RSS

Arhive pe etichete: Hollywood

Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

 

A fost odată ca niciodată un Prinț care domnea la Hollywood. S-a căsătorit și a avut parte de mulți (șase) copii, până într-o zi când s-a trezit sufocat de propriul succes. Desigur, a supraviețuit și chiar a făcut minuni în noua producție Ad Astra de James Gray (Premiera în România: 20 sept. 2019).

Așadar, în 1963, Jane și William Pitt, consilier în materie de educație sexuală și patronul unei întreprinderi de transport din Oklahoma, nu bănuiau că le era predestinat un viitor «sex-simbol» al Statelor Unite ale Americii. Ba chiar l-au botezat Bradley (desigur, mai puțin inspirat; cel de-al doilea fiu al lor se numea Doug). Nu a mai surprins pe nimeni faptul că, la 13 ani, fiul cel mare a devenit Brad Pitt. După ce a obținut mai multe roluri de „frumușel belicos” în pelicule precum A River Runs Through It sau Legends of the Fall, de „seducător în smoking” în Meet Joe Black, de „polițist cu bretele” în Seven, sau de caftangiu musculos oxigenat” în Fight Club.

Pe scurt, cinema-ul anilor ‘90 l-a transformat pe chipeșul blondin într-o zeitate a Hollywoodului, aptă să zdrobească inimile a jumătate din populația adolescentină a planetei, fiindcă cealaltă jumătate era prea ocupată să-și șteargă lacrimile de după Titanic. Atinge cote alarmante ale popularității în momentul în care începe să iasă împreună cu blonda perfectă”: Gwyneth Paltrow, alături de care va forma «cuplul asortat». Totuși, paroxismul notorietății devine momentul în care se căsătorește cu Jennifer Aniston, fata din vecini”/frumușica din serialul pentru televiziune Friends. În concluzie, totul părea perfect în viața actorului votat drept cel mai sexy bărbat din lume” (în perioada 1995- 2000, la propunerea revistei People), iar destinul său părea de-a dreptul fabulos.

Putem îndrăzni să credem că iubirea fulgerătoare dintre Brad Pitt și Angelina Jolie – idilă începută pe platourile de filmare, la pelicula Mr. & Mrs. Smith, în 2005 – a însemnat o lentă coborâre în infern. Probabil, așa se explică modificările lui Brad: mustăcioară, ținute din piele, cam tot ce înseamnă un nou «look», o nouă înfățișare. Toate aceste detalii conduc spre ideea de influență. Așa se explică și apariția acronimului «Brangelina», ce exprimă pionieratul acestui cuplu de forță/ «power couples», de la finele anului 2000. Brad Pitt este soțul Angelinei Jolie, ambasadoare a Comisariatului Națiunilor Unite pentru refugiați, cineast angajat, mamă a șase copii (dintre care trei adoptați), purtătoare de cuvânt a femeilor depistate cu cancer de sân (după anunțul operației suferite, de dublă mastectomie), devenită «bimbo intello»/ «frumușică cu fason intelectual».

Brad Pitt, Angelina Jolie, Maddox & Zahara. (Mumbai, 18 nov. 2006 ©Abaca

Alături de ea? Da, Brad Pitt care turna filme de calitate. Totuși, el pare, mai degrabă, să joace rolul de „soț-trofeu” în tandem cu amicul său George Clooney (să ne amintim de mariajul acestuia cu avocata de succes Amal Alamuddin). Să fim sinceri, în 2010, Brad Pitt nu prea exista prin el însuși. Așadar, în momentul în care Angelina Jolie îi cere, brusc, divorțul (septembrie 2016), ne aducem aminte de seducătorul autostopist, fără cămașă, din pelicula Thelma & Louise. S-a pomenit doar despre anumite dependenţe și probleme ce țin de violența domestică, motive care au condus la «ireconciliabile diferende».

Bunăoară, «Joe Black» se trezește sub jugul unei anchete a FBI-ului și rămâne singur împotriva tuturor, doar cu buldogul său, Jacques. Într-un interviu din ediția americană a publicației GQ, din mai 2017, se confesa, într-un stil à la Jean-Claude Van Damme: «Mă trezesc în fiecare dimineață, fac focul. Mă duc la culcare și – iarăși – fac singur focul, pentru că doar așa mă simt viu». Tot în acel interviu-confesiune, se întrevăd dependențele: «Am renunțat la tot când mi-am întemeiat o familie, mai puțin la alcool. (…) Am băut mult. Evident, asta a devenit o problemă». Ținut departe de copiii lui, a încercat din răsputeri să își recucerească familia, a renunțat la alcool. Îi menținea speranța și vestea că va juca în proiectul lui Quentin Tarantino, lungmetrajul Once Upon a Time in Hollywood, fiind propus pentru dublura altui star al anilor ‘90, Leonardo DiCaprio. Salvarea este inedită. Cel care părea slăbit, cu fața brăzdată de riduri, pe străzile din Los Angeles în martie 2017 (imediat după despărțirea de Angelina), revenea din toate abisurile, într-un film inedit în care eroul său repara o antenă pe un acoperiș de la Hollywood, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut între timp.

