RSS

Arhive pe etichete: Feminitate

Cele cincizeci de nuanțe ale lui Almodóvar – Julieta

Parcă niciodată Pedro Almodóvar nu și-a cantonat personajele ca într-o tragedie greacă așa cum a făcut-o în Julieta. Pelicula, al 20-lea lungmetraj al faimosului regizor, este inspirată din trilogia Runaway (Chance, Soon şi Silence) realizată de Alice Munro (laureată a premiului Nobel pentru literatură, în 2013). „Julieta marchează întoarcerea mea la universul feminin”, a declarat Almodóvar. „Aproape toate actriţele din acest film sunt complet noi pentru mine. Dar acum pot spune că Adriana Ugarte şi Emma Suárez (actriţele care o interpretează pe Julieta la tinereţe, respectiv la maturitate) fac şi ele parte din forul meu olimpian, umăr la umăr cu muzele mele: Penélope Cruz, Carmen Maura, Victoria Abril, Marisa Paredes şi Cecilia Roth.”

julieta-0

La Madrid, Julieta – o femeie de cincizeci de ani – se pregătește să plece în Portugalia, însoțită de partenerul său. Din întâmplare, în stradă, o întâlnește pe tânăra Bea, prietena cea mai bună din copiărie a propiei fiice, Antía. Dichisită și volubilă, tânăra îi oferă unele informații despre cea de care nu mai știa nimic de mult timp. Imediat, așa cum un alcoolic care nu vrea nimic altceva decât un pahar de băutură, Julieta renunță la tot, îl părăsește pe omul alături de care trăia, abandonează viața confortabilă pentru a se întoarce în imobilul în care viețuise alături de fiica sa căreia începe să-i scrie o lungă scrisoare-confesiune. Precum dependenții de anumite substanțe, Julieta se abandonează obsesiei de-a o revedea pe Antía. Cvasi-integralitatea acestui film constă în flashbackuri povestite de vocea din off a Julietei. Dintr-odată, privitorul se află pus în fața unei povestiri cu alură trompe-l’œil.

julieta-1

Așadar, o vom revedea pe tânăra Julieta, care trăieşte în Madrid, alături de fiica sa, după ce şi-a pierdut soţul. Amândouă îndură în tăcere lipsa soţului, respectiv a tatălui copilei. Se pare că nu întotdeauna durerea reuşeşte să-i apropie pe cei aflați în suferință, dimpotrivă, îi desparte şi mai mult. Când Antía împlineşte optsprezece ani, aceasta se hotărăște  să plece de-acasă fără nicio explicaţie. Julieta o caută cu disperare și face tot posibilul să o găsească. Din păcate, cu cât o caută mai mult, cu atât descoperă cât de puţin îşi cunoştea propria fiică. Banalul eveniment din stradă îi va schimba radical proiectele; Julieta va recăpăta speranța că o va reîntâlni pe aceea pe care o credea definitiv dispărută din viața sa. Așa se decide să-i scrie tot ceea ce ținuse în taină mulți ani, așadar, Julieta va pomeni despre fatum/destin, culpă/vină și despre lupta cu incertitudinea – totul în speranța că aceste confidențe vor fi citite și, în final, înțelese. Actuala eroină a lui Pedro Almodóvar este întruchipată de două actrițe – Emma Suárez și Adriana Ugarte. Acestea vor deveni cele două fațete ale aceleiași medalii: Julieta, femeia surprinsă în două epoci, pasiunea și doliul/solitudinea. Julieta este un film melodramatic despre femei.

julieta-3

Almodóvar a multiplicat pistele false plasând spectatorul în situația de-a aștepta și de-a spera; destinul eroinei este croit de la început sub semnul unei zodii nefaste/fatum. Se impune, așadar, introducerea într-o povestire a trecutului său, după un prezent marcat de o soartă crudă. Întâlnirea din tren cu acel misterios călător vorbăreț, de care Julieta alege să fugă, este ilustrativă în acest sens.

julieta-5

Ezitările Julietei de-a ceda în fața fermecătorului Xoan a cărui soție era pe patul morții nu vor dura mult. Tânăra va deveni amanta efebului șarmant. Din acel moment, toate direcțiile în care va alege Julieta să meargă vor fi pavate cu drame. Analogia cu episodul mitologic în care rătăcitorul erou grec Ulise o întâlnește pe Calypso este perfectă, deși inversată. Juna profesoară de literatură clasică va fi în postura celui care-a cedat în fața farmecelor, abandonându-se în brațele vânjosului Xoan. Vor urma valurile vieții ce vor aduce furtună, doliu, abandon; Julieta va plăti scump toate erorile, mai mult decât a făcut-o Vera din La Piel que Habito (2011). Ca întotdeauna, la Almodóvar, niciun protagonist nu va reuși să scape din traseul inițial al vieții sale anterioare; aici a refuzat toate posibilitățile salvatoare ale personajelor sale. Încă din primele cadre și din afișul oficial,  vălul/prosopul roșu simbolizează gravitatea păcatului și, astfel, îi conferă filmului o atmosferă de blestem. Mereu, flashbackurile vin să mai lămurească câte ceva despre natura destinului său implacabil. E suficient  să vedem eroina lângă (auto)portretul   semnat de Lucian Freud pentru a înțelege semnificația jocului psihologic – așa cum pictorul își scrutează profunzimile, tot așa, nici eroina nu va putea ridica vălul care este propria ei damnare. Realizatorul va desena un portret al iubirii materne, și – în egală măsură – pe cel al vinovăției (forța motrice a peliculei), va povesti despre legăturile familiale nerostite, toate sigur fixate ca într-un ceasornic bine-uns.

julieta-2

De la Julieta în vârstă de treizecei de ani la Julieta cincantenară, Almodóvar trasează linia destinului eroinei sale, jonglând cu percepțiile spectatorului. Cineastul îl convocă pe Hitchcock pe parcursul întregului său film – de la călătoria cu trenul, unde are loc întâlnirea amorezilor, dimensiunea metaforică (sexuală) a mijlocului de transport și semnificația apariției profetice a cerbului până la ivirea machiavelică a menajerei (magistrală Rossy de Palma într-o apariție à la Mrs. Danvers din Rebecca).

julieta-4

Profesoara de literatură clasică zărise, pe geam, animalul care simbolizează virilitatea și fertilitatea – cerbul -, dar care îi va bulversa destinul. Julieta pare să încarneze toate eroinele din filmografia lui Almodóvar. Cineastul spaniol abordează frontal melodrama, dar lasă mereu la vedere cota necesară de ironie pentru a impune distanța necesară; regăsim doze egale  de căldură picturală și răceală stilistică, aproape clinică. Rezultatul acestui judicios dozaj se regăsește într-o peliculă cu multe nuanțe, în care ficțiunea domnește, iar personajele sunt dominate de culpabilitate și au profunzime. Imaginile sunt excelent fixate de camera de filmare, care traversează Madridul, umeda și idilica Galicia, dar și secetoasa Andaluzie. Orchestrând dezvăluirea unui mister (adevărata rațiune a dispariției Antíei), Julieta capătă aerul unei pelicule polițiste, dar refuză să analizeze mobilul fugii și să condamne vreun personaj. Copleșitoarea mașinărie a filmului împiedică drama să submineze puterea de atracție emoțională.

