RSS

Arhive pe etichete: Filme romantice

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (II)

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile. Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului, ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Primul top îl găsiți aici

1 - 45 Years

  • 45 Years (Regia: Andrew Haigh)

Că „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ne  spun mai toate finalurile de basm, dar niciodată nu știm exact ce-ar putea urma după acest episod. Despre variațiunile hibernale ale vieții de cuplu ne povestește Andrew Haigh, într-o emoționantă peliculă intitulată sugestiv: 45 Years. Kate şi Geoff, un cuplu de pensionari, fără copii, îşi petrec zilele de calm casnic. Se pregătesc de de celebrarea celor 45 de ani de la căsătorie. Dar, ca-n orice poveste cu suspans, apare ceva care e gata să răstoarne întregul eșafodaj. De data aceasta, apare o scrisoare prin care Geoff, eroul poveștii, este înștiințat, că undeva în munți, s-a găsit corpul fostei lui iubite. Așadar, toată viaţa lor trăită în comun, cei 45 de ani din titlu, este pusă acum în discuţie şi sub semnul întrebării.  Charlotte Rampling, în rolul soţiei, premiată la mari festivaluri pentru această partitură emoţionantă, realizează – aici – un joc copleşitor. 45 Years este un film discret, dar teribil în care realizatorul are inteligența de-a prezenta vârsta a treia în alt registru decât ne-am obișnuit să o percepem. Aici, amețeala își are originea în dogoarea iubirii. Cineastul a distribuit doi interpreți de excepție – Charlotte Rampling (nominalizată la Oscar) și Tom Courtenay, capabili să se racordeze la tensiunea din acel univers amenințător. Meandrele suferințelor celor doi eroi trasează și indică un rezultat remarcabil, just. Pentru o asemena tectonică a sentimetelor a fost nevoie de un realizator sensibil și curajos, iar pelicula oferită de acesta rămâne o alternativă pentru „insuportabila ușurătate a ființei”.

allied

  • Allied (Regia: Robert Zemeckis)

Ne întrebăm, uneori, noi, cinefilii, ce ingrediente i-ar fi necesare unui film pentru a face să ni-l amintim cât mai des. Răspunsurile se ivesc cu ușurință: un scenariu bine scris, actori talentați, spectacol cât cuprinde, un strop de intrigă – indubitabil amoroasă -, regie elegantă; așa putem spune: „Bingo!” Pentru (cam) toate aceste motive am putea să ne procurăm bilete la cea mai recentă producție semnată de Robert Zemeckis – Allied. Pelicula oferă o reconstituire istorică impecabilă din punct de vedere stilistic – costume elegante, planuri de țin spectatorul cu sufletul la gură (scena amoroasă din mașina surprinsă de furtuna de nisip, bombardierul german care se prăbușește într-o grădină londoneză), interpretările nuanțate (Marion/Marianne este tocmai ceea ce pretinde? – Max/Brad Pitt devine monoliticul îndrăgostit care-a cedat farmecului irezistibil al „franțuzoaicei” și face totul pentru a salva ființa iubită). În Marocul, cu imagini desprinse parcă  din „O mie și una de nopți”, apoi în Londra sufocată de bombele nemților și în Franța cu satele ocupate de Bosch, reconstituirea este mereu strălucitoare, concentrându-se îndeosebi asupra acțiunilor cuplului  Brad Pitt-Marion Cotillard, în defavoarea celorlalte personaje (secundare). Allied creează impresia unei călătorii în timp între Casablanca și Londra. Această producție de lux readuce, în atenția cinefililor, farmecul divertismentului hollywoodian haut de gamme.

COCO CHANEL & IGOR STRAVINSKY, (aka

  • Coco Chanel & Igor Stravinsky (Regia: Jan Kounen)