Brad Pitt @ Cannes, 22 mai 2019, © Loïc Venance / AFP

Așa se explică de ce o femeie îl striga de zor, în spatele barierelor oficiale, la Festivalul de Film de la Cannes, aproape leșinată în fața apariției lui Brad Pitt, ascuns în spatele ochelarilor fumurii. «Și-a revenit Brad?» se șușotea pe Croazetă. Multă lume se întreba dacă nu cumva acesta l-a eclipsat pe mai junele Leonardo DiCaprio. Jurnalistul Samuel Blumenfeld mărturisea: «În timpul interviului, DiCaprio se ținea bățos, cu brațele încrucișate, cu picioarele strânse, într-o postură formală, în timp ce Brad Pitt părea opusul: «cool» – cu șapca pe ochi, într-o poziție lejeră, zâmbitor».

Brad Pitt @ Mostra de la Veneția, 29 aug. 2019, © Tristan Fewings/Getty Images

Brad a redevenit Brad. Atât la Cannes, cât și la Mostra de la Veneția, unde a participat cu pelicula realiztă de James Gray, Ad Astra, o odisee spațială bine receptată de critici, aflată déjà în cursa pentru premiile Oscar. Actorul, în vârstă de 55 de ani, deține rolul principal, un astronaut talentat trimis să-și găsească tatăl între limitele spațiului cosmic. Astronautul american Nick Hague devine mult mai credibil decât George Clooney în Gravity. Publicația  New York Times titrează: « Planetele, stelele și Brad Pitt». În vremea asta, Angelina Jolie își promovează viitoarea premieră de la Maleficent: Powers of Maleficent.

[Traducere și adaptare după interviul realizat de Marion Galy-Ramounot în revista Madame Le Figaro]

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Dumnezeu l-a recreat pe Brad Pitt (în cenușa încă fierbinte a Brangelinei)

Scris de pe iulie 2, 2020 în Cinema, Film, Portrete/Interviuri

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Legenda între frenezie și suferință – Judy

Încă un star sfâșiat de suita demonilor interiori ? Suita biografiilor cinematografice de succes continuă. După tulburătoarea poveste din Bohemian Rhapsody (2018), la Gala premiilor Oscar din 2020, Judy a confirmat interesul publicului pentru astfel de povești. Subiectul ar putea fi interesant din punct de vedere cinematografic: splendoare și decadență, cântecul de lebădă al unui star hollywoodian, trezirea brutală după o traiectorie întreruptă brusc. Copilul drag al Hollywoodului de altădată s-a maturizat, în teribilii ani ‘50, iar aerul amețit al ex-starului îl convinge pe spectator că începe declinul.

Judy este o adaptare, oarecum laborioasă, a dramei muzicale a lui Peter Quilter (interpretată pe Broadway în 2012). Bunăoară, adaptarea liberă după „End of the Rainbow” devine Judy. Pelicula, realizată de Rupert Goold – un regizor obișnuit cu biografiile cinematografice – este expozitivă, educativă și cu o vizibilă tușă didacticistă. Flashback-urile asupra copilăriei lui Judy Garland, petrecută în studiorile din «uzina de vise» ne indică faptul că nu iese fum fără foc.

Povestea de dragoste cu Mickey Deans, care urmează să fie cel de-al cincilea soţ al ei.

Mama divorțată, care se își plimbă  copiii de sub un acoperiș sub altul, este victima industriei cinematografice care a dus-o către ‘linia moartă’. Cineastul merge pe linia realistă și elimină din ecuație prejudecățile artistice, misterul, realitățile din spatele marelui ecran și reconstituie atmosfera studiourilor din anii ’60. Așadar, regăsim o Judy Garland, a cărei viață este blocată între lipsa de propuneri profesionale, facturile neplătite de la hoteluri, medicamentele și viața, evident, tangentă a mamei, rătăcește în California și nu prevede un viitor luminos. Totuși, apare sugestia venită de la un iubit – de a merge la Londra – pentru a încerca acolo o nouă perspectivă, financiară, chiar și cu prețul înstrăinării de familie. Prin urmare, filmul începe în iarna lui 1968, atunci când legenda showbiz-ului, Judy Garland, sosește la Londra pentru un turneu de cinci săptămâni, cu casa de bilete închisă, la Talk of the Town. Deci, în 1968, după o carieră de vedetă la Hollywood, Judy Garland, slăbită de droguri și de alcool e în plină criză; datoriile ei se acumulează neîncetat, iar ea se luptă pentru a obține custodia copiilor ei. Trecuseră trei decenii de când actrița devenise un star, odată cu The Wonderful Wizard of Oz. Chiar dacă vocea i-a slăbit, potențialul dramatic i-a crescut. Pe măsură ce Judy  Garland se pregătește pentru spectacol, negociază cu impresarii, îi cucerește pe muzicieni și le arată tuturor prietenilor și fanilor șarmul ei. Drept urmare, și visele ei de dragoste par la fel de puternice în povestea de dragoste cu Mickey Deans, care urmează să fie cel de-al cincilea soţ al ei.

Renée Zellweger, actrița încântătoare, foarte british, din anii ’90, care a explodat în partituri din categoria «girl next door» relevă miracolul Judy Garland. Premiată cu un Oscar pentru interpretarea feminină, Renée Zellweger întrupează copilul-star de odinioară, din epoca de glorie a studiorilor Metro Goldwyn Meyer (anii ‘30). După ce fusese Dorothy în The Wizard of Oz și ajunsese să fie idolatrizată de public, grație melodiei Over the Rainbow, a făcut un turneu cu alți mari reprezentanți ai epocii de aur din Hollywood: Vincente Minnelli, Gene Kelly sau Fred Astaire.

