RSS

Arhive pe etichete: Familie

Exploatarea inocenților – The Paradise Suite

Un oraș cosmopolit și șase personaje în căutarea propriului adevăr ne propune regizorul Joost van Ginkel în pelicula The Paradise Suite. Privirea mozaicată a cineastului olandez aduce în prim-plan relativitatea, dar și speranța că nu clasa, religia, apartenența religioasă sau originea îți definesc destinul. Cu o evidentă tonalitate moralizatoare, dar și cu un acut simț al realității, cineastul olandez a reunit, în The Paradise Suite, personaje și situații total diferite.

Bunăoară, pentru frumoasa tânără bulgăroaică Jenya, călătoria ei la Amsterdam se dovedește a fi diametral opusă visurilor sale. Îngrozitoarea ei captivitate îl forțează pe sufletistul Yaya, de origine africană, să lupte pentru libertatea ei – o luptă periculoasă în care el pierde totul, mai puțin credința. Fostul criminal de război, sârbul Ivica, care tocmai a devenit tată, se confruntă cu teama că faptele lui nu vor rămâne nepedepsite. Bosniaca Seka trăiește doar pentru răzbunarea ei, dar după cum se va demonstra, tocmai dorința de revanșă îi va aduce înapoi, în viața sa, dragostea. Apoi, când Lukas, un virtuoz suedez al pianului, fuge din noua lui casă temporară, tatăl lui (Stig), își dă în sfârșit seama că pasiunea lor comună pentru muzică le afectează relația.

Așadar, un cumul de emoții, destine greu încercate, reflectă prin această suită actuala imagine a unei Europe multiculturale. Această rapidă radiografie socio-culturală păstrează nota de snapshot ce i se poate oricând aplica unui oraș zilnic traversat de călători, precum este Amsterdam-ul în care se derulează în mare parte acțiunea. Un simplu «gaze game» poate influența destinul eroilor de pe ecran. Joost van Ginkel încearcă să integreze, într-o manieră fluidă, aproape omogenă, personaje, situaţii şi spaţii diferite într-o suită a unui (ipotetic) paradis.

În Bulgaria, fermecătoarea Jenya (Anjela Nedyalkova) își ducea traiul alături de mama sa (Petia Silianova într-un modest cartier mărginaș din Sofia și visa la o carieră de model. Ofertată de un așa-zis contract în Amsterdam, ajunge – alături de alte două tinere, de aceeași condiție – prada unei rețele de proxeneți coordonați de criminalul de război Ivica (Boris Isakovic). Gorilele sârbului le anihilează pe bietele fete din primele ore petrecute în aeroportul olandez. Abuzată zilnic și forțată „să lucreze” pentru bărbații dornici de „plăceri interzise”, într-un «fancy gentleman’s club», va interacționa cu africanul Yaya (Issaka Sawadogo), un uriaș cu suflet de aur, plecat din Lumea a Treia în căutarea unui trai mai bun. Zilnic, acest refugiat își riscă sănătatea și chiar viața pentru a le ține departe de agenții de la Imigrări pe femeile africane alături de care conviețuia. Tocmai generozitatea și buna credință îl vor duce la pieire pe acest măreț salvator.

În paralel cu această lume a marginalilor, se derulează viețile celorlalte personaje – astfel, dirijorul suedez Stig (Magnus Krepper) întâmpină dificultăți în viața de familist. Sosit în Olanda pentru un concert, se confruntă cu probleme familiale. Fiul lui și-al violonistei Antoinette avea reale dificultăți de natură emoțională; presiunile și perfecționismul tatălui îi tulburaseră viața micului Lukas (Erik Adelow). Micuțul blondin, departe de mama care concerta prin lumea largă, aflat doar între bone ocazionale și un tată sever, devenise ținta „băieților răi” din școală și era permanent agresat. Repetițiile la pian nu mai reprezentau o sursă de plăcere, dimpotrivă, băiețelul dădea semne de aversiune. În paralel, Seka (Jasna Djuricic) încerca pe toate căile să îl aducă pe zbirul Ivica în fața justiției și încearcă să i-l răpească pe Mateja, bebelușul său drag, singura iubire adevărată a unei brute, sperând că astfel îl va pedepsi pentru uciderea bosniacilor.

Desigur, problematica e complexă, există situații cu puternic aspect melodramatic, dar Van Ginkel le gestionează pe toate cu pricepere și o anumită reținere din punct de vedere regizoral. „Tenorul” acestei suite dramatice l-ar reprezenta umanizarea, dorința de a readuce în prim-plan acele afecte care îl caracterizau pe omul modern. Din păcate, situațiile prezentate – persoane lipsite de adăpost, traficul de persoane și exploatarea sexuală, hărțuirea în rândul copiilor din școlile olandezilor înstăriți – toate surprind un anumit „spirit al timpului actual”. Temporar, Amsterdam-ul devine un veritabil loc geometric al viciilor unei lumi aflate în derivă.

Realitățile Europei contemporane ajută spectatorul să accepte „cusăturile cu ață albă” din scenariu, maniera este uşor artificială, fiindcă traiectoriile personajelor urmează un curs care este previzibil din momentul în care identificăm cine este o victimă și cine este exploatator. Contrastele sunt șocante: trandafirii și toate florile pe care le căra inițial africanul Yaya vor fi înlocuite cu trupul fragil al fetei din Europa săracă, frumoasa Jenya; adevărurile par inacceptabile. Cruzimea este expusă în mod realist. Printr-un stil discret, dar eficient, regizorul oferă publicului un portret incredibil de realist al Europei contemporane, unde fiecare dintre personaje întruchipează un stereotip actual conținut în inconștientul colectiv. Distribuţia internaţională, de o calitate superioară, ajută ca ritmul filmului să fie unul aproape firesc, în funcţie de problemele existenţiale pe care le ridică. Regăsim legături subtile, motivaţii esenţiale, chiar şi o raţiune, fie ea şi adormită – toate acestea fiind însă convergente.

The Paradise Suite aruncă o privire moralizatoare şi lansează interogaţii despre o copleșitoare realitate şi stârneşte spectatorul modern să caute propriul adevăr.

Regia: Joost van Ginkel

Scenariul: Joost van Ginkel

Imaginea: Andréas Lennartsson

Montajul: Bob Soetekouw, Teun Rietveld, Wouter van  Luijn

Muzica: Bram Meindersma, Alexander Doychev

Distribuția:

Isaka Sawadogo -Yaya

Anjela Nedyalkova – Jenya

Magnus Krepper – Stig

Jasna Đuričić – Seka

Erik Adelöw – Lukas

Dragan Bakema – Milijan

Raymond Thiry – Maarten

Sigrid ten Napel – Antoinette

Durata: 118 min

Regia: Joost van Ginkel

Scenariul: Joost van Ginkel

Imaginea: Andréas Lennartsson

Montajul: Bob Soetekouw, Teun Rietveld, Wouter van Luijn

Muzica: Bram Meindersma, Alexander Doychev

Distribuția:

Isaka Sawadogo -Yaya

Anjela Nedyalkova – Jenya

Magnus Krepper – Stig

Jasna Đuričić – Seka

Erik Adelöw – Lukas

Dragan Bakema – Milijan

Raymond Thiry – Maarten

Sigrid ten Napel – Antoinette

Durata: 118 min
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Exploatarea inocenților – The Paradise Suite

Scris de pe august 2, 2019 în Actualitate, Cinema, Film, Filme de Oscar, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Pájaros de verano/Birds of Passage

„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”, spune Ioan Slavici în Moara cu noroc, amintind de o lume arhaică ghidată după reguli bine stabilite.

Ioan Slavici – adept al teoriilor lui Confucius – a împărtăşit principiul potrivit căruia e de ajuns o singură faptă, pentru ca binele să se propage şi să devină atotcuprinzător, din aproape în aproape. Filosofia morală a lui Confucius susţine principiul că „omul, ca o particică din întreaga natură, un microcosmos, are în sine însuşirile generale ale naturii, ale lui „dao“: ordine, dreptate, bunătate, sinceritate. De aceea este suficient ca omul să fie instruit, dirijat, pentru a se perfecţiona. Iar perfecţionarea se face prin exemplul înaintaşilor.

Despre înaintași,  înavuțire, onestitate și păstrarea/deteriorarea valorilor ne amintește filmul Birds of Passage; reductiv, această producție aduce în prim-plan lumea mafiei. Încă un film despre traficul de droguri? Se pare că da, doar că Scarface sau Narcos & The Sopranos sunt depășite (în ceea ce privește profunzimea sensurilor) de recenta peliculă Birds of Passage. Mai degrabă un studiu antropologic (de o mare bogăție vizuală), această captivantă saga sud-americană schițează nașterea industriei de trafic de droguri, care a răvășit societatea columbiană, continuarea filmului Embrace of the Serpent aduce o perspectivă nouă – ce respinge artificiile prea familiare ale filmelor cu gangsteri. Așadar, cel de-al patrulea lungmetraj semnat de columbianul Ciro Guerra continuă demersul început în 2015 (odată cu Embrace of the Serpent – film care i-a adus un premiu la Cannes și o nominalizare la Oscar), acela de a spune istoria și legendele triburilor din țara sa natală. Bunăoară, această poveste din America de Sud răscolește istoriile despre traficul de droguri și ne prezintă modul în care comerțul ilegal a otrăvit o lume arhaică/tribul Wayuu.

