RSS

Arhive pe etichete: Feminism

Capcanele seducției – The Beguiled

După ce o bună perioadă de vreme, Sofia Coppola a fost considerată o „fată super-talentată”,  iată că, la 46 de ani, a devenit o figură iconică a cinemaului american independent. Acest nou statut a fost reconfirmat și odată cu decernarea premiului pentru „Cea mai bună regie” (Festivalul de Film de la Cannes, 2017) pentru cel de-al șaptelea lungmetraj al său – The Beguiled. Acest film nu este doar un simplu remake (o re-lectură) după filmul realizat de Don Siegel în 1971, ci prezintă punctul de vedere (plin de acuitate) al femeilor care-au suportat restricții majore (în privința relațiilor sexuale) și, apoi, au descoperit ce înseamnă „dorința”. Pentru acest nou thriller pasionant, cineasta a beneficiat de aportul unei distribuții care le reunește pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst, Elle Fanning, dar și pe fermecătorul Colin Farrell. Cadrul general prezintă viața dintr-un pension populat doar cu tinere fete, din statul Virginia, în 1864.

The Beguiled 1

Izolate de restul lumii, din cauza războiului, tinerele sudiste, coordonate de Miss Martha Farnsworth, găsesc în apropierea căminului un militar rănit. Cineasta și-a reunit artistele ca într-o minicolonie de vacanță și a conturat, astfel, un cadru aproape translucid străpuns de un subiect tabu (refulările de natură sexuală). În plin război de secesiune în America, în acel institut condus de o femeie glacială (Nicole Kidman) își găsește adăpost un soldatul rănit. Bărbatul (Colin Farrell) devine obiectul dorințelor unui grup de tinere. Dacă în filmul lui Don Siegel (ecranizare a romanului The Beguiled de Thomas Cullinan) se insista asupra eroilor, de această dată, atenția se concentrează pe universul feminin. Kirsten Dunst și Elle Fanning își dispută întâietatea în fața autorității reprezentate de Miss Martha Farnsworth (Nicole Kidman). Așadar, realizatoarea celebrelor Virgin Suicides (1999) și Marie-Antoinette (2006) continuă să exploreze fațetele universului feminin într-un elegant western cu accente carnal-senzuale.

The Beguiled 2

Fără mari surprize, cineasta realizează un portret lipsit de stereotipiile de care ne izbisem în filmul lui Siegel. Preocupată mai mult de imaginea purității pândite de pericol decât de paginile de război, pelicula actuală aduce în prim-plan imaginea (metaforică) a unui așezământ de-un alb imaculat pierdut în mijlocul naturii luxuriante, iar, undeva în spate, răzbat ecourile ultimelor lupte din războiul de secesiune (poate de aceea a eliminat un personaj de culoare existent atât în roman, cât și în filmul lui Siegel). În acest context, regizoarea ilustrează iruperea dorinței sexual și corupția din acel univers puritan (o versiune „în costume” pentru The Neon Demon). Întreaga atmosferă e încărcată de tensiuni sexuale și de rivalități până la exacerbare, când totul explodează

Găsit de o tânără fată din pension, caporalul McBurney se trezește subiectul tuturor dorințelor/fantasmelor domnițelor din cămin. Faptul că era yankeu sau dezertor nu mai conta în ochii acelor făpturi devorate de frustrări. Ca o consecință a izolării (fizice și psihologice) inerente din acea instituție, tinerele fete și femei abandonează brusc virtutea abordând jocul seducției. Bineînțeles, soldatul nu refuză acest joc. Pentru a ilustra și mai clar lupta interioară, regizoarea suprapune peisajelor luxuriante volute fumurii din orizont. Această poezie a naturii viciate, contaminate, corespunde luptei împotriva pudibonderiei. Picturale, dar fără să alunece în excesul contemplativ, nimburile conferă o atmosferă enigmatică. Aici, erotismul se ascunde după corsete și după falsa pudoare.

The Beguiled

Caporalul lubric devine victima unor femei în stare să facă escrocherii sub masca inocenței? Sofia Coppola oferă o perspectivă mai afectuoasă eroilor săi din acest „gineceu de tip victorian” și nu se lansează în clasificări maniheiste, conferă amploare echivocului. Odată ce măștile cad   și bunelor maniere sunt date deoparte, bărbatul își dezvăluie adevărata sa față – misoginia.

Colin Farrell, obișnuit deja cu astfel de partituri, dă măsura talentului său interpretativ și nu pică în excese (mai ales că a avut de-a face cu o regizoare). Elle Fanning excelează (și aici) în postura de pudibondă. În fapt, este un permanent joc „de-a șoarecele și pisica” în care „prada” nu este ceea ce ne putem imagina la prima vedere. Departe de senzualitatea explicită, abordată în seria Big Little Lies, Nicole Kidman în rolul directoarei este o femeie puternică, ce degajă un fel de autoritate ambiguă, iar privirile ei incită. Chiar dacă legea plăcerii este crudă pentru aceste fete, raportul de forță le rămâne favorabil în noua versiune cinematografică. Sofia Coppola prezintă niște eroine care îndură multe și devin solidare, fără să frizeze feminismul. Personajele de pe ecran sunt niște femei private de plăcere, dar puternice.

The Beguiled 4

The Beguiled îmbină, cu abilitate, frumusețea cu zonele sumbre (ale pulsiunilor intime) asortând dulceața și cruzimea într-o stranie armonie din care se degajă atât parfumul dorinței, cât și izul morții; eleganța e dublată de suflul coroziv.  Încă o dată, Sofia Coppola își confirmă măiestria de portretistă (pentru grupuri de femei) prin acest veritabil studiu al moravurilor în care chipuri angelice (ale impecabilelor actrițe de pe ecran) seduc și prind în capcană privitorul.

The Beguiled 5

Regia: Sofia Coppola

Scenariul: Sofia Coppola (după romanul A Painted Devil de Thomas P. Cullinan )

Imagine: Philippe Le Sourd

Decoruri: Anne Ross

Costume: Stacey Battat

Montajul : Sarah Flack

Muzica : Phoenix

Distribuția: Colin Farrell  – Caporal John McBurney

Nicole Kidman – Miss Martha Farnsworth

Kirsten Dunst  – Edwina Morrow

Elle Fanning – Alicia

Angourie Rice – Jane

Oona Laurence – Amy

Emma Howard – Emily

Addison Riecke  – Marie

Durata: 1h 33min.

Premii, festivaluri, nominalizări:

Festivalul Internațional de Film, Cannes, 2017: Premiul Palme d’Or – nominalizată: Sofia Coppola ; Cea mai bună Regie – Câștigător: Sofia Coppola.

