RSS

Arhive pe etichete: Filme franțuzești

Durerea – „La Douleur”/”Memoir of Pain”

Durerea – „La Douleur”/”Memoir of Pain” , un titlu care ascunde și revelează, în același timp, esența vieții feminine. Farmecul șarpelui, ipostaza simbolică.

Ce poate fi mai incitant decât să analizezi, cu ajutorul camerei de filmare, rănile sufletești ale unei eroine, mai ales când aceasta e nimeni alta decât fascinata Marguerite Duras ? Cineastul Emmanuel Finkiel a adaptat romanul La Douleur într-o manieră ce lesne ar putea fi calificată drept durasiană, în sensul în care este atât fidelă, dar și liberă, realizând o cronică a vremurilor, dar și un nuanțat portretul al unei femei. Publicată în 1985, la P.O.L, cartea și-a tras seva dintr-o culegere a scrierilor autobiografice ale autoarei din perioada în care își aștepta soțul.

Scriitoarea s-a aplecat asupra unei lungi și chinuitoare așteptări, așternând pe hârtie toate fricile  și stările pe care le-a traversat în urma arestării și deportării în lagărul de concentrare. Memoriile din perioada războiului descriu spaimele trăite atât de ea, cât și de alte persoane, care-și aveau apropiații surghiuniți în locuri ale pieirii. Marguerite Duras se transformă în narator, descrie  viața cotidiană din Paris, surprinzând ba burghezia care pactizase cu ocupanții, ba Rezistența (care lucra/„opera” discret), iar pe ecran apare un personaj care împărtășește publicului sinestezia din perioada în care forfota Parisului răspândea ba bucurie, ba disperare.

Într-un cadru din peliculă, Marguerite (Mélanie Thierry) rătăcește pe străzile pustii ale Parisului, încă sub ocupație, dar în care se simt pulsațiile eliberării. Vocea eroinei reproduce o frază durasiană suprapunându-se cu pasul ei. În vreme ce  rostește «Le bruit de la rue semblait se feutrer/Sunetul străzii părea să-nțepenească », e o Marguerite aflată în ceață. Apoi, când spune  că înaintează pe drum, e chiar personajul de pe ecran, căzut pradă îndoielii. Robert, soțul ei fusese deportat. Oare mai trăia ? Va reveni ? Într-un cadru decupat, apare chipul diafan al actriței Mélanie Thierry, învăluită de fumul leneș al unei țigări. Imaginea pare acaparată de glasul femeii. Este  cea a scriitoarei Marguerite Duras căutându-și anii din „jurnalul de război”, aflat în dulapul albastru din casa de la Neauphle-le-Château. Destre aceste texte, autoarea declarase că le uitase și nu le-a putu rescrie până în 1980, din pricina unei „anumite dezordini sentimentale și analitice”, după cum ea însăși mărturisea în preambulul romanului.

Așadar, în Franța anului 1944, aflată sub ocupație germană, scriitorul Robert Antelme (autor al cărții L’Espèce humaine) – figură importantă a Rezistenței – fusese arestat și deportat la Buchenwald, apoi la Dachau. Tânăra lui soție, Marguerite, scriitoare și membră a grupării, trăiește cu teama că nu va mai putea primi vești de la, Dyonis Mascolo (amantul lui Duras și prieten al lui Antelme, interpretat aici de Benjamin Biolay), cu care menținea o legătură în secret. Dornică să își regăsească cât mai rapid soțul, începe o relație ambiguă cu Rabier (Benoît Magimel), un agent francez din Gestapo, plin de farmec reptilian. Schimbările aduse de sfârșitul războiului o vor găsi pe Marguerite într-o lentă și tăcută agonie în haosul de nedescris al eliberării Parisului. Să ne amintim, în august 1944, Parisul a fost eliberat, după o lungă perioadă.