Așa cum bine spunea Faulkner, „trecutul nu este mort”; procesul de colonizare din America   pare să nu se fi încheiat, iar efectele psihedelice ale anumitor „ierburi” au atras și mai mult atenția „cuceritorilor”. Regăsim, pe marele ecran, Guajira, o regiune deșertică din nordul Columbiei, din anii ’70, o comunitate condusă de tradiții – construită în jurul familiei. Rapayet  și familia sa sunt printre primii stăpâni ai traficului de marijuana. Atrași de bani si de putere, își abandonează ritualurile și credințele, închinându-se unor „noi zei”: lăcomia și crima. Se nasc primele carteluri de droguri, iar societatea este condusă după alte reguli. Efectele corosive ale drogurilor lasă urme adânci și în lumea patriahală a triburilor (Wayuu). Într-o zonă aridă, cu vânturi puternice, oamenii trăiesc în acord cu natura.

Greenbook – Când prietenia îşi găseşte calea

Ca și în producțiile lui Francis Ford Coppola/The Godfather, filmul începe cu o serbare familială. Așadar, în deschidere, o putem admira pe tânăra Zaida (Natalia Reyes), care iese din adolescență și dansează ritualic, înveșmântată în mătase purpurie. Ritul trecerii în rândul femeilor se face sub privirile întregului trib. Precum o pasăre, fata își înalță brațele și sfidează orice privire masculină. Cel care o îndrăgește pe lor este chipeșul Rapayet (José Acosta), dar nu poate deveni soțul ei fiindcă nu are „zestrea” cuvenită și e considerat un „alijuna”/„outsider”. Prin urmare, ierarhizările se fac – dintotdeauna – mai întâi, pe baza unor aspecte de natură materiale, apoi intră în discuție și calitățile morale/umane.

Așa se face că tânărul va respecta dolenațele mamei fetei/Ursula (uimitoarea Carmiña Martínez în acest rol) și cere ajutorul bogatului său unchi, pentru a căpăta „zestrea” (în clanul matriarhal, bărbatul oferea o plată familiei fetei). Ca în orice poveste cu iz arhaic, un rol important îl deține mesagerul, cel care poartă pe umerii săi răspunderea mesajelor. Nepotul lui Peregrino (José Vicente Cotes), ajutat de partenerul său, Moises (Jhon Narváez), reușește să aducă extravaganta dotă: 50 de capre, 20 de vaci și un anumit număr de coliere cu valoare totemică. În acest mod, are acces în cercul noii sale familii. Pe lângă pietrele semiprețioase, în această lume a superstițiilor și a codurilor nescrise, întreaga natură participă activ; păsări exotice sălășluiesc printre săteni, iar cerul și oceanul devin martorii tăcuți din decor. Eficiența narativă este sporită și de imaginea semnată de David Gallego, dar și de compartimentarea poveștii în cele cinci („Wild Grass”, „The Graves”, „Prosperity”, „The War” și „Limbo”) cânturi/„cantos”, ca într-o tragedie antică (aici, tragedie indigenă).

Odată consolidată poziția socială prin mariajul cu frumoasa Zaida (expresiva Natalia Reyes), capătă gustul  comerțului/averii – partenerii lor erau americanii din Corpul Păcii (hippies/activiști anticomuniști, fideli consumatori de marijuana). Odată stabilite legăturile, afacerile încep să intre pe făgașul profitului, iar patima înavuțirii îl cuprinde pe onestul Rapayet.

În toată această poveste – cu puternice dimensiuni matriahale -, își face simțită prezența soarta (ca și în cazul tragediilor grecești), așa se face că fiul cel mai mic al puternicei Ursula – Leonidas – va deveni un „prinț” plin de cruzime, cu tendințe sociopate. Cele două femei (Ursula și Zaida) întrevăd viitorul din perspectiva unor vise, iar bietul Rapayet va fi bântuit de fantoma/„yoluja” amicului ucis în numele onoarei pătate. Exotismul peliculei nu se rezumă doar la prezențele suprarealiste din cadru (păsări, insecte, instrumente muzicale exotice/percuția tribală semnată de Leonardo Heiblum), ci și la imageria de tip western (à la John Ford sau Sergio Leone). În permanență, indiferent de cadru, se (re)simte bizara tensiune dintre vechi și nou.

“Păsări călătoare”, din 15 martie în cinematografe

Chiar dacă la început, cuplul Rapayet-Zaida trăia în colibă, armonia exista, în perioada de prosperitate, cadrul natural nu se modifică, dar construcția casei de tip occidental bruschează orice privire și atenționează ochiul neavizat (deși aveau pat matrimonial în noua casă, cei doi soți dormeau îmbrățișați învechiul hamac adus în iatacul luxos). Păsările sunt mesagerii spiritelor (naturalismul și suprarealismul se îmbină eficient în această exotică peliculă). În spatele cadrului natural arid, este expusă  cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe. În acest western exotic, dar bine împachetat, se poate vedea (ca într-o tragedie greacă), încă o dată, prăpastia infernului, atunci când sunt stârniţi prea mult zeii.

Birds of Passage aduce în prim-plan violența, dar invocă și exploatarea inocenților, ierarhizarea după alte „reguli” (corupție, lăcomie), intruziunea geopoliticului și-a altor forțe de coloratură sociologică (ciocnirea dintre civilizații) într-o lume arhaică.Nu trebuie să avem strămoși Wayuu sau orice altă legătură cu regiunea sud-americană pentru a înțelege largile implicații ale acestei povestiri epice despre lumea din care privin drogurile și efectele lor nocive; trebuie să înțelegem care e puterea nemiloasă a patimii. Chiar dacă este o poveste desprinsă dintre pământurile aride ale Americii Latine, Birds of Passage ne atrage atenția că suntem, cu toții, niște păsări/creaturi „în trecere” – între un trecut mitologic și un viitor nescris. Purtate de vânt, aceste povești ne amintesc despre efectele devastatoare ale lăcomiei, atenționând spectatorul modern asupra hybrisului.

Regia: Cristina Gallego, Ciro Guerra

Scenariul: Maria Camila Arias, Jacques Toulemonde Vidal

Imaginea: David Gallego

Montajul: Miguel Schverdfinger

Muzica: Leonardo Heiblum

Distribuția:

Carmiña Martínez – Úrsula

Natalia Reyes – Zaida

José Acosta – Rapayet

Jhon Narváez – Moisés

Greider Meza – Leonidas

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Pájaros de verano/Birds of Passage

Scris de pe martie 22, 2019 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Foc sub gheață – Frozen

Riscând un hazardat paralelism, se poate aminti că aşa cum magia s-a ivit în condiţiile lumii primitive, tot astfel, dimensiunea fantastică a cinematografului s-a conturat încă din epoca pionieratului. Dorinţa de cunoaştere – de dialog cu mediul înconjurător – a fost şi continuă să fie determinantă în evoluţia omului. Aşa se explică, poate, şi cum un fenomen vechi de milenii – vrăjitoria – s-a revitalizat inedit în secolul al XX-lea, prin intermediul marelui şi micului ecran cărora le-a furnizat subiecte, teme şi personaje emblematice.

Istoricul Jules Michelet afirma că : “Unicul medic al poporului, timp de 1000 de ani, a fost vrăjitoarea. Împăraţii, regii, papii, baronii, bogătaşii aveau doctorii lor mauri, evrei, dar poporul nu o consulta decât pe moaşa doftoroaie. Dacă nu te vindeca, o insultai şi-i spuneai vrăjitoare!”. În timp, s-au receptat diferite modificări de optică. Până în secolul al XIII-lea, a avut statut de zână frumoasă, modestă, binefăcătoare, lecuitoare, consolatoare. Odată cu Renaşterea, această practică a ocultismului a devenit temută, detestabilă. Făcând obiectul răzbunării colective pentru vini imaginare, vrăjitoarele, iniţial personaje odioase, vor fi ba sacrificate, ba divinizate. Uneori, doar simpatizate pentru năpastele cărora au fost obligate să le ţină piept îndeosebi în Europa şi America de Sud, în cele şapte secole de prigoană.

În reţetarul cinematografic, ingredientul psihologic predomină, iar în a doua jumătate a secolului alXX-lea, vrăjitoarele s-au bucurat de simpatia publicului tânăr, ele fiind înzestrate cu puteri magice “bune”. Dacă amintim doar seriale precum Charmed şi H2O: Just Add Water sau comedia- fantezie Practical Magic evidenţiem popularitatea de care se bucură peliculele cu referinţe despre magic. Noua producţie a studiourilor Disney, Frozen (2013), urmează linia cu tentă feministă deschisă cu filmul Tangled (2010), succedat de Brave (2012).

Gata cu aşteptatul lui Făt-Frumos! Prinţele Disney din zilele noastre s-au schimbat. După neînfricata blondină Rapunzel şi roşcovana Merida, a venit rândul şi celor două surori (Elsa-blondă şi Anna-roşcată) din ţinutul Arendelle să-şi arate forţa (Girl-Power), bulversând codurile clasice Disney.

