RSS

Arhive pe etichete: Inspirațional

Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Pornind de la premiza că nu există un lucru mai trist decât acela de a-ţi auzi copilul spunând „Nu pot!”, drama-educativă Won’t Back Down răscoleşte povestea unor mame care-au încercat să salveze şcoala în care învăţau copiii lor. Ele vor neapărat să îmbunătăţească mediul în care aceştia se dezvoltă.

Scenaristul-regizor Daniel Barnz simplifică problemele de fond, apelând la emoţie şi oferind roluri miezoase unor actriţe carismatice precum Maggie Gyllenhaal şi Viola Davis. Filmul se bazează pe un caz real din SUA (Los Angeles, 2010), în care o şcoală a fost reformată la iniţiativa unui grup de părinţi, folosind Parent Trigger Law – care permite părinţilor să ceară o reformă în cazul în care şcoala nu este performantă. Cazul a fost prezentat, mai întâi, în documentarul lui David Guggenheim, Waiting for Superman.

Maggie Gyllenhaal este Jamie Fitzpatrick, super-mama care se luptă cu sistemul, angrenând multe forţe (părinţi şi profesori). Alături îi va sta Viola Davis, în rolul Nonei Alberts, profesoara care este de acord să transforme şcoala în care ea însăşi lucra, din dorinţa vădită de a îmbunătăţi condiţia şcolară a propriului fiu.

wontbackdown0afis

Jamie Fitzpatrick este un soi de Erin Brockovich a educaţiei, luptând cu birocraţia. Mamă singură, cu două job-uri (secretară în biroul unui dealer de maşini şi barmaniţă) vrea ca fiica ei, Malia (Emily Alyn Lind – foarte expresivă) să citească corect, dar asta nu e posibil la Adams Elementary School. Încearcă să deschidă tot felul de „portiţe”, oferind ba un zâmbet, ba o Diet Coke, dar nu reuşeşte să obţină transferul în altă clasă al micuţei sale, care suferă de dislexie. Izbindu-se de indiferenţa profesoarei de la clasă şi de neputinţa directorului, încearcă să obţină un loc pentru fiica sa într-o altă şcoală. Profesoara, interpretată de Nancy Bach, pare un monstru de nepăsare şi o fiinţă scufundată în automulţumire. De asemenea, directorul portretizat de Bill Nunn este doar o „rotiţă” împotmolită din pricina sindicatelor.

Ajunsă la Rosa Parks Elementary School, un lăcaş educaţional idilic, Jamie trebuie să treacă pentru înscrierea fiicei sale printr-o… loterie. Este de remarcat farmecul lui Ving Rhames, directorul acestei şcoli de excepţie, care atrage atenţia asupra rolului important pe care l-au avut părinţii în obţinerea performanţei copiilor. Ocolită de şansă, Malia se vede nevoită să revină la şcoala din cartier. Dar la loterie Jamie o zărise printre părinţii participanţi la înscrieri şi pe Nona Alberts, profesoara de la şcoala în care fiica ei învăţa. Ştiind că nu are posibilitatea de a plăti taxe pentru o şcoală particulară, Jamie o abordează pe Nona pentru a obţine sprijinul acesteia într-un demers curajos – reformarea şcolii din cartier.

Nona devine aliata lui Jamie. Părăsită de soţ, deziluzionată de profesia fără prea multe satisfacţii, înstrăinată de corpul profesoral, cu un băieţel ce avea dificultăţi la învăţare, ea acceptă propunerile celeilalte mame disperate. Amândouă vor încerca să revitalizeze un sistem defect.

Viola Davis aduce farmecul său personal şi este credibilă portretizând această mamă de condiţie medie, care încearcă să îndrepte unele greşeli care-au adus-o în această situaţie. Îi mărturiseşte, cu destul patos, fiului său de numai opt ani (Dante Brown) că o mare parte din vină pentru dificultăţile sale de învăţare îi aparţin ei, avusese un accident de maşină când el era doar un bebeluş. Ipocrizia este bine drapată după bunele intenţii, aşa cum face şi atunci când îi convinge pe unii dintre partenerii din cancelarie să pornească lupta contra sistemului anchilozat. Recuperează rapid încrederea colegilor (inclusiv a Breenei, interpretată de Rosie Perez), cu toţii uzaţi de sistem, dar decişi să-şi amelioreze traiul.