International Online Cinema Awards (INOCA), 2017- Câștigător: Sofia Coppola

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , ,

O eroină tandră și pacifistă – Wonder Woman

 Cu siguranță, o femeie puternică, ivită din mitologia antică, dar plasată în plin război mondial, dornică să iubească, dar și să se lupte, nu poate fi decât incitantă, având în vedere legiunile de supereroi (Superman, Batman, Spiderman, X-Men, Iron Man, Hulk, Ant Man, Dr. Strange) care populează marile ecrane. Ingenioasă, dar și spectaculoasă, superproducția studiourilor Warner Bros alimentează dorința de egalizare a unora dintre femei, dar păstrează și linia tradiționalist-femeiască.
Wonder Woman poate fi categorisit drept un superfilm! Bunăoară, putem spune: «Misiune îndeplinită !» – divertisment, eroism și devotament într-o cauză nobilă, scene de acțiune ultramoderne, într-un lungmetraj semnat de o femeie (Patty Jenkins). Apărută în secolul trecut, în perioada anilor ’40, printre supereroii masculini, «Femeia Fantastică»/Wonder Woman a cunoscut vicisitudinile universului benzilor desenate, păstrându-și, totuși, popularitatea, într-o descendență feministă. De-a lungul timpului, a fost eroina din benzile desenate, apoi a trecut în rândul eroinelor de desene animate, urmând să facă pasul către cinematograf. În fapt, cuvântul englez „super-heroes” este o marcă înregistrată de DC Comics și Marvel Comics.

Grație unei intrigi abil construite și datorită efectelor vizuale, aproape copleșitoare, Wonder Woman și-a croit propriul său drum, câștigând teren, alături de ceilalți eroi ai mitologiei actualizate. În deceniile 7-8, din veacul trecut, seria televizată – despre eroina minunată – a cunoscut un enorm succes de public mulțumită actriței Lynda Carter. Prin urmare, look-ul acesteia (șort, cizme înalte, bustieră în culorile drapelului american, diademă și un lasou la centură) a devenit o adevărată emblemă. În versiunea din 2017, femeia minunată care ne este adusă în prim-plan face parte din familia amazoanelor. Încredințându-i rolul titular israeliencei Gal Gadot, realizatoarea n-a făcut decât un pariu pentru un chip atipic într-un trup de manechin, în postura unei eroine cu alură dulce-naivă, dar combativă.

Așadar, înainte de a deveni Wonder Woman, Diana a fost prinţesa din Amazon, crescută într-un paradis izolat şi antrenată pentru a deveni de neînvins în orice luptă. În acel Eden îndepărtat (utopica insulă Themyscira), se prăbuşeşte un pilot american (combatant în Primul Război Mondial). Tânărul o avertizează că urmează să izbucnească un război care va zdruncina lumea. Prin urmare, Diana decide să renunţe la liniştea căminului său, convinsă că intervenţia ei poate opri ameninţarea. Această hotărâre de a lupta alături de oameni pentru a opri toate războaiele o va ajuta pe Diana să își descopere marile puteri şi adevăratul său destin. Prima parte a lungmetrajului, semnat de realizatoarea Patty Jenkins (Monster), fixează rădăcinile personajului într-o solidă mitologie, cu scopul de-a îl plasa apoi într-un context lărgit. Prologul (destul de lung!) remarcabil din punct de vedere vizual este menit să relanseze eroina. Nu trebuie să omitem faptul că, la origine, «Femeia Fantastică» a apărut în perioada 1940-1950 (eroină de benzi desenate/Comics).

În blockbusterul produs de Warner Bros, Diana-Femeia-Fantastică va deveni combatant în prima conflagrație mondială, încercând să îl învingă pe Ares, zeul războiului. Linia de demarcație e clară: războaiele trecutului, cu toate ororile sale și era industrială. Cu acțiunea plasată în 1918, filmul capătă aspectul unui veritabil steampunk, fidel primei revoluții industriale. Salturile temporale sunt realizate armonios datorită iscusitului scenarist Allan Heinberg (Sex & the City, Grey’s Anatomy, Scandal) și mulțumită directorului de imagine Matthew Jensen. Acestora li se alătură Gal Gadot, ce revine în rolul super-eroinei, alături de Chris Pine, Robin Wright, Danny Huston, David Thewlis, Connie Nielsen şi Elena Anaya.

Ca și în cazul celorlalți supereroi, Diana se va confrunta cu o forță opusă. Antagonsimul se regăsește în scriitura de la bază: personaje total opuse (unul solar, care levitează, traversând cerul pentru o cauză nobilă; celălalt, nocturn, ivit din adâncurile lumii, justificând mizantropia abia voalată). În Wonder Woman, regăsim câteva dintre fundamentele esteticii snyderiene: relantiul, lumini puternice vs. tenebre, tablouri (deliberat) kitsch care glorifică figurile olimpiene.

Întreaga imaginerie demonstrează fascinația pentru acel „Übermensch” care jongla cu regulile omenești într-un cadru baroc. Trebuie să nu pierdem din vedere faptul că Diana este fiica lui Zeus și e decisă să părăsească lumea amazoanelor, iar statura sa depăşeşte realitatea; e o fiinţă fabuloasă ale cărei aventuri ţin de fantastic, legendă, mitologie, în ciuda cadrului parțial realist. Super-eroina cu chip de fetiță uimită e un amestec fermecător de naivitate contrabalansată de o siderantă forță fizică (se luptă precum Thor), dar și de aptitudinea ireproșabilă de combatant întru dreptatea absolută. Îndrăgostită de un spion britanic (charismaticul Chris Pine), șăgalnica eroină alege să apere pacea mondială chiar în perioada în care soldații Kaiserului mitraliau orice le apărea în cale. Așadar, în costumația sa colorată, Diana-Femeia-Fantastică glisează între tranșeele germane și cele franceze, într-un soi de „No Man’s Land” cu vocație metaforică. Frisoanele sunt garantate dacă nu ești familiarizat îndeajuns cu universul supereroilor.

Minunea poate funcționa și două ceasuri jumătate dacă încă mai crezi în puterea iubirii, în discursul pacifist și agreezi tușele feministe. În fond, Wonder Woman reactivează cultul miraculosului, dar pledează pentru pace și iubire, nu doar ca o simplă figură iconografică, ci devine chiar un simbol.

Regia: Patty Jenkins

Scenariul: Zack Snyder, Allan Heinberg, Jason Fuchs după personajul Wonder Woman din seria de benzi desenate (William Moulton Marsto, DC Comics)

Imaginea: Matthew Jensen

Decorurile: Aline Bonetto

Costumele: Lindy Hemming

Montajul: Martin Walsh

Muzica: Rupert Gregson-Williams

Distribuția: Gal Gadot (Diana/Wonder Woman), Chris Pine (Căpitanul Steve Trevor), Connie Nielsen (Hippolyta), Robin Wright (Antiope), Danny Huston (Generalul Ludendorff), David Thewlis (Sir Patrick Morgan), Elena Anaya (Dr Maru), Lucy Davis (Etta Candy)

Durata: 2h21

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O eroină tandră și pacifistă – Wonder Woman

Scris de pe noiembrie 19, 2019 în Blockbuster, Cinema, Film, Modernitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , ,

Dactilo-rock – „Populaire”

Exista o vreme în care tastatura, deşi avea o înfăţişare mai dură, ajuta (îndeosebi) femeile să-şi câştige independenţa financiară, ca dactilografe, mai târziu stenodactilografe/secretare. Despre o astfel de perioadă ne povesteşte Régis Roinsard în primul său lungmetraj, Populaire.