Regizor: Pedro Almodóvar
Scenarist: Pedro Almodóvar, Alice Munro
Operator: Jean-Claude Larrieu
Producător: Agustín Almodóvar, Esther García
Monteur: José Salcedo
Distribuţia:
Adriana Ugarte (Julieta Joven)
Michelle Jenner (Beatriz)
Rossy de Palma (Marian)
Inma Cuesta (Ava)
Emma Suárez (Julieta)
Daniel Grao (Xoan)
Darío Grandinetti (Lorenzo)
Nathalie Poza (Juana)
Mariam Bachir (Sanáa)

Durata: 99 min.

Data premierei:  30 septembrie 2016

Premii, nominalizări, selecţii:
Cannes (2016) – Palme D’Or , nominalizat: Pedro Almodóvar

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cele cincizeci de nuanțe ale lui Almodóvar – Julieta

Scris de pe iunie 12, 2020 în Cinema, Film, Filme de Cannes

 

Etichete: ,

Julianne Moore – vârsta de aur

Finețea interpretărilor sale actoricești și farmecul personalității sale au făcut deja ca Julianne Moore să fie considerată o veritabilă stea din constelația hollywoodiană. Star ce aduce mari încasări și profituri, muză a cinema-ului independent, ambasadoare pentru L’Oréal Paris, ea cunoaște și-o altă dimensiune: este o militantă feministă, democrată pentru care „solidaritate” reprezintă mai mult decât un simplu cuvânt.

Din actualitate

Odată cu trecerea anilor, Julianne Moore a devenit marea actriță pe care o știm astăzi, admirată de public și răsfățată de cronicari. Orice-ar face, suntem cuceriți de această frumoasă persoană, actriță ce realizează compoziții și care își conduce spre a doua parte cariera marcată de originalitate, exigență și radicalism. Înainte de-a ajunge un star la Hollywood, Moore a fost muza inspiratoare a cineaștilor americani din zona independentă, dar și o figură iconică în Europa, urcând cu forță pe aceste paliere până în 2015. În acel moment, a fost răsplătită cu premiul Oscar pentru rolul din pelicula Still Alice în care interpreta, cu o bulversantă rezervă, o femeie măcinată de maladia Alzheimer. Apoi, am regăsit-o ca flamboiantă ambasadoare a parfumului L’Oréal pentru care a susținut și o ședință foto (Madame Figaro). Caldă și amicală, Julianne Moore ne arată rapid fotografia copiilor săi: Caleb, student, Liv, fiica, o roșcată care-i seamănă perfect: «Au crescut prea repede», zice ea, ca o mamă a tuturor. Chiar și Hollywood-ul se schimbă. După această întâlnire, Julianne Moore s-a poziționat în favoarea victimelor lui Harvey Weinstein. Actrița își dorește ca nedreptatea să dispară și-a aderat fără nicio reținere la mișcarea lansată de actrițele care-au fost victime ale hărțuirii sexuale – Time’s Up. Nimic din ceea ce înseamnă viață social nu îi este străin acestei dulci umaniste, dublate de-o inflexibilă democrată.

Misterul jocului

«Să fii o actriță bună? Pentru mine, înseamnă să elimin tot ceea ce-ar putea părea superficial cu scopul de-a fi credibilă și de-a reda densitatea omenescului. A fi o bună actriță înseamnă să fii mereu vie și adevărată la modul în care spectatorul ar putea regăsi în tine ceva ce îi este familiar. Nu mi-a plăcut să mă las ghidată de standarde fixate de teatralitate. Niciodată nu am lucrat cu un „coach ”. Un antrenor trebuie să fie necesar doar când trebuie să înveți ceva foarte precis – să cânți, să dansezi, să deprinzi un accent, dar, trebuie să îmi consolidez toate capacitățile, de aceea chestia asta cu antrenorul nu a funcționat niciodată la mine. Nu-mi place să fiu constrânsă, ar însemna să mă simt oarecum resticționată. Îmi place ideea de a fi capabilă de orice, să pot încerca orice, fără bariere sau ierarhizări. De unde vine esența jocului ? Nu știu. De exemplu, în Wonderstruck de Todd Haynes, am partenere de joc tinere, chiar o fată de treisprezece ani. Văzând-o cum joacă, mi-a spus: este o actriță, mă recunosc în ea. Așa ceva nu se poate explica.»

3e66ad529573212f60385cc474a9879c

Tușa franțuzească

«Franța este țara (stăină) în care-mi petrec cel mai mult timp, cu toate astea, nu sunt capabilă să vorbesc franceza și îmi pare așa de rău. Ador să aud cum spun franțujii:„C’est impossible”. Aceasta e una dintre expresiile mele favorite. Francezii o spun de patru sau de cinci ori, apoi, sfârșesc prin a o lăsa mai moale: „Oui, d’accord”. La americani, nu înseamnă nu, dar, adesea un da poate spune chiar și nu! Probabil asta face interesantă munca peste tot, să treci de barierele culturale și să te confrunți cu amuzantele coduri ale limbajului.»

julianne moore 50

Forța roșcatelor

«Nu cred că suntem prea multe, bănuiesc că în acest lot suntem destul de restrânse. Poate ar treui să înființez, alături de Isabelle Huppert, un club. (Actrița râde) Serios, ceea ce e interesant  la roșcate e că, adesea, la un moment dat în copilăria lor, au fost ostracizate – au fost ținute la distanță sau puse în carantină. E o treabă bună pentru mai târziu, când ajung actrițe. Pe de-o parte, să te confrunți de tânără cu experiența vaccinului respingerii, într-o profesiune în care fluctuațiile sunt mari și dese, ai șansa de a observa mai bine și, astfel, de a înțelege oamenii și lumea și, evident, de-a putea îmbogăți un personaj.»

