RSS

Arhive pe etichete: Interviu

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

 Angelina Jolie strălucește din nou pe coperta ediției americane a revistei Elle. Populara actriță, care se pregătește pentru lansarea unui nou blockbuster (Maleficent: Mistress of Evil) e șic și strălucitoare (stilist: Elizabeth Stewart) într-o serie de fotografii realizate de fotograful Alexi Lubomirski.
Pornind de la rolul interpretat de celebra actriță, Maleficent, în care a fost nevoie de apariţia unui curent postmodern care să acorde o şansă personajelor negative din cultura pop, jurnaliștii americani o „descos” pe Jolie, căutând să dezvăluie „întăriturile” acestei femei celebre. Recent realizată, pelicula Maleficent 2/ Suverana Răului propune o abordare modernă, ce închide ochii în faţa conservatorismului şi-i dă amploare personajului hulit. Iată cum explică Angelina Jolie necesitatea existenței acelor „fete rele” într-un material ce va apărea în ediția din septembrie 2019 a revistei Elle.

«Care este de fapt puterea unei femei libere (trup și spirit) și de ce a fost percepută drept periculoasă atâta timp? În trecut, chiar în Vechiul Testament, exista o frază care a fost tradusă literal: „Nu lăsa o vrăjitoare să trăiască”. Așa se explică de ce mii de persoane au fost persecutate și ucise pentru presupuse acte de vrăjitorie/ magie, numai dacă amintim procesele din epocile timpurii din Europa, apoi din Lumea Nouă/ America. Majoritatea acestora era formată de femei.

Ca și în cazul teoriei conspirației, orice lucru pe care nu îl poți explica (fie și o simplă îmbolnăvire a unui copil) ar putea fi pus pe seama activității unei presupuse femei malefice. În astfel de cazuri, ele erau văduvele, acele femei aflate în zonele marginale ale societății sau chiar tinere seducătoare, calitățile lor fizice fiind atribuite practicilor ce țin de magie.

Femeile ar putea fi acuzate de vrăjitorie doar pentru că au avut o viață sexuală liberă, pentru că și-au exprimat opiniile despre politică, religie sau pentru că pur și simplu s-au îmbrăcat diferit. Cu siguranță, dacă aș fi trăit în acele vremuri, aș fi fost pusă să ard pe rug doar pentru că am ales să fiu eu însămi.

Acuzația de vrăjitorie a fost folosită pentru deținerea unui anumit control și pentru punerea sub tăcere a femeilor în aproape toate societățile și în fiecare secol. Ioana dArc a fost mistuită de foc în Franța secolului al XV-lea pentru idolatrie și erezie, inclusiv pentru faptul că a purtat straie bărbătești. Inițial, acuzaţiile la adresa ei pomeneau despre anumite practici (dansa la miezul nopții în jurul unui copac) ce erau descrise ca fiind vrăjitorești.

Este atât de ridicol, încât pare aproape amuzant să consideri că o femeie care dansează sau cântă în public este privită ca fiind indecentă în multe țări chiar și astăzi. Iată cum, șase secole mai târziu, fetele din Iran care postează videoclipuri sau dansează sunt categorisite ca având un comportament inacceptabil și se consideră că încalcă în mod vădit dogma religioasă.

Încă din vremuri imemoriale, femeile care se răzvrăteau chiar și în mod involuntar împotriva a tot ceea ce reprezenta normă, erau etichetate imediat ca fiind „ciudate”, „nelegiuite”, „periculoase”. Ce surprinde este maniera în care acest tip de prejudecăți a persistat de-a lungul secolelor și încă mai „colorează” lumea în care trăim. Este uimitor cât de des femeile care candidează pentru funcții politice în țările democratice sunt descrise drept „vrăjitoare”. Dacă se reunesc astăzi mai multe femei puternice, imediat se va spune că se adună pentru a semna un pact cu diavolul. În multe țări, femeile care susțin drepturile omului sunt încă etichetate„deviate”, „mame rele”, „dificile” sau „libertine”.