Totuși, deșertul infernal al apusului artistic care-o pândea lasă urme adânci. În consecință, Renée Zellweger s-a pregătit intens, timp de un an, pentru acest rol (pregătire vocală). Bunăoară, Renée Zellweger a câștigat de fapt statueta ei întruchipând un personaj complex, chiar ușor la graniță, în acest caz, o stea aflată în amurgul carierei sale, cu o sănătate șubrezită și care se zbate pentru a-și păstra custodia copiilor săi. Filmul indică un set de cauze: alcoolismul unui personaj a cărui copilărie a stat sub jugul disciplinei de fier impuse de tiranul Louis B. Mayer, atrage și o altă pistă ceva mai interesantă, și anume: portretul unei gurmande prinse în propria capcană. Se spune că drama lui Judy Garland este rezultatul faptului că trebuia să-și sacrifice pofta de viață (și, în primul rând, mâncarea) pentru a deveni o vedetă, exploatându-și calitățile vocii sale excepționale. Aflată mai mereu în lumina reflectoarelor, fetei  i se fură adolescența.

Punctul de plecare al problemei îl regăsim, cumva, legat de dieta draconică la care era supusă Judy (în timpul filmărilor la The Wizard of Oz), apoi, totul se autoreglează: relația ei patologică cu mâncarea e contrabalansată de forța vocii profunde care îi satisface cea mai profundă dependență: dragostea publicului, privirea iubitoare a spectatorilor care sunt amorțiți, fiorul simțit în fața reflectoarelor și scârțâitul aplauzelor. Prin urmare, Judy este, în egală măsură, un adult zdrobit de o copilărie plină de încercări, o mamă curajoasă, dar dezorganizată, o iubită destul de rănită și o divă condamnată să trăiască într-o stare de semi-solitudine.

Ca un veritabil histrion, Zellweger oferă unele zâmbete forțate sau izbucniri ale entuziasmului unei adolescente întârziate. Mereu instabilă, Judy riscă să transforme spectacolul într-un coșmar, în orice moment. O mai poate salva inepuizabila sa vitalitate? Artista completă (actriță, dansatoare și cântăreață)  se luptă pentru recucerirea gloriei, dar partea întunecată a medaliei invadează ecranul.  Renée Zellweger se identifică cu rolul, salvează filmul cu o gamă impresionantă de emoții, chiar dacă Judy nu duce spectatorul „peste curcubeu”. Filmul se bazează în totalitate pe interpretarea lui Renée Zellweger, care se achită de sarcini, deși nu se aseamănă fizic prea mult cu Judy Garland, dar paleta largă de emoții pe care le emană și machiajul laborios înlătură acest detaliu. Dar, mai ales, cântă. Nu cântă din ton, dar cântă corect. Inspirat de ultimele concerte din Londra, cu câteva luni înainte de moartea sa prematură, la 47 de ani, Judy devine un portret inegal al „vedetei-martir”.

Puțin cam artificial, acest portret sumbru reușește să emoționeze grație artistei Renée Zellweger, care împrumută spleenul plin de paiete al modelului său și ne oferă o interpretare fără nicio notă falsă. Performanța lui Renée Zellweger nu este o uzurpare a identității eroinei. Cu o energie debordantă, ea transcende imitația, redă fidel gesturile, mersul și vocea. Scena finală a filmului leagă cele două Judy (debutanta și supraviețuitoarea) cu o interpretare foarte înflăcărată a celebrului «Over the Rainbow», hitul care i-a însoțit/încununat cariera. Forța versurilor acestei melodii tulbură profund interiorul spectatorului care-a înțelesc că, acolo, deasupra curcubeului, a existat o viață pentru Frances Ethel Gumm (numele ei adevărat). Cinemaul a luat-o.

*****

Regia: Rupert Goold

Scenariul: Tom Edge după opera lui Ole Bratt Birkeland /„End of the Rainbow”

Imaginea: Ole Bratt Birkeland

Decorurile: Tilly Scandrett

Costumele: Jany Temime

Montajul: Melanie Oliver

Muzica: Gabriel Yared

Distribuția:

Renée Zellweger – Judy Garland

Jessie Buckley – Rosalyn Wilder

Darci Shaw – Judy Garland în tinerețe

Finn Wittrock – Mickey Deans

Rufus Sewell – Sidney Luft

Durata: 1h58

Durata: 1h58
Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Legenda între frenezie și suferință – Judy

Scris de pe martie 17, 2020 în Cinema, Cultură, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