Parcursul combatantei

«Viața la Hollywood poate fi considerată dificilă de sufletele sensibile. În tinerețe, suntem salvați de o anumită doză de naivitate. Atunci nu ai idee de ceea ce ți s-ar putea întâmpla, știi    că sunt mulți chemați, dar puțini aleși, iar asta mai relativizează puțin lucrurile. Când are loc debutul, există multă bravură sau, mai degrabă, puțină inconștiență, fără a mai aminti tenacitatea. În ceea ce mă privește, mereu m-am concentrat pe munca mea, am trăit ziua fără să mă gândesc la termene de lungă durată. Și am reușit mai târziu. Înainte de vârsta de treizeci de ani, chiar m-am gândit să mă opresc. Tocmai ajunsesem la New York ca să turnez pentru un serial-foileton, jucam în câteva spectacole la teatrele din zona off-Broadway, o duceam destul de greu. Mi-am spus: asta e tot, viața mea de actriță la asta s-ar reduce? Atunci a avut loc schimbarea, în mijlocul anilor 1990, când am început să-mi fac un loc în lumea cinemaului independent, alături de Robert Altman, Paul Thomas Anderson ou Todd Haynes.»

Power Lady

«Niciodată dezbaterile despre raporturile dintre bărbați și femei nu au fost atât de aprinse. E aproape grotesc să știi că mai există discuții despre egalitatea bărbați-femei, în ce lume trăim? Cred, totuși, că lucrurile se schimbă. Uitați-vă la succesul pe care l-a avut anul trecut Marșul femeilor de la Washington. Eu sunt un cetățean activ, nu îmi subestimez dreptul meu de vot, iar una dintre responsabilitățile mele este de a îmi face auzită vocea atunci când ceva mi se pare nedrept sau anormal.

91b3e27dd032400b61cd442ed7a24486

Caruselul/Les montagnes russes

«Dacă am exclude faptul că ele activează într-o meserie bizară, actrițele sunt și ele femei ca oricare alta. Ca și celelalte, sunt mamă, am o familie, muncesc și trebuie să jonglez rolurile între soț, cei doi copii și viața socială. Cum să îți găsești echilibrul între viața personală și cea profesională ? – asta da întrebare. Uneori, astfel de întrebări își pun chiar și bărbații. Dar eu sunt conștientă că sunt o privilegiată, de vreme ce am o relație stabilă (n.n. actrița trăiește din 1996 alături de realizatorul Bart Freundlich) și am ceea ce mi-am dorit mereu: detest situațiile fluctuante de tip carusel. Când eram mai tânără, apreciam entuziasmul schimbărilor din viață, dar, astăzi îmi place doar ceea ce rimează cu echilibrul. Citez mereu cu plăcere fraza lui Flaubert: „Soyez régulier et ordonné dans votre vie afin que vous puissiez être violent et original dans votre travail” /„Fii mereu ordonat în viața personală cu scopul de-a deveni mai puternic și mai original în munca ta”. Aceasta mi se potrivește cel mai mult.»

(Traducere și adaptare după articolul realizat de Richard Gianorio, Madame, 18 ian. 2018)

 

Articol  publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Julianne Moore – vârsta de aur

Scris de pe iunie 3, 2020 în Actualitate, Cinema, Feminin, Morală

 

Etichete: , ,

Cheamă femeia cu singurul ei nume – Iubire

Orologiul Naturii bate în consonanţă cu ritmurile Universului, cele care ne măsoară, în adevăr, omeneasca noastră viaţă. Se simte în aer primăvara. Iarna se dezice de peticele albe de zăpadă, retrăgându-se istovită.

În fiecare primăvară, un pic mai devreme sau ceva mai târziu, în fiecare primăvară, dar nu la aceeași vârstă a mugurilor care stau să se prefacă sau deja sunt prefăcuți în stamine și corole, Dumnezeu pogoară pe cerul fiecăruia dintre noi. În furnicarul unui cotidian cenușiu, plini de neliniște şi de agitaţie, uităm că Sărbătorile sunt precum surâsul într-un somn de copil; multe și grele sunt încercările care traversează, astăzi ca totdeauna, destinul omenesc. Ne pregătim să schimbăm anotimpurile de aceea peste tot cortegiul emoțiilor şi senzațiilor noastre, cea mai stăruitoare dintre ele este aceea de înnoire. Sărbătoarea, ca exercițiu de fericire perenă, lasă loc pentru…nădejde.

În vremuri de demult, probând subtilitatea unei filosofii a existenţei (parcă mult mai bine aşezată în matca firească a lucrurilor), subtilitate care, astăzi, nouă – oamenilor moderni – ne scapă din ce în ce mai des. Străbunii noştri celebrau – în chip mai adevărat – începutul Anului, odată cu debutul primăverii. Pesemne că, de pe-atunci, s-au perpetuat şi sărbătoarea Dragobetelui şi cea a Mărţişorului. Momentul de omagiere a celor care dau zămislire, avânt, culoare şi sfinţenie, înălţare şi cădere, pare a fi mai potrivit în acest anotimp al reînnoirii, când toate păsările îşi fac cuib. Singurul nume care i se potriveşte este: Iubire. În cerdacul acestui nou anotimp, care deschide un ciclu, eternul traseu al Naturii îşi reaşază însemnele vieţii şi ale permanentei dăinuiri. Prin ignoranţă, delăsarea sau infamia mai-marilor zilei, omul poate fi deposedat de reperele unui trai mai bun; îi pot fi ipotecate iluziile, năzuințele și viitorul. Bucuria și emoția nu pot fi confiscate de nimeni pentru nimic în lume.

aolăriți

Grațiela Aolăriți

Doar prin sărbători omul poate simți că nu e izolat în cochilia destinului său, că dincolo de marginile înguste în care se înghesuie atâtea neîmpliniri poate găsi și fericiri. Din cumpăna mileniilor, primăvara este un anotimp de lumină şi speranţă. Din pulberea de stele care suntem, singurul sentiment care-a putut clădi destine pe soclul de lumină a fost iubirea. Gândul nostru cel bun se întoarce către femeie. A vorbi despre dragoste – cuvântul amor, înțeles în limitele reproducerii speciei – este o insultă adusă fiinţei umane, îndeosebi femeii și sufletului ei dantelat în mii și mii de flori ale spiritului, mereu înamorat. Numai că taina dragostei cere inițiere, exercițiu și… pasiune(durată). Ca și arta… Toți sunt dornici s-o guste, mai puțin s-o creeze.

