RSS

Arhive pe etichete: Educaţie

Far from the Madding Crowd – Educația sentimentală a unei femei libere

Dacă viziunea lui Thomas Hardy  asupra societății britanice este ceva mai sumbră decât cea a lui Jane Austen, era nevoie să sufle și un vânticel mai romantic asupra romanului Far from the Madding Crowd. Cineastul Thomas Vinterberg a realizat o ecranizare (pe baza unui scenariu de David Nicholls) cu scene ce țin de naturalism, dar și de lirism, în Far from the Madding Crowd (2015). Chiar dacă opera lui Thomas Hardy a cunoscut cea mai inspirată adaptare în capodopera lui Roman Polanski (Tess,1979), merită apreciată și truda din 2015 a realizatorului peliculelor Festen/The Celebration (film-șoc despre incest, 1998) și The Hunt (film despre drumul aproape christic al unui bărbat acuzat, pe nedrept, de o fetiță, 2012).

În plină epocă victoriană, o tânără – Bathsheba Everdeene – trebuie să administreze ferma moștenită de la unchiul său. Frumoasa Bathsheba, orfană de la o vârstă fragedă, încearcă să se descurce singură, fără ajutorul vreunui bărbat, fapt care displace multora, inclusiv muncitorilor care-i lucrau terenurile. Bathsheba nu vrea să se căsătorească decât cu un bărbat pe care să-l (și) iubească. Seducătoarea moșieriță este curtată, simultan, de trei bărbați: oierul Gabriel Oake, bogatul ei vecin – domnul Boldwood – și sergentul Troy. La vremea când scria acest roman, Thomas Hardy nu era decât un promițător poet din Dorset, ci deloc controversatul autor al pesimistelor și modernelor romane Jude the Obscure  și Tess of the d’Urbervilles, care au făcut ca el să ajungă o remarcabilă figură a literaturii. Soarta încăpățânatei orfeline, care-a îndrăznit să refuze un vajnic păstor doar pentru că era mândră de singura ei moștenire: educația, este prezentată, cu fior liric, în cea mai recentă ecranizare a danezului Thomas Vinterberg.

FAR FROM THE MADDING CROWD (2015)

Filmul restaurează frumusețea rurală a Wessex-ului (comitatul fictiv în care peisajul a fost modelat după comitatele reale Berkshire, Devon, Dorset, Hampshire, Somerset și Wiltshire, cu locuri fictive bazate pe așezări reale) din opera lui Hardy. Deși a fost adeptul manifestului Dogmei95 (care pleda pentru un tip de cinema crud, eliberat de orice artificiu), cineastul danez și-a schimbat optica în această nouă ecranizare. Astfel, camera va îmbrățișa cu bunăvoință canoanenele clasicismului somptuos, de aceea proximitatea falezelor de unde veneau oile, în deschidere, se opune cadrelor largi cu câmpurile mângâiate de soarele radios. Frumusețea decorurilor naturale este magnific surprinsă în această peliculă (explozie de culoare și claritate pentru colțurile de rai din sudul Angliei). Vinterberg îndrăgește opera lui Hardy și, probabil, de aceea a ales unul dintre romanele optimiste, adaptat și pentru ecran, și pentru radio și televiziune, dar și pentru scenă.

Film Far From The Madding Crowd

Romanescul scăldat în apa de roze care este irigat în paginile acestei cărți – în care o eroină prinsă între virtute, rațiune și muncă – a atras un cineast de factura lui Vinterberg. Modernă pentru epoca sa, Bathsheba își decide singură soarta, refuzând mariaje promițătoare, construindu-și domeniul ei/ferma idilică, prin muncă. Tot ea este cea care se va abandona unui tenebros soldat, departe de oamenii buni, mai puțin atrăgători, dar puternici în felul lor: unul este norocos (Michael Sheen), altul are neșansă (Mathias Schoenaerts), fiind cel care își sacrifică fericirea pentru a o proteja pe cea pe care o iubea cu atâta ardoare. Nemulțumită de curtea făcută de cei trei bărbați, eroina lui Hardy va găsi un temerar admirator în cineastul danez. Vinterberg va face uz de toate artificiile pentru a da strălucire cinematografică unei asemenea povești. Îndrăgostiții de literatura romantică a secolului al XIX-lea vor aprecia distribuția aleasă de realizator și vor putea decide dacă forța și temperamentul lui Carey Mulligan se pot alătura succesului celebrei Nastassia Kinski din Tess (R: Roman Polanski, 1979).

