din Telluride
Festivalul de Film din Sidney
Festvalul de Cinema Deauville, 2015

Articol publicat în revista WebCultura

 

 

Etichete: , , ,

Jean Valjean şi Javert la X Factor – Les Misérables

Una dintre capodoperele literaturii franceze, romanul Mizerabilii, a cunoscut de-a lungul timpului, numeroase ecranizări sau adaptări pentru scenă. Printre cele mai îndrăgite de public a fost musicalul Les Misérables, din anii ’80. Spectacolul creat de Alain Boublil (scriitor), Claude-Michel Schönberg (compozitor) şi Herbert Kretzmer (versuri) a fost tradus în 21 de limbi şi a primit peste 100 de premii (printre care Tony şi Grammy).

Mizerabilii

Regizorul Tom Hooper (premiul Oscar pentru The King’s Speech), alături de scenaristul William Nicholson, se angajează într-un proiect ambiţios căutând să adapteze acest spectacol pentru marele ecran. Experienţe de acest gen s-au mai înregistrat şi în cazul filmelor Les Parapluies de Cherbourg, Evita sau Nine. Partea cea mai interesantă a acestui demers este faptul că actorii din distribuţie au cântat live, fără post-sincronul obişnuit pentru un film muzical. Tehnica aceasta era folosită, cu precădere, în epoca de aur a filmelor muzicale din anii ’30 ai secolului trecut, la Hollywood. Filmul lui Tom Hooper beneficiază de o distribuţie ce reuneşte nume sonore ale cinematografiei actuale, de asemenea, a mobilizat forţe în crearea unor decoruri maiestuoase, în studiourile englezeşti. Această peliculă grandioasă este o paradă a unor evenimente importante din istoria Franţei, împletiri ale unor destine, decese, renaşteri spirituale – un foileton.

Pivotul în jurul căruia se articulează planurile narative este Jean Valjean, al cărui destin tragic s-a transformat iremediabil într-un coşmar. Fiindcă a furat o pâine, a fost condamnat la ocnă. Chiar şi după zece ani de temniţă grea, el este silit să se ascundă sub false identităţi de prigoana neobosită a poliţistului Javert, incapabil să vadă dincolo de lege complexitatea sufletului omenesc. Pătruns de misiunea sa, de inspiraţie dantescă, de a face din realitate un infern, Victor Hugo a structurat aventurile prin care trece eroul pentru a-şi salva viaţa şi pentru a o ocroti pe Cosette – fiica unei prostituate, recuperată de el din casa lui Thénardier. Micuţa fusese supusă unui regim inuman. Fără a fi un răzbunător şi fără a încerca să se substituie justiţiei omeneşti sau divine, Jean Valjean îşi urmează existenţa zbuciumată pe drumul unei continue ascensiuni spre absolutul etic. Firul biografiei sale este însă împletit cu alte destine, înscrise şi ele în contextul aceleiaşi epoci, ceea ce transformă construcţia într-o adevărata frescă socială.

Jean Valjean din 2012, actorul Hugh Jackman, a fost pregătit de legendarul „antrenor” vocal, Joan Lader, pentru această partitură dificilă. Calităţile sale vocale au fost „exploatate” şi-n alte producţii cu caracter muzical în care a mai jucat: Beauty and the Beast, Oklahoma!, The Boy from Oz. După întâlnirea providenţială cu preotul Myriel, îşi exprimă neliniştea – cântând Valjean’s Soliloquyîntr-o capelă medievală englezească.

În debutul filmului, deşi are aspectul unui Gollum cu barbă, Jean Valjean – Hugh Jackman are o forţă fizică aproape supranaturală; tractează o navă-gigant alături de alte zeci de ocnaşi, într-un port vizibil artificial. Regizorul păstrează succesiunea scenelor epice din cele 1300 pagini de roman, marcând avatarurile lui Jean Valjean: ocnaşul, primarul, tatăl Cosettei, salvatorul lui Javert, apoi salvatorul lui Marius.

Domnul Madeleine, primarul generos al oraşelului Montreuil-sur-mer, sub a cărui identitate se ascunde fostul ocnaş, se izbeşte, din nou, de lumea „mizerabililor” – fiinţele omeneşti care trăiesc sub fatalitatea mizeriei. Fantine este tânăra nevoită să îşi abandoneze fiica după ce studentul care o sedusese o părăseşte. Anne Hathaway devine o Fantine care poartă pe frunte, ca o predestinare, stigmatul anonimatului şi al durerii. Aşa cum răţuşca cea urâtă, Susan Boyle, a devenit lebădă la concursul Britain’s Got Talent cântând I Dreamed a Dream, de data aceasta, frumoasa Anne a devenit o sărmană mamă, dar cu o voce puternică. Filmarea melodiei s-a făcut „dintr-o bucată”, accentuându-se live-ul prin planurile mărite ce fixau gura actriţei. Ca şi la decernarea premiilor Oscar din 2009, Anne Hathaway- Fantine i-a dat replica, cu succes, lui Hugh Jackman – Jean Valjean.