Filmul schematizează sistemul educaţional american actual, livrând spectatorilor clişee despre dascăli placizi sau prost pregătiţi, demoni sindicalişti şi părinţi ultra-activişti. Singura excepţie printre profesorii prezentaţi timp de mai bine de două ore o constituie tânărul profesor Michael Perry (Oscar Isaac). Acesta este un dascăl sentimentaloid, care preda matematica dansând şi acompaniindu-se de ukulele. Temporar, el devine aliatul celor două profesoare pornite în cruciada reformei, dar unica lui dorinţă era „de a preda”.

Filmul este un soi de propagandă anti-sindicalistă, deghizată în divertisment cu fason „inspiraţional”. Ideea sugerată de această melodramă sclifosită ar fi că sindicatele profesorilor din SUA protejează mediocritatea şi menţin lipsa de interes a elevilor. Imaginile sunt crude dacă ne gândim la juxtapunerile dintre mediile şcolare; diferenţele dintre şcolile publice „de cartier” şi cele private sunt imense. Personajul Evelyn Riske, interpretat de Holly Hunter, încearcă să deturneze acţiunile lui Jamie, oferindu-i un loc pentru micuţa Malia într-o şcoală „de lux”. Atitudinea acestei profesoare, fiică a unui fondator de sindicat, este una simplistă, aşa cum va fi şi cea a lui Jamie. În bună tradiţie melodramatică, ea nu trădează cauza şi nici pe aliata sa, Nona. Totuşi, pe această cale, deşi indirect, filmul recunoaşte meritele sindicatelor profesorilor. Această uniune a reuşit să asigure cât de cât stabilitate pentru una dintre cele mai defavorizate profesii din America.

Filmul este greoi, împănat cu prea multe clişee şi apasă prea des pe butonul emoţional. Pelicula, scrisă de către Daniel Barnz împreună cu Bin Hill, marchează o ruptură în tradiţia filmelor despre profesorii americani, încercând să inducă ideea că şcolile publice sunt înţesate cu dascăli leneşi şi incompetenţi. Vina pare a fi plasată unidirecţionat într-un sistem ultra-birocratic. Sentimentele din spatele motivaţiei mamelor nu sunt tocmai curate ca lacrima, iar punerea în practică a ideilor pare uşor naivă, având în vedere contextul de tip David versus Goliat.

Deşi finalul este uşor triumfalist (şcoala este reformată încet-încet), speranţa rămâne destul de firavă.

Regizor: Daniel Barnz
Scenarist: Daniel Barnz, Brin Hill / Compozitor: Marcelo Zarvos / Operator: Roman Osin / Producător: Mark Johnson / Monteur: Kristina Boden
Distribuţia: Maggie Gyllenhaal (Jamie Fitzpatrick), Viola Davis (Nona Alberts), Ving Rhames (Directorul Thompson), Holly Hunter (Evelyn Riske), Oscar Isaac (Michael Perry), Lance Reddick (Charles Alberts), Rosie Perez (Breena Harper), Emily Alyn Lind (Malia), Liza Colón-Zayas (Yvonne).