Acest pariu retro-chic, realizat în maniera seriei TV, Mad Men, se dovedeşte nu numai o redare fidelă a anilor ’50, ci şi o radiografie a relaţiilor dintre sexe din acea perioadă. Modernizarea tehnicii de redactare a adus cu sine emanciparea femeilor, dar a scos la iveală şi o serie de clişee falocrate, de aceea intenţia realizării unui film pe această temă nu este lipsită de interes.

Rose Pamphyle (Déborah François) este o tânără din Normandia ce-şi duce liniştită traiul într-un sătuc, alături de tatăl ei. Ea munceşte, împreună cu părintele ei, în prăvălioara familiei. Viaţa sa pare să aibă o oarecare liniaritate, îndreptându-se către o tihnită căsnicie căci, la 21 de ani, este deja logodită cu fiul mecanicului. Dar destinul pare să îşi schimbe cursul după o călătorie într-un oraş apropiat, Lisieux. Un mic anunţ pentru postul de secretară o face să uite de cariera de „casnică din Normandia”. Şarmantul patron, de la compania de asigurări, Louis Échard, în vârstă de 36 de ani, va contribui la transformarea acestei tinere provinciale. Viteza cu care juna Rose tastează îl uimeşte pe tânărul ei şef (Louis Échard), dornic s-o propulseze în rândul campioanelor mondiale la dactilografiere. Ca într-o versiune modernă a poveştii cu păstoriţa şi prinţul, idila dintre brokerul de asigurări şi secretară se transformă într-o spumoasă comedie romantică. Film iniţiatic, Populaire urmăreşte traiectoria acestei tinere frumoase şi inocente până la New York, unde „bobocul de trandafir” înfloreşte. Treptat, naiva Rose se transformă într-o autentică şi desăvârşită doamnă. Încă de la primele cadre, Populaire străluceşte prin minuţiozitatea detaliilor, înfăţişând spectatorului o Franţă postbelică bine pusă în rama vintage. În ciuda unui declarat elogiu adus emancipării femeii, există unele clişee machiste, dacă ne gândim la dipticul feminin Déborah François/Bérénice Bejo, aflat în opoziţie. Cea dintâi caută de lucru ca să fie independentă, cealaltă este soţie devotată, extrem de supusă soţului; ele sunt ca nişte ecouri ale unor coduri pur masculine – erotizarea trupului prin pletora rochiilor, seducţia ca formă de acces într-un post, inegalitatea socială. Louis Echard se va ocupa cu tenacitate de antrenamentele fetei: recopierea unor romane celebre (Madame Bovary!), cursuri de pian (pentru supleţea degetelor) predate de fosta lui iubită, Marie (Bérénice Béjo din The Artist), şi jogging pe câmpie.

Romain Duris & Déborah François in ”Populaire” – Via MouthShut.com

Deliciosul univers retro este încărcat de energia muzicii rock şi de nostimele „campionate” de dactilografiere. Populaire este o aventură tonică, un amestec de şarm şi kitsch, în care tandemul Romain Duris – Déborah François face publicul să vibreze ca la Rocky, în ring. Decoratoarea Sylvie Olivé şi creatoarea de costume, Charlotte David, s-au amuzat oferind o viziune stilizată asupra epocii (abundă rochiile-creion, ochelarii cu rame Cat Eye), într-un veritabil pastel cinematografic. Muzica semnată de Rob şi Emmanuel d’Orlando contribuie la destinderea acestei atmosfere, pe ritmuri de cha-cha-cha, mambo şi plastic teen pop.Tema pentru pian şi coarde din Forgotten Dreams (Leroy Anderson) evocă starea de spirit a acelei perioade, alături de hit-ul Dactylo Rock al celor de la Les Chaussettes Noires. Dinamismul filmului este amplificat şi de ritmul alert în care se succed secvenţele şi de travellingul circular (concursul de la New York). Déborah François este perfectă în pielea lui Rose, tânăra fată „în floare”: proaspătă, zâmbitoare, inocentă şi stângace. Ea se va deschide departe de mediul originar, dar păstrându-şi inocenţa. La un moment dat, ea declară că „bărbatul ideal este acela care mă consideră egală cu el.” Tânăra se potriveşte perfect cu Romain Duris, care îl întrupează pe Louis Echard. Mai în vârstă decât Rose (Déborah François), sigur de sine, el o va transforma pe stângacea secretară într-o campioană mondială. Cei doi actori formează un duo şarmant, desprins, parcă, dintr-un afiş publicitar de epocă. Shaun Benson interpretează rolul lui Bob Taylor, cel mai bun prieten al lui Louis; soldat american rămas în Franţa, după debarcarea din Normandia, s-a căsătorit cu iubita din copilărie a prietenului său (Marie/ Bérénice Bejo) şi întruchipează „visul american”. Miou Miou şi Eddy Mitchell interpretează părinţii sâcâitori, iar Nicolas Bedos excelează în rolul lui Gilbert Japy, nesuferit moştenitor al unei mărci de maşină de scris.

Cu o distribuţie bine aleasă, Populaire este o discretă pledoarie, uşor fantezistă, pentru emanciparea femeii şi pentru eliberarea de sub clişeele misoginismului.

Regizor: Régis Roinsard
Scenarist: Régis Roinsard, Daniel Presley / Compozitor: Rob, Emmanuel D’Orlando / Operator: Guillaume Schiffman / Producător: Alain Attal / Monteur: Laure Gardette, Sophie Reine
Distribuţia: Romain Duris (Louis Échard), Déborah François (Rose Pamphyle), Bérénice Bejo ( Marie Taylor), Shaun Benson (Bob Taylor), Mélanie Bernier (Annie Leprince-Ringuet)
Premiul Le Coup de Coeur des Cinémas Gaumont Pathé ,2012;
Cinci nominalizări la premiile César, 2013;
Un premiu la Festivalul internaţional de Film de la San Francisco, 2013

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Dactilo-rock – „Populaire”

Scris de pe martie 24, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Un remake cu make-up – Ocean’s 8/Ocean’s Eight

Mădălina DumitracheDupă Ocean’s 11, 12 și 13 – toate realizate de Steven Soderbergh – cu George Clonney, Brad Pitt, Julia Roberts și Matt Damon, franciza capătă coloratură feministă și le introduce în lista distribuției pe formidabilele Sandra Bullock, Cate Blanchett, Anne Hathaway, Rihanna și Helena Bonham Carter. Sub o asemenea constelație, Ocean’s 8 se anunța ca un spin-off din care să se reverse umorul spumos și dorita relaxare. Cu Garry Ross (Hunger Game) la comandă, jocurile păreau  aranjate. Rețeta, des folosită, se voia aplicată cu succes și aici, mai ales dacă au fost la dispoziția producătorilor stele de primă mărime precum Sandra Bullock, Cate Blanchett, Anne Hathaway, Rihanna, Helena Bonham Carter, Sarah Paulson, Awkwafina și Mindy Kaling. În fapt, Ocean’s 11 a fost un remake după filmul lui Lewis Milestone, din 1961, și i-a reunit pe Frank Sinatra, Dean Martin, Sammy Davis Jr. și Angie Dickinson. Cum s-ar zice: formula tipică din mainstream-ul hollywoodian e deja „formatată”, iar rețeta prinde bine.