În Parisul anului 1913, Coco Chanel, dedicată muncii sale, îşi trăieşte pasionanta iubire cu bogătaşul Boy Capel (Anatole Taubmann). În acelaşi timp, la Teatrul Champs-Élysées, Igor Stravinsky prezintă noua sa compoziţie, Le Sacre du printemps. Coco este fascinată de lucrarea considerată – la acea vreme – drept nonconformistă. Coregrafia îndrăzneaţă (semnată de Ninjinsky) a stârnit indignarea publicului burghez aflat, în sală, la premieră. La şapte ani distanţă, încununată de succes în profesie, Coco este devastată de moartea fulgerătoare, într-un accident auto, a iubitului său. Compozitorul, refugiat în Paris, face cunoştinţă cu cea care schimbase lumea modei feminine. Întâlnirea dintre cei doi artişti capătă accente electrizante. În stilul său direct, Coco îi propune muzicianului să compună la vila ei, din Garches. Igor acceptă şi se instalează, împreună cu soţia şi cei patru copii, în spaţiul oferit de mademoiselle Chanel. Între cei doi artişti – reci şi egoişti -, se înfiripă, totuşi, o legătură încărcată de patimă. Departe de-a indigna, pelicula Coco Chanel & Igor Stavinsky proiectează o lumină nouă, mai caldă, asupra unei poveşti complicate. Eşecul idilei rămâne în umbră, mulţumită reuşitelor artistice. De altfel, se poate spune că a existat şi un al patrulea personaj în această istorie: „fantoma” lui Boy, iubitul pierdut de Coco. Universul intimidant al creatoarei de modă capată nuanţe mai tandre, datorită muzicii lui Gabriel Yared. Estetismul rece al imaginii este îndulcit de cel al coloanei sonore, devoalând fragilitatea artiştilor aflaţi în căutarea soluţiei perfecte a stilului în artă. Rămasă în antologie şi datorită butadelor sale – „Vârsta nu te apără de dragoste, dar dragostea te apără de vârstă” -, faimoasa creatoare uimeşte şi în Coco Chanel & Igor Stavinsky.

4- Kätilö

Temerarul regizor finlandez – Antti Jokinen (Resident, Purge) – este cel care a realizat și drama romantică Kätilö/The Midwife (2015). Bazată pe cartea autoarei Katja Kettu, pelicula aduce în prim-plan  o poveste de iubire dintre o asistentă medicală finlandeză și un ofițer SS, pe fundalul al celui de-al doilea război mondial, în perioada cunoscută drept „Lapland War”. Cineastul n-a evitat tabuurile istoriei și-a expus un film în care reamintește alianța dintre finlandezi și germani. Ca și în alte cazuri, istoria a oferit surprize, iar Finlanda a întors armele, în 1944-1945, împotriva Germaniei naziste și-a semnat un armistițiu cu sovieticii. Construită pe un conflict amplu și beneficiind de încorporarea unei estetici izbitoare, care rimează cu actualitatea, Kätilö/The Midwife transformă ecranul într-o pânză magică pe care sunt proiectate uimitoare peisaje arctice. Întreaga melodramă capătă un aspect luxos datorită efectelor vizuale (slow-motion, imagini split-focus încadrate  cu măiestrie printre imagini neclare). În paralel cu senzațiile tari, la nivel senzorial, se vor consuma și efectele dramei amoroase. Rezistența, forța și iubirea transformă Kätilö/The Midwife într-o emoționantă „plăcere vinovată”.

Keira Knightley and Mark Ruffalo in "Begin Again"

  • New York Melody/Begin Again (Regia: John Carney)

Amatorii de comedii muzicale, ornate cu puţin kitsch sau doar însiropate, se pot abţine de la a urmări New York Melody/Begin Again. Noua producţie a lui John Carney se poate alătura clasicelor The Umbrellas of Cherbourg /Parapluies de Cherbourg sau The Sound of Music, dedicate melodiei ce trebuie ascultată şi privită numai cu… bucurie. Graţie unui flashforward , spectatorul o descoperă pe Gretta (Keira Knightley), o tânără englezoaică ce interpretează, cu multă pasiune, un cântec, într-un băruleţ din agitatul New York. Audienţa este scăzută în rândul acelui public pestriţ. Singurul spectator care intuieşte talentul fetei este Dan (Mark Ruffalo). Muzicianul lucrase la o casă de discuri, dar ritmul lui încetinit (din ultima perioadă) îi adusese concedierea chiar în ziua în care-a poposit în localul de cartier. Gretta este fata bună, care stă în umbra iubitului ei (un cântăreţ rock de oarecare succes) şi compune melodii. Cei doi amorezi visau să cucerească împreună „the big City”. Filmul este delicat, dar lipsit de artificii, iar aerul de lejeritate nu sufocă profunzimea trăirilor personajelor, de aceea putem spune că are o notă aparte.