Acesta de pe urmă este urmărit permanent de poliţistul monomaniac, Javert. După succesul repurtat în The Gladiator, Russell Crowe abordează un poliţist sfâşiat de probleme de conştiinţă. Javert, cel care l-a vânat întreaga viaţă, va fi salvat de fostul ocnaş din mâinile insurgenţilor în luna iunie a sângerosului an 1832. Sancţiunea morală pe care o primeşte fostul poliţist stă sub semnul unei moralităţi deasupra comunului. Cei doi actori se „duelează” vocaliceşte, ca la o confruntare de tip X Factor, în melodia The Confrontation.

Nemaiputând urma calea de a-l prigoni pe salvatorul său, dar neavând nici puterea de a rezolva conflictul cu propria conştiinţă, Javert se va sinucide, dând astfel mesajului o nouă valoare morală, în aceleaşi împrejurări. Scena sinuciderii este una de proporţii, cu mare impact vizual, încercând să redea spectatorului de secol XXI ceva din dimensiunea romantică, Russell Crowe interpretând song-ul Javert’s Suicide.

Jean Valjean îl va salva de la moarte şi pe Marius de Pontmercy, fiul unui ofiţer bonapartist şi iubitul Cosettei. Eddie Redmayne întrupează un june naiv, uşor nesigur, atât în relaţiile cu femeile (Cosette şi Éponine), cât şi în rebeliunea din Paris. Calităţile sale vocale îl scapă de aerul de „Papă-lapte” şi interpretează, alături de Cosette (Amanda Seyfried) şi Éponine (Samantha Barks), cântecul A Heart Full of Love. Partenerele sale, cele două actriţe, etalează talent şi voci de excepţie. Amanda Seyfried şi-a exersat aceste date native şi-n musicalul Mamma Mia!. O surpriză plăcută a fost Samantha Barks, în rolul fetei îndrăgostite până la moarte, devotate iubitului ei, în bună manieră romantică. Tânăra actriţă impresionează prin forţă şi talent muzical, melodia On My Own fiind un adevărat imn al iubirii reprimate.

Categorie estetică de sorginte romantică, grotescul, îşi găseşte una dintre cele mai bune reprezentări în cuplul soţilor Thénardier. Împrumutaţi, parcă, din Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street, filmul lui Tim Burton, Helena Bonham Carter şi Sacha Baron Cohen conturează grotescul ca simbol al animalităţii ce se conservă în om şi se opune sublimului. Caricaturali şi disproporţionaţi, cei doi actori formează un duo comico-tragic.

Amintind de Piaţa Tahrir şi de Occupy Sandy, Les Misérables este imnul marilor deposedaţi. Ambiţiosul proiect a derulat în faţa spectatorilor, timp de 160 minute, decoruri grandioase (scenografi: Eve Stewart, Anna Lynch-Robinson), efecte vizuale spectaculoase, o distribuţie valoroasă, costume (Paco Delgado) şi machiaje expresive într-un amestec de idealizare istorică şi realitate tragică.

Regizor: Tom Hooper
Scriitor: Claude-Michel Schönberg, Victor Hugo
Scenarist: Alain Boublil, Jean-Marc Natel, Herbert Kretzmer, James Fenton, William Nicholson
Compozitor: Claude-Michel Schönberg
Operator: Danny Cohen / Costume: Paco Delgado / Producător: Tim Bevan, Eric Fellner, Debra Hayward, Cameron Mackintosh / Scenograf: Eve Stewart, Anna Lynch-Robinson / Monteur: Chris Dickens
Distribuţia: Hugh Jackman (Jean Valjean), Russell Crowe (Javert), Anne Hathaway (Fantine), Amanda Seyfried (Cosette), Sacha Baron Cohen (Thénardier), Helena Bonham Carter (Doamna Thénardier), Eddie Redmayne (Marius), Samantha Barks (Éponine), Daniel Huttlestone (Gavroche), Isabelle Allen (Tânăra Cosette)

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Jean Valjean şi Javert la X Factor – Les Misérables

Scris de pe ianuarie 19, 2018 în Blockbuster, Cinema, Filme franțuzești, Morală, Moravuri, Revoluţie

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web