De la Extaz la wi-fi, cu Hedy Lamarr – Bombshell: The Hedy Lamarr Story

Mădălina DumitracheO enigmă, mai degrabă, o ipoteză, frământă creierele falocrate: o ființă poate să fie și frumoasă  și inteligentă? Enigma nu are miez decât la feminin și, în absurditatea ei cvasi-totală, și violența sa existențială și socială, se rezumă la un star: Hedy Lamarr, supranumită și „cea mai frumoasă femeie din lume”, în perioada anilor 1940, la Hollywood – care ar fi considerat-o și cea mai stupidă. Unele femei au fost reduse doar la calitățile trupești, iar opera lor intelectuală a devenit aproape „invizibilă”. Despre subiectul ei, realizatoarea mărturisea: „Era o femeie înzestrată cu multe calități – frumusețe, inteligență (evidentă) și curaj. Și totuși, în ciuda tuturor acestor virtuți, la sfârșitul vieții, nu primise nici recunoștința, nici respectul pe care le merita pentru tot ce realizase. Ce înseamnă asta, pentru noi, femeile? Că trebuie să fii tânără și frumoasă pentru a fi recunoscută? Această întrebare îmi dă de furcă. De ce, oare, nu prețuim mai mult femeile pe parcursul vieții lor?” Spre deosebire de eroina acestui film, documentarului i s-a recunoscut valoarea și a fost recompensat cu numeroase premii pentru „Cel mai bun documentar” (San Fransisco Jewish Film Festival 2017, New York Film Critics,Women Film Critics Circle Award). Speranța ca frumoasa care făcea furori printre privitori să fie apreciată la justa sa valoare renaște grație acestei noi producții. Filmul realizat de Alexandra Dean (produs de societatea Reframed Pictures, condusă de Susan Sarandon) o demonstrează cu prisosință, într-un mod poetic și original. Bombshell: The Hedy Lamarr Story desăvârșește portretul austriecei Hedy Lamarr.

1 - Bombshell The Hedy Lamarr Story

Blestemată Hedy Lamarr? În parte, da. Succesul vampei cu ochi de răpitoare, care multiplica soți (șase) și amanți iluștri (de la Charlie Chaplin la John F. Kennedy) avea un larg ecou. Este uimitor cum o viață atât de tumultoasă a rămas, totuși, departe de ochii marelui public. În vârtejul imaginilor de arhivă și-al unui singur interviu (prin telefon, actrița decedând în anul 2000, la vârsta de 85 de ani), se regăsea doar imaginea acelei Hedwig Eva Maria Kiesler, o fată frumoasă născută în Kiesler/Viena, crescută într-un mediu burghez cultivat, care va face lumea să vorbească mult despre ea după acel Ekstase din 1933. Viața lui Hedy Lamarr repetă același tipar al animatorilor de show și se-ncadrează perfect în schemele fixe. Figură complexă cu viață dublă: cea de actriță care fascinează publicul și pe cei mai importanți realizatori, prin frumusețea sa, dar și prin libertinaj; cealaltă – secretă, cea a unui spirit științific (nebănuit) care va participa la inventarea unui sistem de coduri secrete, precursor al actualului sistem GPS. Prin urmare, e vorba despre re-descoperirea „copilului teribil” plecat la Holywood ca să scape de soțul său – Friedrich Mandl, un simpatizant al lui Mussolini și-al naziștilor. Soțul ei, care avea reputația de a fi fost al treilea cel mai bogat bărbat din Austria, a fost producător de armament. În autobiografia ei, Ecstasy and Me, Lamarr l-a descris pe Mandl ca fiind extrem de posesiv, care a îndepărtat-o de carieră și a ținut-o ca pe un prizonier în castelul lor, Schloss Schwarzenau. Deși pe jumătate evreu, Mandl a avut strânse legături sociale și de afaceri cu guvernele fasciste din Italia și Germania, cărora le-a vândut muniție pentru Mussolini. Pentru a scăpa de tiranul domestic, fuge din colivia aurită și se refugiază în Londra, unde îl întâlnește pe Louis B. Mayer, patronul de la Metro-Golwyn-Mayer, care-i propune un contract.

2 -Bombshell The Hedy Lamarr Story

Filmul, primul, al jurnalistei și producătoarei Alexandra Dean e o dublă reușită. Nu doar că reface traseul vieții unei legende hollywoodiene – „femeia fatală a anilor ’40”-, ci înlătură vălurile glamour, relevând o inventatoare genială, a cărei frumusețe oculta chiar frumusețea și care nu se încadra în canonul  la modă „Fii frumoasă și taci!”. Adevărata sa muncă a fost, multă vreme, greșit înțeleasă. Steluța de la debuturile în marea uzină de vise de la Hollywood a fost Dalila în filmul lui Cecil B. DeMille, dar și una dintre „fetele” de la Ziegfeld Girl în musicalul cu același nume, alături de Judy Garland și Lana Turner și care a stârnit valuri odată cu scandalul de după Ekstase (film în care apărea complet goală în plină eră pudibondă). Model pentru desenatorii Albei-ca-Zăpada sau a celebrei Catwoman, ar fi trebuit să fie vedeta din Casablanca lui Michael Curtiz. Totuși, ceea ce se știa prea puțin sau deloc este că, în perioada celui de-al doilea Război Mondial, desfășura o importantă activitate nocturnă, fiind preocupată să realizeze un sistem de comunicare care să ajute forțele aliate; acesta e „strămoșul” tehnologiei pe care se bazează GPS, Bluetooth și wi-fi din epoca actuală. Dimpreună cu unul dintre amorezii ei, George Antheil, compozitor avangardist, a conceput în 1941 un «spectru cu frecvențe extinse», mai bine-spus un sistem de codificare pentru transmisiuni; variațiunile frecvențelor permiteau ghidarea torpilelor. În perioada războiului din Vietnam, armata americană a utilizat acest procedeu de torpile teleghidate, dar niciodată meritele nu au fost atribuite adevăratei inventatoare. O vedem, un moment, într-un decupaj dintr-un talk-show (The Merv Griffin Show în 1969), alături de Woody Allen. Avea 55 de ani, râdea și folosea această formulă: „Sunt o persoană simplă complexă”.