6 - Far from the Madding Crowd

  • Far from the Madding Crowd (Regia: Thomas Vinterberg)

Dacă viziunea lui Thomas Hardy  asupra societății britanice este ceva mai sumbră decât cea a lui Jane Austen, era nevoie să sufle și un vânticel mai romantic asupra romanului Far from the Madding Crowd. Cineastul Thomas Vinterberg a realizat o ecranizare (pe baza unui scenariu de David Nicholls) cu scene ce țin de naturalism, dar și de lirism, în Far from the Madding Crowd (2015). În plină epocă victoriană, o tânără – Bathsheba Everdeene – trebuie să administreze ferma moștenită de la unchiul său. Frumoasa Bathsheba, orfană de la o vârstă fragedă, încearcă să se descurce singură, fără ajutorul vreunui bărbat, fapt care displace multora, inclusiv muncitorilor care-i lucrau terenurile. Bathsheba nu vrea să se căsătorească decât cu un bărbat pe care să-l (și) iubească. Seducătoarea moșieriță este curtată, simultan, de trei bărbați: oierul Gabriel Oake, bogatul ei vecin – domnul Boldwood – și sergentul Troy. La vremea când scria acest roman, Thomas Hardy nu era decât un promițător poet din Dorset, ci deloc controversatul autor al pesimistelor și modernelor romane Jude the Obscure  și Tess of the d’Urbervilles, care au făcut ca el să ajungă o remarcabilă figură a literaturii. Soarta încăpățânatei orfeline, care-a îndrăznit să refuze un vajnic păstor doar pentru că era mândră de singura ei moștenire: educația, este prezentată, cu fior liric, în cea mai recentă ecranizare a danezului Thomas Vinterberg. Această fascinantă poveste ne face să ne gândim dacă nu cumva, subjugat de trăinicia iubirii, danezul Vinterberg nu și-a vândul sufletul Hollywood-ului. Totuși, în vremuri cinice, e bine să păstrezi valorile care-au făcut lumea să dureze: devotamentul și iubirea.

7 - Blue Jasmin

În Blue Jasmine, cinema-ul balzacian se împleteşte cu umorul coroziv al lui Woody Allen. Remarcabilă este prezenţa (pentru întâia oară) lui Cate Blanchett în acest film. Iradianta actriţă australiană întrupează o femeie de vârstă mijlocie, fisurată pe toate părţile. După ce totul se prăbuşeşte în jurul ei, inclusiv mariajul cu afaceristul bogat Hal (Alec Baldwin), eleganta Jasmine (Cate Blanchett), membră a înaltei societăţi din New York se mută cu sora ei, Ginger (Sally Hawkins), în modestul apartament al acesteia, din San Francisco, pentru a încerca să-şi facă ordine în viaţă. Rămâne cu o singură obsesie – să nu-şi altereze „imaginea”. Deşi îşi poate păstra, încă, aparenţa aristocratică, Jasmine e un dezastru emoţional, lipsindu-i capacitatea de a-şi asigura traiul. Ajunge la San Francisco într-o stare emoţională fragilă, sabotată de cocktailul de antidepresive consumat zilnic. După ani de zile, de viaţă trăită într-o minciună confortabilă, Jasmine nu-şi poate reveni din cauza multiplelor pierderi (soţ, avere, poziţie socială). Jasmine este un personaj tragic, înrădăcinat în lumea de astăzi, având aerul unei Blanche DuBois – nu ştie să-şi reprime suferinţa. După ce-a interpretat numeroase roluri de regină, Cate Blanchett este, aici, o suverană decăzută, ca într-o piesă de Shakespeare. Având avantajul interpretărilor din teatru, actriţa imprimă distincţie şi acestui personaj nevrotic din galeria lui Woody Allen. Sub aspectul interpretărilor actoriceşti, Blue Jasmine apare ca un film laborios, mai toţi actanţii îşi compun cu virtuozitate partitura: Alec Baldwin este tiranul şic, Bobby Cannavale este masculul alfa, fără mari apăsări, Michael Stuhlbarg este dentisul libidinos şi solitar. Deşi începe ca o comedie, filmul Blue Jasmine sfârşeşte ca o dramă, în acordurile melodiei Blue Moon, cu o eroină singură în plină stradă, abandonată sieşi. Pe măsură ce înaintează în vârstă, cineastul  nu-şi ameliorează perspectiva asupra umanităţii, rămâne la fel de nemilos.