În regăsirea târzie, pribeagul “păcătos” va desluşi, în zâmbetul bătrânei din colţ de stradă, doar cu privirea limpede implorând oprirea ceasornicelor noastre grăbite, spre a nu uita că şi ea a fost cândva frumoasă şi dătătoare de viaţă pentru întregirea lanţului veşniciei. Şi-n acea privire va desluşi amintirea zâmbetului bunicii sau dorul după îmbrăţişarea mamei ori nostalgia unei sărutări de iubită. Poate-aşa, s-ar aduna – acolo – toate cele ce întregesc frumuseţea nobilă: femeia. Cealaltă jumătate a lumii, pe care o alcătuim în rotundul eternităţii, va chema femeia cu singurul nume care i se potriveşte: iubire.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Cheamă femeia cu singurul ei nume – Iubire

Scris de pe martie 8, 2020 în Eseu, Feminin, Iubire

 

Etichete: , , ,

Îndrăznește, doamnă!

Mădălina DumitracheSă fi avut Balzac dreptate? Să existe o vârstă la care feminitatea ajunge la apogeu, când tot ceea ce este înainte sau după să conteze doar ca experienţă? Greu de spus şi uşor de contrazis.

Cu siguranţă, fiecare femeie activă are, indiferent de vârstă, un moment când începe să se vadă altfel, să fie conştientă de ceea ce vrea şi să ştie cum să ceară. Este timpul îndrăznelii şi al deciziilor cu potenţial de risc. Timiditatea şi nehotărârea nu au făcut niciodată din cineva o figură memorabilă. Aşa că zestrea pe care ai acumulat-o se poate transforma într-un bagaj de informaţii care te ajută să îţi construieşti strategii de succes. Domeniile în care te poţi implica pot fi variate. Dacă ai ales să îţi consolidezi cariera, toată energia ta se va canaliza în această direcţie. Dacă ai ales să îţi clădeşti o viaţă de cuplu armonioasă, trebuie să îţi foloseşti “arsenalul” în acest scop. Viaţa profesională sau cea de familie, nu contează ce ai ales, “elementele de strategie” sunt, adesea, comune.

În primul rând, trebuie să îţi faci o analiză destul de exigentă şi să nu renunţi la atitudinile sau reacţiile care ţi-au provocat pierderi. Apoi, trebuie să ştii ce atuuri îţi folosesc în noua postură. Stilul personal este la fel de important şi în carieră, şi în relaţia cu partenerul (aici, nu este vorba doar despre îmbrăcăminte).

Trebuie să fii tu, indiferent de situaţie. A trecut vremea compromisurilor nevinovate şi încă nu a sosit cea a concesiilor îndoielnice. Acum este necesar să ai un cod pentru orice situaţie şi să îl aplici fără ezitare – un fel de manual de stil care să cuprindă toate situaţiile prin care ai trece în această perioadă -, dar să fie cât mai personal. Nimeni nu-ţi poate oferi sfaturile cele mai bune. Fiecare dintre femei este stăpâna propriilor vise. De aceea, e bine să începi să le realizezi, unul câte unul.

Dacă nu vrei să te lupţi un pic cu tine, alege-ţi un model. Este o soluţie mai puţin creativă, dar care poate duce la soluţii şi la rezultate surprinzătoare. Poţi face din traiectoria aleasă ghidul tău, fie că este vorba de o personalitate sau de o persoană din cercul de prieteni. E posibil ca drumul tău să fie mai puţin provocator, totuşi… îndrăzneşte!

Damian Foxe's gorgeous fashion shoot on the Venice Simplon-Orient-Express

Esenţa feminităţii stă în individualitate. Şi dacă ambiţia este direct proporţională cu imaginaţia, uneori, poţi deveni ceea ce îţi doreşti. Ne canonim să aşezăm izbândă lângă izbândă, deznădejde sub deznădejde, vise pe care am putea să le preschimbăm în fapte, fapte cărora le-am putea dărui nemurirea preschimbându-le în vis.

Cât timp nu renunţi să aştepţi cu speranţă, viaţa ta continuă să capete sensuri noi, care ar putea să o facă mai frumoasă. E minunat să poţi condimenta o viaţă bine rânduită şi cu un strop de “nebunie”, care să-i dea culoare şi un gust neîncercat încă. Să judeci cu inima şi să simţi cerebral, dar să fii mereu femeie!

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Îndrăznește, doamnă!

Scris de pe ianuarie 8, 2020 în Eseu, Fugit Irreparabile Tempus, Relativitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Eterna poveste: căutați femeia!

“A simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.”

(Honoré de Balzac în Eugénie Grandet)

Se zice că poeții/artiștii primeau inspirația de la muze (entități superioare, zeități). Cu timpul, acestea au fost înlocuite cu unele dintre ființele umane. Aflate, oarecum, sub nivelul statutului de muză, aceste creaturi omenești sunt în atenția istoricilor literari grație îndemnului “cherchez la femme“. Gingașele ființe puteau fi gospodine, menajere ori secretare al căror “salariu” era câștigat prin ridicarea lor, de către autor, la rangul de muză, consoartă, amantă, ba chiar și soață, uneori. Această ultimă calitate o făcea și purtătoare a numelui maestrului, de aceea moștenirea e cu atât mai prețioasă.

*

Contaminată domestic de spiritualitate și har, se poate întâmpla ca “muza” să înceapă a emite pretenții scriitoricești ori să aspire la oarece prestigiu mondeno-cultural. Sophia/Sonia Tolstoi, Suzannah Ibsen, Pauline Hemingway, Martha Gellhorn, Alma Mahler-Werfel, Marietta di Monaco au fost femei cvasianonime al căror nume a rămas consemnat numai în lunga listă a femeilor-muze, personaje secundare în biografii celebre. Anna Karenina,  Nora, Femeia mării, Pentru cine bat clopotele?, Adio, arme! reprezintă numai câteva pagini care dau măsura trudei scriitorului-bărbat de-a cuprinde misterul feminin. Femeia-iubită, femeia-copil, femeia-adulterină, femeia-jucărie, femeia-de-sacrificiu, toate au fost înnobilate de iubirea dăruită necondiționat.

**

Lupta interioară a scriitorului cu el însuşi este surdă, nimeni nu poate scrie pentru sine sau pentru lumea din jurul său. Bărbatul influenţat de “muza” perfectă depăşeşte orice tipar, orice imaginaţie. Totuși, el nu poate – fără inspirație – scoate la lumină acea unică poveste de dragoste care va domina secolele. Nici măcar pentru toate femeile de pe pământ, ci doar pentru singura ființă iubită, pentru Ea-Muza. Este axiomatic faptul că orice femeie poate iubi un soţ cu care împarte patul, orice femeie poate da naștere unor copii, orice femeie poate avea o slujbă, o casă, bani, amanţi, succes ș.a.m.d. Suflet de muză, însă, puţine femei pot avea. Femeia care poate iubi de la distanţă, femeia care poate iubi fără atingeri – doar acea femeie devine… nemuritoare. Se consemnează un adevăr trist: din iubirile posibile se nasc doar căsnicii şi copii. Adevăratele opere de artă se nasc – mereu şi mereu – din iubiri imposibile. “Muza” domestică e un drăguț caniche sau o cochetă birmaneză ce bucură ochiul, mintea, inima și colorează literatura “goetheanului elefant”.