Decenii întregi, am vizionat cu toții imaginile de arhivă, în care cetățenii ovaționau soldații victorioși. Eliberați de sub presiunea ocupanților, francezii erau dornici să-și reia cursul normal al vieții. Multe familii așteptau vești despre apropiații lor sau, mai mult chiar, sperau ca aceștia să revină din locurile îndepărtate în care-i azvârliseară inamicii. Printre aceste persoane se găsea și tânăra scriitoare Marguerite Duras. Filmul relevă două perioade distincte: întâlnirea autoarei cu agentul de la Gestapo, care ar fi putut să o ajute, apoi, lunga și apăsătoarea așteptare în care germanii părăsesc Parisul, lăsând-o fără nicio informație despre soțul ei. În vreme ce bucuria și speranța revin pentru majoritatea conaționalilor săi, pentru frumoasa Marguerite începe durerea. Această peliculă nu își arogă reproducerea istorică, în mod realist, a epocii, ea doar creează cadrul necesar înțelegerii personajelor. În acest lungmetraj, schema narativă profită de  imagine și de muzică, lasă naratoarea să povestească/vorbească.

Dacă în  filmul lui Jean-Jaques Annaud, L’Amant, Jeanne Moreau doar citea simple pasaje din opera scriitoarei, iar acțiunea se derula sub privirile spectatorilor, de această dată, proza autoarei e spusă, parcă, fără întrerupere și pare să devină, mai degrabă, un fel de audiobook decât o experineță cinematografică. Cu toate acestea, aparențele sunt rapid înlăturate fiindcă pelicula oscilează între un imaginar obsedant și o stăruitoare așteptare. Partea istorică reflectă marele eveniment – eliberarea Parisului, dar îl aduce în cadru și pe François Mitterrand, aici, personajul Morland (Grégoire Leprince-Ringuet), ba chiar amintește și despre exterminarea evreilor (supraviețuitorii soseau în gara din Orsay).

Întotdeauna, Mélanie Thierry se dedublează pe ecran; când e învăluită exprimă incertitudinea trăită de Marguerite, redă teama femeii hăituite   de absența bărbatului pierdut, ea devine întruparea suferinței. Actrița redă, cu farmec, senzațiile eterice ale personajului, exteriorizând subiectivitatea acestuia. Pentru a expune monologul interior, actrița nu a căutat să le imite pe celelalte interprete ale romancierei Marguerite Duras, pe ecran – Emmanuelle Riva (Hiroshima mon amour) sau Delphine Seyrig (India Song). Mélanie Thierry ritmează frazele cu lungi tăceri, într-o dimensiune aproape hipnotică, incantatorie.

La Douleur captează, în mod subtil, esența unei epoci și o restituie grație vocii intime a unei Marguerite Duras, personaj de ficțiune, explorând suferința (din interior). Cineastul îi lasă ultimul cuvânt chiar lui Duras: «Je savais qu’il savait, qu’il savait qu’à chaque heure de chaque jour, je le pensais: “Il n’est pas mort au camp de concentration.” » Filmul rămâne senzorial, subtil, exprimând – în nuanțe variate – punctul de vedere al unui cititor fascinat de scrierile lui Marguerite Duras.

Regia: Emmanuel Finkiel

Scenariul: Emmanuel Finkiel după romnaul La Douleur de Marguerite Duras

Imaginea: Alexis Kavyrchine

Decorurile: Pascal Le Guellec

Costumele: Anaïs Romand, Sergio Ballo

Sunetul: Antoine-Basile Mercier, Jean Goudier, Benoît Gargonne, Emmanuel Croset, Aline Gavroy

Montajul: Sylvie Lager, David Vranken

Distribuția: Mélanie Thierry – Marguerite Duras

Benoît Magimel – Pierre Rabier

Benjamin Biolay – Dionys

Shulamit Adar – Madame Katz

Emmanuel Bourdieu – Robert

Grégoire Leprince-Ringuet – Morland

Durata: 127 min

Sursă foto: http://cartelesmix.es

Trailer

 

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Durerea – „La Douleur”/”Memoir of Pain”

Scris de pe mai 8, 2019 în Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

Dactilo-rock – „Populaire”

Exista o vreme în care tastatura, deşi avea o înfăţişare mai dură, ajuta (îndeosebi) femeile să-şi câştige independenţa financiară, ca dactilografe, mai târziu stenodactilografe/secretare. Despre o astfel de perioadă ne povesteşte Régis Roinsard în primul său lungmetraj, Populaire.

Acest pariu retro-chic, realizat în maniera seriei TV, Mad Men, se dovedeşte nu numai o redare fidelă a anilor ’50, ci şi o radiografie a relaţiilor dintre sexe din acea perioadă. Modernizarea tehnicii de redactare a adus cu sine emanciparea femeilor, dar a scos la iveală şi o serie de clişee falocrate, de aceea intenţia realizării unui film pe această temă nu este lipsită de interes.