8 - A Promise

  • A Promise (Regia: Patrice Leconte)

Ce poate fi mai incitant împotriva codurilor înțepenite și-a formalismului, decât o poveste de iubire? De-a lungul timpului, clasicul triunghi amoros a înflăcărat scriitori și cineaști. Patrice Leconte s-a aventurat pe terenul nisipurilor mișcătoare al adaptărilor, ecranizând  nuvela lui Stefan Zweig: Die Reise in die Vergangenheit. În Germania antebelică, Friedrich Zeitz – un tânăr fără avere – este angajat ca secretar personal al unui patron de uzină siderurgică, Karl Hoffmeister. Cum starea sănătăţii magnatului nu este foarte bună, imobilizat la pat de o problemă cardiacă, Hoffmeister îl invită pe Friederich în casa lui. Încet-încet, tânărul va avansa (are ca responsabilitate și educarea lui Otto, fiul lui Hoffmeister), dar începe să se simtă atras de Charlotte, tânăra soţie a şefului său. Ambiția lui este amenințată de propriile dorințe romantice. Reușita peliculei nu rezidă în soliditatea dramei narative (ce poate fi mai cunoscut decât triunghiul amoros?), ci în sensibilitatea cu care tratează pasiunea reținută, durata și intensitatea dorinței neconsumate. Ca în mai toate ecranizările după Zweig, se regăsesc și aici dragostea dejucată, gelozia sexuală, nostalgia, fatalismul și snobismul.

9 - The Past

  • Le passé/The Past (Regia: Asghar Farhadi)

După patru ani de la despărţire, Ahmad soseşte de la Teheran la Paris, la cererea soţiei sale franţuzoaice, pentru a începe formalităţile de divorţ. În timpul scurtei sale şederi, descoperă că între soţia lui şi fiica lor, Lucie, există o relaţie tensionată. Eforturile lui de a diminua acest conflict duc la dezvăluirea unui secret, din trecut, ascuns cu dibăcie. Filmul începe cu întâlnirea, la aeroport, dintre Marie (Bérénice Bejo) şi Ahmad (Ali Mosaffa), care venise recent în Franţa. Acţiunile administrative, legate de divorţ, trebuiau grăbite căci fosta lui soţie aştepta un copil din noua sa relaţie cu Samir (Tahar Rahim). În spatele unei vitrine, Marie îl zăreşte pe Ahmad, care se apropie. Între cei doi se-ncheagă o discuţie vie, dar „mută” pentru spectatori, din pricina unui geam. Această secvenţă metaforică prevesteşte ceea ce se va derula în Le passé – nimeni nu aude, nimeni nu ascultă pe nimeni. Pelicula se-nscrie în linia precedentelor realizate de cineastul iranian – ba nervi întinşi, ba plânsete în surdină. Pasiunea ghidează fiecare dintre personaje, în majoritate fisurate de câte-o tragedie. Fiecare dintre aceşti eroi afişează trăirile unei aparente normalităţi care nu ar putea trezi prea multe suspiciuni. Regizorul iranian relevă multitudinea de posibilităţi şi relativitatea adevărului ce se află în spatele unei relaţii amoroase sau familiale. Cineastul posedă talentul foiletonist, dar şi forţa unui tragedian. Fiind lesne de confundat cu o banală poveste de viaţă, Le passé are, totuşi, forţa şi intensitatea unei tragedii. Actorii sunt uimitori, Ali Mosaffa poate fi considerat revelaţia filmului, iar Tahar Rahim şi luminoasa Bérénice Bejo dovedesc încă o dată talentul regizorului de a-şi alege distribuţia. Jocul actoricesc al copiilor, mai ales interpreţii lui Fouad (Elyes Aguis) şi Lucie (Pauline Burlet), este demn de toată admiraţia.

10 - I Origins

  • I Origins (Regia: Mike Cahill)

Cu pelicula I Origins, cineastul Mike Cahill rămâne pe același teritoriu, al science-fictionului realist, după ce-a surprins publicul cu Another Earth (prezentat la Deauville, în 2011) și fascina prin descoperirea unei planete asemănătoare cu Terra. Complet independent, Mike Cahill își realizează filmul în multiple calități: producător, scenarist și monteur. Cineastul american își urmează șirul interogațiilor asupra originilor omului și ale misterelor vieții de după moarte, narând aventurile unui specialist în biologia moleculară. Ca și în cazul primului său lungmetraj (Another Earth), propune un SF, dar temeinic ancorat în cotidian, fără efecte speciale, doar sondând omenescul și marile mistere. Abordarea este una riscantă, dar Cahill știe să șlefuiască o perlă cinematografică, mixând religia cu știința, în imagini eterice (Mike Cahill în colaborare cu Markus Förderer). Michael Cahill nu are nevoie de trucuri/multe efecte speciale pentru a-și conduce spectatorii într-o lume paralelă, cvasi-asemănătoare cu a noastră, însă radical decalată. Nimic din imaginile proiectate pe ecran, cu un minim de mijloace tehnice, nu ar induce în eroare sau ar putea surprinde pe cineva care trăiește în lumea actuală. Într-un oraș plin de frenezie, personajele, dotate cu multă fantezie, se întâlnesc, se iubesc, apoi se pierd. Vertijul ocular din I Origins (jocul de cuvinte omofone I/Eye) se vrea un răspuns la întrebările de natură filosofică pe care, asemenea lui Mike Cahill, orice ființă umană și le-a pus măcar o dată în viață. Fără să divulge misterul pe ecran, cineastul conservă sensul miraculosului și lasă loc pentru continua mirare, nestrivind „corola de minuni a lumii”.