În munca mea, deseori călătoresc în țări unde știu că, dacă aș fi cetățean acolo, opiniile și acțiunile mele ca femeie m-ar putea expedia în închisoare sau m-ar expune pericolului fizic. Apărătoarele drepturilor omului din întreaga lume sunt încarcerate pentru părerile lor politice sau pentru apărarea lor sau a celorlalți, dovedind un curaj greu de imaginat. Adesea, în numele religiei, tradiției sau culturii condamnă progresele lumii moderne, iar independența și energia creatoare a femeilor sunt încă deseori văzute ca o forță periculoasă care trebuie controlată. Să luăm în considerare aproximativ 200 de milioane de femei și fete în viață astăzi, care au suferit mutilări genitale. Sau cele aproximativ 650 de milioane de femei și fete din întreaga lume care au fost silite să se căsătorească înainte de a împlini 18 ani.

«Adesea, le spun fiicelor mele că lucrul cel mai important pe care îl pot face pentru ele însele este să își dezvolte inteligența. Nu există nimic mai atrăgător – sau încântător – decât o femeie independentă, stăpână pe propriile opinii».

Mii de femei și fete sunt ucise de membrii familiei în așa-numitele „crime de onoare” anuale, drept pedeapsă pentru exercitarea propriei voințe. În această vară, când mii de femei sudaneze au ieșit pe străzile din Khartoum cerând alegeri libere în țara lor, s-a ordonat lovirea fetelor și s-au înregistrat numeroase violuri, în mare parte făcute de forțele de securitate.

Nimic din toate acestea nu e menit să respingă sau să redea pentru o clipă abuzurile teribile făcute și împotriva bărbaților și a băieților – inclusiv acuzațiile moderne de „vrăjitorie”. Dar, uitându-ne în întreaga lume, trebuie să ne întrebăm: de ce se cheltuie atât de multă energie pentru a menține femeile într-o poziție secundară?

Analizate în această lumină, „fetele rele” sunt doar femei obosite de nedreptate și de abuzuri. Ele sunt femeile care refuză să respecte regulile și codurile în care nu cred și pe care nu le consideră cele mai bune pentru ele însele sau pentru familiile lor. Sunt acele femei care nu vor renunța la vocea și drepturile lor, chiar cu preţul vieții. Dacă există atâta răutatea, atunci lumea are nevoie de „femeile rele”.

Este de asemenea adevărat că femeile nu se trezesc în fiecare dimineață dorind să se lupte. Vrem să fim capabile de blândețe, pline de grație și de iubire – nu toată lumea se naște pentru a lupta. Și chiar nu avem puteri magice. Ceea ce avem noi este capacitatea de a ne susține reciproc și de a lucra cu bărbații valoroși, care apreciază și respectă femeile, considerându-le ca fiind egalele lor.

Îmi amintesc de un tată, pe care l-am cunoscut prima dată când am fost într-o tabără de refugiați afgani, din Pakistan, în timpul guvernării talibanilor. Fusese așa de rău bătut, încât i se îngălbeniseră ochii din pricina leziunilor la nivelul ficatului, doar pentru că și-a trimis fiicele la școală. Îmi amintesc apoi de soția unui sirian, care paralizase după ce a fost împușcată în coloana vertebrală de un lunetist. Acesta era protejată de soțul iubitor și devotat, trăind într-o tabără de refugiați, fără nicio șansă de a pleca altundeva. Nu pot să nu fiu mândră de fiii mei pentru că își respectă surorile, se respectă între ei și vor deveni bărbați adevărați. Descoperirea propriei meniri în viață trebuie să ne facă să lucrăm cu noi înșine. Și tot femeile pot ajuta, grație instinctelor lor, la adaptarea pentru noile nevoi ale societății.

Poate fi greu să ne găsim timpul necesar ca să ne întrebăm cine vrem să fim cu adevărat – nu ceea ce noi credem că ceilalți vor aproba sau vor accepta, ci cine suntem cu adevărat. Când te asculți pe tine, poți alege să faci pasul înainte și să înveți și să te schimbi. Îmi amintesc când eu am făcut acest pas: când aveam 20 de ani, întâlnind refugiați în Sierra Leone, când se încheia un brutal război civil. Am înțeles pentru prima dată nivelul de violență care există în lume și ce însemna realitatea vieții pentru milioanele de persoane afectate de conflict și prigoană. Cred că așa am descoperit sensul muncii și scopul vieții mele.

De multe ori, le spun fiicelor mele că cel mai important lucru pe care îl pot face este să-și dezvolte mintea/spiritul. Vă puteți pune mereu o rochie drăguță, dar nu contează ce purtați la exterior dacă mintea nu este puternică. Nu este nimic mai atrăgător – aș putea spune chiar fermecător – decât o femeie independentă, cu cu o voință puternică și cu păreri proprii.

Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina».

Traducere și adaptare după articolul din revista ELLE

Articol publicat ]n revista Catchy

 
Comentarii închise la Cu dragoste, pentru toate femeile „rele” și pentru bărbații care le înțeleg, Angelina

Scris de pe noiembrie 13, 2019 în Înţelepciune, Cinema, Feminin, Film

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Julianne Moore – vârsta de aur

Finețea interpretărilor sale actoricești și farmecul personalității sale au făcut deja ca Julianne Moore să fie considerată o veritabilă stea din constelația hollywoodiană. Star ce aduce mari încasări și profituri, muză a cinema-ului independent, ambasadoare pentru L’Oréal Paris, ea cunoaște și-o altă dimensiune: este o militantă feministă, democrată pentru care „solidaritate” reprezintă mai mult decât un simplu cuvânt.

Din actualitate

Odată cu trecerea anilor, Julianne Moore a devenit marea actriță pe care o știm astăzi, admirată de public și răsfățată de cronicari. Orice-ar face, suntem cuceriți de această frumoasă persoană, actriță ce realizează compoziții și care își conduce spre a doua parte cariera marcată de originalitate, exigență și radicalism. Înainte de-a ajunge un star la Hollywood, Moore a fost muza inspiratoare a cineaștilor americani din zona independentă, dar și o figură iconică în Europa, urcând cu forță pe aceste paliere până în 2015. În acel moment, a fost răsplătită cu premiul Oscar pentru rolul din pelicula Still Alice în care interpreta, cu o bulversantă rezervă, o femeie măcinată de maladia Alzheimer. Apoi, am regăsit-o ca flamboiantă ambasadoare a parfumului L’Oréal pentru care a susținut și o ședință foto (Madame Figaro). Caldă și amicală, Julianne Moore ne arată rapid fotografia copiilor săi: Caleb, student, Liv, fiica, o roșcată care-i seamănă perfect: «Au crescut prea repede», zice ea, ca o mamă a tuturor. Chiar și Hollywood-ul se schimbă. După această întâlnire, Julianne Moore s-a poziționat în favoarea victimelor lui Harvey Weinstein. Actrița își dorește ca nedreptatea să dispară și-a aderat fără nicio reținere la mișcarea lansată de actrițele care-au fost victime ale hărțuirii sexuale – Time’s Up. Nimic din ceea ce înseamnă viață social nu îi este străin acestei dulci umaniste, dublate de-o inflexibilă democrată.

Misterul jocului

«Să fii o actriță bună? Pentru mine, înseamnă să elimin tot ceea ce-ar putea părea superficial cu scopul de-a fi credibilă și de-a reda densitatea omenescului. A fi o bună actriță înseamnă să fii mereu vie și adevărată la modul în care spectatorul ar putea regăsi în tine ceva ce îi este familiar. Nu mi-a plăcut să mă las ghidată de standarde fixate de teatralitate. Niciodată nu am lucrat cu un „coach ”. Un antrenor trebuie să fie necesar doar când trebuie să înveți ceva foarte precis – să cânți, să dansezi, să deprinzi un accent, dar, trebuie să îmi consolidez toate capacitățile, de aceea chestia asta cu antrenorul nu a funcționat niciodată la mine. Nu-mi place să fiu constrânsă, ar însemna să mă simt oarecum resticționată. Îmi place ideea de a fi capabilă de orice, să pot încerca orice, fără bariere sau ierarhizări. De unde vine esența jocului ? Nu știu. De exemplu, în Wonderstruck de Todd Haynes, am partenere de joc tinere, chiar o fată de treisprezece ani. Văzând-o cum joacă, mi-a spus: este o actriță, mă recunosc în ea. Așa ceva nu se poate explica.»