oceans 12793.dng

Directorul de casting a avut o licărire de geniu când a mixat distribuția: superstaruri precum Sandra Bullock, Cate Blanchett și Anne Hathaway se-ntâlnesc cu o britanică eclectică (Helena Bonham-Carter), o actriță de comedie în vogă (Sarah Paulson), un star pop (Rihanna), o actriță de seriale comice, americancă de origine indiană (Mindy Kaling) și prezentatoarea t.v. (americancă cu origini chinezești și sud-coreene) Awkwafina.

oceans 04919.dng

Așadar, cinci ani, opt luni, 12 zile… și timpul zboară. Atât de mult a trecut de când Debbie Ocean (Sandra Bullock) proiectează cel mai mare hold-up/ jaf din viața sa. Pentru ca așa ceva să se-ntâmple, are nevoie de o echipă de profesioniste în domeniu, începând cu partenera ei de încredere Lou Miller (Cate Blanchett). Cele două vor recruta, împreună, „specialistele”: bijutierul – Amita, hoața de buzunare – Constance, experta în garduri – Tammy, hackeriţa – Nine Ball și designerul vestimentar – Rose.

oceans 37119.dng

Ținta este un superb colier din diamante, de la Cartier, în valoare de 150 de milioane de dolari, purtat de actrița Daphne Kluger (Anne Hathaway) care va fi starul celui mai mare eveniment al anului – Gala Met. Planul este perfect, însă totul trebuie să decurgă fără nicio abatere dacă „echipa” vrea să pună mâna pe diamante. Acțiunea se desfășoară la vedere. Deși extrem de versate și abile, fetele vor trebui să devină cât se poate de ingenioase pentru a ridica cât mai puține suspiciuni și pentru a trece neobservate printre vedetele venite să participe la marele eveniment. Prin urmare, cu o schemă clasică (asumată), Ocean’s 8 feminizează anumite preocupări, tipic masculine, într-o încercare de „a bifa în caietul de sarcini”, în plină eră #metoo. Din capul locului, știm că avem de-a face cu imprevizibilul, personaje puternice, acțiune în forță, dar – mai ales – o distribuție glamour. Bunăoară, machismul cool și-ar primi replica așteptată de mult, într-un «remake feminin». Cu toate că este un veritabil cocktail în care se condensează diversitatea culturală la mai multe niveluri, într-un soi de omagiu adus epocii de glorie a Hollywoodului – când George Cukor le reunea pe Norma Shearer, Joan Crawford, Rosalind Russell, Paulette Goddard și Joan Fontaine în The Women, pelicula Ocean’s 8 nu are sofisticarea comediei din 1939.

4 - Ocean's Eight

Gary Ross, realizatorul primei pelicule din Hunger Games, pierde din vedere că nu doar amestecul de eficiență și lejeritate poate duce la sofisticare. Reproducând schema clasică în patru timpi a precedentelor filme (constituirea echipei, pregătirea, execuția și înșelarea poliției    – cu un mic twist de rigoare) aduce doar o „reîncălzire a supei”, chiar dacă  eroinele de pe ecran evoluează într-un decor somptuos, nu mai frecventează cazinouri, ci preferă extravaganța galei de la Met (unul dintre evenimentele emblematice din New York). Îl regăsim, totuși, pe James Corden în postura unui detectiv de asigurări care trebuie să adune toate dovezile, iar Richard Armitage apare drept partenerul lui Kluger la Gală. Ross lungeşte durata în acest balet mecanic – fiecărui pas îi urmează un altul, deja știut /presupus, iar fiecare obstacol e ocolit cu o piruetă improvizată prompt şi executată în timp ce eroinele par mândre de ele însele. Prin urmare, iubitorii genului l-ar putea încadra la categoria de lux având în vedere distribuția, pentru ceilalți poate fi doar o soluție pentru o seară în care ai nevoie de divertisment de calitate. Argumentul că distribuția ar aduce liniște în tabăra feministelor nu se susține, câtă vreme ele sunt niște hoațe, fie și de lux, iar viziunea e una retrogradă. Societatea americană e prezentată caricatural – albele au chef să fure un colier (un vechi clișeu misogin), se îmbracă numai în haine de lux, pilotează motoare sau trăiesc în pavilioane de lux, în timp ce negresa „fumează iarbă”, indianca dă lovitura într-un magazine de bijuterii ieftine, iar asiatica operează /„îi face la buzunare” pe cei din Queens. Singura fără bemol pare Anne Hathaway care joacă cu multă dezinvoltură o divă hollywoodiană gratinată. Peripețiile se derulează în vreme ce personajele surfează pe rețele sociale sau călătoresc cu metroul. Regizorul s-a mulțumit la gândul că va livra o comedie neo-vintage pe gustul fanilor actrițelor prinse în colier, dar și actualului public, post-Weinstein. În mod bizar, singurul personaj mai isteț pare să fie inspectorul de la asigurări care apare pe ultima sută de metri. Octetul actoricesc salvează precaritatea scenaristico-regizorală, iar acesta rămâne singura dovadă clară din acel  «Girl Power» trâmbițat.

5 -Ocean's Eight

Regia: Gary Ross

Scenariul: Gary Ross, Olivia Milch

Imaginea: Eigil Bryld

Decorurile: Alex DiGerlando

Costumele: Sarah Edwards

Montajul: Juliette Welfling

Muzica: Daniel Pemberton

Distribuția:

Sandra Bullock – Debbie Ocean

Cate Blanchett – Lou Miller

Anne Hathaway – Daphne Kluger

Mindy Kaling – Amita

Awkwafina – Constance

Sarah Paulson – Tammy

Rihanna – Nine Ball

Helena Bonham Carter – Rose Weil

James Corden – John Frazier

Richard Armitage – Claude Becker

Durata: 1h50

 
Comentarii închise la Un remake cu make-up – Ocean’s 8/Ocean’s Eight

Scris de pe iulie 20, 2018 în Blockbuster, Cinema, Feminin, Film, Tipare

 

Etichete: , , ,

The Help – America în alb și negru

Mădălina Dumitrache(Melodramă cu nuanțe feministe)

Un film  care a perpetuat dilema „citești cartea sau vezi ecranizarea?” este și The Help, o istorioară cinematografică strașnică, cu imagini îngrijite. Adaptarea bestsellerului scris de Kathryn Stockett (cartea a apărut în librării în 2009) a fost mină de aur pentru producătorii de la DreamWorks și Walt Disney, având în vedere succesul acestui gen de melodramă, în care virulența dezbaterilor atrage o largă audiență. The Color Purple produs de Steven Spielberg (1985) – și Beignet de tomates vertes de Jon Avnet (1993) sunt două filme de succes de la care Tate Taylor a preluat ingredientele de bază: problematica rasială într-un stat american marcat de tradițiile sclavagismului și împotrivirea unei femei de rasă albă față de putreziciunea moravurilor concetățenilor săi. Cineastul american, prieten din copilărie cu autoarea cărții The Help, ne oferă un film eficient, în care dominanta rasială capătă și o altă nuanță: cea a raporturilor dintre stăpân și servitor, iar segregaționismul este denunțat cu vehemență.