Far from the madding crowd 2

Eliberată de grijile financiare, Bathsheba se va îngriji de educația sentimentală, pe fondul unor lovituri ale sorții. Numeroși spectatori vor avea de luptat cu prejudecata de-a o asemui pe eroina din această nouă adaptare cu senzuala Bathsheba/Julie Christie din ecranizarea lui John Schlesinger (1967), rol care-a marcat o întreagă generație. Thomas Vinterberg a ales o eroină mai puțin cochetă, dar hotărâtă să fie o desăvârșită stăpână pe moșie (deși îl refuzase pe Gabriel, i se alătură în apă, la scăldatul oilor, spre uimirea și satisfacția tuturor angajaților). Angrenată în acel trio masculin, de curtezani, eroina lui Vinterberg se va lăsa antrenată într-o tandră complicitate cu oierul Oak. Încă din primele cadre ale filmului, Gabriel Oak îi va rămâne fidel pănă la ultima secvență. Matthias Schoenaerts întrupează forța telurică, dar și vulnerabilitatea „uriașului cu suflet duios”. Nicio secundă vânjosul actor nu lasă privitorul să confunde trăinicia și devotamentul cu slăbiciunea. Fiecare gest al său ascunde un gând profund.  În dialog cu acest partener, Carey Mulligan devine și ea o prezență vivace, aluncoasă ca un pârâu de munte, deși actrița ne obișnuise cu rolurile de femeie pasivă în The Great Gatsby și Drive.

Far from the madding crowd 3

Lipsit de dinamism și ușor patetic pare Michael Sheen în acord cu naivitatea și, apoi, cu nebunia tragică a personajului William Boldwood. Tom Sturridge patinează cu stările emoționale și manipulează femeile, în postura sergentului Troy. În toată această romanță, pe mai multe voci, un rol sublim  l-a jucat decorul, în acord perfect cu muzica compusă de  Craig Armstrong. Cineastul a realizat scenele cruciale din roman în exterioarele ce aparțin unui Dorset aproape de arhetipul domeniilor britanice victoriene. Directorul de fotografie (admirabila Charlotte Bruus Christensen) a surprins nimbul de lumină de deasupra pajiștilor, apusurile, falezele scăldate de soarele roșiatic și claritatea de cristal a apei mării. Dominantele cromatice alese de echipa lui Vinterberg au variat de la roșu intens, la albastru profund până la verde-crud. Aceste efecte au dus la sublimarea protagoniștilor, cu riscul de-a netezi anumite asperități ale operei lui Hardy.

Far from the madding crowd 4

Regizorul a pus în umbră celebra vanitate a eroinei care-a precedat-o pe, nu mai puțin renumita, Scarlett O’Hara din romanul Gone With the Wind (1936). În ecranizarea actuală, unele elemente tehnice par să împiedice lectura aprofundată a personajelor (montajul lasă la vedere elipsele și schimbările de atmosferă). Mulțimea care contribuia, în creația originară, la nașterea și la răspândirea zvonurilor/bârfelor este, aici, mai puțin vizibilă, fiind conturată destul de vag. Deși farmecul vieții rurale descris de Hardy este – pe alocuri – diminuat, răzbate plin de forță romantismul poveștii de iubire. Această fascinantă poveste ne face să ne gândim dacă nu cumva, subjugat de trăinicia iubirii, danezul Vinterberg nu și-a vândul sufletul Hollywood-ului. Totuși, în vremuri cinice, e bine să păstrezi valorile care-au făcut lumea să dureze: devotamentul și iubirea.

Regizor: Thomas Vinterberg
Scriitor: Thomas Hardy
Scenarist: David Nicholls
Compozitor: Craig Armstrong
Operator: Charlotte Bruus Christensen
Producător: Andrew Macdonald, Allon Reich
Monteur: Claire Simpson

Distribuţia:
Carey Mulligan (Bathsheba Everdene)
Matthias Schoenaerts (Gabriel Oak)
Michael Sheen (William Boldwood)
Tom Sturridge (Troy)
Juno Temple (Fanny Robin)
Jessica Barden (Liddy)
Bradley Hall (Joseph Poorgrass)

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Far from the Madding Crowd – Educația sentimentală a unei femei libere

Scris de pe mai 28, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: , , ,

Cărțile-prietene

Cum se formează cititorii activi?