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice (II)

Scris de pe octombrie 23, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

Top zece – Cele mai frumoase filme romantice

Romantismul a devenit, de-a lungul timpului, victima propriei sale imagini prea amabile (vezi ce zice și Hölderlin). Bunăoară, avem de-a face cu un termen care strânge sub umbrela sa sentimentalismul, buchetele scumpe de trandafiri, prețiozitatea, apa de roze, lacrimile. De aceea, anumite filme (evident, așezate lângă subspecia-regină: comedia romantică) de dragoste constituie motiv de încântare. Categoria filmelor de dragoste nu se rezumă doar la clasicii Ernst Lubitsch, Woody Allen, Billy Wilder, ci „face ochi dulci” și science-fictionului, realismului,    ba chiar și westernului, fără a mai socoti celebrele comedii muzicale. Iată o listă cu doar câteva dintre sutele de filme de gen, cu propuneri pentru vârste, genuri și dispoziții diferite, dar necesare pentru momente mai speciale.

Citiți și al doilea top aici.

Cairo Time 1

Despre geometria sentimentelor şi despre vacanţele dragostei încearcă să povestească Ruba Nadda, într-o peliculă ce poate fi şi o delicată odă închinată megalopolisului Cairo. Juliette (Patricia Clarkson) este redactor de modă la o revistă glossy (Vous) şi are un mariaj fericit cu Mark (Tom McCamus), un diplomat (înalt funcționar al O.N.U.) canadian. Copiii lor sunt deja mari, alte griji nu sunt la vedere, aşa încât părinţii pot acum să-şi proiecteze o binemeritată vacanţă. Destinaţia aleasă de cei doi este ademenitoarea capitală a Egiptului. Mark nu mai poate ajunge – fiind prins într-o misiune în teritoriile palestiniene (Fâşia Gaza) -, aşa încât Juliette trebuie să călătorească singură în Middle East. Aşteptarea soţului se transformă într-o plăcută hoinăreală prin uimitorul Cairo. Spectatorul descoperă, alături de Juliette, farmecul şi pitorescul acestui oraş, graţie imaginilor realizate de  Luc Montpellier. Misterul urmelor antichităţii, luxul hotelurilor de cinci stele, parfumul cafenelelor populate cu o clientelă exclusiv masculină, discretele apariţii feminine şi raporturile stricte dintre bărbaţi şi femei, toate se lasă descoperite şi induc stări de nostalgie.

Her

  • Her (Regia: Spike Jonze)

În Her, cineastul plasează acţiunea undeva în viitor (dar nu unul prea îndepărtat, pesemne), în aglomerările urbane din Los Angeles. Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), fiind angajat la firma BeautifulHandwrittenLetters. Com., redactează scrisori pentru clienţii incapabili să (mai) aştearnă vorbe încărcate de simpatie, recunoştinţă, durere sau dragoste. Paradoxal, el însuşi suferă de aceeaşi meteahnă ca şi clienţii săi. Soţia lui, Catherine (Rooney Mara), şi-a pierdut răbdarea alături de acest bărbat capabil „să mângâie” mai mult tastatura. Actriţa Rooney Mara pare să fie urmărită de partitura fetei care-i spune adio „băiatului obsedat de computer”/Nerd, dacă avem în vedere primul ei rol de lungmetraj (The Social Network). În acest rol, ea apare mai mult în flashback-uri, fără să îl tulbure prea mult pe eroul care se întreţine cu amicii lui (Amy – creatoare de jocuri video şi Paul). Montajul curge alternând prezentul şi trecutul pe fundalul sonor pigmentat cu Karen O, Arcade Fire, The Breeders, într-o estetică magic-personală. După nenumăratele întâlniri aranjate eşuate, acest Pygmalion ultramodern găseşte, precum romanticii, că „…totuşi, este trist în lume“. Prin el, regizorul nu aduce o satiră atât de virulentă simulacrului de viaţă ce ne-ar putea aştepta, cât transcende iubirea, proiectând-o în ideal, cu mult pathos.