***

Răsfoind din vârful degetelor biografia marilor creatori, descoperim, totuși, lucruri sfâșietoare despre soarta “muzelor” și revenim cu picioarele pe pământ, cu speranțele franjurate. Scenariul este întrucâtva același: neveste părăsite, copii abandonați, femei alungate cu brutalitate ori indiferență, relații ce se degradează crescendo. Capriciosul Picasso conchidea: “Femeile sunt ori zeițe ori preșuri.” La altitudinea celestă se ajunge greu.

muzaArticol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

 

Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Éric-Emmanuel Schmitt revine cu un roman de peste 330 de pagini încărcate cu istoria vieții a trei femei, din trei epoci diferite: Femeia în fața oglinzii.

Ana trăiește la Bruges în timpul Renașterii (secolul al XVI-lea), curtată de unul dintre cei mai chipeși bărbați, Hanna – în Viena imperială de la începutul secolului XX -, alături de un soț care nu dorește decât să aibă un copil, iar Anny – în paradisul artificial din Hollywoodul actual. Anne – tânăra modestă din Bruges – fuge de acasă în ziua nunții pentru a nu fi victima unui destin pe care nu și-l dorește, Hanna von Waldberg – răsfățată a lumii bune din Viena lui Freud – își părăsește soțul care o adoră pentru a se descoperi pe sine cu ajutorul psihanalizei, iar Anny Lee – actrița a cărei frumusețe nu e întrecută decât de pofta ei de a se autodistruge prin droguri și alcool – rupe tiparele industriei entertainment-ului și refuză tertipurile la modă, care ar transforma-o într-un adevărat star. Prin urmare, trei epoci diferite, pe care le unesc doar ipostazele unei femei libere, femeia nesupusă, aflată în căutarea adevărului și-a iubirii. Toate trei eroinele se consideră diferite de contemporanii lor. Și dacă ele reprezintă una și aceeași femeie, amintind de “eternul feminin”/Das Ewig Weibliche?

Pur și simplu, eroinele nu rezonează cu o viață care nu le face deloc fericite și se împotrivesc la tot ceea ce alții le impun. Se despart de tot ce au, pentru a stabili un acord între o viață bogată în experiențe spirituale, grație unei lente introspecții, prin descoperirea autoanalizei pe calea psihanalizei sau printr-o cură de dezintoxicare.

Aparent, subiectul este unul banal, totuși, romanul se devorează cu poftă, fiindcă Schmitt evită clișeele și sentimentalismul ieftin. La fel de bine, cele trei eroine sunt lucide și, în acest mod, sunt ocolite lamentările agasante. Mai mult decât atât, autorul manifestă o sinceră afecțiune pentru eroinele sale care își exprimă, prin cuvinte, disconfortul și iau propria soartă în mâini. Fără nicio îndoială, scriitura lui Schmitt este limpede, fără înflorituri, iar meditația de natură filosofică își croiește calea în mod natural – printre rândurile autorului – fără pretenții și fără   note false. Povestea celor trei femei ne călăuzește, cu abilitate, spre revenirea lor la sursă.

Cititorul gustă, cu uimire, contemplare mistică a naturii, bucuria în fața surselor de spiritualitate sau fericirea descoperită odată cu schimbarea. Fiecare dintre cele trei femei mărturisește: “Je me sens différente/Mă simt diferită.” Niciuna dintre ele nu-și cunoaște destinul, dar își asumă riscul de a-l descoperi ele însele; și nu este vorba despre a-și inventa o nouă identitate, ci de-a o descoperi. Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

Éric-Emmanuel Schmitt este un fin analist al naturii feminine și mărturisește, prin scriitura sa, că labirintul social este mai puțin generos cu femeia decât este natura. Raporturile dintre corpul femeiesc și natură, extazul cosmologic, căutarea plăcerii sau invadarea trupului de drog sau alcool denotă o profundă cunoaștere a femeii. Din perspectiva acestui scriitor, personajele sale nu devin rebele din proprie dorință, ci din necesitate.

Prin temperament, ele sunt dulci, vesele, deschise către ceilalți. Din păcate, normele  sociale cu care ele se confruntă – fiecare la epoca sa – le obturează orizontul, fiindcă nu corespund cu aspirațiile lor. Totul a început de la Anne, belgianca solitară, din secolul al XVI-lea, care găsea în pădure viața însăși: principiul vital (“Urma să se căsătorească de îndată și, cu toate acestea, încă de când se trezise, nu se gândea decât la primăvara care dezghioca florile. Natura o atrăgea mai mult decât mirele ei”).

Scriitorul ne reamintește mereu că dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o „nouă alianţă”: aceea  a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

În ceea ce-o privește pe Hanna, burgheza vieneză din veacul al XIX-lea, deși avea un mariaj aparent fericit, nu reușea să devină mamă (“Nici motivată de natură, nici chinuită de pofte, nu cunosc cine știe ce plăcere, cu excepția mulțumirii de a fi fost generoasă și a emoției de a-l vedea pe voinicul acesta ghiftuit adormind pe umărul meu.” ). Așadar, începe căutarea plăcerii și ajunge pe divanul unui discipol al lui Freud.

Starleta din Los Angeles – Anny – este un fel de copil teribil, care trăiește tumultuos printre droguri și alte excese, experimentând solitudinea starului în fiecare dimineață, în fața oglinzii; simte acut nevoia de-a avea pe cineva apropiat și sincer, în egală măsură („Adevărata Anny, reluă ea pe un ton plângăcios, se ascunde, se păzește. Nimeni  n-o cunoaște. Singurul care o s-o descopere va fi bărbatul care o va iubi. Va fi unicul, primul și cel de pe urmă”).

Citiți continuarea articolului pe http://www.Webcultura.ro (click aici!)

Alt articol grozav semnat de Mădălina Dumitrache: La Douleur.

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Femeia în fața oglinzii de Éric-Emmanuel Schmitt

Scris de pe ianuarie 23, 2019 în Cultură, Cărți de colecție, Feminin, Iubire, Lectură, Modernitate, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

Un altfel de drum al Crucii – La Religieuse

Noua adaptare pentru ecran a scandalosului roman La Religieuse / Călugăriţa plonjează în zona umbrelor fără să facă apel la voyeurism. Denunţarea abuzurilor religioase este radicală, dar nu pledează împotriva credinţei. La vremea publicării (postum, la finele secolului al XVIII-lea), cartea lui Diderot a stârnit numeroase pasiuni. La Religieuse a continuat să supravieţuiască în pofida ostracizării primei versiuni cinematografice, realizată în 1966, de Jacques Rivette. Pelicula Suzanne Simonin, la religieuse de Diderot a fost interzisă până la prezentarea de la Cannes, din 1967, când a provocat rumoare în rândul opiniei publice dominate de-o anumită intransigenţă religioasă.