The Help1

Așadar, în 1962, în Jackson – un orășel din Mississippi -, o tânără femeie (Eugenia „Skeeter” Phelan), fiică a unui latifundiar, obține de la cei doi servitori ai casei – Aibileen și Minny – mărturii dureroase despre viața lor. Efortul de-a comprima cele aproximativ 500 de pagini în două ore și douăzeci de minute a fost valorificat cu succes de scenaristul și regizorul Tate Taylor. Simplificările pe care și le-a permis n-au alterat sensul poveștii, iar personajele cu voci puternice din roman se regăsesc și pe ecran, când triste și revoltate, când simpatice și emoționanțe, menținând complexitatea eroilor.

Este povestea a trei personaje feminine extraordinare, dar foarte diferite, din ipocriții ani ’60. Între ele se naște o prietenie specială, legătură coagulată în jurul unei cărţi despre servitoarele de culoare ale vremii. Proiectul redactării acestei cărţi devine o aventură periculoasă, iar eroinele vor avea de înfruntat aprigele prejudecăţi ale unei societăţi în care discriminarea și umilirea negrilor făceau parte din cotidian. Scenariul comprimă evenimentele în care violențele rasiale sunt evidente, iar disprețul și ura sunt disimulate, chiar dacă respectul și gratitudinea existau pe alocuri. Autorul restituie imaginea colorată a sudului Statelor Unite, din anii ’60, în care viața din suburbiile sărace contrastează puternic cu acel american way of life, iar destinele individuale se-ntretaie cu Marea Istorie. Chiar titlul – The Help (personalul de ajutor în casă) – sugerează diferențele dintre femeile afro-americane și stăpânele lor, burghezele din Jackson/ Mississippi. Timp de o jumătate de secol, personalul domestic „de culoare” n-avea dreptul să folosească toaletele de la locul de muncă, muncea șase zile pe săptămână pentru un salariu minim, era mereu la dispoziția patronilor și-a progeniturilor lor.

Din acest material melodramatic, realizatorul a concentrat acțiunea în jurul junei sudiste, „Skeeter” (Emma Stone), abia ieșită de pe băncile Universității, hotărâtă să le facă dreptate acestor femei. Cu ajutorul lui Aibileen (Viola Davis), ea colectează poveștile acestor victime ale istoriei. Nu prea există loc pentru nunațe într-un spațiu în care regimul apartheid impunea regulile. Mai toate bonele erau curajoase, dar stăpânele/stăpânii erau lașe/lași și crude/cruzi (Bryce Dallas Howard face din personajul său, Hilly, un model de abjecție). Pelicula (realizată în 2011) este o adaptare sensibilă, cu maniheismul de rigoare, dinamizată de o pleiadă de actrițe uimitoare. Amiciția dintre cele trei eroine va scoate la iveală solidaritatea ieșită din comun a unor femei curajoase, decise să depășească limitele strâmte impuse de societatea obtuză în care trăiau.

THE HELP

Tânăra jurnalistă Eugenia/Skeeter are forța și naivitatea tinereții, dar și o apreciabilă ambiție de-a depăși statutul ingrat de „păpușică dulce”. Anticonformismul ei afișat aduce în prim-plan nu numai rasismul, dar și lupta pentru demnitatea femeii, curajul opiniei și statutul femeii moderne ieșite din patriarhat. Drepturile civile, rasismul rămân în plan secund, iar cele trei eroine vor milita pentru valorile moderne ce combat bigotismul și conservatorismul. Taylor recreează, cu migală, viața socială, ilustrând faptul că societatea din orașele mici, din sudul Statelor Unite, îi pedepsea aspru pe cei care nu se conformau normelor impuse. În această galerie de personaje, o vom admira pe Celia Foote, întrupată de splendida Jessica Chastain; „bomba” blondă sentimentală care se va trezi izgonită din societatea burgheză din Jackson, în care nu avea decât un rol decorativ. Se cuvine o mențiune specială pentru rolul deloc anecdotic al lui Chris Lowell, pretendent la mâna „lunaticei” Skeeter, dornic să afle tainele ascunse, de roșcovana buclată, între paginile jurnalului, în timp ce aspira să ia în răspăr întreaga societate civilă.

Melodramatică prin substanța de fond, pelicula nu poate lăsa pe nimeni fără să stoarcă măcar o lacrimă pentru soarta bonelor și a servitoarelor din acea epocă. Astfel, Haibeleen (Viola Davies) și surorile ei de suferință reprezintă figuri maternale prin excelență, care îngrijesc și cresc copiii altora, înainte ca acești „pui” să-și ia zborul din brațele lor. O regăsim pe aspra și insolenta Minny (Octavia Spencer), o bucătăreasă de excepție, care se ocupă de doamna Walters (Sissy Spacek) înainte de a fi concediată de fiica acesteia (Bryce Dallas Howard). Într-un film destul de previzibil, aceste apariții înlătură ideea de afect facil, iar imaginea lui Mammy (Hattie McDaniel), celebra bonă a lui Scarlett din Gone with the Wind, revine în mintea oricărui spectator.

The Help 4

The Help rămâne o ecranizare reverențioasă (un exemplar omagiu adus comunităţii afro-americane ), plină de sensibilitate, tandrețe și umor, menită să trezească emoție și să invite la reflecție. Filmul atinge coarda sensibilă a spectatorului şi demonstrează că reglarea conturilor a fost mereu dureroasă în Statele Unite ale Americii.

Regizor: Tate Taylor
Scriitor: Kathryn Stockett
Scenarist: Tate Taylor
Compozitor: Thomas Newman
Operator: Stephen Goldblatt
Producător: Chris Columbus, Michael Barnathan, Brunson Green
Monteur: Hughes Winborne

Distribuţia:
Emma Stone (Eugenia „Skeeter” Phelan)
Viola Davis (Aibileen Clark)
Bryce Dallas Howard (Hilly Holbrook)
Octavia Spencer (Minny Jackson)
Jessica Chastain (Celia Foote)
Ahna O’Reilly (Elizabeth Leefolt)
Allison Janney (Charlotte Phelan)
Anna Camp (Jolene French)
Sissy Spacek (Missus Walters)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Viola Davis
Globurile de Aur (2012) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Thomas Newman
Oscar (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Chris Columbus, Brunson Green, Michael Barnathan
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Michael Barnathan, Brunson Green, Chris Columbus
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Tate Taylor
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la The Help – America în alb și negru

Scris de pe iunie 27, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , ,

The Help – America în alb și negru

(Melodramă cu nuanțe feministe)

Un film  care a perpetuat dilema „citești cartea sau vezi ecranizarea?” este și The Help, o istorioară cinematografică strașnică, cu imagini îngrijite. Adaptarea bestsellerului scris de Kathryn Stockett (cartea a apărut în librării în 2009) a fost mină de aur pentru producătorii de la DreamWorks și Walt Disney, având în vedere succesul acestui gen de melodramă, în care virulența dezbaterilor atrage o largă audiență. The Color Purple produs de Steven Spielberg (1985) – și Beignet de tomates vertes de Jon Avnet (1993) sunt două filme de succes de la care Tate Taylor a preluat ingredientele de bază: problematica rasială într-un stat american marcat de tradițiile sclavagismului și împotrivirea unei femei de rasă albă față de putreziciunea moravurilor concetățenilor săi. Cineastul american, prieten din copilărie cu autoarea cărții The Help, ne oferă un film eficient, în care dominanta rasială capătă și o altă nuanță: cea a raporturilor dintre stăpân și servitor, iar segregaționismul este denunțat cu vehemență.