Vag inspirată după povestea lui Hans-Christian Andersen, Crăiasa Zăpezii, comedia muzicală animată Frozen demonstrează că, sub lumina ecranului, se pot developa cele mai gingaşe relaţii de familie. În povestea lui Andersen, producătorii de la Disney adaugă condimentele lor favorite:animale devotate, prinţi şi prinţese, muzică şi culoare, relaţii familiale. Trebuie avut în vedere acel “Family first!” dintre devizele celor de la Disney.

Această Crăiasă are o feminitate tulburătoare. Viitoarea regină a ţinutului Arendelle îşi descoperă, în mod întâmplător, puterile magice. Din păcate, tot ceea ce atingea se prefăcea în gheaţă. Drept urmare, supraputerea ei o îndreaptă către (auto)izolare din teama de a nu pricinui rău. După moartea accidentală a părinţilor (un naufragiu – trimitere directă la Titanic), Elsa trebuia să fie încoronată. Comedia animată pare să fi fost născută dintr-un impuls romantic pentru că această prinţesă are de surmontat probleme de natură “sentiment vs. gândire”. Autocontrolul o părăseşte la scena încoronării sale, când năvalnica mezină o anunţă că s-a logodit cu presupusul prinţ Hans. Furia îi declanşează puterea magică şi îngheaţă pe loc tot ce atinge. Frumosul regat este cuprins de o iarnă veşnică, iar Elsa se retrage într-un castel de pe un munte îndepărtat. În felul acesta, Anna se vede nevoită să pornească într-o lungă călătorie pentru salvarea Elsei, dar şi a regatului îngheţat. De-a lungul expediţiei, se intersectează cu tot soiul de creaturi simpatice, precum glumeţul şi paradoxalul om de zăpadă, Olaf. Antropomorfizatul omuleţ ţine de un anumit complex emoţinal, el fiind legătura dintre cele două surori care-şi doreau, în copilărie, să clădească un om de zăpadă, înainte de-a afla de grozăvia puterii de-a îngheţa a Elsei. Totodată, el este o şarjă parodică pentru “mâna” umblătoare din bizara familie Addams (The Addams Family) sau o rudă mai îndepărtată a greieraşului-conştiinţă Jiminy Cricket.

Biata Elsa, prinţesa fiordurilor nordice, se vede nevoită să se izoleze. Singurătatea îi relevă, însă, şi latura ei puternică. Odată descătuşată de grija autocenzurii, ea se lasă pradă forţei care-o posedă. Această “Barbie a Zăpezii” etalează noua ei stare de spirit prin muzică, songul “Let it Go!” fiind edificator.

Împreună cu experimentatul montagnard Kristoff şi cu fidelul său ren, Sven, prinţesa Anna îndepărtează tenta tragică din poveste, iar fetele vor ieşi întărite din această aventură. Tulpina romanţioasă este şi ea atipică în această peliculă, fiindcă pretinsul prinţ Hans era doar un escroc, dar Kristoff (călăuza “necioplită” a prinţesei Anna) o iubea sincer. Solitarul Kristoff topeşte inima şturlubaticei Anna, cucerind (şi) publicul feminin ce regăseşte, în acest uriaş frust, puritatea, iubirea sinceră. Aliaţii şi susţinătorii lui sunt nişte troli, plini de bune intenţii.

Codurile feminităţii tind spre emanciparea eroinelor, astfel vraja este spulberată graţie iubirii sincere dintre cele două surori. Mitul american self-made man devine, aici, self-made maid.

Crăiasa Zăpezii transformată într-un musical este un pariu câştigat. Stilul compoziorului Alan Menken (angajat la Disney în ultimii 20 de ani) părea oarecum desuet, de aceea realizatorii au apelat la talentatul Robert Lopez căruia i se datorează succesul repurtat cu The Book of Mormon. Stilul său se încadrează în tendinţele noilor producţii de la Broadway ce-mbină pop-ul cu tradiţionalul. SongulLet It Go!“, calibrat pe puterea afectelor, poate deveni un “clasic” al genului. De asemenea, melodia “In Summer“, cântată în maniera lui Gene Kelly, este o adevărată odă naturii paradoxale a omului.

Echipa realizatorilor din studiourile Disney a muncit îndelung pentru a obţine imagini impecabile din punct de vedere tehnic, având drept sursă de inspiraţie peisajele şi hainele tradiţionale norvegiene. Graficienii s-au documentat având surse costumele populare şi arta decorativă din Norvegia şi din recea natură (fiorduri, munţi, lacuri). Lumina e mereu filtrată, în zăpadă, obţinând o dominantă cromatică bleu-gri.Cei de la Disney au căutat ”scânteia” necesară pentru a ţine pasul cu noile studiouri Pixar şi Dreamworks, dar s-au bazat pe reţetele care le-au adus succes (Aladdin, The Little Mermaid, Beauty and the Beast).

Scenariul, ţesut pe canavaua lui Andersen, este înflorit în clasicul stil Disney, capătă ritm graţie liniei muzicale impuse de Christophe Beck, Kristen Anderson-Lopez, Robert Lopez şi dă la iveală un divertisment de cea mai bună calitate.

 

Regizor: Jennifer Lee, Chris Buck. Scriitor: Hans Christian Andersen. Scenarist: Jennifer Lee, Shane Morris. Compozitor: Christophe Beck, Kristen Anderson-Lopez, Robert Lopez.

Distribuţia: Kristen Bell (Voce Anna), Jonathan Groff (Voce Kristoff), Josh Gad (Voce Olaf), Idina Menzel (Voce Elsa – Regina Zăpezii), Santino Fontana (Voce Hans), Alan Tudyk (Voce Duce de Weselton), Chris Williams (Voce Oaken).

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Colivia aurită a Jeleznovilor – Familia Jeleznov

Într-o lume rece și ostilă, în care fiecare luptă pentru propria supraviețuire, se va contura portretul unei luptătoare, o anti-eroină. Spectatorul are, astfel, posibilitatea de-a răspunde unor întrebări: Cum se comporta Vassa Jeleznova în sânul familiei? Vassa, personajul principal din piesa scrisă de Maxim Gorki, mătură tot ce îi stă în cale pentru bani, dar și pentru a-și ocroti familia de oprobriu. Este capabilă chiar de crimă. Instinctul mână personajele într-o înlănțuire de trădări și patimi destructive. Reprezintă ea doar un produs al patimei ? Ce justifică ambiția sa  de-a deveni șefa imperiului familiei Jeleznov? Devine pasionant să urmărești, printre legăturile de sânge, obsesiile, durerea și traumele unei eroine. Ceea ce a influențat adaptarea directorului de scenă Gelu Colceag a fost importanța lumii în care Vassa acționa. Spectacolul Familia Jeleznov, montat la Teatrul Mic din București, are la bază prima variantă a piesei „Vassa Jeleznova”, scrisă în anul 1910 de Maxim Gorki și trage un semnal de alarmă (Traducerea: Tania Filip, Adaptarea: Gelu Colceag). Din perspectiva unei familii, alienarea omului mai are doar un mic pas până la dezumanizare. Așadar, textul lui Gorki primeşte straie noi, iar setea de putere, conotaţii actuale. Într-o lume în care totul e de vânzare, iar bunătatea aparține celor slabi, imperiul familiei Jeleznov este unul dominat de răutate și cinism. Totul stă sub semnul puterii banului și al matriarhatului impus de Vassa Jeleznova, femeia puternică și de neclintit, care e hotărâtă să se lupte cu oricine îi stă în cale, chiar și cu proprii ei copii, pentru a-și păstra intacte afacerile și averea. Permanenta luptă cu neșansa o pune în valoare Dana Dembinski – Medeleanu, în rolul unei femei obișnuite care înfruntă solitudinea și rabdă decepțiile care i-au marcat destinul.

Directorul de scenă se preocupă de construirea verosimilă a biografiilor şi a relaţiilor, obţinând un sistem de relaţii plauzibil şi dând relief evoluţiilor individuale, a rămas fidel scrierii lui Gorki (textul de dinaintea revoluției bolșevice), dar a îmbunătățit – prin interpretarea actoricească și  succesiunea tablourilor – psihologia eroilor. Doar conturul muzical și mișcarea scenică divulgă, din când în când, distanțarea regizorală. Adesea, întorsăturile din scenariul scenic sunt urmate de momente de introspecție, punctate de proiecțiile video de pe ecranul din fundal (Video design: Ioana Bodale, Ovidiu Cristache). Cadrul plastic al reprezentației joacă un rol hotărâtor, sugerează locul acțiunii – cu o mare economie de detalii; sub ochii privitorilor se ivesc, pe rând, tablouri ce sugerează locuința Jeleznovilor și vecinătățile acestei proprietăți. Toată panoplia de comportamente sau de situații este afișată succint, pe scena rotativă, care permite spectatorului să pătrundă în intimitatea evenimentelor, iar șarja comico-tragică, prezentă în text, e potenţată simpatetic prin acest decor funcțional. De la fățărnicia Nataliei la răutatea apropiată de sadism a lui Pavel, toate sunt tratate păstrând amprenta mentalităţii acelor vremuri, dar cu nuanțări actualizante (vezi parveniții ruși nouăzeciști – Costume: Ioana Pashca). Pentru a ilustra și mai clar lupta interioară, regizorul suprapune episoadelor dinamice volute fumurii din orizontul psihanalitic (paracomentariul video). Această poezie a naturii viciate, contaminate, corespunde luptei împotriva pudibonderiei. Sub aspect vizual, spectacolul este compus cu îngrijire, sugerând nişte ziduri fragile, ca într-un labirint al singurătăţilor iremediabile; regizorul Gelu Colceag apelează la ecleraj pentru configurarea spaţiului. Grilajele aurite, prin care doar lumina trece, sugerează că în lumea  Jeleznovilor, ca într-o uriașă colivie – „ferestrele au ochi, iar pereţii urechi” (Decor: Diana Cupșa).