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Educaţia, o loterie? – Won’t Back Down

Scris de pe noiembrie 16, 2018 în Cinema, Educaţie, Film, Melodramă, Morală, Moravuri, Pedagogie

 

Etichete: , ,

The Help – America în alb și negru

Mădălina Dumitrache(Melodramă cu nuanțe feministe)

Un film  care a perpetuat dilema „citești cartea sau vezi ecranizarea?” este și The Help, o istorioară cinematografică strașnică, cu imagini îngrijite. Adaptarea bestsellerului scris de Kathryn Stockett (cartea a apărut în librării în 2009) a fost mină de aur pentru producătorii de la DreamWorks și Walt Disney, având în vedere succesul acestui gen de melodramă, în care virulența dezbaterilor atrage o largă audiență. The Color Purple produs de Steven Spielberg (1985) – și Beignet de tomates vertes de Jon Avnet (1993) sunt două filme de succes de la care Tate Taylor a preluat ingredientele de bază: problematica rasială într-un stat american marcat de tradițiile sclavagismului și împotrivirea unei femei de rasă albă față de putreziciunea moravurilor concetățenilor săi. Cineastul american, prieten din copilărie cu autoarea cărții The Help, ne oferă un film eficient, în care dominanta rasială capătă și o altă nuanță: cea a raporturilor dintre stăpân și servitor, iar segregaționismul este denunțat cu vehemență.

The Help1

Așadar, în 1962, în Jackson – un orășel din Mississippi -, o tânără femeie (Eugenia „Skeeter” Phelan), fiică a unui latifundiar, obține de la cei doi servitori ai casei – Aibileen și Minny – mărturii dureroase despre viața lor. Efortul de-a comprima cele aproximativ 500 de pagini în două ore și douăzeci de minute a fost valorificat cu succes de scenaristul și regizorul Tate Taylor. Simplificările pe care și le-a permis n-au alterat sensul poveștii, iar personajele cu voci puternice din roman se regăsesc și pe ecran, când triste și revoltate, când simpatice și emoționanțe, menținând complexitatea eroilor.

Este povestea a trei personaje feminine extraordinare, dar foarte diferite, din ipocriții ani ’60. Între ele se naște o prietenie specială, legătură coagulată în jurul unei cărţi despre servitoarele de culoare ale vremii. Proiectul redactării acestei cărţi devine o aventură periculoasă, iar eroinele vor avea de înfruntat aprigele prejudecăţi ale unei societăţi în care discriminarea și umilirea negrilor făceau parte din cotidian. Scenariul comprimă evenimentele în care violențele rasiale sunt evidente, iar disprețul și ura sunt disimulate, chiar dacă respectul și gratitudinea existau pe alocuri. Autorul restituie imaginea colorată a sudului Statelor Unite, din anii ’60, în care viața din suburbiile sărace contrastează puternic cu acel american way of life, iar destinele individuale se-ntretaie cu Marea Istorie. Chiar titlul – The Help (personalul de ajutor în casă) – sugerează diferențele dintre femeile afro-americane și stăpânele lor, burghezele din Jackson/ Mississippi. Timp de o jumătate de secol, personalul domestic „de culoare” n-avea dreptul să folosească toaletele de la locul de muncă, muncea șase zile pe săptămână pentru un salariu minim, era mereu la dispoziția patronilor și-a progeniturilor lor.

Din acest material melodramatic, realizatorul a concentrat acțiunea în jurul junei sudiste, „Skeeter” (Emma Stone), abia ieșită de pe băncile Universității, hotărâtă să le facă dreptate acestor femei. Cu ajutorul lui Aibileen (Viola Davis), ea colectează poveștile acestor victime ale istoriei. Nu prea există loc pentru nunațe într-un spațiu în care regimul apartheid impunea regulile. Mai toate bonele erau curajoase, dar stăpânele/stăpânii erau lașe/lași și crude/cruzi (Bryce Dallas Howard face din personajul său, Hilly, un model de abjecție). Pelicula (realizată în 2011) este o adaptare sensibilă, cu maniheismul de rigoare, dinamizată de o pleiadă de actrițe uimitoare. Amiciția dintre cele trei eroine va scoate la iveală solidaritatea ieșită din comun a unor femei curajoase, decise să depășească limitele strâmte impuse de societatea obtuză în care trăiau.