La La Land 3

Născuți pentru faimă, se poate spune că Emma Stone & Ryan Gosling – care și-au dat replica în Crazy, Stupid, Love, Gangster Squad și în recentul La La Land – par a fi urziți pentru succes. În larma fremătătorului Los Angeles, Mia (Emma Stone) – o actriță cu aspirații – își câștigă existența servind clienții în cafenele de rând și partcipând la audiții. În aceeași situație, dificilă, se găsește și Sebastian (Ryan Gosling), un artist de jazz, care înteține atmosfera în localuri pentru a putea să aibă un trai decent. Cei doi tineri se găsesc la o apreciabilă distanță de înfăptuirea visului vieții lor de artiști pasionați. Povestea lor va căpăta caracterul unei veritabile rapsodii, în viziunea lui Damien Chazelle (Guy and Madeline on a Park Bench, Whiplash). La La Land devine o poveste despre iubire și despre visuri într-o lume deloc roz. Los Angeles este un oraș plin de visători („wannabe artists”), iar aceștia se-nsoțesc temporar pentru a-și urma idealul. Precum finalul de la un disc din vinil, Chazelle îmbibă pelicula cu siropul dulce-amărui al unei fantezii melodioase și transformă La La Land într-un tur de forță de veritabil muzical. Chazelle a întors eșecul  pe toate fețele și a dat la iveală o formulă inedită de-a privi aspectele luminoase din viață fără pretenția de-a oferi soluții. Cu toate că La La Land sfârșește fără „happy-end”, lasă loc pentru opțiuni, în funcție de câtă încredere are fiecare în finalurile fericite, iar spectatorii, ieșiți din sala de cinema, rămân cu ochii în lacrimi, cu o melodie păstrată în minte și în inimă, cu o apreciabilă distanță între aerul (respirat) și solul pe care pășesc.

bright star

Bright Star este istoria unei iubiri pasionale, dintre poetul romantic englez John Keats (Ben Whishaw) și atrăgătoarea lui vecină, Fanny Brawne (Abbie Cornish), poveste derulată între anii 1818 și 1820. Chiar dacă nimic nu lăsa să se întrevadă că s-ar putea ivi o idilă între frivola Fanny și talentatul John. Pelicula, realizată de Jane Campion, este ea însăși o „stea luminoasă”, încărcată de sublimă frumusețe, intensitate și justețe. Titlul are legătură directă cu poemul de dragoste scris de Keats pentru Fanny pe-o culegere a scrierilor lui Shakespeare. Iubirea arzătoare dintre cei doi amorezi i-a stârnit interesul realizatoarei, care-a încercat să imortalizeze o fărâmă din pasionala istorie. După mai bine de un deceniu de la The Piano, cineasta neozeelandeză aduce în prim-plan o iubire tragică, înviorată de doi actori talentați, ce iradiază: Abbie Cornish și Ben Whishaw. Proiectat în cadrul Festivalului de la Cannes, Bright Star a făcut publicul să mai uite de grozăviile lumii contemporane, celebrând opera unui poet romantic din secolul al 19-lea. Plasticitatea imaginilor, fluiditatea regiei, calitatea excepțională a interpretării și profunzimea sentimentelor aduse-n cadru sunt argumentele pentru care acest film a fost elogiat/nominalizat. Coloana sonoră a împletit muzica originală semnată de compozitorul Mark Bradshaw și vocile actorilor Cornish și Whishaw, oferind veritabile bijuterii poetice.

The Light Between Oceans 5

Asemenea celor două fețe ale lui Ianus (zeul ușii, al sărbătorilor, al riturilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, al începuturilor, dar și al finalurilor), se articulează și recenta producție – The Light Between Oceansecranizare a romanului omonim, semnat de M. L. Stedman. Realizatorul filmelor Blue Valentine (2010) și The Place Beyond The Pines (2013), Derek Cianfrance, s-a lăsat sedus de pasionanta poveste în care dragostea și datoria se vor duela și-a oferit publicului o peliculă situată la granița dintre psihodramă și melodramă. The Light Between Oceans este o melodramă bine-unsă, care beneficiază de participarea unui duo actoricesc de o mare finețe: Alicia Vikander – Michael Fassbender (un cuplu de îndrăgostiți și în viața reală, idila înfiripată chiar pe platourile de filmare ale acestei producții). Derek Cianfrance a subliniat elementele de forță, care dau o altitudine amețitoare și, astfel, a suscitat emoția la cote maxime. Povestea (ușor abracadabrantă), amestecată cu „formol” și-o estetică pastel-marin (multitudine de valuri, plaje, stânci, pescăruși), ce se aseamănă cu tablourile bunicii, va produce multe lacrimi privitorilor. Realizatorul este un artizan care nu dorește să stârnească valuri inutile și lasă, la suprafață, doar grația dureroasă a marilor povești melodramatice.