Familia Jeleznov (Teatrul Mic, București)  Foto © Mihaela Tulea

Alegerea acestui cadru incită spectatorul să reflecteze asupra izolării sociale și înstrăinării dintr-o familie burgheză confruntată cu dorințele morbide și marcată de setea de bani. Personajele din această emoționantă dramă sunt, mereu, supravegheate din umbră. Un singur minus ar putea atenua întregul eșafodaj: lipsa fiorului slav, accentuând prea mult dimensiunea iconoclast-burlescă (mai ales în partea a doua a spectacolului). Într-un crescendo tulburător, pătrundem în viața membrilor familiei Jeleznov. Forța se distribuie pe două paliere: relația stăpân-servant și relația femeie-bărbat. Ochiul regizorului a tăiat „felii de viață”, sub semnul convenției teatrale (aristotelice) ca un posibil contraatac al invaziei de puritanism de paradă din zilele noastre. Edificiul său s-a sprijinit pe aportul deosebit al actorilor. Piesa vie are un adevăr al ei, valorizat de o distribuție atent aleasă. Deşi au apariţii fulgurante, actrițele Oana Pușcatu/ Dunecika și Gabriela Iacob/Lipa aduc în scenă tipologii copleşite de propriile patimi.

Datele particulare ale talentului robust, dominat de o subtilă sensibilitate, l-au impus pe Claudiu Istodor într-un repertoriu variat. De această dată, sinceritatea replicii comice sau dramatice, tonul mereu just și fermitatea caracterizărilor conferă veridicitate personajului Prohor Jeleznov impus de Claudiu Istodor pe scenă. Ușor melodramatic, în momentul decăderii, păstrează mereu tonul just și măsura, în raport cu fiecare dintre partenerii scenici. Partenera sa, Dana Dembinski – Medeleanu, este o patroană de mare forță, o prezență acută, nervoasă. Vitalitatea interpretativă a acestei actrițe inteligente și lucide, înzestrată cu multe virtuți expresive, se impune în crearea exemplară a personajului Vassa Jeleznova. Actrița domină scena, animă celelalte personaje; are acele rare calități ale actriței de compoziție care poate să încarneze un personaj și fără a apela la artificii (deși tatuaje negre se conturează pe pielea sa fină). Întrupată de Dana Dembinski-Medeleanu, Vassa jonglează cu pasiunea, durerea, bucuria și deznădejdea, precum divele aflate sub lumina reflectoarelor.

Dana Dembinski-Medeleanu aka Vassa  Foto © Mihaela Tulea

În contrapunct, se regăsește suava Ludmila. Sagace și malițioasă în replică, Alina Rotaru face din Liuba un personaj feminin împlinit. Conturul sinuos și incisiv al portretizărilor, și, mai ales, expresia tulburătoare a chipului oferă o dovadă a talentului acestei tinere actrițe. Pe parcursul întregului spectacol, recitativul său este complex (atât în tonalitatea dramatică, cât și ca nuanțare psihologică – își  exhibă sexualitatea și nu-și reprimă repulsia fizică față de Pavel). Resursele expresive: vocea cantabilă, timbrul grav și cultivat  al rostirii o impun definitv în fața spectatorilor.

Alina Rotaru aka Ludmila  Foto © Mihaela Tulea

Un partener aparte al acestei făpturi gracile devine stigmatizatul/cocoșatul Pavel. De reținut, din acest  spectacol, este o altă biruință actoricească: cea a lui Vlad Corbeanu. Cu o cocoașă à la Quasimodo, stâlcind, cu meșteșug, sunetele și rostind ambiguități, Pavel este ființa pusă în situația de-a se raporta la un larg evantai de adevăruri. Tânărul Vlad Corbeanu se identifică, remarcabil, cu firea incandescentă a personajului. Alături de tinerii actori, evoluează Liliana Pană. Tușeul rafinat al jocului acestei senioare exemplifică măiestria artistică. Interpunându-se într-o scară a păpușilor rusești Matrioșka, Anna se situează între Vassa și Liuba, iar gesturilor lor (adesea înecate în fumul țigărilor) sunt dubluri „în oglindă”.

Liliana Pană (Anna) & Dana Dembinski – Medeleanu (Vassa) Foto © Mihaela Tulea

Eficiența decupajului se regăsește în portretele compuse, cu eficiență, de actorii Ana Bart și Alexandru Voicu. Inepuizabili în registrul de portretizare, aceștia îi transformă pe alunecoșii Natalia și Semion într-un duo de excepție. Tinerii interpreți fac treceri bine controlate între caracterizările comico-dramatice, transferând către spectatori fiorul ambiguităţii şi îndoielii.

Momentul de groază și de durere – moartea lui Jeleznov – din partea a doua a reprezentației va provoca disperarea din viața personajelor, urmată de toate umorile nocive: ambiție, lăcomie, invidie și ură. Această secvență introduce motivul copiiilor și al patimii bănești și stabilește tonul tragediei. Se practică un joc de echipă, care solicită multiplu actorii în evoluțiile individuale, dar și în ciclica revenire colectivă. Efectele vizuale sunt copleșitoare (Light design: Daniel Klinger), iar  muzica (Coloana sonoră: Gelu Colceag) amplifică emoția, ca într-un thriller psihologic. Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează într-o veritabilă „petrecere pe timp de ciumă”. Lumea  de pe scenă mustește de vitalitate, colcăind  de patimi și uneltiri, întocmai ca în lumea descrisă de Maxim Gorki. Textul unui clasic al dramaturgiei rusești, care pune în pagină o societate ce nu s-a modificat prea mult  – din 1910 –  este valorificat de echipa coordonată – cu măiestrie – de Gelu Colceag (Asistent regie: Teodora Petre). Spectrul societăţii dominate de bani este construit prin situaţii violente şi groteşti. Farsa parabolică (microuniversul familiei) este menită să demonstreze că actul raţional de justiţie nu este cu putinţă în această lume a junglei. Lumea Jeleznovilor capătă astfel atributele unei jungle în miniatură, întreţinută de mecanismul absurd al puterii banului.

Familia Jeleznov (Afișul spectacolului – Teatrul Mic, București)

Familia Jeleznov” după „Vassa Jeleznova”

Adaptarea: Gelu Colceag

Traducerea: Tania Filip

Regia artistic: Gelu Colceag

Coloana sonoră: Gelu Colceag

Decor: Diana Cupșa

Costume: Ioana Pashca

Video design: Ioana Bodale, Ovidiu Cristache

Light design: Daniel Klinger

Asistent regie: Teodora Petre

Producător delegate: Arti Stancu

Distribuție:

Vassa – Dana Dembinski – Medeleanu

Anna – Liliana Pană

Natalia – Ana Bart

Ludmila – Alina Rotaru

Dunecika – Oana Pușcatu

Lipa – Gabriela Iacob

Prohor Jeleznov – Claudiu Istodor

Pavel – Vlad Corbeanu

Mihailo Vasiliev – Virgil Aioanei

Semion – Alexandru Voicu

Zahar Jeleznov – Liviu Ștefan

Fotografie Jeleznov tânăr – Vitalie Bantaș

Durată: 2h 40′ (cu pauză)

Premiera oficială: 18 și 20 noiembrie 2018

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Colivia aurită a Jeleznovilor – Familia Jeleznov

Scris de pe noiembrie 21, 2018 în Moravuri, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , ,