The Help1

Așadar, în 1962, în Jackson – un orășel din Mississippi -, o tânără femeie (Eugenia „Skeeter” Phelan), fiică a unui latifundiar, obține de la cei doi servitori ai casei – Aibileen și Minny – mărturii dureroase despre viața lor. Efortul de-a comprima cele aproximativ 500 de pagini în două ore și douăzeci de minute a fost valorificat cu succes de scenaristul și regizorul Tate Taylor. Simplificările pe care și le-a permis n-au alterat sensul poveștii, iar personajele cu voci puternice din roman se regăsesc și pe ecran, când triste și revoltate, când simpatice și emoționanțe, menținând complexitatea eroilor.

Este povestea a trei personaje feminine extraordinare, dar foarte diferite, din ipocriții ani ’60. Între ele se naște o prietenie specială, legătură coagulată în jurul unei cărţi despre servitoarele de culoare ale vremii. Proiectul redactării acestei cărţi devine o aventură periculoasă, iar eroinele vor avea de înfruntat aprigele prejudecăţi ale unei societăţi în care discriminarea și umilirea negrilor făceau parte din cotidian. Scenariul comprimă evenimentele în care violențele rasiale sunt evidente, iar disprețul și ura sunt disimulate, chiar dacă respectul și gratitudinea existau pe alocuri. Autorul restituie imaginea colorată a sudului Statelor Unite, din anii ’60, în care viața din suburbiile sărace contrastează puternic cu acel american way of life, iar destinele individuale se-ntretaie cu Marea Istorie. Chiar titlul – The Help (personalul de ajutor în casă) – sugerează diferențele dintre femeile afro-americane și stăpânele lor, burghezele din Jackson/ Mississippi. Timp de o jumătate de secol, personalul domestic „de culoare” n-avea dreptul să folosească toaletele de la locul de muncă, muncea șase zile pe săptămână pentru un salariu minim, era mereu la dispoziția patronilor și-a progeniturilor lor.

Din acest material melodramatic, realizatorul a concentrat acțiunea în jurul junei sudiste, „Skeeter” (Emma Stone), abia ieșită de pe băncile Universității, hotărâtă să le facă dreptate acestor femei. Cu ajutorul lui Aibileen (Viola Davis), ea colectează poveștile acestor victime ale istoriei. Nu prea există loc pentru nunațe într-un spațiu în care regimul apartheid impunea regulile. Mai toate bonele erau curajoase, dar stăpânele/stăpânii erau lașe/lași și crude/cruzi (Bryce Dallas Howard face din personajul său, Hilly, un model de abjecție). Pelicula (realizată în 2011) este o adaptare sensibilă, cu maniheismul de rigoare, dinamizată de o pleiadă de actrițe uimitoare. Amiciția dintre cele trei eroine va scoate la iveală solidaritatea ieșită din comun a unor femei curajoase, decise să depășească limitele strâmte impuse de societatea obtuză în care trăiau.

THE HELP

Tânăra jurnalistă Eugenia/Skeeter are forța și naivitatea tinereții, dar și o apreciabilă ambiție de-a depăși statutul ingrat de „păpușică dulce”. Anticonformismul ei afișat aduce în prim-plan nu numai rasismul, dar și lupta pentru demnitatea femeii, curajul opiniei și statutul femeii moderne ieșite din patriarhat. Drepturile civile, rasismul rămân în plan secund, iar cele trei eroine vor milita pentru valorile moderne ce combat bigotismul și conservatorismul. Taylor recreează, cu migală, viața socială, ilustrând faptul că societatea din orașele mici, din sudul Statelor Unite, îi pedepsea aspru pe cei care nu se conformau normelor impuse. În această galerie de personaje, o vom admira pe Celia Foote, întrupată de splendida Jessica Chastain; „bomba” blondă sentimentală care se va trezi izgonită din societatea burgheză din Jackson, în care nu avea decât un rol decorativ. Se cuvine o mențiune specială pentru rolul deloc anecdotic al lui Chris Lowell, pretendent la mâna „lunaticei” Skeeter, dornic să afle tainele ascunse, de roșcovana buclată, între paginile jurnalului, în timp ce aspira să ia în răspăr întreaga societate civilă.

Melodramatică prin substanța de fond, pelicula nu poate lăsa pe nimeni fără să stoarcă măcar o lacrimă pentru soarta bonelor și a servitoarelor din acea epocă. Astfel, Haibeleen (Viola Davies) și surorile ei de suferință reprezintă figuri maternale prin excelență, care îngrijesc și cresc copiii altora, înainte ca acești „pui” să-și ia zborul din brațele lor. O regăsim pe aspra și insolenta Minny (Octavia Spencer), o bucătăreasă de excepție, care se ocupă de doamna Walters (Sissy Spacek) înainte de a fi concediată de fiica acesteia (Bryce Dallas Howard). Într-un film destul de previzibil, aceste apariții înlătură ideea de afect facil, iar imaginea lui Mammy (Hattie McDaniel), celebra bonă a lui Scarlett din Gone with the Wind, revine în mintea oricărui spectator.

The Help 4

The Help rămâne o ecranizare reverențioasă (un exemplar omagiu adus comunităţii afro-americane ), plină de sensibilitate, tandrețe și umor, menită să trezească emoție și să invite la reflecție. Filmul atinge coarda sensibilă a spectatorului şi demonstrează că reglarea conturilor a fost mereu dureroasă în Statele Unite ale Americii.

Regizor: Tate Taylor
Scriitor: Kathryn Stockett
Scenarist: Tate Taylor
Compozitor: Thomas Newman
Operator: Stephen Goldblatt
Producător: Chris Columbus, Michael Barnathan, Brunson Green
Monteur: Hughes Winborne

Distribuţia:
Emma Stone (Eugenia „Skeeter” Phelan)
Viola Davis (Aibileen Clark)
Bryce Dallas Howard (Hilly Holbrook)
Octavia Spencer (Minny Jackson)
Jessica Chastain (Celia Foote)
Ahna O’Reilly (Elizabeth Leefolt)
Allison Janney (Charlotte Phelan)
Anna Camp (Jolene French)
Sissy Spacek (Missus Walters)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Viola Davis
Globurile de Aur (2012) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Thomas Newman
Oscar (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Chris Columbus, Brunson Green, Michael Barnathan
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Michael Barnathan, Brunson Green, Chris Columbus
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Tate Taylor
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la The Help – America în alb și negru

Scris de pe aprilie 10, 2018 în Cinema, Film, Filme de Oscar, Tipare

 

Etichete: , , , ,

Cheers, Kate Moss! – Absolutely Fabulous: The Movie

Dialoguri efervescente, comic de situație din belșug și o complicitate feminină legendară: cel mai „trashy ”duo britanic a trecut cu brio și pariul/testul marelui ecran. Absolutely Fabulous:The Movie devine un savuros festival urban, în care orice bagatelă capătă proporții uriașe. Deși nu are pretenția de a fi sinonimă cu divertismentul „british”, precum renumita serie Beans, destinată familiilor și copiilor, are publicul său fidel.