Rose Pamphyle (Déborah François) este o tânără din Normandia ce-şi duce liniştită traiul într-un sătuc, alături de tatăl ei. Ea munceşte, împreună cu părintele ei, în prăvălioara familiei. Viaţa sa pare să aibă o oarecare liniaritate, îndreptându-se către o tihnită căsnicie căci, la 21 de ani, este deja logodită cu fiul mecanicului. Dar destinul pare să îşi schimbe cursul după o călătorie într-un oraş apropiat, Lisieux. Un mic anunţ pentru postul de secretară o face să uite de cariera de „casnică din Normandia”. Şarmantul patron, de la compania de asigurări, Louis Échard, în vârstă de 36 de ani, va contribui la transformarea acestei tinere provinciale. Viteza cu care juna Rose tastează îl uimeşte pe tânărul ei şef (Louis Échard), dornic s-o propulseze în rândul campioanelor mondiale la dactilografiere. Ca într-o versiune modernă a poveştii cu păstoriţa şi prinţul, idila dintre brokerul de asigurări şi secretară se transformă într-o spumoasă comedie romantică. Film iniţiatic, Populaire urmăreşte traiectoria acestei tinere frumoase şi inocente până la New York, unde „bobocul de trandafir” înfloreşte. Treptat, naiva Rose se transformă într-o autentică şi desăvârşită doamnă. Încă de la primele cadre, Populaire străluceşte prin minuţiozitatea detaliilor, înfăţişând spectatorului o Franţă postbelică bine pusă în rama vintage. În ciuda unui declarat elogiu adus emancipării femeii, există unele clişee machiste, dacă ne gândim la dipticul feminin Déborah François/Bérénice Bejo, aflat în opoziţie. Cea dintâi caută de lucru ca să fie independentă, cealaltă este soţie devotată, extrem de supusă soţului; ele sunt ca nişte ecouri ale unor coduri pur masculine – erotizarea trupului prin pletora rochiilor, seducţia ca formă de acces într-un post, inegalitatea socială. Louis Echard se va ocupa cu tenacitate de antrenamentele fetei: recopierea unor romane celebre (Madame Bovary!), cursuri de pian (pentru supleţea degetelor) predate de fosta lui iubită, Marie (Bérénice Béjo din The Artist), şi jogging pe câmpie.

Romain Duris & Déborah François in ”Populaire” – Via MouthShut.com

Deliciosul univers retro este încărcat de energia muzicii rock şi de nostimele „campionate” de dactilografiere. Populaire este o aventură tonică, un amestec de şarm şi kitsch, în care tandemul Romain Duris – Déborah François face publicul să vibreze ca la Rocky, în ring. Decoratoarea Sylvie Olivé şi creatoarea de costume, Charlotte David, s-au amuzat oferind o viziune stilizată asupra epocii (abundă rochiile-creion, ochelarii cu rame Cat Eye), într-un veritabil pastel cinematografic. Muzica semnată de Rob şi Emmanuel d’Orlando contribuie la destinderea acestei atmosfere, pe ritmuri de cha-cha-cha, mambo şi plastic teen pop.Tema pentru pian şi coarde din Forgotten Dreams (Leroy Anderson) evocă starea de spirit a acelei perioade, alături de hit-ul Dactylo Rock al celor de la Les Chaussettes Noires. Dinamismul filmului este amplificat şi de ritmul alert în care se succed secvenţele şi de travellingul circular (concursul de la New York). Déborah François este perfectă în pielea lui Rose, tânăra fată „în floare”: proaspătă, zâmbitoare, inocentă şi stângace. Ea se va deschide departe de mediul originar, dar păstrându-şi inocenţa. La un moment dat, ea declară că „bărbatul ideal este acela care mă consideră egală cu el.” Tânăra se potriveşte perfect cu Romain Duris, care îl întrupează pe Louis Echard. Mai în vârstă decât Rose (Déborah François), sigur de sine, el o va transforma pe stângacea secretară într-o campioană mondială. Cei doi actori formează un duo şarmant, desprins, parcă, dintr-un afiş publicitar de epocă. Shaun Benson interpretează rolul lui Bob Taylor, cel mai bun prieten al lui Louis; soldat american rămas în Franţa, după debarcarea din Normandia, s-a căsătorit cu iubita din copilărie a prietenului său (Marie/ Bérénice Bejo) şi întruchipează „visul american”. Miou Miou şi Eddy Mitchell interpretează părinţii sâcâitori, iar Nicolas Bedos excelează în rolul lui Gilbert Japy, nesuferit moştenitor al unei mărci de maşină de scris.