Lectura elevilor în cadrul familiei

În familie, copiii de vârstă şcolară văd ce citesc cei din jurul lor şi-i urmează, citind ei înşişi orice întâlnesc, în casă. Indiferent dacă operele respective le sunt accesibile sau nu le sunt accesibile, dacă acestea le sunt indicate sau nu, ei găsesc un model.
Practic, şcoala nu reuşeşte să controleze în mod minuţions lecturile efectuate acasă de către elevi. Dificultăţile cele mai mari rezultă din faptul că şcoala nu găseşte totdeauna în familie colaboratorul sincer şi conştient, care s-o sprijine în controlul lecturii. De aceea, părinţii trebuie să fie persoanele care să controleze ceea ce copiii citesc şi în afara orelor de curs. Din păcate, acest control nu dă, întotdeauna, rezultatele scontate.
În unele cazuri, eşecul se înregistrează din pricina lipsei de tact a părinţilor. Aceştia, neavând răbdarea şi priceperea necesare sau orientarea justă în probleme de literatură, folosesc metoda interzicerii categorice a lecturii unor cărţi, ceea ce determină din partea copiilor o reacţie contrară celei dorite. În loc să abandoneze sau să evite lectura unor cărţi nepotrivit alese, aceştia s-ar putea încăpăţâna şi le vor citi în văzul tuturor, sau pe furiş.
De aceea, părinţii trebuie să ia contact cu dascălii, să se informeze din surse avizate despre ceea ce ar trebui ca elevul să citească, în funcţie de capacităţile individuale, dar în raport cu cerinţele stabilite ca fiind cuvenite vârstei şi pregătirii lor. Controlul părinţilor s-ar limita astfel doar la o supraveghere discretă a lecturii.
Controlul familiei nu trebuie să se limiteze numai la supravegherea copiilor pentru a-i împiedica să citească unele cărţi nepotrivite vârste lor, dimpotrivă, este necesar să se extindă şi asupra celorlalte lecturi. Familia poate şi trebuie să verifice cât din timpul liber al elevilor este destinat pregătirii lecţiilor; cât pentru joc şi cât este rezervat lecturii obligatorie, facultativă sau extraşcolară. Controlul de fiecare zi asupra modului în care îşi organizează copiii timpul liber este necesar pentru formarea unor deprindri conştiente de muncă şi pentru respectarea cât mai strictă a unei repartizări a timpului liber pentru activitatea independentă a elevului. Şcolarul nu are suficientă putere de concentrare, destulă voinţă să lucreze organizat şi perseverent. Dacă nu este atent îndrumat, el poate abandona studiul individual pentru lectura extracurriculară. El îşi poate consuma timpul disponibil cu pregătirea lecţiilor, fără să reuşească să mai citească şi literatură, uneori nici pe cea indicată, nici chiar în clasele terminale ale ciclului primar, unde cărţile cerute spre lecturare sunt mai voluminoase.
În aceste situaţii, părinţii pot analiza cauzele muncii fără randament sau a greşitei planificări a timpului, spre a le elimina din munca independentă a elevilor. Lectura ar trebui să ofere elevilor posibilitatea să lucreze cât mai raţional, dar şi să ducă la completarea cunoştinţelor de cultură generală.
Un calcul foarte simplu ne va ajuta să avem o imagine clară a profitului pe care îl poate avea cine ştie să-şi organizeze judicios timpul necesar pentru studiul individual, şi mai ales pentru folosirea timpului liber. Un elev care citeşte o oră pe zi LITERATURĂ va citi într-un an cel puţin 365 de ore, adică aproximativ echivalentul a 44 de zile în care ar citi fără întrerupere câte opt ore pe zi sau 61 de zile, în care ar citi câte şase ore pe zi.
Familia trebuie să ia măsurile cuvenite ca elevul să nu citească la întâmplare orice. Pentru aceasta, este bine ca fiecare copil să fie ajutat să-şi alcătuiască de mic o bibliotecă a sa, oricât de modestă; să-l deprindă ca din biblioteca familiei să nu folosească decât cărţi după o prealabilă consultare cu cei mari (părinţi, profesori, bunici). Reuşita este deplină dacă această deprindere se formează chiar de când copilul este mic (clasele primare).
Mediul familial este cel care poate să creeze un climat propice dezvoltării personalităţii copiilor. Părinţii sunt aceia care pot să arate, în mod explicit, copiilor, importanţa lecturii de la vârste cât mai fragede, angajându-se – cât mai des – în discuţii cu aceştia despre cărţi, şi nu în cele din urmă, oferindu-le propriul model.

Lectura în familie
Trebuie să avem în vedere şi mediile variate de provenienţă ale elevilor, de aceea, profesorii sunt aceia care trebuie să îndrume sau să controleze lectura în afara orelor de curs a elevilor şi să organizeze diferite forme de activitate prin care să-i ajute pe (unii) părinţi în această privinţă.
În concluzie, trezirea interesului şi apoi formarea deprinderii de lectură trebuie să înceapă cu insuflarea respectului pentru carte. De aceea, familia, alături de profesori, trebuie să menţină viu interesul copiilor pentru lectură.

Bibliografie selectivă:
• Cornelia Dimitriu – “Constelaţia familială şi deformările ei”, E.D.P., Bucureşti, 1973
• Ion Popescu – “Lectura elevilor”, E.D.P., Bucureşti, 1963
Articol publicat în revista Comper

 
 

Etichete: , , ,

Hoinăreală muzicală prin “Big Apple” – New York Melody / Begin Again

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie.

Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună “the big City”. Metropola spulberă visele tinerei, fiindcă Dave (Adam Levine) se lasă complet sedus de celebritate. Tipul superficial îşi neglijează iubita, ba chiar o trădează dedicând comoziţiile sale altor “muze” şi visează la o carieră… solo. Mult prea orgolioasă, Gretta renunţă la Dave şi încearcă să-şi croiască un alt drum. Înainate de-a se îmbarca pentru Londra, traiectoria ei se intersectează cu cea a unui fost producător muzical.

În acel pub aglomerat, se pune la cale apariţia unui nou album. Dialogurile dintre Gretta şi Dan scapără scântei, dar duc la demararea proiectului. Întâlnirea celor doi va crea un motiv pentru ca fiecare dintre ei să o ia de la capăt (Begin Again). Dan se salvează de la amărăciunea gloriei apuse şi de la “pasiunea” pentru alcool, iar Greta se vindecă de suferinţele sentimentale. Printr-o serie de flashback-uri, spectatorul descoperă mărirea şi decăderea din industria muzicală americană.

Muzica îi uneşte pe eroi şi le dă forţă. Dacă din punct de vedere muzical, duetele nu strălucesc, în New York Melody, tandemul Mark Ruffalo & Keira Knightley are sclipiri magice. Complicitatea şi alchimia dintre cei doi actori acaparează ecranul. Ea aduce prospeţimea fetei uşor naive, în dragoste, dar şi forţa unui talent autentic, iar Dan o susţine în pofida umbrelor din viaţa sa încâlcită. Având ca puncte comune muzica de calitate şi traiul solitar, cei doi îşi unesc forţele şi pornesc o fructuoasă colaborare. Pe măsură ce proiectul muzical avansează, relaţia dintre Greta şi Dan capătă trăinicie. Legătura este profundă, profesionalismul şi prietenia nefiind umbrite de vreo altă nuanţă. Conform butadei “Omul potrivit, la locul potrivit”, Gretta şi Dan au descoperit, la timp, sensul pe care trebuie să-l dea vieţii. Sub forma unui joc subtil şi creativ, înregistrarea albumului muzical se va derula într-un cadru plin de farmec şi de autenticitate: New York. Nici gând să regăsim imaginile-clişeu cu Times Squar, Fifth Avenue sau Little Italy; John Carney va plimba camera de filmare pe acoperişurile din Meatpacking District sau Washington Square Park, pe străzile din Lower East Side sau pe sub Brooklyn Bridge. Înregistrările en plein air pentru melodiile pop-folk ale Grettei se vor contopi cu zgomotele din “Big Apple.

Realizatorul meloman, John Carney, semnează, în felul acesta, şi o delicată declaraţie de dragoste pentru metropola americană. Cu New York Melody, cineastul a deturnat codul genului muzical şi a imprimat un suflu proaspăt. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte.

Măiestria decupajelor din montaj (Andrew Marcus) se intersectează cu talentul actorilor din distribuţia atent şi bine aleasă. Keira Knightley nu mai uimeşte prin costume de epocă (Anna Karenina, Pride & Prejudice, The Duchess), ci abordând un stil casual, sfidează star-systemul pledând pentru autenticitate. Cu o voce suavă, dar penetrantă, “fata curajoasă” din Pirates of the Caribbean îi dă replica carismaticului Mark Ruffalo. Alături de ei, apar Adam Levine (solistul de la Maroon 5), şarmanta Catherine Keener (aici, soţia lui Dan) şi tânăra  Hailee Steinfeld (Violet, fiica lui Dan).

Partiturile muzicale vor masca unele scăderi din evoluţia psihologică a personajelor, dar vor scoate la lumină optimismul indus de New York Melody, un veritabil “feel-good” film de vară.

New York Melody (Begin Again)

Regizor: John Carney
Scenarist: John Carney
Compozitor: Gregg Alexander
Operator: Yaron Orbach
Producător: Tobin Armbrust, Anthony Bregman
Monteur: Andrew Marcus

Distribuţia

Keira Knightley (Gretta)
Mark Ruffalo (Dan)
Catherine Keener (Miriam)
Hailee Steinfeld (Violet)
Adam Levine (Dave)
Mos Def (Saul)
Maddie Corman (Phillis)

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , , , ,

Petele din soare – Before Midnight

Richard Linklater a realizat un triptic cinematografic unic, care a început în 1995, odată cu pelicula Before Sunrise, a continuat în 2004, cu Before Sunset şi ajuns, în 2013, la Before Midnight. Aventurile celor doi tineri, Celine şi Jesse, au ieşit din teritoriile ultra-romantice (Paris şi Viena) şi-au poposit pe ţărmurile Greciei însorite. Primul episod a fost mai fantezist, al doilea a devenit puţin nostalgic ca, apoi, cel de-al treilea să fie mai sobru, aproape realist.