După ce, timp de cinci sezoane, la BBC, a ținut în priză audiența, duetul – Eddy și Patsy – virează spre marele ecran într-un lungmetraj realizat de Mandie Fletcher. Adaptarea cinematografică a seriei britanice -„cult”, din anii ‘90, este un bun prilej de încântare pentru fanii celebrelor Eddie și Patsy. O concentrare maximă de gaguri speră să devină un merituos „best of”.

Absolutely Fabulous 1

Până aici, nimic nou sub soare, doar smogul londonez planează leneș… Seratele mondene se țin lanț, iar micul dejun de după are mereu gustul injecțiilor cu silicon. Așadar, „the international PR guru” Edina Monsoon (Jennifer Saunders) și „sex-crazed magazine editor” Patsy Stone (Joanna Lumley) duc, în continuare, o viață fascinantă: fac cumpărături, consumă băuturi alcoolice și merg în cele mai tari cluburi din Londra. Întorsăturile le dau serios de furcă celor două cincantenare. Rotofeia brună (Jennifer Saunders) e alcoolică, bulimică, cumpărătoare compulsivă, excesivă în tot, mamă a unei adolescente (devenită deja fată bătrână) ochelariste (Julia Sawalha), obișnuită să rămână în acea postură reprimantă de părinte/copil. Cealaltă, Patsy e un fost manechin, blond platinată, cu buze scăldate de carmin și își menține versatilitatea (pozând chiar și în travestit; fizicul îi permite). Acest duet care bea doar Bollinger (niciodată mai devreme de amiază) își permitea cam tot ce se poate, mai puțin… bunul gust.

Absolutely Fabulous 2

Dacă înainte beau șampania precum laptele de la micul dejun, acum, agenda cu adrese se subțiază, în vreme ce nici cardurile nu mai pot ține pasul cu fabulosul „tren al vieții” al celor două etern-adolescente. Prin urmare, se decid să și-o apropie mai mult pe Kate Moss și să se ocupe de relațiile publice ale top-modelului. Întrevederea virează spre dramă atunci când, în  mod accidental, Eddy o trântește în Tamisa pe celebra Kate. Acuzată că ar fi „asasinat una dintre «perlele Coroanei britanice»”, se refugiază nicăieri altundeva decât pe Coasta de Azur, însoțită, evident, de Patsy. Cele două fug, fără niciun ban, pe Riviera franceză și ticluiesc un plan pentru a se ascunde definitiv în acest cuib al milionarilor și să trăiască o viață de lux.

Absolutely Fabulous 3

Absolutely Fabulous devine o piedică în calea politeții britanice deoarece lungmetrajul demontează, până în pragul absurdului, viața celor două suflete-pereche. Spiritul le-a rămas neatins, iar personajele își continuă frenetica lor cursă adolescentină, abuzând de șampanie și refuzând cu încăpățânare să îmbătrînească, precum virulentul Peter Pan. Actrițele sunt într-o formă bună și se re-găsesc la o mare distanță de ceea ce numim (generic) „calmul englezesc”. Înconjurate  de „guests” precum Kelly Hopen (Brienne de Tarth din seria Game of Thrones), Jerry Hall, Joan Collins, sau de celebrii creatori de modă, Stella McCartney și Jean Paul Gaultier, cele două complice ne livrează un show fidel spiritului seriei eponime. Absolut fabulos!

Absolutely Fabulous 4

În cursa contra cronometru, din sudul Franței, panicate peste măsură, caută de zor bărbați bogați pentru a le scoate din belele. Ritmul frenetic le poartă printre cele mai exotice apariții din lumea luxoasă. Într-o vreme în care puritanismul revine în forță, ne amuzăm de etalarea fără complexe a celor două eroine libertine. Trebuie, însă, un fin „connaisseur” al tribulațiilor ego-narcisiste (ale celor două dive mondene/Ab Fab) pentru a le evalua la justa lor valoare, altfel ar putea pica în ridicol. Dacă în unele dintre episoadele din serialul de televiziune, ritmul mai scădea (și din pricina unor excese ale personajelor secundare, adesea „too much”) lungmetrajul evită astfel de tempouri, părând, mai de grabă, un episod în versiunea XXL.

Absolutely Fabulous 5

În versiunea pentru marele ecran, scenariul scris de par Saunders (Edina) se bazează pe spumoasele dialoguri autoreferențiale dintre cele două „guru” ale lumii mondene, depășite, într-o Londră ale cărei recente referințe au devenit Jean-Paul Gautier, Madonna, Lulu și veche „madame Trump”, Ivana. Acest film devine o acidă parodie a lumii excentrice și superficiale din modă/„haute-couture”. Ca și în serial, aparițiile recurente ale unor staruri precum Lulu, Joan Collins și Emma Bunton (din formația Spice Girls) stârnesc zâmbete. De această dată, în rolurile secundare, se ivesc și „cameleoni” contemporani: actori „gay-friendly” precum Rebel Wilson sau Chris Colfer (cunoscut din seria Glee). Succesiunea de catastrofe-hilare prin care trec eroinele este o analiză a universului sclipicios, care se dovedeşte a fi mai „competitiv” decât Jocurile Olimpice. Evident, pivotul firului narativ al întregului film, rămâne Kate Moss, cea care face legătura dintre mai toate generațiile. Că doar presupusa ei moarte accidentală („știre”preluată și gonflată de mass-media) a dat startul într-o frenetică cursă, dar cu o notă specială, un soi de sensibilitate care o salvează de caricatural, printre cardurile Visa aurite, sperând să se ajungă astfel la porțile Paradisului.

Desigur, pentru cei neinițiați, interesul ar putea fi limitat, dar cu puțin efort, se pot desluși subtilitățile unei comedii caustice, în care femeile nu reprezintă doar un decor vivant. Ab Fab e un concept caricatural care poate isca unele confuzii (inclusiv de gen), iar această inversiune voită ia în zeflemea codurile și rolurile sociale de mult stabilite (bărbat-femeie). Cum ar spune Patsy: „What the F…, darling!” indicând oglinda rolurilor și genurilor inversate, oferind o reușită caricatură a machismului. Genericul seriei originale a fost reinterpretat cu clasă și tușa necesară de „glam” inspirata și talentata Kylie Minogue. Așadar, printre excese pigmentate cu sex, drog și botox, asumate „politically incorrect”, fetele din Absolutely Fabulous/Ab Fab nu prezintă nici urmă de riduri și lasă pensionarele să suspine.