Nun

Filmul La Religieuse, de Guillaume Nicloux, este un pariu câştigat, dacă avem în vedere un anumit context, în care scandalurile, de natură sexuală, au atins Vaticanul şi aşa destabilizat de recenta demisie a lui Benedict al XVI-lea. Lungmetrajul cineastului francez nu a încercat să răscolească şi alte subiecte ce ar fi putut da naştere unor probleme, dar nici nu a ezitat să demaşte un sistem social abominabil, care a ţinut după perdea opţiunile personale ale femeilor. Mai mult decât o condamnare a unor abuzuri făcute în numele religiei catolice, La Religieuse de Nicloux se vrea a fi, mai degrabă, un film de coloratură feministă, care abordează frontal condiţia sexului slab din iluminatul veac al XVIII-lea.

În Franţa secolului al XVIII-lea, o tânără de şaisprezece ani este obligată de familie să se călugărească, în pofida voinţei sale de-a trăi „în lume”. Născută într-o familie burgheză, Suzanne este o tânără frumoasă şi inteligentă, forţată de părinţi să facă parte dintr-un ordin religios. În mediul monahal catolic, ea întâlneşte o lume la care îi este imposibil să se adapteze şi, de aceea, doreşte să îşi recâştige libertatea. Niciodată Suzanne nu s-a lepădat de Dumnezeu, dar îşi dorea să se roage în societate, nu între pereţii austeri ai mănăstirii. La început, ea încearcă să  se supună regulilor, dar va afla că este copil ilegitim, rod al unei iubiri pasagere.  Nu are de ales şi va depune jurămintele, îndurând consecinţele păcatului mamei sale. Suzanne va încerca să revoce jurămintele dar, tocmai atunci, maica superioară (Françoise Lebrun) trece în lumea drepţilor, iar succesoarea sa, sora Christine (Louise Bourgoin), se dovedeşte a fi o persoană nemiloasă, chiar sadică. Tânăra va avea de suportat tot felul de umilinţe (fiind lipsită de hrană şi îmbrăcăminte, scuipată şi bruscată cu barbarie de celelalte maici) şi va ţine piept arbitrarului ecleziastic. În cele din urmă, ea este transferată la o altă mănăstire, unde stareţa este nepotrivit de afectuoasă cu ea.

Pelicula denunţă toate actele prin care femeile erau forţate să se supună voinţei bărbaţilor. Această ecranizare nu condamnă faptele maicilor din rangurile cele mai înalte, considerându-le doar (nişte) victime ale nemilosului sistem patriarhal. De aceea, realizatorul sondează îndeosebi nevrozele personajelor, nu le judecă faptele, conferindu-le profunzime.

În acest lungmetraj, Nicloux derulează tot cortegiul umilinţelor într-un crescendo grav. Începând cu micile privări, se ajunge la scenele de violenţă pentru aplicarea pedepselor corporale, iar cineastul nu se îndepărtează de-o anumită cruzime, evitând, însă, capcana voyeurismului inerent unui asemenea subiect. La Religieuse este susţinut în întregime de jocul actoricesc intens al tinerei Pauline Étienne – întrupare vibrantă a tinerei fragile, dar capabilă de-o mare forţă în lupta contra unui sistem ostil. Actriţa este bulversantă şi îl cucereşte iremediabil chiar şi pe ultimul spectator. Este imaginea perfectă  a tânărului combatant, de oriunde şi de oricând, dispus să lupte până la sacrificiu pentu a-şi dobândi libertatea. Lipsit de machiaj, chipul tinerei actriţe, încadrat de voal, este o carte deschisă a emoţiilor (de la timiditate, uimire, supunere, teamă şi revoltă). Pauline Étienne este o revelaţie, apariţia ei luminoasă trece dincolo de marele ecran.

Alături de ea, se află o distribuţie excelentă, dominată de apariţii imperiale: Françoise Lebrun şi Isabelle Huppert (în rolul unei stareţe lesbiene nevrotice, în proximitatea comicului). Se poate formula o anumită rezervă pentru interpretarea în contre-emploi a Louisei Bourgoin (sora Christine), văduvind de suflu un personaj atât de tulburător în cartea lui Diderot. Cinema-ul francez nu duce lipsă de tinere actriţe talentate: Judith Chemla, Lou de Laâge, Lola Creton, Anaïs Demoustier, Adèle Haenel… Totuşi, harul vine şi din Belgia, locul de unde s-a ivit Pauline Étienne.

Fără concesii, dar în egală măsură şi fără vreo intenţie de-a şoca în mod inutil, această nouă versiune a operei lui Diderot este o experienţă plină de învăţăminte ce vizează toate sistemele care oprimă individul şi, în mod particular, femeia (integrismul religios, regimurile politice, autoritare, fenomenele sectare, şefii în faţa novicilor etc.). Ca şi Bruno Dumont (Camille Claudel 1915), dar într-o manieră mai academică (planuri fixe, decoruri şi costume somptuoase, muzică discretă), Guillaume Nicloux scoate în relief un simbol al voinţei de-a lupta pentru libertatea individuală.

 Regizor: Guillaume Nicloux
 Scenarist: Guillaume Nicloux (după Denis Diderot)
 Compozitor: Max Richter
 Operator: Yves Cape
 Scenograf: Olivier Radot
 Monteur: Guy Lecorne
 Distribuţia: Pauline Étienne (Suzanne Simonin), Françoise Lebrun (Mme de Moni, Supérieure du Sainte Marie), Isabelle Huppert (Supérieure du Saint Eutrope), Marc Barbé (Pére Castella), Pascal Bongard (L’Archidiacre), Agathe Bonitzer (Soeur Thérése), Louise Bourgoin (Supérieure Christine), Gilles Cohen (Pére de Suzanne), Alice de Lencquesaing (Soeur Ursule)

Premii, nominalizări, selecţii
 Festivalul Internaţional de Film de la Berlin (2013- Ursul de Aur) –  Nominalizare: Guillaume Nicloux
 Premiile César, Franţa, 2014 – Nominalizare: Pauline Étienne
 Premiile Magritte, Belgia, 2014 – Nominalizare: Pauline Étienne

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Un altfel de drum al Crucii – La Religieuse

Scris de pe noiembrie 29, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , ,

Cum să îl găsești pe Făt-Frumos

Cunoaştem cu toţii basmele clasice, devenite populare prin celebritate. În aceste poveşti, există mereu binomul femeie-bărbat supus unor probe dificile. Se poate lesne observa că, de obicei, femeia este cea care trebuie să depăşescă nişte obstacole pentru ca binomul să rămână perfect încadrat în replica de final “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”.