3 - Bombshell The Hedy Lamarr Story

Putând fi, în egală măsură, integrat atât divertismentului, cât și mișcării feminist, documentarul realizat de Alexandra Dean devine o pledoarie inteligentă pe tema genului: o frumusețe de la Hollywood poate fi și un inventator de geniu. Acest emoționant portret al unei femei încercate devine și o reflexie a uriașei mașinării, marca Hollywood, care șterge tot ceea ce nu-i convine. Realizatoarea a avut șansa incredibilă de a găsi casetele unui interviu pe care jurnalista Fleming Meeks îl realizase cu actrița pentru revista Forbes în 1990. Astfel, lungmetrajul său capătă forță. Benzile magnetice, regăsite în mod miraculos, constituie un emoționant fir roșu narativ. Mai mult, apariția așa-ziselor memorii n-au făcut decât să o îndepărteze de imaginea de „femeie scandaloasă”, dar strălucitoare. Tipărit în 1966, Ecstasy and me e rodul unei Hedy pauperizate de un veros editor care a semnat în locul său această falsă autobiografie înțesată de fantasme aglomerate printre amintiri reale.

Alexandra Dean optează pentru un portret conturat cu pudoare și se ocupă de unicitatea adevăratei Miss Lamarr, fără să insiste asupra senzaționalului. Cu siguranță, starul de origine austriacă a cunoscut din plin acele «uppers and downers»,  specifice „caruselului”/sistemului hollywoodian: viteza și afetaminele făceau parte din ritualul cotidian pentru a putea ține pasul cu ritmul infernal al turnajelor, să fii subțire și plină de grație o zi întreagă însemna și Nembutal, somnifere și alte barbiturice ca să reziste în acel permanent „joc de artificii”. Nu omite nici faptul că, deși Hedy avea origini evreiești, artista e adepta legăturilor periculoase: un prim soț care se ocupa cu vânzarea-cumpărarea de arme și era simpatizant al naziștilor, amanți fără scrupule, o cleptomană recurentă (subiectul multor crize provocate de acele cocktailuri de calmante și euforizante). Documentarul asamblează extrase din filme, fotografii, interviuri, animații și declarații ale apropiaților (familie, din industria cinematografică, jurnaliști) și aproape că a transformat-o într-o adevărată eroină; în dosul fațadei era inventatoarea. În spatele licențiosului film din 1933, și-a apariției sale nud, în ciuda  numeroaselor sale mariaje și divorțuri cu bărbați care o tratau ce pe un trofeu și în pofida problemelor legate de barbiturice (în vogă în mediile hollywoodiene) o regăsim pe femeia care a demontat și re-asamblat carcasa. Documentarul are meritul de-a prezenta această întreagă disecție și de a permite o mai bună înțelegere a împlinirilor sale. Abia la finele vieții, actrița a primit o distincție a meritelor sale, la ceremonia de decernare a premiilor Milstar din 1997. Subtilă, artista a lansat remarca și a punctat: „Brusc, am devenit inteligentă”.

Regia: Alexandra Dean

Scenariul: Alexandra Dean

Muzica:   Jeremy Bullock și Keegan DeWitt

Imaginea: Buddy Squires și Alex Stikich

Montajul: Alexandra Dean, Penelope Falk și Lindy Jankura

Distribuția: Hedy Lamarr

Durata: 88min

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la De la Extaz la wi-fi, cu Hedy Lamarr – Bombshell: The Hedy Lamarr Story

Scris de pe martie 11, 2020 în Cinema, Feminin, Film, Film documentar

 

Etichete: , , , ,

Farmecul discret al comediei de modă veche – Idolul și Ion Anapoda

Montarea unei piese de-ale dramaturgului G.M.Zamfirescu presupune distribuții puternice, cu personalități emblematice și presupune – mai ales – o direcție de scenă de o sensibilitate aparte, care să vibreze cu sufletul chinuit și pur, candid și generos, al celui care-a rămas pentru mulți iubitul și inegalabilul Gemi.

Autorul care a explorat (pentru prima oară în literatura română) o zonă adesea ignorată, dacă nu chiar eludată de scriitorii noștri: periferia marilor aglomerări urbane. În acest amalgam de straturi sociale, scriitorul a surprins – sub aparențe sordide – structuri umane eterne și proiectează asupra lor o lumină mai puternică, menită să răscolească, dar și să scoată în evidență…esențele. Odată cu piesa Idolul și Ion Anapoda (1935) G.M. Zamfirescu se reîntoarce la mediul micilor funcționari.

Protagonistul, visătorul timid, înduioșător și sentimental, reeditează, la scară minoră, experineța unui Pygmalion care își atinge, în final, idealul, tocmai pentru că acesta nu depășește posibilitățile lui umane. Sub direcția de scenă a regretatului regizor, dar și emerit profesor de Actorie, Ion Cojar, piesa interbelică a intrat în repertoriul Teatrului Național din București, jucându-se cu casa închisă de mai bine de zece ani, textul căpătând autencitate în această montare.