“Frumusețea nu este decât promisiunea fericirii” scria Stendhal. Parafrazându-l pe clasicul francez, povestirile scrise de Petre Crăciun – reunite în volumul Povești din Țara copiilor fericiți (Editura Zorio) – dezvăluie, prin frumusețea limbii române, resorturile fericirii pentru copiii de astăzi. Experiențele cotidiene sau cele esențial-revelatorii ale unor eroi (de poveste) se îngemănează și coexistă, fără amenințarea artificialității, beneficiind, în această carte-“prietenă”, de o excelentă prezentare grafică.

Zorio

Eforturile din zona creației, dublate de programe istețe dedicate receptării, sporesc valoarea povestirilor și atractivitatea cărții. Nu poți produce/scrie dacă nu ai și o piață de desfacere, un public fidel, activ. Autorul coordonează, cu succes, activitățile editurii Zorio, promovează, cu generozitate, tineri condeieri și dialoghează activ cu cititorii creațiilor sale. Autorul și editura    au devenit, în timp, un “laborator viu”, dar și dovada reconfortantă că, în ciuda vremurilor și a crizelor de tot felul, prin pasiune, literatura stârnește interesul unui public tot mai pretențios. Așadar, Petre Crăciun se angajează într-un dialog viu, devenid propriul agent literar și propune un survol à la Nils Holgersson deasupra celor cincisprezece volume publicate.

La 3 aprilie, imediat după aniversarea Zilei Internaționale a cărții pentru copii și tineret (dată aleasă pentru a-l omagia pe unul dintre cei mai îndrăgiți autori, scriitorul danez – născut la 2 aprilie 1805 – Hans Christian Andersen) a avut loc lansarea-eveniment. Tema propusă pentru 2017 a fost îndemnul “să creștem alături de cărți”, iar scriitorul român a preluat mesajul și-a inițiat o  manifestare interesantă și atractivă, în deplin acord cu obiectivele autorilor de cărți pentru copii: descoperirea universului unic al fiecărei cărți, identificarea cititorului cu un personaj sau găsirea unui personaj model, dezvoltarea sentimentelor și a personalității cititorului, dar, înainte de toate, descoperirea lecturii ca o mare plăcere.

Cu suportul managerilor de la librăria Mihai Eminescu din București, autentică vitrină mediatică pentru literatura română, s-a creat un atractiv spațiu de comunicare. Publicul (în formare) – copii, tineri – este unul educat, vigilent și activ și savurează modul în care Petre Crăciun urmărește, cu minuțiozitate și onestitate, destinul fiecărui tom. Cartea, ca mijloc de educație și cultură, este fundamentală pentru dezvoltarea spiritului critic. Așadar, după o promovare decentă (afișul elegant), în a treia zi din Prier, s-au adunat mulți participanți în cocheta sală de la librăria bucureșteană. În principiu, două instanțe colaborează, cu pasiune și inteligență, pe acest teren al promovării literaturii române, în care “le savoir faire”presupune, deopotrivă, răbdare, tenacitate și diplomație a “infiltrării”.

Prin urmare, invitații au făcut cunoștință atât cu autorul, cât și cu ilustratorul cărții, Anca Smărăndache, dar au avut parte de o excelentă recenzare făcută de renumitul Alex. Ștefănescu și de o minunată rostire a unei povești în interpretarea Adrianei Ene, o storyteller de excepție. Criticul de la România literară a râs “ca    un copil mare” fericit  și-a dezvăluit celor prezenți o parte dintre calitățile scriitorului: “Petre Crăciun este unul dintre puținii autori de literatură pentru copii care a găsit tonul potrivit. Nu se exprimă pueril-peltic, nu îi maimuțărește fără grație pe cei mici (așa cum fac atâția alți autori care cultivă genul), ci scrie într-un stil voios și simpatic, cu umor, cu o încredere tonică în capacitatea copiilor de a intra în jocul relației autor-cititor.”