Şi nu numai atât, femeilor li se cere să facă eforturi suplimentare pentru că Făt-Frumos este, desigur, prietenos şi atrăgător, dar cu un uşor deficit de personalitate (gust şi inteligenţă). El este un erou pozitiv graţie farmecului personal şi atât; adesea, este foarte… evaziv.

Versiunile moderne ale basmelor, realizate în studiourile Disney, demonstrează că bietul Făt-Frumos nu are prea multe opţiuni. Astfel, în Mica Sirenă, prinţul Eric are în faţa lui mereu o femeie de excepţie, dar cade pradă aparenţelor şi nu poate să aprecieze valoarea reală a celei care i se oferă. În ignoranţa lui, chiar o lasă să plece. Ca şi Cenuşăreasa, Ariel apelează la tot felul de personaje feminine (naşă, bunică, surori) ca să capete înfăţişarea care ar putea să-i capteze atenţia lui Făt-Frumos. Din păcate, la el funcţioneză cu succes formula “scopul scuză mijloacele” şi nu strâmbă din nas că pantoful de cristal era un truc, ci o va plimba pe Cenuşăreasă pe frumosul lui cal alb.

La fel şi în Albă-ca-Zăpada, prinţul n-o găseşte pe frumoasa fată până ce aceasta nu moare. Pare destul de lipsit de imaginaţie, căci el se îndrăgosteşte de un cadavru expus de nişte pitici. În Rapunzel, Făt-Frumos, lipsit de ambiţie, nu e apt să găsească o soluţie pentru a o elibera pe blondină din turnul ei, nu e în stare să realizeze nici măcar o scară mobilă.

Capacitatea de sacrificiu de sine o etalează, cu succes, Belle din Frumoasa şi Bestia. Aflată departe de protecţia paternă, ea îngrijeşte cu abnegaţie şi iubire o bestie ca abia, în final, această creatură să se transforme într-un bărbat adevărat.

Se pare că în mai toate basmele, prinţesele îşi găsesc prinţii, dar cu un preţ destul de piperat. Ca să ajungă la acel izbăvitor “au trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ele semnează pactul cu un oarece compromis. În general, femeia plăteşte – şi în basme – un preţ mai mare.

Orice am crede fiecare dintre noi despre fericire şi amor, deşi poate părea jignitor, totuşi Făt-Frumos (din basme) este cel care-i oferă eroinei o viaţă perfectă. De aceea nu contează preţul pe care ea trebuie să îl plătească.

nunta

(foto: Sergey Ivanov)
Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , , ,

Odă fugii – The Escape

Mădălina DumitracheDespre cotidianul sufocant s-a tot vorbit, iar filme care oglindesc modul de viață „burghez” au (tot) existat din abundență.  În recenta producție The Escape, cineastul britanic Dominic Savage nu se îndepărtează prea mult de aceste clișee, dar invocă arta și sensibilitatea, pe care le combină într-o manieră bulversantă pentru un astfel de context. Așadar, o gospodină își duce traiul (monoton) într-o suburbie șic din Londra. Tara e căsătorită cu un activ om de afaceri și au împreună doi copii, două mașini și o frumoasă locuință. Școala copiilor e chiar lângă casa lor. Toate bune și frumoase, numai că rutina și-a pus implacabil amprenta, simte că își pierde cheful de viață. Totuși, o carte despre artă – găsită întâmplător la un buchinist – o mobilizează pe eroina din pelicula The Escape. Depresivii sunt buni comedianți. Deși afișează echilibrul perfect, în anturajul lor, în realitate sunt supuși unei insuportabile presiuni sociale care ajunge să-i sufoce. Cum să te plângi când ai o situație financiară confortabilă și ești înconjurat de dragostea copiilor? Personajul întrupat de Gemma Arterton va regăsi forța de a porni în căutarea de sine, într-o dureroasă, dar sensibilă traiectorie, înaintea unei implozii de natură familială. Viața ei calmă, în care își are rostul de a se ocupa de creșterea copiilor și de a-l aștepta până seara pe Mark, soțul ei, pare a fi de nesuportat. De aceea, începe să hoinărească prin Londra și să redescopere plăcerea de a cumpăra cărți, ba chiar se preocupă de artă. Mark nu se prea sinchisea de noile ei preocupări, prin urmare, Tara se decide să-și schimbe modul de viață. Ziua în care Tara ia Eurostarul și plonjează în universul artei înseamnă un nou început.

1 - The Escape

Ideea de a portretiza o femeie, inițial devitalizată, care își regăsește, totuși, forța interioară pornind de la o tapiserie medievală /«The Lady and the Unicorn» (Dame à la licorne) din Cluny devine și mai incitantă când invocă arta și dorința. Scenariul ar părea o simplă canava – o femeie pierdută în plictisul vieții de cuplu  – dacă nu ar trimite la referințe artistice și nu ar beneficia de magnetismul actriței din rolul principal. Eroina cu nervii întinși este analizată, ca într-un veritabil documentar despre tegument/piele – într-o lungă succesiune de prim-planuri dramatice (Dominic Savage este și un cunoscut realizator de documentare). În cinema, plictiseala poate oricând fi seducătoare dacă montajul peliculei este măiestrit. Bunăoară, magnetismul actriței Gemma Arterton și farmecul de lichea simpatică a lui Dominic Cooper contribuie la alungarea stării de mare deprimare și ridică cota unei pelicule cu scenariul ale cărui limite sunt la vedere. Prima parte a filmului suferă de lentoare, pe câtă vreme, a doua parte devine profitabilă (mai ales pentru eroină).

2- The Escape

The Escape transmite pofta de a pleca spre Paris/Cluny, pentru a admira tapiseriile (care evocă fiecare dintre cele cinci simțuri) și de a te lăsa invadat de misterul celui de-al șaselea simț, acompaniată de vorbele «À mon seul désir». Spectatorul nu poate decât să se lase și el ademenit și să accepte reconcilierea cu sine a eroinei de pe ecran, grație forței evocatoare a unei opere nepieritoare. Formidabila Gemma Arterton dă sens acestui film, iar spectatorul, captivat, urmărește căutarea acelei femei disperate și revoltate. Cu riscul de a pierde totul, când a simțit că este – cu adevărat – prizoniera propriei sale vieți, n-a mai găsit forța de a-și disimula disperarea, eroina mută hotarele intime. Lungmetrajul, în care regizorul i-a lăsat pe actorii din distribuție să improvizeze diversele emoții ale unei familii aflate în pragul imploziei, este un portret al incontrolabilei obsesii (fuga). Situațiile sunt zugrăvite în mod realist, permițându-ne să înțelegem mai bine aspirațiile, fără să ne stârnească în a-i judeca pe cei care le nutresc.