THE HELP

Tânăra jurnalistă Eugenia/Skeeter are forța și naivitatea tinereții, dar și o apreciabilă ambiție de-a depăși statutul ingrat de „păpușică dulce”. Anticonformismul ei afișat aduce în prim-plan nu numai rasismul, dar și lupta pentru demnitatea femeii, curajul opiniei și statutul femeii moderne ieșite din patriarhat. Drepturile civile, rasismul rămân în plan secund, iar cele trei eroine vor milita pentru valorile moderne ce combat bigotismul și conservatorismul. Taylor recreează, cu migală, viața socială, ilustrând faptul că societatea din orașele mici, din sudul Statelor Unite, îi pedepsea aspru pe cei care nu se conformau normelor impuse. În această galerie de personaje, o vom admira pe Celia Foote, întrupată de splendida Jessica Chastain; „bomba” blondă sentimentală care se va trezi izgonită din societatea burgheză din Jackson, în care nu avea decât un rol decorativ. Se cuvine o mențiune specială pentru rolul deloc anecdotic al lui Chris Lowell, pretendent la mâna „lunaticei” Skeeter, dornic să afle tainele ascunse, de roșcovana buclată, între paginile jurnalului, în timp ce aspira să ia în răspăr întreaga societate civilă.

Melodramatică prin substanța de fond, pelicula nu poate lăsa pe nimeni fără să stoarcă măcar o lacrimă pentru soarta bonelor și a servitoarelor din acea epocă. Astfel, Haibeleen (Viola Davies) și surorile ei de suferință reprezintă figuri maternale prin excelență, care îngrijesc și cresc copiii altora, înainte ca acești „pui” să-și ia zborul din brațele lor. O regăsim pe aspra și insolenta Minny (Octavia Spencer), o bucătăreasă de excepție, care se ocupă de doamna Walters (Sissy Spacek) înainte de a fi concediată de fiica acesteia (Bryce Dallas Howard). Într-un film destul de previzibil, aceste apariții înlătură ideea de afect facil, iar imaginea lui Mammy (Hattie McDaniel), celebra bonă a lui Scarlett din Gone with the Wind, revine în mintea oricărui spectator.

The Help 4

The Help rămâne o ecranizare reverențioasă (un exemplar omagiu adus comunităţii afro-americane ), plină de sensibilitate, tandrețe și umor, menită să trezească emoție și să invite la reflecție. Filmul atinge coarda sensibilă a spectatorului şi demonstrează că reglarea conturilor a fost mereu dureroasă în Statele Unite ale Americii.

Regizor: Tate Taylor
Scriitor: Kathryn Stockett
Scenarist: Tate Taylor
Compozitor: Thomas Newman
Operator: Stephen Goldblatt
Producător: Chris Columbus, Michael Barnathan, Brunson Green
Monteur: Hughes Winborne

Distribuţia:
Emma Stone (Eugenia „Skeeter” Phelan)
Viola Davis (Aibileen Clark)
Bryce Dallas Howard (Hilly Holbrook)
Octavia Spencer (Minny Jackson)
Jessica Chastain (Celia Foote)
Ahna O’Reilly (Elizabeth Leefolt)
Allison Janney (Charlotte Phelan)
Anna Camp (Jolene French)
Sissy Spacek (Missus Walters)

Premii, nominalizări, selecţii:
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar: Octavia Spencer
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună actriţă într-o dramă, nominalizat: Viola Davis
Globurile de Aur (2012) – Cel mai bun film – dramă, nominalizat
Globurile de Aur (2012) – Cea mai bună muzică, nominalizat: Thomas Newman
Oscar (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Chris Columbus, Brunson Green, Michael Barnathan
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Oscar (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun film, nominalizat: Michael Barnathan, Brunson Green, Chris Columbus
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă în rol secundar, nominalizat: Jessica Chastain
Premiul BAFTA (2012) – Cel mai bun scenariu adaptat, nominalizat: Tate Taylor
Premiul BAFTA (2012) – Cea mai bună actriţă, nominalizat: Viola Davis

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la The Help – America în alb și negru

Scris de pe iunie 27, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web