Spiritul alexștefănescian a stârnit admirația și bucuria celor care-au asistat la etalarea lipsei unor defecte și-au înțeles că în toate volumele semnate de Petre Crăciun nu vor identifica: exces de diminutive, o inadecvare a registrului stilistic și nici nu vor da peste enunțarea emfatică a unor banalități. Charismatic, criticul literar atenționează auditorii că e nevoie să ai un spirit de observație ascuțit dacă vrei să savurezi fericirea propusă de scriitor/“arta de-a ține urechea aproape de poveștile copiilor de azi.”

Deși pare aproape imposibil să scrii literatură (autentică) pentru copii, când ai  înaintea ta o superbă tradiție care-i include pe Frații Grimm, Charles Perrault, Hans Christian Andersen, Lewis Carroll, Edward Lear sau James Thurber și când ești asurzit de gălăgia creată în jurul acelor “dark ladies” ale zilelor noastre, capabile să-i învețe pe ucenicii lui Harry Potter cum să devină vampiri burlești la adolescență, scriitorul român se confruntă direct cu “Zmeul Concurență” și lansează un tom proaspăt.

Autorul și-a propus (deliberat sau nu) să concureze inteligent cu motivele recurente din basme. Deși problema morală rămâne constant la suprafață, aventurile nu eșuează în tezism. Dimpotrivă, Petre Crăciun știe când să fie ironic, lasă loc pentru întâlniri neașteptate între cele unsprezece povești: Țara Copiilor Fericiți, Peștișorul de Aur și Izvorul bunătății, Stelele îmi spun povești, Zmeul nespălat pe dinți, Victoria gărgăriței de lemn, Fetița și Țara fără Culori, Împăratul-Copil, Motanul fermecat și Țara Baloanelor Colorate, Petruț și mătura vrăjitoarei, Copilul care aduce învățătura, Spiridușul care schimba poveștile. Jocul cu limbajul (sensurile secundare ale unor cuvinte, etimologii) devine un alt pretext al unui scriitor care are de spus povești cu tâlc, istorioare în care se formulează întrebări despre lume și viață, într-o cheie accesibilă și atractivă.

Autorul cântă cu virtuozitate dezinvoltă pe toate claviaturile disponibile de la registrul de irizații “heroic fantasy” (autohtonizate) până la cele cuceritoare și pline de înțelepciune, dar deloc moralizator-didacticiste și oferă cititorilor texte alese. Acest volum confirmă ideea că cel mai sigur exerciţiu de fericire îl constituie lectura cărţilor frumoase, a cărţilor-“prietene”.

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Cărțile-prietene

Scris de pe mai 23, 2020 în Cultură, Cărți de colecție, Cărţi, Lectură, Poveşti

 

Etichete: , , ,

Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Ce te poate scoate dintr-o criză ? În unele cazuri, o altă situație care să-ția ctiveze puterile pe care nu știai că le ai. Așa se precipită lucrurile în cazul opțiunilor pe care urmează să le facă Adèle, eroina din tele-drama franțuzească, realizată de Olivier Guignard.    Așadar, în Franța anului 2010, într-o școală de cartier, o regăsim pe profesoara pentru învățământ primar, Adèle Massy, cernită de durere. În urmă cu doi ani, își pierduse soțul, un pictor fără prea mare faimă, iar acum își ducea existența între bornele fixe ale programului școlar și cele câteva prietenii mai vechi.

1- Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) © France3

Olivier Guignard ne propune o cronică socială a Franței douămiiste, când exodul migranților ogliga autoritățile franceze să opereze expulzări rapide. Grație interpretărilor actoricești sobre, scenariul simplu și trist capătă dimensiuni dramatice. O dramă personală se va conjuga cu cea a unor imigranți, aflați în căutarea unei țări în care drepturile omului (și ale copilului) să fie deplin respectate.  Propunerea lui Olivier Guignard invită la reflecție. Singur, spectatorul va afla dacă «la république française» din 2010 mai reprezintă spațiul în care s-a născut, odinioară (1789), prima ‘Declarație Drepturilor Omului și ale Cetățeanului’.