3 - The Escape

Camera de filmat pare „atașată” de această mamă depășită de o situație, mamă care are delicatețea să evite privirea acuzatoare. Drama evocă anumite subiecte (tabu) dacă avem în vedere că biata femeie e contracurent și ajunge o mamă care-și părăsește copiii doar că se simtă și ea împlinită. Nu trebuie uitat, totuși, că în spatele unei mame se ascunde o femeie. Gemma Arterton îi împrumută personajului din trăsăturile sale, astfel, figura ei reflectă imensa disperare a mamei care nu îndrăznește să se îndepărteze de canoane și nu-și permite o altfel de „înflorire”.

4 - The Escape

Față de aceasta, Dominic Cooper interpretează un soț complet depășit de evenimente. Un om responsabil, mândru de familia sa, concentrat doar pe obligațiile cotidiene nu admite ca soața lui iubită să părăsească căminul conjugal. Deloc conștient că ar fi putut să îi facă vreun rău celei cu care împărțise atâta timp, acest om nu poate să își exprime emoțiile, ba chiar reacționează și agravează situația. Pe ecran, cuplul Gemma Arterton și Dominic Cooper se înfruntă pe alunecosul teren al reproșurilor. Cei doi actori sunt credibili, realismul și autenticitatea acestora îi incită și pe spectatori la interogații pe tema conviețuirii în cuplu (când disputele înlocuiesc buna-dispoziție, când violența gesturilor și forța fizică iau locul amorului conjugal, când dezgustul femeii abuzate nu o mai poate ajuta nici să se apere).

5 - The Escape

Această dramă ne indică, în mod clar, că soția aflată în pragul depresiei estimează, adesea, că e „prea târziu” și că nu mai poate schimba nimic. Realizatorul caută să suscite empatia și emoția; el militează pentru stima de sine, invocă respectul și considerația pentru femeie. Nu propune o viziune romanțioasă asupra maternității și lasă loc pentru aspirații profesionale, dincolo de normele rigide. Victimă a cutumelor, eroina întrupată cu mult farmec de Gemma Arterton devine o emblemă. Ochii vidați de expresie ai actriței ar trebui să trezească reacții și, astfel, să fie reconsiderată adevărata poziție a femeii în familie și în societatea actuală.

 

The Escape

Regia: Dominic Savage

Scenariul: Dominic Savage

Imaginea: Laurie Rose

Montajul: David Charap

Muzica: Alexandra Harwood,Anthony John

Distribuția:

Gemma Arterton – Tara

Dominic Cooper – Mark

Frances Barber – Alison

Marthe Keller – Anna

Jalil Lespert – Phillipe

Durata: 105 min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Odă fugii – The Escape

Scris de pe mai 29, 2018 în Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , ,

Femeia

O primăvară nouă se agaţă, cu speranţe şi miresme ameţitoare, de colţul sufletului nostru.

E primăvară iar şi mugurii înţeapă văzduhul, risipind parfumuri şi vestind zodii noi. Nu va trece mult şi zboruri de cocori vor crăpa pleoapa dispre miazăzi a orizontului.

În prag de primăvară, sărbătoarea Mărţişorului pune din nou semnul luminii deasupra inimii noastre. Pe prispa unui nou anotimp, proaspăt, care deschide un ciclu – eternul traseu al Naturii – îşi reaşază însemnele vieţii şi ale permanentei dăinuiri. Gândul nostru cel bun se întoarce spre Femeie.

Am putea să încercăm să ne imaginăm, printr-o reducere la absurd a legilor firii, lumea aceasta făcând abstracţie de virtutea procreativă a Femeii?

Cu siguranţă, lumea nu ar putea exista fără vraja irezistibilă a Etern Femininului, care – vorba lui Goethe – “ne atrage către înălţimi”.

Femininul, într-adevăr, “eternul feminin” / Das Ewig Weibliche, se află într-o osmoză naturală cu un astfel de flux vital. Acesta este cel care asigură, pe termen lung, continuitatea speciei, în ciuda numeroaselor adversităţi cu care se confruntă. Şi, tot el, permite vieţii să se reînnoiască, să crească şi, în consecinţă, să se îmbogăţească. În cele din urmă, femininul va favoriza emoţia estetică pe care o suscită lumea, ca şi fiorul provocat de aceasta şi tot el induce o gândire încurajatoare care ştie să spună lucrurile aşa cum ele sunt, ci nu aşa cum ar trebui să fie.

Reluându-l pe Goethe, am putea spune că “etern femininul” e formulat aşa pentru a masculiniza femeia sau pentru a sublinia faptul că feminizarea lumii integrează femeia sau pentru a sublinia faptul că feminizarea lumii integrează, într-o coincidentia oppositorum, cele două aspecte ale naturii umane.

După ce a tot fost negată sau marginalizată, partea animală, sensibilă, senzitivă revine, cu forţă, în societăţile noastre. Am putea risca o formulare prin care să spunem că feminizarea este una dintre modulările acestei animalităţi. Dionysos, zeul femeilor, zeu introdus de către femei în cetatea Tebei – atât de mult raţionalizată că murea de plictiseală – Dioniysos poate fi considerat simbolul feminităţii ascunse care dă sens universului.

Legătura animal-vitalitate-umanitate aminteşte despre o axă cosmică, străveche, ce asigură stabilitatea societăţilor tradiţionale şi care, în afara instituţiilor moderne, fie că sunt politice, ideologice, morale sau religioase, pare să prindă tot mai multă forţă şi vigoare în zilele noastre.

“Ó pássaro, em minha mão

Teu canto
de vitalidade pura
encontra a minha humanidade.”

Orides Fontela

“Pasăre, în mâna mea

Cântecul tău
De vitalitate pură
Întâlneşte umanitatea mea.”

Dorinţa, pasiunea şi spiritul formează o “nouă alianţă“: aceea a materialismului şi a intelectului. Raţiune sensibilă al cărei motor este femininul, prin aceea că aminteşte de “humusul” din care este alcătuit umanul, pentru a-l face să dea ce e mai bun în el şi să exprime cele mai mari bucurii ale sale.

The Virgin

(The Virgin – Klimt)

Ea, Femeia, este izvor şi temei al tuturor faptelor şi izbânzilor noastre. O vom omagia clipă de clipă căci Ea – Femeia este muza noastră cea de toate zilele.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web