Evoluţia în spirală a istoriei a făcut, probabil, ca regizorul să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirico-amare. Ion Cojar a readus în prim-plan iubirea, delicatețea, încrederea nețărmurită în puritatea sufletească, dovedind credința că acestea toate rămân neclintite în fața tuturor opreliștilor; vede în Ion, umilul funcționar, nu numai un om batjocorit de ceilalţi, un „perdant sublim”, ci şi un „bonom tandru”, care ştie cum să nu se lase înfrânt de aroganţa celorlalţi.

Idolul și Ion Anapoda 1

Sub lupa lucidității autorului, Ion Cojar a transformat comedia amară, cu haz suculent, dar cinic demonstrând că cele mai înălțătoare porniri și sentimente umane nu trebuie să rămână doar iluzorii și ridicole prin sinceritatea lor și să fie ascunse. Nu doar lumea lui G. M. Zamfirescu, ci și lumea noastră e o lume a trucurilor sentimentale, a deriziunii de care suntem conștienți atunci când ne cunoaștem propriile limite, cele care ne aduc, uneori, cu brutalitate la pământ. Așadar, în extraordinara vitalitate a personajelor, contrazicându-le lirismul tradițional, se află cheia originalității și a succesului acestei montări. Realizatorul a distilat și-a modernizat spiritul lui Gemi, grație interpretărilor actoricești de mare ținută.

Idolul și Ion Anapoda 2

Farmecul elegiac – de esență tare – din spectacol, emanat de maestrul Dan Puric, îi confirmă poziția de actor de aleasă condiție. Cu o mare discreție în trecerea de la o stare la alta, dar și cu rupturi de ritm (inteligent distribuite) este aceeași fermecătoare prezență.

Amestecul de lirism și de (auto)ironie, de veselie și de amărăciune, fac din Ion Anapoda un visător incurabil, care nu trebuie să lipsească într-o lume secătuită de goana după „a avea”. Ion în versiunea propusă de Dan Puric îndură cu stoicism sărăcia şi eșecul sentimental fiind, în fond, un lucid. Irina Cojar o întrupează cu mult șarm pe Frosa, „idolul din vis”, copila din flori, împrumutând, discret, din aerul hollywoodian (My Fair Lady, adaptarea cinematografică după Pygmalion). Tânăra actriță are incandescență: ținuta ei scenică crește pe tot parcursul spectacolului, purtând cu grație, încărcătura de omenesc și de adevăr, ridicolă și înduioșătoare. Mucalita pitită după straiele lălâi se transformă într-o apariție de vis. Lecțiile primite de la Ion (versiunea autohtonizată a profesorului Higgins) se transformă în veritabile mostre de “gimnastică” spirituală: primele pagini de scris-citit (după melodrame de epocă) ale Frosei devin explozii de râs molipsitor, datorită caricaturii în filigran realizate de cei doi talentați interpreți: Irina Cojar și Dan Puric.

Idolul și Ion Anapoda 3

Pe un cu totul alt palier, duoul Mioara-Valter capătă statut de personaje prin distribuirea actorilor Ileana Olteanu și Silviu Biriș. Cei doi și-au compus cu meșteșug și stăpânire a trucurilor eroii   și-au păstrat linia din perioada de glorie a Hollywood-ului (când peliculele din anii ’30 -’40 se ocupau de dragoste). Așa cum ei vedeau dragostea ca pe o întrecere între spirite, între bărbaţi şi femei cărora le plăcea să ducă jocul cât mai departe, până la limita „războiului” pentru că numai aşa scoteau unul din celălalt tot ce era mai deştept şi mai sexi, la fel și cuplul Mioara-Valter caută să păstreze comicul duios. Silviu Biriș aduce în scenă tipul seducătorului („hahaleră sentimentală”). Silueta înaltă şi suplă şi chipul  expresiv sunt semnalmentele unui personaj popular graţie decorativităţii și versatilității. El intră într-o relaţie (bine controlată scenic) cu toate celelalte personaje, păstrând viziunea originară, din text („Valter, un băiat deştept”). Răsfățata Mioara, nepoata frumoasă, dar cu limite în privința intelectului (genul „bimbo”), beneficiază de șarmul  și inteligența scenică ale talentatei actrițe Ileana Olteanu, care își exercită, cu succes, farmecele  și asupra publicului amator de comedii de epocă /„în costume”.

Idolul și Ion Anapoda 4

Directorul de scenă a descoperit în paginile acestui text interbelic sursa unei comedii spumoase moderne, dacă avem în vedere faptul că personajele se asemănă în mod izbitor cu cele din pestrița actualitate românească.

Prezența unei actrițe de prim-rang, Ileana Stana Ionescu, apare  firească în rolul văduvei volubile – „Stăvăroaia, o mătuşă care n-a renunţat încă la viaţă”. Manipulatoarea soție de ofițer  dobândește noblețea acestei remarcabile Doamne a scenei românești. Afrodita Androne aduce un suflu plin de naturaleţe, dar şi de o remarcabilă expresivitate scenică în postura lui Icu Dănicel, „haimanaua inteligentă” care vine doar să incite spiritele și așa destul de tulburate. În jocul amuzant creat de cei doi pretendenți la mâna cochetei Mioara, se prinde și simpaticul Alexandru Hasnaș, în postura lui Aristotel Matac, „un musafir nepoftit”. Alexandru Hasnaș aduce nuanţe realist-pitoreşti, fiind stăpân pe gestul dramatic. Fără să apese prea mult pedala ridicolului, venerabilul actor pigmentează, cu haz spumos, conturul spectacolului și menține vie pofta de-a ocoli „răutatea lumii” sorbind „o cafeluță cu caimac”. Costumele realiste, de factură retro, concepute de Liliana Cenean, caracterizează deopotrivă personajele de pe scenă. Şi tot Liliana Cenean, alături de Ștefan Caragiu, îmbină concreteţea detaliului realist cu unele sugestii metaforice (patina de pe mobilier și pereți) într-o scenografie „în poză”.