Dacă gustul dulce al debutului se mai umple, câteodată, de amărăciune, trilogia cineastului Linklater este precum vinul – pe măsură ce se-nvecheşte, se îmbunătăţeşte. Alături de Linklater a stat duoul format din actorii Julie Delpy şi Ethan Hawke, decişi să repornească morişca speranţelor. În cazul primelor două pelicule, finalul a fost unul deschis, lăsând să plutească dorinţa şi speranţa. S-a păstrat mereu o notă de ambiguitate, nu ştim dacă cei doi au petrecut o noapte, o lună sau nouă ani în acel studio parizian. Cele trei filme ale lui Linklater nu sunt nişte fleacuri ce-ar putea fi desfiinţate de cinici, invocând variaţiunile pe aceeaşi temă. Fiecare dintre filmele din trilogie ignoră codurile comediei romantice. În primul rând, ele nu pot fi considerate comedii în adevăratul sens al cuvântului, în ciuda unor aparenţe (fericite) şi a unor replici ce consolidează dialogurile servite, cu mare acurateţe, de cei doi actori. Umorul caustic a consolidat legătura lucidă dintre Celine şi Jesse, contopind o naivitate fermecătoare cu amărăciunea tragică.

Cei doi rămân mereu pe un teritoriu nesigur, fie la Paris, fie la Viena sau în Grecia. Pauzele de nouă ani dintre pelicule fragilizează legătura celor doi, depărtarea dintre ei îi face să se confrunte cu partea cea mai grea, cea a timpului. Before Midnight seamănă cu o comedie a „re-căsătoriei”, dacă avem în vedere suita de întrebări existente: „Se poate reînnoda o relaţie?”, „Chiar ne cunoaştem unul pe celălalt?”, „Putem trăi în doi?”, „Ce este fericirea?”.

Before Midnight

Before Midnight pare o oglindă întoarsă a peliculei Before Sunrise, hotelul este locul în care cei doi studenţi se abandonau unul celuilalt. În Before Midnight, îi regăsim pe Celine şi pe Jesse după o relaţie lungă, consolidată, de data aceasta nu ne mai sunt prezentaţi separat, ci împreună, cu dilemele şi frustrările pe care le-au dobândit. Inevitabil, această ultimă peliculă ne duce cu gândul la Viaggio in Italia (1954), capodopera lui Roberto Rossellini despre moartea cuplului. Vremea romantismului frenetic a trecut, iar eroii noştri se confruntă cu speranţele şi cu dezamăgirile, aşezaţi faţă în faţă pe o insulă grecească, scăldată de razele soarelui de august, la vremea coacerii. Celine şi soţul ei, Jesse, petrec alături de cele două fiice (gemene) vacanţa la nişte prieteni. Cu o tonalitate mai gravă, adecvată maturităţii personajelor, Celine şi Jesse se întreabă care ar fi fundamentele unei relaţii.

Bazându-se pe măiestria actoricească a Juliei Delpy şi a lui Ethan Hawke, pe sensul delicat al dialogurilor, Before Midnight bulversează prin abandonarea romantismului în beneficiul realismului, aproape crud; este o melodie tandru-nostalgică. Povestea deşirată în timp a ajuns la acel moment în care magia de dinaintea miezului nopţii mai pluteşte, dar nu ştim pentru cât timp. Înainte de a reveni la Paris, cei doi au ocazia de a petrece o noapte singuri, fără copiii lor, într-o cameră luxoasă de hotel. Doar câteva minute petrecute într-un paradis artificial, la hotel, sunt suficiente pentru a spulbera aşa-zisa perfecţiune. Condiţiile sunt idilice, dar nu ştim dacă în zori cuplul va mai fi împreună. Alegerea cadrului este potrivită pentru a justifica psihologia personajelor. Aflaţi la ţărmul unei lumi ce se situează între antichitate şi modernitate, ei discută despre mit, roman şi anecdotic. Conflictele sunt suspendate prin stil şi metaforă. Această comedie dulce-amăruie seamănă, mai degrabă, cu o reverie nostalgică despre trecerea timpului, decât cu o dramă psihologică. Pe Jesse îl frământă mustrările de conştiinţă că şi-a lăsat fiul, dintr-o relaţie anterioară, să-şi petreacă anii cei mai importanţi, departe de el. Grecia, aflată în criză, dar plină de mituri şi tragedii este cadrul care poate accentua dilemele existenţiale. Cei doi se tachinează, discută în maşină, în camera de hotel, ripostează şi se culpabilizează reciproc. Cuvintele celor doi actori acţionează ca un laser utilizat mai mult pentru incizii decât pentru cauterizare, printre cadre ce alternează leneveala cu conversaţiile lungi. Este un joc al oglinzilor, în care fiecare îşi vede imaginea proiectată de celălalt.

La jumătatea distanţei dintre comediile lui Aristofan şi filmele lui John Cassavetes, pelicula lui Linklater demonstrează, într-o manieră poetică, paradoxul limbajului iubirii. Linklater lucrează la şase mâini, alături de Julie Delpy şi Ethan Hawke, pentru a da viaţă acestor personaje. Complicitatea acestui trio (regizor-actriţă-actor) este vizibilă în maniera în care realizatorul şi-a filmat artiştii, încercând să surprindă fiecare emoţie de pe chipurile lor. Julie Delpy şi Ethan Hawke au explorat, plini de încredere, viaţa cotidiană a unui bărbat şi a unei femei de astăzi, într-o atmosferă ce evocă drame (mai) vechi. Există două elemente care-ar putea indica dorinţa profundă a celor doi actori de a comunica: sentimentele reale şi un tip de cinema onest.

Bărbatul egoist şi rece, femeia devotată, dar prea aprigă, reflectă o realitate de tip mediteranean. Bărbaţii şi femeile nu sunt mereu de acord în multe privinţe, dar adoră să îmbătrânească împreună.

Singularitatea şi puterea acestei serii constă în dorinţa de a ancora naraţiunea filmică într-o dimensiune paralelă cu propriile noastre existenţe, pedalând pe iluzia că Celine şi Jesse şi-au trăit povestea, în vreme ce noi o trăim, fiecare, pe-a noastră. Fără vreo dorinţă de-a edulcora saga, Before Midnight se termină aşa cum a început, cu iluzia unei vieţi care continuă şi care ne pune mereu şi mereu în faţa altor întrebări.

Regizor: Richard Linklater
Scenarişti: Richard Linklater, Julie Delpy, Ethan Hawke
Compozitor: Graham Reynolds / Operator: Christos Voudouris / Producător: Richard Linklater / Monteur: Sandra Adair
Distribuţia: Ethan Hawke (Jesse), Julie Delpy (Celine), Seamus Davey-Fitzpatrick (Hank), Jennifer Prior (Ella), Charlotte Prior (Nina).

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Petele din soare – Before Midnight

Scris de pe aprilie 29, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Filme de dragoste

 

Etichete: , , , ,

Un dureros transfer de autoritate – Manchester by the Sea

 

Recompensat cu premiul Gotham, 2016, pentru cea mai bună interpretare într-o dramă realizată de Kenneth Lonergan, actorul Casey Affleck a marcat o nouă etapă în cariera sa artistică odată cu Manchester by the Sea. Având o structură narativă abil conjugată cu realismul unor situații și cu o veridică prezentare a raporturilor dintre oameni, emoționanta peliculă pune în valoare talentul  actorului Casey Affleck, fratele celebrului Ben Affleck.

Așadar, ne este prezentată o familie obișnuită, din clasa muncitotoare, din Massachusetts. Lee (Casey Affleck) este agent de întreținere în Quincy și duce un trai tensionat din pricina clienților, pe lângă toate astea mai e implicat și într-o încăierare dintr-un bar de cartier. Ca totul să fie și mai complicat, este anunțat, brusc, de amicul său, George, că Joe (Kyle Chandler),  fratele lui, a suferit un atac de cord. După moartea prea timpurie a fratelui său, Lee este desemnat drept tutore al nepotului său, Patrick (Lucas Hedges). Deși nu a reușit să-și ia rămas-bun de la fratele său, Lee trebuie să plece spre locurile natale, orașul Manchester by the Sea, pentru a transmite tragica veste și celorlați membri ai familiei. În perioada în care se ocupă cu formalitățile de înmormântare, Joe află, uimit, că era tutorele oficial al nepotului său. Șederea în casa fratelui pierdut îl confruntă și cu asaltul unui trecut dureros (incendiul accidental pe care îl provocase a dus la pierderea celor trei copii ai săi), în fapt, adevărata pricină a rupturii de comunitatea în care crescuse, dar și motivul separării de soția sa, Randi (Michelle Williams).