Așadar, după ce și-a pierdut soțul, această profesoară și-a petrecut viața în amintirea soțului ei.  În mijlocul anului școlar, sosește – în clasa la care ea preda -, micuta Kaniousha, o refugiată albaneză. Adèle încearcă să o integreze în clasa ei, dar copila de opt ani este rebelă și sfârșește prin a-i exaspera pe profesori. Procesul integrării este dureros și avem parte de portrete destul de schematice. Bunăoară, micuța albaneză „își face debutul” prin acțiuni ce ar încadra-o imediat la categoria «soi rău»: fură telefonul profesoarei, o bate pe o blondină care nu o lăsase să stea lângă ea la cantina școlii, refuză să participe activ la lecții. Cu toate acestea, profesoara nu se lasă copleșită și, cu mult tact pedagogic, încearcă să-i întindă o mână acestei ființe rănite. Desigur, toate desenele copilei trădau traume: asistase la numeroase lupte armate, iar uniformele de orice fel o tulburau până la limită (sângerări nazale însoțite de scăpări urinare).

2 - Le Choix d'Adèle

Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

Pe tot parcursul acțiunilor de integrare școlară, fetița albaneză era susținută de întreg corpul profesoral din acea unitate școlară. Directoarea inimoasă „acoperă” neajunsurile elevei și încearcă să o ajute și pe Adèle, care se afla în perioada de susținere a gradului didactic (în vederea obținerii unei cote salariale mai mari la pensionare). Viața acestei femei retrase – întrupată de fermecătoarea Miou-Miou – se modifică radical. În afara orelor de curs, nu mai avea prea multe contacte sociale. O excepție va fi vecinul ei de scară, un simpatic bătrânel de origine evreiască. Joseph era născut în Hexagon, dar din părinți care se refugiaseră din pricina sovieticilor. Apropierea dintre cei doi se face destul de greu, din temerile femeii, care nu-și revedea dina cel doliu prelungit. La școală, se achita cu succes de toate sarcinile, dar refuza alte legături, în afara celor strict profesionale. Tușa melodramatică e fină, chiar dacă privirile triste ale eroinei ne amintesc de suferințe bine ascunse. Montajul indică clar, fără întorsături, parcursul acestei eroine, care străbate zilnic aceleași trasee monotone. Din când în când, cadrele sunt pigmentate cu prezența pitorească a bătrânelului Joseph plin de haz sau de micile răutăți /„bârfe” de cancelarie.

După „poznele” micuței Kaniousha, Adèle e prinsă în acțiunea întregului colectiv didactic: o asociație umanitară nonguvernamentală contacteaza școala pentru a anunța că părinții lui Kaniousha se confruntau cu deportarea. Școala este mobilizată împotriva acestui lucru, cu excepția Adèlei. Dar în ziua când poliția a aparut în fața școlii pentru a ridica copila, Adèle schimbă totul. Surprinzător, taciturna profesoară se lansează într-o veritabilă cursă prin oraș pentru a ajunge la casa în care trăiau părinții micuței Kaniousha. Totul se precipită de-acum, iar ritmul devine alert, se modifică radical toate prejudecățile, iar Adèle este prima care înțelege că boicotul pe față al celor din Ministerul Educației (nu i se putea valida acordarea gradului didactic, deși la inspecție primise aprecieri formidabile) era, de fapt, o „atenționare” pentru acțiunile în care se angajase. Pe toată perioada în care îi găzduiește în cochetul ei apartament, are loc «dezghețul» general: ea gătește alături de Vlora (mama fetiței), bea ceaiul pregătit de Arben (simpaticul tătic albanez), se lasă antrenată de Kaniousha în vârtejul lecțiilor de albaneză. Frageda Luàna Bajrami realizează cu sensibilitate portretul uni copil talentat, dar greu încercat de soartă. Sudează relații de apropiere cu toți colegii din școală, iar aceștia o vor aplauda cu sârg, mai ales după demonstrațiile de vituozitate (cântă impecabil la vioară). Nu întâmplător, parcursul actoricesc al Luànei Bajrami se va continua, iar rebela va păstra și „va cânta în aceeași gamă” și în rolul din L’Heure de la sortie.