Idolul și Ion Anapoda 5

Notabila acuratețe în concepție, cât și în realizare, care a vizat valorificarea disponibilităților de interpretare s-au concretizat într-un spectacol „de suflet”, clasicizant, o invitație la o lectură plină de umor, dar și-o discretă atenționare. Astfel, opţiunea directorului de scenă pentru o piesă interbelică dulce-amăruie poate deveni un discurs virulent – şi totodată poetic – la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi.

Montarea Idolul și Ion Anapoda de pe scena Naționalului bucureștean – graţie unei lecturi regizorale tonice – vine ca o dulce alinare pentru „dorul clasicilor de a coborî în actualitate”.

Idolul și Ion Anapoda

Autor/Dramaturg: G.M. Zamfirescu

Regie: Ion Cojar

Scenografie: Liliana Cenean, Ştefan Caragiu

Secretar literar: Claudiu Cristescu

Distribuția :

Ion, un om anapoda: Dan Puric

Frosa, idolul din vis: Irina Cojar

Mioara, o nepoată frumoasă şi proastă: Ileana Olteanu

Stăvăroaia, o mătuşă care n-a renunţat încă la viaţă: Ileana Stana-Ionescu

Valter, un băiat deştept: Silviu Biriș

Aristotel Matac, un musafir nepoftit: Alexandru Hasnaș

Icu Dănicel, o haimana inteligentă: Afrodita Androne

Durata: 1 h 45 min / Pauză: Nu

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Farmecul discret al comediei de modă veche – Idolul și Ion Anapoda

Scris de pe octombrie 9, 2019 în Cultură, Spectacol de top, Teatru

 

Etichete: , , , , , ,

Julia, o legendă

În recenta peliculă – Wonder – luminoasa regină a starurilor joacă alături de Owen Wilson și o întrupează pe mama unui băiețel handicapat. Cu irezistibilul ei farmec natural, Julia prezintă acest nou proiect în care toleranța devine cuvântul-cheie.

Julia Roberts are o stare de spirit excelentă. În picioarele goale, cu taiorul peste o cămașă roșie, în colanți negri, cu ochelari „de tocilară” (lentile exagerat de mari), așezată pe canapea, comentează, cu o voce de majoretă, despre provocarea pe care-a primit-o  din partea copiilor care-au participat la vizionarea recentei sale pelicule, Wonder. În acest film, a întruchipat-o pe Isabel, o mamă exemplară confruntată cu handicapul băiețelului ei.

„Ați fi fost o mamă la fel de bună precum Isabel?” „Credeți că un handicap i-ar putea schimba cuiva caracterul?” Julia privește cu admirație. „Nu-i așa că puștii ăștia sunt nebuni? Chiar pun întrebări adevărate… Nu știu dacă eu eram așa de matură la vârsta lor.”

julia roberts1

Se auzea c-ar fi distantă, inaccesibilă muritorilor de rând, dar, în acea dimineață, ea s-a hotărât  să joace după o altfel de partitură și să uite că este una dintre cele mai puternice actrițe de la Hollywood (și din punct de vedere financiar, deoarece, după cel mai recent clasament Forbes, ar încasa douăsprezece milioane de dolari pe an), desemnată de cinci ori, de revista People, drept cea mai frumoasă femeie din lume și răsplătită, în 2000, cu premiul Oscar pentru rolul din Erin Brockovich. Julia: o legendă.

O fiică a Sudului

„Nu folosesc săpunul.”

În fața dumneavoastră, cel mai larg zâmbet, mare cât întreg canionul din Colorado, gata să-nghită lumea și râde zgomotos de se simte și-n oglinzile apartamentului din hotelul londonez Corinthia Hotel. „Am cincizeci de ani și nu-mi mai amintesc de momentul în care nu eram celebră”, zice ea. Nici urmă de cochetărie, nici vorbă de aroganță în aceste vorbe. Pentru ea, celebritatea înseamnă o secundă de adevăr nud, un fel de redundanță, o evidență – așa cum ai afirma că ea are ochi căprui ca aluna și un compas în loc de picioare.

„Notorietatea nu-i deranjează pe cei care o doresc. Pe mine, ea m-a eliberat. M-am eliberat de toate obligațiile.” De unde reiese și fantezia anumitor ținute ale sale: blugi găuriți, tricouri minuscule, rochii de seară asortate cu flori. „Să nu uităm că sunt o fiică a Sudului. M-am născut în Georgia, acolo un se derula și acțiunea din celebrul Gone with the Wind, nu prea departe de Nashville, capitala muzicii country. De fapt, sunt foarte legată de rădăcinile mele. Nu folosesc săpunul ca să nu poluez apa din pânza freatică, beau lapte de soia, pe care îl achiziționez de la o băcănie coreeană din Malibu și îmi place foarte mult să tricotez.” Gloria a atins-o de la o vârstă așa de fragedă, încât a ajuns – în final – vaccinată împotriva isteriei generale și contra tentațiilor vanității.