Cu o distribuţie bine aleasă, Populaire este o discretă pledoarie, uşor fantezistă, pentru emanciparea femeii şi pentru eliberarea de sub clişeele misoginismului.

Regizor: Régis Roinsard
Scenarist: Régis Roinsard, Daniel Presley / Compozitor: Rob, Emmanuel D’Orlando / Operator: Guillaume Schiffman / Producător: Alain Attal / Monteur: Laure Gardette, Sophie Reine
Distribuţia: Romain Duris (Louis Échard), Déborah François (Rose Pamphyle), Bérénice Bejo ( Marie Taylor), Shaun Benson (Bob Taylor), Mélanie Bernier (Annie Leprince-Ringuet)
Premiul Le Coup de Coeur des Cinémas Gaumont Pathé ,2012;
Cinci nominalizări la premiile César, 2013;
Un premiu la Festivalul internaţional de Film de la San Francisco, 2013

Via LiterNet

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent.

Articol publicat în revista Bel Esprit

 
Comentarii închise la Dactilo-rock – „Populaire”

Scris de pe martie 24, 2019 în Cinema, Feminin, Film, Modernitate, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Epopeea unor mici fugari – Le Voyage de Fanny/Fanny’s Journey

Când Marea Istorie bulversează mica istorie, pare dificil de a realiza un spectacol de tip familial în care emoția să capete pregnanță. Cineasta Lola Doillon nu ezită să se lanseze într-un proiect ambițios, într-o aventură umană, prin care să mențină vie amintirea lui Shoah.

Demnă continuatoare a îndeletnicirii tatălui, ilustrul cineast Jacques Doillon, care-a reconstituit atmosfera din Franța aflată sub ocupație nazistă, în Un sac de billes (1975), Lola Doillon se inspiră dintr-o poveste adevărată și redă copilăria, pe fundalul grozăviilor războiului, în pelicula Le Voyage de Fanny. Această călătorie, bine calată pe modelul divertismentului familial, eludează unele asperități și se înscrie în buna tradiție a cinemaului francez popular, cultivând optimismul și lumina. Voiajul copiilor reprezintă acea călătorie inițiatică ce transformă niște țânci naivi în copii cu maturitate cvasi-adultă.

Așadar, în 1943, Fanny (o fată în vârstă de treisprezece ani) și surorile ei mai mici (Erika și Georgette) – care trăiau în Franța – au fost trimise de părinți la un cămin pentru copiii evrei din Megève. Când naziștii ajunseseră  pe teritoriul italian, membrii unui organizații franceze de ajutorare a evreilor au încercat să organizeze trimiterea copiilor evrei în Elveția. Constrânși să plece în grabă, Fanny devine lidera unui grup de copii și pornește într-o călătorie periculoasă de-a lungul Franței aflate sub crunta ocupație nazistă.

Într-o precipitată cursă, Fanny se vede nevoită să pornească alături de ceilalți opt copii în periculosul periplu, printr-o țară ocupată de soldații lui Hitler, cu scopul de-a ajunge cât mai repede la granița cu Elveția. Pioasele imagini cinematografice din aceast film sunt inspirate din romanul autobiografic al lui Fanny Ben-Ami (într-o adaptare calibrată pe nevoile ficțiunii și suspansului aferent: în realitate, erau 28 de copii, deși în film apar doar nouă).

Lola Doillon invită publicul tânăr la o tandră privire asupra copilăriei din neguroșii ani de război care transformă joaca într-o epuizantă cursă pentru supraviețuire. În orice caz, cineasta îmbină emoția și suspansul, evitând violența, ajutată de o excelentă distribuție în care copiii dețin cele mai importante roluri (remarcabilă micuța Léonie Souchaud).