4 - Le Choix d'Adèle(1)

Chiar dacă i se pot reproșa lungimea, sentimentalismul condescendent și stilistica rece, această bulversantă peliculă realistă rămâne o veritabilă lecție despre generozitate, optimism și despre modul în care e bine să știi cum să încasezi loviturile vieții, de orice natură ar fi ele. Finalul trist (deportarea albanezilor) lasă, totuși, o portiță deschisă: legăturile omenești profunde se pot realiza și în condițiile unui stat foarte vigilent în materie de „acte în regulă”. Departe de toate chestiunile ce vizează direct politica sau morala, Le choix d’Adèle nu chiar o peliculă didacticistă. Cele două personaje întruchipate cu justețe de Miou-Miou și Luàna Bajrami reprezintă două tipologii aparte de revoltați social ai lumii actuale.

3 - Le Choix d'Adèle

Miou-Miou (Adèle) & Luàna Bajrami (Kaniousha) © France3

 

 

Scenariul: Nadine Lermite în colaborare cu Pauline Rocafull

Regizor: Olivier Guignard

Muzica: Arland Wrigley

Distribuția:

Miou-Miou – Adèle

Luàna Bajrami – Kaniousha

Marie-Hélène Lentini – Josiane

Marc Citti – Olivier

Elina Löwensohn – Vlora

Imer Kuttlovici – Arben

Jacques Herlin – Joseph

Durata: 90 min

 

 
Comentarii închise la Solidare întru durere – „Le choix d’Adèle”

Scris de pe aprilie 4, 2020 în Democraţie, Educaţie, Film, Filme franțuzești, Morală

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Pianistul… la tablă – Detachment

Sub toate formele, în toate registrele, există o întreagă serie de filme ce aduc în prim-plan profesorii care se confruntă cu realitatea dură a vieţii cotidiene. De la Michelle Pfeiffer, care se lupta pentru viitorul elevilor săi în Dangerous Minds (1995), la Ryan Gosling, profesorul toxicoman nevoit să supravieţuiască propriilor demoni în Half Nelson, o pleiadă de tipologii ilustrează condiţia celor „pe care i-au urât zeii”.(„Quem dei oderunt, paedagogum fecerunt„/ „Pe cei pe care l-au urât zeii, l-au făcut profesor”).

Un tânăr profesor suplinitor ajunge la un liceu dintr-un cartier periferic al New York-ului. Aici, se izbeşte de indiferenţa cruntă a unor adolescenţi frustraţi, nefericiţi sau chiar pierduţi. Filmul este structurat într-o serie de schiţe, nu tocmai originale, dezvăluind confuzia unei societăţi scufundate moralmente şi devotamentul unor cadre didactice angajate în a petici „găurile” acesteia.

Tony Kaye, autorul acestei pelicule – prezentată la festivalul Deauville, 2011- a sesizat o lipsă profundă de motivaţie în rândul profesorilor şi de aceea a realizat această dramă socială, axată pe tema educaţiei. În 1998, Tony Kaye a produs, în oarecum aceeaşi tematică, American History X, o virulentă cronică împotriva ideologiilor neonaziste în rândul tineretului. Pelicula din 2011, Detachment, este mai puţin brutală decât cea din 1998, dar la fel de viscerală. Regizorul a vrut să creeze o peliculă anti-Dead Poets Society, puternic ancorată în realitate.

Detachement.png

Henry Barthe, profesor de limba şi literatura engleză, ajunge într-o şcoală din suburbia New York-ului pentru trei săptămâni. Statutul său de suplinitor explică atitudinea sa faţă de existenţă: mereu în trecere, încearcă din răsputeri să nu se ataşeze de nimic şi de nimeni; aceasta nu este doar o atitudine, ci şi un scut în faţa loviturilor vieţii. Se mulţumeşte să-şi îngrijească bunicul, omul care l-a crescut, iar în clasă este aşişderea, fixează o singură regulă:” Cine n-are chef să participe la oră, să n-o facă.” În faţa adolescentului furios care i-a aruncat geanta în mijlocul clasei şi l-a insultat, profesorul rămâne detaşat dându-i replica: „Şi eu am fost furios, dar tu nu trebuie să fii supărat pe mine, fac parte dintre puţinii care-ţi oferă o şansă.”