Age of Adaline.dng

Regizorul Lee Toland Krieger, cel care a stârnit intreresul celor de la Hollywood cu filmele lui anterioare – The Vicious Kind şi Celeste and Jesse Forever – a găsit în povestea scrisă de J. Mills Goodloe și de Salvador Paskowitz câteva dintre obsesiile lumii actuale: tinerețea perpetuă și vanitatea. Ideea de-a vorbi despre frumusețea procesului de îmbătrânire este una sensibilă și vine în contra-replică pentru ceea ce lumea actuală ne-a oferit, prin toate canalele media. Filmul prezintă povestea unei tinere, Adaline Bowman (Blake Lively), care – după un accident de mașină și un fulger ciudat, ce generează o uriașă forță electromagnetică – își pierde capacitatea de a îmbătrâni. Narațiunea filmică este însoțită de unele explicații „științifice”, care informează spectatorul că acest fenomen straniu nu va fi descoperit până în 2035. Născută în ziua de Anul Nou, în San Francisco (în 1908), Adaline va rămâne, miraculos, la vârsta de 29 de ani, timp de aproape opt decenii. Eroina va duce o existenţă retrasă, din teama de a nu deveni un „studiu de caz pentru experimentele de laborator” și-i va ocoli,din răsputeri, pe cei care i-ar putea da secretul în vileag. Imaginile semnate de David Lanzenberg sunt impresionante, iar muzica (Rob Simonsen) și costumele (Angus Strathie) induc o stare de bine. „La cincizeci de ani, fiecare are chipul pe care îl merită”, zicea George Orwell. Lui Adaline Bowman i-a luat mult timp până să-nțeleagă acest lucru, după cum fiecăruia dintre noi îi este destul de greu, dar atunci când rosturile sunt pătrunse, totul pare mai ușor.

Me Before You 7

Ce poți să spui despre un bărbat tânăr, frumos, inteligent, bine educat, destul de bogat, dar… paralizat? Instantaneu, ne amintim de vorbele lui Oliver Barrett IV, eroul din Love Story: „Ce poţi spune despre o fată de 25 de ani care a murit? Că era frumoasă şi sclipitoare? Că îi iubea pe Mozart şi pe Bach, pe Beatles şi pe mine?” Apăsătoarea întrebare o va adresa, de data aceasta, Emilia / Louisa Clark, eroina din Me Before You, o adaptare după romanul omonim al lui Jojo Moyes. Garnisită cu toate ingredientele pentru un succes comercial sigur (scenariul după un best-seller, imaginea, costumele, muzica, distribuția de excepție), această melodramă (asumată) narează povestea unei iubiri imposibile și despre adevărul trist din spatele aparențelor. Iată, așadar, o nouă (clasică) poveste de dragoste, care ne demonstrează, încă o dată, că iubirea e mereu spectaculoasă, imprevizibilă şi în stare oricând să doboare orice bariere. Me Before You este o convingătoare demonstrație că, uneori, poţi lupta şi cu ceea ce e „scris în stele”, chiar şi cu preţul unor lacrimi.

A Good Year 8

A Good Year are toate ingredientele unei pelicule Hallmark ori în genul celor pe care le regăsim și în Four Weddings and a Funeral, Love Actually, Nothing Hill, și nu în cele din urmă în Under the Tuscan Sun. Max Skinner (Russell Crowe) este un bancher londonez, specialist în investiţii, cu o reputație de afacerist de succes. Singura lui rudă – unchiul Henry (Albert Finney)  – îi lasă moștenire un domeniu viticol și o casă cam veche din Hexagon. Bătrânul trăise aproape 30 de ani în Provence, departe de tumultoasa lume a bussiness-ului. Max pleacă să-și ia în stăpânire „moșia” din Franța. Aici, îi regăseşte pe Francis Duflot (Didier Bourdon) şi pe soţia sa, Ludivine (Isabelle Candelier), cei care se ocupaseră dintotdeauna de producţia vinicolă a domeniului unchiului Henry. Max nu e încă decis să se mute în Sudul Franţei, iar un amic al său, agent imobiliar, îl sfătuieşte să vândă domeniul care, după părerea sa, făcea o avere. Aparent previzibil, scenariul oferă, totuși, unele surprize. Povestea unui workaholic londonez care cedează în fața unei fermecătoare franțuzoaice și acceptă să trăiască într-o Franță rurală și idilică nu este surprinzătoare, având în vedere suita de comedii romantice pe această temă, dar modul în care apare în A Good Year ne invită să reconsiderăm prioritățile din viață.