Filmul necesită atenție, iar tinerii spectatori vor avea prilejul de-a afla isprăvi din Marea Istorie, într-o peliculă cu tentă de «feel good movie». Fuga prin tainicele păduri ajunge o aventură imaginară pentru a contrabalansa ororile unui război devastator. Realizatoarea menține o tonalitate neutră și prezintă cadre originale, cu osebire în peliculele de război, evitând perimetrul strict și limitat al genului.

Apar  și unele cadre cu aspect de poem vizual: prim-planul în care un soldat neamț calcă pe un ursuleț sau scrisoarea tânărului din Rezistență zburând precum un fluture. În scenele în care micuții fuseseră capturați de poliția franceză și închiși într-o sală de clasă dintr-o școală, copiii – fascinați de materialele didactice – au dat frâu liber imaginației, jucându-se cu globul pământesc sau cu hărțile și caietele din dulapuri.

Pe umerii fragili ai micuței se află întreaga povară, uimitoarea Léonie Souchaud devine emblema vie a curajului deplin. Mica artistă conferă grandoare întregii povești de pe ecran. Adulții au un rol secundar în această emoționantă poveste în care toată responsabilitatea îi revine unei fetițe. Gingașa ființă capătă autoritate, se impune în rolul de “conducător de trupă” și suplinește rolul părinților (în egală măsură, e și mamă și tată) pentru ceilalți copii aflați în primejdie.

Printre pericole, spaime, dar și explozii de râs, micul grup   învață ce înseamnă independența și descoperă solidaritatea și prietenia. Cineasta reușește să ofere, în acest rit de trecere, lecția necesară tinerilor ocolind conflictele dure (lipsesc scenele de arestare, deportare sau tortură, specifice acestui gen de peliculă). Regăsim, pe ici-colo, urme ale Rezistenței franceze (Maquis), iar violența morală (aici, chiar și abandonarea) va fi contrabalansată de spontaneitatea micuților.

Identificăm și adulți valoroși – pe generic regăsim numele admirabilei Cécile de France (Doamna Forman) și cel al simpaticului Stéphane De Groodt (fermierul Jean). Reprezentativă pentru femeile acelor vremuri tulburi, eroina întrupată de Cécile de France (Doamna Forman) capătă nuanțate contururi și trece cu inteligență de la severitate la finețe și delicatețe. Aflat într-un contreemploi, actorul belgian aproape că se confundă cu posacul fermier, dar este extrem de binevoitor și plin de compasiune față de acei copii. Prestațiile formidabile ale acestor actori maturi aduc nota de umanism, definitorie acestei pelicule, pentru  a o salva de la anecdotic. Starul acestui film rămâne, de departe, mica Léonie Souchaud.

Însăși Fanny Ben-Ami, adevărata eroină, o va denumi “dublul perfect cinematografic”. Fetița a găsit tonul potrivit fiecărui cadru; înconjurată de tipologii variate, copila aparent impulsivă va suscita imediat empatie. Delicata preadolescentă reprezintă echilibrul și face agreabile trecerile de la tensiune la seninătate. Deși confruntată cu probleme spinoase – “vinovăţia”(apartenența la o anumită rasă) transmisă de la o generaţie la alta şi ieşirea bruscă din copilărie – mica actriţă cu privirea de ciută a demonstrat măsura unui real talent.

Povestea de pe ecran – o certă lecție de solidaritate și prietenie – a fost o deplină reușită pedagogică, răsplătită cu binemeritate premii internaționale. Pledoaria regizoarei-scenarist  pentru toleranţă s-a îmbinat cu portretizarea unei vârste dificile.

Le Voyage de Fanny

Regia: Lola Doillon
Scenariul: Anne Peyregne (după cartea Fanny’s Diary de Fanny Ben-Ami), Lola Doillon
Imaginea: Pierre Cottereau
Montajul: Valérie Deseine
Muzica: Sylvain Favre-Bulle, Gisèle Gérard-Tolini
Costumele : Isabelle Pannetier

Distribuția

Léonie Souchaud – Fanny
Fantine Harduin – Erika
Juliane Lepoureau – Georgette
Ryan Brodie – Victor
Anaïs Meiringer – Diane
Lou Lambrecht – Rachel
Igor Van Dessel – Maurice
Malonn Levana – Marie
Cécile de France – Doamna Forman
Stéphane de Groodt – Jean
Eléa Körner – Helga

Durata : 95 min

Articol publicat în revista Webcultura

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web