Manchester by the Sea 1

Manchester by the Sea este un film greu de uitat; dacă imaginea este impecabilă, lumina grandioasă, distribuția, scenariul și regia îl transformă într-o bijuterie. Încă de la început, cronologia este lăsată deoparte, iar memoria subiectivă a eroului se transformă într-o succesiune de flashbackuri. Privitorul obține o invitație la cheia de lectură după ce se acomodează cu toate implicațiile din această complicată narațiune. Parcurgând diferite teme precum: doliul, legăturile familiale, moștenirea, filiația, spectatorul descoperă complexitatea personajului Lee, interpretat magistral de Casey Affleck. Traiul zilnic din Boston pare un adevărat Sisif pentru încordatul Lee. Principala calitate a regiei devine ritmul crescendo al poveștii țesute din imagini, sub ochii spectatorilor, cu o măiestrie a efectului de surpriză. Indicațiile regizorale în privința interpretării artistice conduc la coerență deplină. Dacă Michelle Williams este admirabilă, în scurtele, dar memorabilele apariții, iar Kyle Chandler devine un sensibil frate mai mare depășit de drama care i-a lovit familia, Casey Affleck aduce cea mai mare doză de emoție. Fragil, charismatic, tușant, dar reținut, reușește să dea sens tăcerilor sale adânci. Uriașul cu suflet delicat încarcă întreaga peliculă cu sensibilitate. Valorile „culturii virile” (scenele de pescuit, din puburi, de la meciurile de hochei, discuțiile despre Star Trek) par încrustate în acel peisaj hibernal, ușor demodat. Fascinantă este și viziunea asupra contextului socio-politic (alegerile prezidențiale/Trump, chiar dacă trebuie să ne reamintim și de Clinton), deși acțiunea se derulează între Boston și Manchester.

Manchester by the Sea 2

Drama din miezul acestui lungmetraj l-a îndepărtat pe erou de orașul natal și de familie. Așa se face că Lee-cel-tăcut pare mereu să se (auto)pedepsească. Scenariul încearcă să evite panta melodramatică, din dorința de-a reține emoția pură. Așadar, Lee trebuie să fie stană de piatră și să lase privitorul să lege evenimentele de pe ecran; scena-cheie se constiuie în acel cadru în care o barcă se leagănă în acordurile celebrului Adagio de Albinoni. Tema muzicală va ajuta spectatorul să înțeleagă întreaga dramă care se derulează într-o manieră discretă, ce sugerează și nu indică, evocă, dar nu confruntă; susține tabloul unui orășel cu locuitori copleșiți de drame, având martor doar marea.

Manchester by the Sea 3

Pendularea continuă între temporalitatea subiectivă și genuri (dramă și comedie) relevă abilitatea regizorului de-a contrapuncta, variind planurile, depărtîndu-se ușor de clasicism, cu scopul de-a evidenția traiectoria individuală a fiecărui personaj. Lonerggan are capacitatea de-a organiza acest ansamblu și de-a oferi privitorului un grup dinamic într-o captivantă narațiune cinamatografică. Capacitatea de a menține în echilibru, într-un ritm continuu, cronologii diferite se bazează și pe tehnica montajului (Jennifer Lame) ale cărei racorduri eliptice asigură continuitatea în paralelismul trecut-prezent. Punctul culminant, secvența devastatoare, crescendo este perfect articulat, climaxul își revarsă forța de emoționare ce vestește fatalitatea. Circumstanțale în care Lee Chandler și-a pierdut credibilitatea se devoalează pe parcurs, de la o secvență la alta. Realismul acestui tablou, în care pescarii din Noua Anglie fac corp comun și își arată fățiș adversitatea față de o familie greu încercată, risipită, apoi reîntregită, croiește linia generală a acestei lungi pelicule. Scena-pivot, Lee adâncit de griji, uitând un vas pe foc, înainte de a fi trezit brusc de sunetele alarmei de incendiu se regăsește mulți ani mai târziu după ce ireparabilul se petrecuse. E gata să ia totul de la început, ca și cum nicio lecție nu fusese înțeleasă, exact așa cum încercase să o asigure pe fosta lui soție: „There’s nothing there.

Manchester by the Sea 4

Manchester by the Sea spune povestea unui  om care trece din rândul „fantomelor” în acela al supraviețuitorilor, într-o peliculă cristalină ca o dimineață de iarnă.

Manchester by the Sea 5

Regia: Kenneth Lonergan

Scenariul: Kenneth Lonergan

Imaginea: Jody Lee Pipes

Decor: Ruth De Jong

Costume: Melissa Toth

Sunet: Kevin Parker

Montaj: Jennifer Lame

Muzică: Lesley Barber

Producători: Kimberly Steward, Matt Damon, Chris Moore, Lauren Beck, Kevin J. Walsh

Distribuția:  Casey Affleck (Lee Chandler), Kyle Chandler (Joe), Lucas Hedges (Patrick), Michelle Williams (Randi), Gretchen Mol (Elise), C.J. Wilson (Georges)

Durata: 2h17

Premii, nominalizări, festivaluri:

Premiile Oscar, 2017:

Categoria Rezultatul
Cel mai bun film
Kevin J. Walsh Nominalizat
Matt Damon Nominalizat
Chris Moore Nominalizat
Lauren Beck Nominalizat
Kimberly Steward Nominalizat
Cel mai bun actor in rol principal – Casey Affleck Nominalizat
Cel mai bun regizor – Kenneth Lonergan Nominalizat
Cel mai bun actor in rol secundar – Lucas Hedges Nominalizat
Cel mai bun scenariu original – Kenneth Lonergan Nominalizat
Cea mai bună actriță în rol secundar – Michelle Williams Nominalizat
Premiile Globul de Aur, 2017 

Categoria

Rezultatul
Globul de Aur pentru cel mai bun film (dramă) Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun actor (dramă) – Casey Affleck Câștigător
Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu – Kenneth Lonergan Nominalizat
Globul de Aur pentru cel mai bun regizor – Kenneth Lonergan Nominalizat
Globul de Aur pentru cea mai buna actrita in rol secundar – Michelle Williams Nominalizat
Premiile Bafta, 2017:Categoria  

Rezultatul

Premiul BAFTA pentru cel mai bun film
Kevin J. Walsh Nominalizat
Matt Damon Nominalizat
Kimberly Steward Nominalizat
Lauren Beck Nominalizat
Chris Moore Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun actor, rol principal – Casey Affleck Nominalizat
Premiul David Lean pentru regie – Kenneth Lonergan Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cea mai bună actriţă, rol secundar – Michelle Williams Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun montaj – Jennifer Lame Nominalizat
Premiul BAFTA pentru cel mai bun scenariu original – Kenneth Lonergan Nominalizat

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Un dureros transfer de autoritate – Manchester by the Sea

Scris de pe aprilie 9, 2018 în Cinema, Film, Filme de dragoste, Filme de Oscar

 

Etichete: , ,

Tenacitatea umbrei – The Butler

„Mica” şi „Marea” Istorie se regăsesc în pelicula The Butler, un interesant lungmetraj realizat de Lee Daniels. Filmul este o adaptare liberă după o poveste impresionantă – a majordomului de culoare, Cecil Gaines (interpretat de Forest Whitaker), care a servit mai multe familii prezidenţiale la Casa Albă (între 1957 şi 1986).

Pornind de la articolul ziaristului Wil Haygood A Butler Well Served by This Election, apărut în Washington Post, despre viaţa fostului majordom al Casei Albe, Eugene Allen, realizatorul cristalizează (aproape) întreaga istorie a Statelor Unite. Cecil Gaines / Forest Whitaker devine avatarul ficţional al lui Eugene Allen. Urmărind destinul acestui fiu de sclav de pe plantaţiile de bumbac, The Butler trece în revistă evenimente relevante precum mişcarea pentru obţinerea drepturilor civile de către populaţia de culoare – asasinarea lui Martin Luther King şi a lui John F. Kennedy, acţiunile protestatare ale „Panterelor Negre”, războiul din Vietnam şi scandalul „Watergate”.

Ca majordom la Casa Albă, Cecil trăieşte toate aceste evenimente atât din interior, cât şi din exterior, confruntat cu conflictele din propria familie. Cecil Gaines devine, astfel, un martor privilegiat al Istoriei contemporane. El a oficiat sub şapte mandate prezidenţiale (deşi, pe ecran, nu apar Gerald Ford, Jimmy Carter şi Bill Clinton). Lee Daniels se apleacă asupra luptei afro-americane pentru recunoaşterea drepturilor civile prin intermediul unui film intimist, ce se-nscrie în mişcarea cinema-ului independent. Povestea lui Cecil este, în acelaşi timp, extraordinară, dar şi universală, înfăţişând modul în care fiecare generaţie încearcă să se definească şi să trăiască „visul american”. Scenariul semnat de Danny Strong (saga Hunger Games) a fost transpus pe ecran graţie lui Lee Daniels, care-a găsit sprijin financiar în filierele independente, căci marii producători de la Hollywood nu s-au grăbit să investească în acest proiect. În pofida temei clasice (chiar academice), cineastul a păstrat aspectul de indie, redând mai mult ambianţa anticamerei, decât pompa spectacolului Istoriei.

Începutul este plasat în tumultuoşii ani ’20, în Sudul segregaţionist, unde Cecil Gaines lucra, împreună cu părinţii săi, pe o plantaţie de bumbac în Macon, Georgia. „Să nu te-aud respirând!” – cam aşa sună prima dintre recomandările primite de la bătrâna proprietară a plantaţiei (Annabeth Westfall – Vanessa Redgrave), când Cecil devine „negrotei de casă”. Moartea violentă a tatălui său (ucis de angajatorul său), apoi munca -„răsplată” în casa albilor îl determină să fugă de pe plantaţie, în căutarea unei vieţi mai bune. Ca tânăr adult, obţine o slujbă la un hotel de elită din Washington, după ce lucrase într-un local din Virginia. Norocul îi surâde şi a doua oară, când este remarcat de un angajat din administraţia Casei Albe. Acesta îi oferă un post de majordom. Graţie acestei slujbe, familia sa (soţia şi cei doi fii) poate duce o viaţă confortabilă. Orfelinul de altădată deprinde uşor convenţiile şi discreţia, care-i vor conferi „invizibilitatea”. Meticulozitatea şi spiritul său îl menţin în funcţie mult timp. Preşedinţii vin şi pleacă, dar Cecil rămâne martor tăcut al deciziilor luate în Biroul Oval.