The Girl in the Book 9

Un celebru scriitor, Honoré de Balzac, mărturisea – prin vocea personajelor sale, că „a simți, a iubi, a suferi, a se devota vor fi veșnic urzeala vieții femeiești.” Un punct de vedere asemănător pare să ne împărtășească, în filmul The Girl in the Book, și creatoarea Marya Cohn. The Girl in the Book o aduce în prim-plan pe tânăra Alice Harvey (Emily Vancamp), o scriitoare care încearcă să depăşească blocajul de creaţie. Alice se trezeşte prinsă în capcana unei slujbe de editor junior, care-i solicită – la un moment dat – să se îngrijească personal de relansarea unui bestseller (cartea avea la bază întâmplări din viaţa ei). Astfel, se va re-deschide o fereastră către amintiri  dureroase. Glisând mereu între trecut şi prezent,  tânăra femeie trebuie să găsească puterea de a înfrunta evenimentele tulburătoare pe care le păstrase ascunse în toţi aceşti ani, ca mai apoi să ia decizii pentru a spulbera definitiv demonii trecutului. Ajutată de cea mai bună prietenă, Sadie (Ali Ahn), juna editor își reface puterea pentru a crea și de a redobândi încrederea de sine. Optimistă, cineasta oferă spectatorilor varianta finalului fericit, eliberând-o pe Alice de povara trecutului. The Girl in the Book – o pledoarie pentru deschidere (în general) și pentru resorturile morale aplicate în relațiile (de orice natură) dintre femeie și bărbat – rămâne un film emoţionant. Este, cu certitudine, o comedie cu îndemnuri pentru iubirea de carte, o peliculă ornată cu puțin roz, care nu te poate lăsa rece.

The Fault in Our Stars 10

La doar şaisprezece ani, Hazel Grace (Shailene Woodley) este o adolescentă, desprinsă parcă din Săpânţa unui Maramureş arhaic, care îşi analizează cu sânge rece propriul deznodământ. Ea se luptă cu suferinţa, cu moartea perfidă ce stă mereu la pândă. „Oamenii vor pieri”, zice tânăra, „şi nimeni nu îşi va aminti de Cleopatra, Aristotel sau Mozart” – vorbe usturător de dureroase adresate lui Augustus / Gus (Ansel Elgort), o altă victimă a cancerului. Frumosul adolescent, ex-star de baschet, şi-a pierdut un picior într-o remisie a neîndurătoarei boli şi e unul dintre bolnavii care iau parte la acele reuniuni care-i ajută să supravieţuiască, încercând să sfideze maladia. Cu optimism şi spirit uşor caustic – specifice adolescenţei -, cei doi tineri se vor „duela” pe tema spiritualităţii şi a destinului. Hazel şi Augustus vor găsi împreună punctul pe care îl căutau în univers – dragostea. Amândoi descoperă cât de bine este să fii iubit, ca cineva să te vadă aşa cum eşti cu adevărat şi să fii considerat frumos. Este şansa lor să înflorească, în ciuda tuturor sumbrelor pronosticuri. Imaginile sunt permanent susţinute de o coloană sonoră (OneRepublic, Charli XCX, Ed Sheeran, STRFKR, M83, Lykke Li) ce te face să crezi că, uneori, ecranizările pot fi mai bune decât romanul de la bază. Pe ecran, se derulează cadre cu tot arsenalul unor adolescenţi (tipic americani): haine din piele, sneakerşi, jocuri video, trofee sportive, dormitoare perfecte, dar, mai ales cu SMS-uri afişate în animaţii colorate. Toate vin să contrabalanseze teama şi durerea aflate în surdină. Dacă acum mai bine de patruzeci de ani, spectatorii storceau batistele, suferind alături de Oliver (Ryan O’Neil), la clasicul Love Story (1970), astăzi, se zâmbeşte amar, printre lacrimi, în faţa lui Hazel (Shailene Woodley) care aşteaptă netulburată „întâlnirea dintre stele”. Pelicula semnată de Josh Boone are o armă imbatabilă în faţa chinului – o actriţă tânără şi lipsită de orice artificiu.

Articol pubicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Top zece – Cele mai frumoase filme romantice

Scris de pe februarie 12, 2019 în Cinema, Film

 

Etichete: ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

Bel Esprit

Creer, c'est vivre deux fois.

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web