Iată că, totuși, Julia Roberts știe să fie sublima „ambasadoare” a parfumului Lancôme, La vie est belle, într-o rochie-furou, cu strasuri, dar și starul luminos care sparge codurile și merge în picioarele goale pe treptele de la Cannes, în 2016, în timpul prezentării filmului realizat de Jodie Foster, Money Monster. O regină cool care știe să-și împartă, în ritm propriu, viața alături de soțul ei, Daniel Moder (operator-șef, pe care l-a întâlnit la turnarea filmului Mexican), și cei trei copii ai lor. „Nu mai mult de un film pe an. Am o familie și-o grădină de legume”, zice ea.

„Îmi plac luptătorii”

„Aleg, de obicei, filmele sau personajele ce denotă voință, rolurile feminine în care eroinele biruiesc toate dificultățile datorită tenacității. Poate unii vor zâmbi, dar cred că Pretty Woman e, în felul său, un film despre susținere. Demonstrează că și o prostituată care face trotuarul pe Hollywood Boulevard se poate salva grație inteligenței și farmecului personal. E chiar un film care demontează determinismul social. Pe de altă parte, Notting Hill, invers, desființează mitul hollywoodian povestind despre modul în care un star adulat se transformă și-și găsește fericirea alături de un tânăr librar fără un sfanț. Evident, nu fac acum referire la rolurile mele din Erin Brockovich, unde întruchipez o femeie care-a îngenuncheat o poluantă multinațională, nici despre cel din Money Monster. Îmi plac luptătorii, persoanele care-i apără pe cei oprimați și le insuflă speranță. În Wonder, filmul realizat de Stephen Chbosky, interpretez rolul lui Isabel, care trebuie să facă față unei situații dificile – fiul ei se născuse cu o malformație a feței. Isabel este o femeie modernă, sagace, realistă, o persoană adevărată care știe să lupte. Mi-ar plăcea să mă asemăn cu acest personaj.”

 

„Niciodată lumea n-a fost atât de violentă”

„Am fost uimită de primirea atât de rezervată a acestui nou film. Acesta e un film despre bunăvoință, aceea a unei mame pentru fiul ei, a unui soț pentru familia sa. Profesorii adresau elevilor lor mesaje despre toleranță. Când Isabel și-a dus prima oară băiețelul la școală, i-a șoptit, terorizată, soțului său: „Să sperăm că nu vor fi răi cu el.” Astăzi, ar trebui să nu ne mai temem de așa ceva. Și, cu toate astea, niciodată lumea n-a fost atât de violentă.”

„M-am calmat, m-am măritat”

„Sunt născută într-o familie modestă din Smyrna, la nord-vest de Atlanta, în Georgia. De mică, am muncit mult. Îmi ador profesia. Am reușit să fac cincizeci de filme în cincizeci de ani! Cariera mea e divizată în două părți. Există un „înainte” de un „după” Erin Brockovich. Înainte, eram o actriță de comedii romantice, Pretty Woman, My Best Friend’s Wedding, Notting Hill. După, m-am mai calmat, m-am căsătorit, am făcut copiii și m-am hotărât să fiu mai selectivă în alegerea rolurilor. Am învățat să aștept filmul potrivit la momentul potrivit, desigur, cu realizatorul potrivit. Îmi place foarte mult să turnez alături de prietenii mei Steven Soderbergh, George Clooney sau Owen Wilson, care-l interpretează pe soțul meu din Wonder.”

"Money Monster" Photocall - The 69th Annual Cannes Film Festival

împreună cu George Clooney (2016)

„Profesia mea trebuie să fie în acord cu viața mea personală”

„Am trei copii, sunt căsătorită de mai bine de cincisprezece ani. Toate acestea se construiesc. Nu pot să aleg între familie și profesie, încerc să le fac bine pe amândouă. Din când în când, mai trebuie să și arbitrez. Nu pot să înșir un film unul după celălalt. Nu sunt chiar așa de rezistentă. Țin neapărat ca activitatea mea profesională să fie în acord cu viața mea personală și nu invers.”

press room at the 73rd Annual Academy Awards

Los Angeles, le 25 martie 2001

La Hollywood e o perioadă așa de grea”

„Nu-mi pot încă imagina cum unii bărbați puternici pot abuza de vulnerabilitatea tinerelor actrițe. Ceea ce mă scoate din sărite e să constat că întrebarea cea mai des adresată femeilor e: „Ai fost hărțuită?” sau „Cum ai putut îndura astfel de umilință?” Dar de ce nu-i întreabă pe bărbați: „De ce v-ați purtat așa?” sau „Le-ați cerut iertare femeilor?” Eu chiar eram rezervată pentru că am avut șansa de a fi repede recunoscută/apreciată în acest mediu, am câștigat mereu bine și am fost plătită chiar mai bine decât unii bărbați. Această situație m-a ținut departe de astfel de presiuni. Ceea ce trăim noi astăzi mă duce cu gândul la o altă perioadă sumbră, cea a Mccarthy-ismului. Da, la Hollywood e o perioadă așa de grea.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard | (Madame – 22 dec. 2017)

 

Articol publicat în revista Catchy

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web