The Butler se concentrează asupra intrigii din interiorul familiei lui Cecil, mai ales asupra disputelor dintre tată şi fiul rebel. Tânărul Louis (David Oyelowo) este militant activ în mişcarea pentru drepturile negrilor, „Black Panthers”, iar celălalt fiu – Charlie (Elijah Kelley) – decide să se înroleze în războiul din Vietnam. Problematica rasială este structural legată de aprigile dispute dintre tatăl bine poziţionat şi fiul rebel. Bulversată de comportamentul fiilor săi şi neglijată de Cecil, Gloria (Oprah Winfrey) se refugiază în alcool, apoi (temporar) în braţele unui vecin. Cecil se pierde printre deciziile celor puternici şi activismul celor „de culoare” şi ajunge la o răscruce a vieţii sale, sfâşiat între propria conştiinţă şi sentimentele pentru familie, într-un context de schimbări politice şi sociale radicale.

Cu forţă şi fără tam-tam, Lee Daniels denunţă rasismul din America anilor ’50 -’60. Discursul lui puternic nu poate lăsa spectatorul indiferent, pentru că a ales şi o distribuţie convingătoare (dar şi imagini de arhivă). Juxtapunea acţiunilor tată-fiu în momentele cruciale ale Istoriei creează nelinişte şi deschide noi piste către reflecţie. Cineastul Daniels este un pacifist „rebel”, iar filmul The Butler poate să deranjeze pentru că nu este nici „politicos”, nici „frumos”. În această peliculă, imaginile sunt dure, iar luminile difuze, Mariah Carey interpretează o sclavă violată de stăpânul terenului, Oprah Winfrey încarnează o „soţie disperată”, alcoolică, iar Lenny Kravitz pune masa bogaţilor. Forest Whitaker este cuceritor în „pielea” acestui personaj, ce ne trimite cu gândul la rolul interpretat de Anthony Hopkins în The Remains of the Day.

Machiajul actorilor şi o anumită teatralitate ar putea induce ideea de „carnaval”, dar tuşele groase accentuează duritatea acelor realităţi. Coloana sonoră însoţeşte personajele de-a lungul evenimentelor trecând de la Mozart, Schumann şi Felix Mendelssohn-Bartholdy la Faye Adams, Dean Martin, James Brown şi Lenny Kravitz. Nu este vorba despre un anumit cinism, ci de o manieră sinceră de exprimare. Probabil, de aceea ultimele zece minute ale peliculei nu pică în capcana melodramei tradiţionale, ce evocă anii de pe urmă ai personajelor. Filmul atinge coarda sensibilă a spectatorului şi demonstrează că reglarea conturilor este dureroasă în America.

The Butler este o poveste despre tenacitatea unui om, creşterea unei naţiuni şi puterea unei familii. Această dramă biografică schiţează hagiografia S.U.A., ca într-un muzeu perpetuu, şi aduce un exemplar omagiu comunităţii afro-americane pentru eroii ei, fiind printre filmele favorite la Oscarurile 2014.

Regizor: Lee Daniels
Scenarist: Danny Strong, Wil Haygood / Compozitor: Rodrigo Leão / operator: Andrew Dunn / Producător: Lee Daniels, Cassian Elwes, Laura Ziskin / Monteur: Brian A. Kates, Joe Klotz
Distribuţia: Forest Whitaker (Cecil Gaines), Oprah Winfrey (Gloria Gaines), David Banner (Earl Gaines), LaJessie Smith (Abraham), Mariah Carey (Hattie Pearl), Alex Pettyfer (Thomas Westfall), Vanessa Redgrave (Annabeth Westfall), Clarence Williams III (Maynard), John P. Fertitta (Mr. Jenkins ), David Oyelowo (Louis Gaines), Elijah Kelley (Charlie Gaines)

 

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Tenacitatea umbrei – The Butler

Scris de pe februarie 27, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Moravuri

 

Etichete: , ,

Familia efemeră – Labor Day

Adaptarea pentru ecran a cărţii lui Joyce Maynard, Labor Day, pare a fi o schimbare de registru pentru cineastul Jason Reitman, cunoscut (şi) pentru comediile Thank You for Smoking (2005) sau Young Adult (2011). Pelicula omonimă din 2013 este povestea (într-o cheie apropiată de literatura „roz”) unei mame ce-şi creşte singură copilul minor.

Pe fundalul unei Americi atemporale, Henry (Gattlin Griffith) trăieşte alături de mama sa, Adele (Kate Winslet), agorafobă şi depresivă în urma unui divorţ obsedant şi dureros. Cineastul face o radiografie a societăţii americane, văzută prin ochii unui băiat, silit de viaţă să devină „bărbatul casei” până la momentul apariţiei lui Frank, un evadat ce fusese condamnat pentru crimă. Povestea va glisa permanent între doi poli – între profunzime şi aparenţă, între prezent şi trecut, între seducţie şi repulsie, între realitate şi iluzie.

Dragostea şi furia se vor contopi în această poveste, cu parfum sudist de altădată şi cu subtile nuanţe de sindrom Stockholm. Apariţia intempestivă a lui Frank bulversează viaţa din casa femeii copleşite de un trecut împovărat de neîmpliniri. Hazardul oferă adeseori întâlniri ieşite din comun. Frumoasa Adele se vede tulburată de întâlnirea cu acest necunoscut. În egală măsură, nou-venitul va juca un rol decisiv şi-n viaţa adolescentului, ce va deveni conştient de propria-i sexualitate odată cu evoluţia relaţiilor dintre Frank şi Adele. În centrul poveştii se va situa legătura cvasi-freudiană dintre cele trei personaje, sexualitatea latentă sau reală, conştientă sau inconştientă. Pe măsură ce relaţia dintre fostul deţinut şi mama solitară a adolescentului înaintează, Henry îşi descoperă propria identitate şi cunoaşte stări contradictorii – de atracţie şi de repulsie faţă de Frank.

Această povestire, văzută prin prisma unui adolescent, îi lasă realizatorului posibilitatea de-a nuanţa stările personajelor aduse pe ecran. Astfel, Frank (Josh Brolin) este înfăţişat, rând pe rând, ca o bestie, o figură paternală, un amant înfocat, dar şi un om lovit, cu inima frântă. Contrastul dintre diferitele ipostaze poate fi observat în percepţiile tânărului, ba speriat, ba cucerit de acest bărbat ivit pe neaşteptate în viaţa sa. Dexteritatea lui Frank în bucătărie îl transformă într-un adevărat maestru-vrăjitor, atât în faţa băiatului, cât şi a mamei sale. Forţa şi senzualitatea reunite în scena în care bărbatul prepară o tartă cu peşte naşte o puternică admiraţie, vizibilă pe chipurile lui Henry şi Adele.

Gelozia oedipiană a tânărului fragilizează echilibrul acestei celule familiale; apropierea de noua sa colegă de clasă trezeşte instinctul de putere şi de manipulare. Recucerirea atenţiei mamei sale se-nsoţeşte cu tentaţia denunţului. Realizatorul îmbină sexualitatea cu instinctele primare pentru a releva mecanismele individualizării şi pentru a crea tensiunea dramatică.

În compania lui Josh Brolin, Kate Winslet excelează în rolul (plin de nuanţe) femeii fragile, aflate la capătul răbdării. Actriţa discretă şi delicată este de nerecunoscut când aduce nebunia într-o primejdioasă vecinătate. În partitura ei, se pot regăsi toate nodurile dramatice ale poveştii. Jason Reitman refuză ironia şi distanţarea, de aceea filmul are un farmec retro de necontestat, iar regia aminteşte de cinema-ul hollywoodian clasic. Realizatorul filmului Up in the Air (2009) oferă, odată cu „ultimele zile ale verii” din Labor Day, o romanţă cinematografică plină de melancolie şi punctează importanţa familiei.
Labor day
Labor Day narează povestea a patru zile din viaţa unei femei, dar lasă loc emoţiei şi sentimentelor delicate într-o poveste înfocată, din spatele unor uşi închise.

Regizor: Jason Reitman
Scriitor: Joyce Maynard / Scenarist: Jason Reitman / Compozitor: Rolfe Kent / Operator: Eric Steelberg / Producător: Helen Estabrook, Lianne Halfon, Jason Reitman, Russell Smith / Monteur: Dana E. Glauberman
Distribuţia: Kate Winslet (Adele), Josh Brolin (Frank), Tobey Maguire (Henry Wheeler), Gattlin Griffith (Henry Wheeler), Brooke Smith (Evelyn), Alexie Gilmore (Marjorie), Clark Gregg, James Van Der Beek
Premii, nominalizări, selecţii: Globurile de Aur (2014) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizată: Kate Winslet

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Familia efemeră – Labor Day

Scris de pe februarie 26, 2018 în Cinema, Film, Filme de dragoste

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web