Refuză să dea replica celor furioşi, aşa cum fac unii dintre colegii săi, se menţine mereu cordial, dar impenetrabil, atât în relaţia cu elevii, cât şi cu adulţii. Două adolescente îi afectează, totuşi, situaţia: Meredith, o elevă de-ale sale, cu talent la arta fotografică, dar dezechilibrată emoţional, căci ea nu-şi găseşte locul nici în familie, nici în clasă şi Erica, o adolescentă care se prostituează pe lângă locuinţa lui. Meredith şi-ar dori ca Barthes să devină un soi de tată-surogat, iar Erica şi l-ar fi dori drept amant. El refuză cu hotărâre aceste două (posibile) roluri.

Departe de filmele americane, care fac din viaţa liceenilor un spectacol, Tony Kaye demască aici o realitate crudă: sectorul public condamnat ca fiind „neprofitabil”, privatizarea crescândă în instituţiile de stat, lipsa de resurse şi presiunea mediului exterior (directoarei i se reproşează că din pricina rezultatelor şcolare slabe scade cota imobiliară a cartierului). Adolescenţii lipsiţi de repere luptă din greu să-şi croiască un drum personal, fiind mereu respinşi de cei din jur sau păcăliţi de minciunile servite de TV şi de marketing: „Şi tu poţi deveni frumos, bogat şi faimos.” O parte dintre cadrele didactice, precum Henry Barthes, încearcă să menţină ordinea, în această lume zguduită din toate direcţiile.

Mai puţin glacial şi abulic decât filmul lui Steve McQueen (Shame), dar mai vibrant, filmul realizează un portret, fără concesii, al sistemului educaţional american, graţie unei pleiade de actori talentaţi.

Regizorul a realizat pelicula Detachment într-o manieră sensibilă, intimistă redând viaţa cotidiană a lui Barthes inserând, pe ici-colo, flashback-uri, metafore poetice pentru a sugera o copilărie zguduită de sinuciderea mamei şi singurătatea sufocantă a acestui profesor-suplinitor. El îşi exprimă (prin voice-over) îndoielile, multe determinate de haosul familial care l-a îndreptat spre această detaşare, menţinându-şi mereu echilibrul. Adrien Brody, oscarizat pentru interpretarea din The Pianist (2002), aduce o interpretare de-o bulversantă umanitate. El poate fi la fel de bine rezervat în detaşarea autoimpusă, dar şi exploziv atunci când carapacea personajului său este spulberată.

În cazul în care personajul principal datorează numele său intelectualului francez Roland Barthes, titlul vine cu siguranţă de la Albert Camus, care scria în „Noces„: „N-am simţit niciodată până acum detaşarea mea de mine însumi, cât şi prezenţa mea pe lume.” («Jamais je n’avais senti, si avant, à la fois mon détachement de moi-même et ma présence au monde.»)

Filmul, realizat ca un videoclip de dimensiuni mai mari, foloseşte unele gadgeturi formale mai ales pentru pasajele onirice (animaţii groteşti desenate cu creta pe tablă), dar depăşeşte zona artificialului. Pentru a zugrăvi relaţiile umane aflate la limită sau confuze, regizorul a livrat personaje dense graţie unei distribuţii bine alcătuite: Lucy Liu, consilierul psihologic al elevilor, Marcia Gay Harden („abonată”, se pare, la rolurile de profesoară), directoarea mereu presată, Christina Hendricks, voluptoasa secretară din Mad Men, colegă cu Henry Barthes, care participă la „incidentul” dintre acesta şi adolescenta Meredith şi, nu în cele din urmă, Bryan Cranston, celebru din seria Breaking Bad, aici, „înarmat” cu tablete antidepresive pentru a ţine piept junilor „învăţăcei”.

Tragediei din final, sinuciderea lui Meredidh, îi succede recuperarea celeilalte adolescente, Erica; ea se debarasează de modul de viaţă anterior, după ce iese de la Rehab.

Filmul Detachment invocă, cu necesitate, sensibilitatea publicului şi dacă acesta reuşeşte să rezoneze, pelicula devine astfel o oglindă de-o tristeţe nemărginită.

Articol publicat în revista LiterNet

 

 
Comentarii închise la Pianistul… la tablă – Detachment

Scris de pe octombrie 5, 2018 în Cinema, Educaţie, Film, Filme indie (independente)

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web