Regia: Mandie Fletcher
Scenariul: Jennifer Saunders
Producători: Damina Jones și Jon Plowman
Imaginea:  Chris Goodger
Montajul: Anthony Boys și Gavin Buckley
Muzica: Jake Monaco

Distribuția:
Jennifer Saunders – Edina/ „Eddy” Monsoon
Joanna Lumley –  Patsy Stone
Julia Sawalha – Saffron/„ Saffy” Monsoon
June Whitfield – Mama
Jane Horrocks –  Bubble
Chris Colfer –  Christopher

Durata: 91 min

Premii, festivaluri, nominalizări:

Diversity in Media Awards, 2017: Nominalizare pentru „Movie of the Year

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , ,

Fereastră către lume – Wadjda

Dacă ar fi să ne luăm după ortografia titlului, Wadjda,  am crede că avem de-a face cu un film polonez. Totuşi, nu este aşa, ci avem în faţă primul lungmetraj al unei cineaste din Arabia Saudită şi, totodată, întâiul film turnat în această ţară. Deja încununată cu numeroase premii, povestea micuţei rebele saudite, ce-şi dorea o bicicletă, a cucerit inimile spectatorilor europeni. Oda pentru libertate, realizată de cineasta Haifaa Al-Mansour, degajă un extraordinar suflu de eliberare pentru femeile din lumea arabă. Pretextul de-a realiza portretul fetei, în prag de adolescenţă, ne introduce într-o lume ferită bine de ochiul vestic.

În Wadjda, regizoarea Al-Mansour a surprins povestea unei fete care visa să-şi cumpere o bicicletă. Wadjda are zece ani şi trăieşte într-o suburbie din Riyadh. După o dispută cu prietenul ei, Abdullah, copila vede o frumoasă bicicletă verde de vânzare. Dorinţa ei este de-a o cumpăra cât mai repede pentru a se putea lua la întrecere cu Abdullah. Mama ei nu-i dă voie să o cumpere, de teama reacţiilor celor din jur, care considerau bicicletele periculoase pentru virtutea fetelor. Într-o lume în care femeile nu pot umbla decât cu straiele acoperite de abaya (rochie negră foarte lungă şi largă), cu voal peste chip şi neapărat însoţite de un bărbat din familie, mersul pe bicicletă apare drept bizarerie.

Totuşi, Wadjda se hotărăşte  să obţină banii de una singură. Povestea puberei care voia o bicicletă se derulează, cineasta surprinzând, totodată, un întreg tablou social dintr-o lume  ultra-conservatoare, în care femeile sunt lipsite de multe drepturi. Stratagema la care recurge micuţa Wadjda este aceea de-a câştiga concursul pentru cea mai bună recitare din Coran. Cu banii obţinuţi din premiul câştigat, ea ar fi putut să-şi achiziţioneze bicicleta.

Al-Mansour deschide fereastra şi oferă imagini din viaţa cotidiană a unei familii saudite, de clasă medie, şi din sistemul educaţional (sistem de factură teocrată). Camera de filmat pătrunde pe străduţele prăfoase, scăldate de soarele puternic şi o însoţeşte, apoi, pe Wadjda printre colegele sale de şcoală. Pe sub straiele cernite, puştoaica poartă jeanşi şi bascheţi, dar recită cu mult patos fragmente întregi din Coran. Arhaicul şi modernitatea globalizată coexistă în locuinţa în care Wadjda trăia alături de părinţii ei. Fetiţa se pregătea pentru concurs exersând textele coranice prin teste animate pe  o consolă.

Filmul se achită de rolul de ghid încărcat fiind  de informaţii topografice, sociologice pentru spectatorul vestic, care n-a pătruns niciodată în această lume. Primul film saudit emană energia micuţei Waad Mohammed, irezistibilă, fermecătoare, descurcăreaţă şi plină de ambiţie. Bineînţeles, se poate face asocierea fetişcanei cu personajul lui Chaplin din  The Kid, dar, mai ales cu neorealismul italian din filmele lui Vittorio de Sica (Bicycle Thieves). Primul lungmetraj saudit a fost realizat de o femeie (şcolită în Australia), care povesteşte despre o fetiţă, într-un stat în care nu există săli de cinema (legea coranică interzice reproducerea figurii umane în situaţii de divertisment aşa cum este considerată, adesea, cea de-a şaptea artă).

În paralel cu pregătirea fetei pentru concurs, spectatorul descoperă viaţa mamei (Reem Abdullah), care se pregăteşte să accepte cel de-al doilea mariaj al soţului ei. În plan secund, se desfăşoară şi o campanie electorală locală. Sunt, apoi, acele scene care surprind viaţa de zi cu zi a micilor vânzători şi a funcţionarilor din capitala saudită. Pretutindeni, se simte unda de ironie subtilă a realizatoarei Al-Mansour, care aduce în prim-plan poligamia şi fundamentalismul, fără a le denunţa. Filmând într-o ţară în care se amestecă cutumele arhaice cu normalitatea modernităţii (televiziune, consumerism de mall), cineasta transmite un mesaj de optimism, amplificat şi de coloana sonoră semnată de Max Richter.

Chiar dacă banii câştigaţi de la concurs vor merge către scopuri nobile (copiii din Palestina), Wadjda va trăi, alături de frumoasa ei mamă, bucuria de-a primi bicicleta visată şi va pedala după o camionetă ca… după un vis. Gestul mamei este unul simbolic, este nevoia de optimism rezervat deocamdată doar privitorilor, dar nu şi fetelor sau fetiţelor care nu au o altă perspectivă decât de  a-şi petrece restul existenţei într-un regat care produce aproape zece milioane de barili de petrol pe zi şi un film într-un secol.

Wadjda rămâne un film sensibil, încărcat de semnificaţii, ce deschide o primă fereastră către o lume închistată. Pelicula rămâne o duioasă pledoarie pentru toleranţă, libertate şi demnitate umană.

Wadjda

Regizor: Haifaa Al-Mansour
Scenarist: Haifaa Al-Mansour
Compozitor: Max Richter
Operator: Lutz Reitemeier
Producător: Gerhard Meixner, Roman Paul
Monteur: Andreas Wodraschke

Distribuţia

Waad Mohammed (Wadjda)
Reem Abdullah (Mama)
Abdullrahman Al Gohani (Abdullah)
Ahd (Ms. Hussa)
Sultan Al Assaf (Tatăl)
Sara Aljaber (Leila)
Dana Abdullilah (Salma)

Festivaluri

Veneţia (Orizzonti), Dubai 2012, Telluride 2012, Tallinn 2012, Rotterdam 2013, Goteborg 2013, Belgrad 2013

Premii

Premiul BAFTA (2014) – Cel Mai Bun film de limbă străină, nominalizat: Haifaa Al-Mansour, Gerhard Meixner, Roman Paul
Premiul C.I.C.A.E., Premiul Interfilm, Premiul CinemAvvenire – Veneţia/Venice 2012, Premiul Don Quijote – Tallinn 2012, Premiul Dioraphte – Rotterdam 2013, Premiul Muhr Arab pentru Cea mai bună actriţă (Waad Mohammed), Premiul Muhr Arab pentru Cel mai bun film – Dubai 2012
Premiul Publicului la TIFF 2013

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web