3e66ad529573212f60385cc474a9879c

Tușa franțuzească

«Franța este țara (stăină) în care-mi petrec cel mai mult timp, cu toate astea, nu sunt capabilă să vorbesc franceza și îmi pare așa de rău. Ador să aud cum spun franțujii:„C’est impossible”. Aceasta e una dintre expresiile mele favorite. Francezii o spun de patru sau de cinci ori, apoi, sfârșesc prin a o lăsa mai moale: „Oui, d’accord”. La americani, nu înseamnă nu, dar, adesea un da poate spune chiar și nu! Probabil asta face interesantă munca peste tot, să treci de barierele culturale și să te confrunți cu amuzantele coduri ale limbajului.»

julianne moore 50

Forța roșcatelor

«Nu cred că suntem prea multe, bănuiesc că în acest lot suntem destul de restrânse. Poate ar treui să înființez, alături de Isabelle Huppert, un club. (Actrița râde) Serios, ceea ce e interesant  la roșcate e că, adesea, la un moment dat în copilăria lor, au fost ostracizate – au fost ținute la distanță sau puse în carantină. E o treabă bună pentru mai târziu, când ajung actrițe. Pe de-o parte, să te confrunți de tânără cu experiența vaccinului respingerii, într-o profesiune în care fluctuațiile sunt mari și dese, ai șansa de a observa mai bine și, astfel, de a înțelege oamenii și lumea și, evident, de-a putea îmbogăți un personaj.»

Parcursul combatantei

«Viața la Hollywood poate fi considerată dificilă de sufletele sensibile. În tinerețe, suntem salvați de o anumită doză de naivitate. Atunci nu ai idee de ceea ce ți s-ar putea întâmpla, știi    că sunt mulți chemați, dar puțini aleși, iar asta mai relativizează puțin lucrurile. Când are loc debutul, există multă bravură sau, mai degrabă, puțină inconștiență, fără a mai aminti tenacitatea. În ceea ce mă privește, mereu m-am concentrat pe munca mea, am trăit ziua fără să mă gândesc la termene de lungă durată. Și am reușit mai târziu. Înainte de vârsta de treizeci de ani, chiar m-am gândit să mă opresc. Tocmai ajunsesem la New York ca să turnez pentru un serial-foileton, jucam în câteva spectacole la teatrele din zona off-Broadway, o duceam destul de greu. Mi-am spus: asta e tot, viața mea de actriță la asta s-ar reduce? Atunci a avut loc schimbarea, în mijlocul anilor 1990, când am început să-mi fac un loc în lumea cinemaului independent, alături de Robert Altman, Paul Thomas Anderson ou Todd Haynes.»

Power Lady

«Niciodată dezbaterile despre raporturile dintre bărbați și femei nu au fost atât de aprinse. E aproape grotesc să știi că mai există discuții despre egalitatea bărbați-femei, în ce lume trăim? Cred, totuși, că lucrurile se schimbă. Uitați-vă la succesul pe care l-a avut anul trecut Marșul femeilor de la Washington. Eu sunt un cetățean activ, nu îmi subestimez dreptul meu de vot, iar una dintre responsabilitățile mele este de a îmi face auzită vocea atunci când ceva mi se pare nedrept sau anormal.

91b3e27dd032400b61cd442ed7a24486

Caruselul/Les montagnes russes

«Dacă am exclude faptul că ele activează într-o meserie bizară, actrițele sunt și ele femei ca oricare alta. Ca și celelalte, sunt mamă, am o familie, muncesc și trebuie să jonglez rolurile între soț, cei doi copii și viața socială. Cum să îți găsești echilibrul între viața personală și cea profesională ? – asta da întrebare. Uneori, astfel de întrebări își pun chiar și bărbații. Dar eu sunt conștientă că sunt o privilegiată, de vreme ce am o relație stabilă (n.n. actrița trăiește din 1996 alături de realizatorul Bart Freundlich) și am ceea ce mi-am dorit mereu: detest situațiile fluctuante de tip carusel. Când eram mai tânără, apreciam entuziasmul schimbărilor din viață, dar, astăzi îmi place doar ceea ce rimează cu echilibrul. Citez mereu cu plăcere fraza lui Flaubert: „Soyez régulier et ordonné dans votre vie afin que vous puissiez être violent et original dans votre travail” /„Fii mereu ordonat în viața personală cu scopul de-a deveni mai puternic și mai original în munca ta”. Aceasta mi se potrivește cel mai mult.»

(Traducere și adaptare după articolul realizat de Richard Gianorio, Madame, 18 ian. 2018)

 

Articol  publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Julianne Moore – vârsta de aur

Scris de pe septembrie 20, 2019 în Actualitate, Cinema, Feminin, Morală

 

Etichete: , ,

Nicole Kidman: “Mi-ar plăcea să las imaginea unei femei care a fost capabilă de a iubi”

Cea mai celebră actriță australiană a fost invitată recent, la Printemps Haussmann, să inaugureze vitrinele pregătite pentru Crăciun. Cu această ocazie, s-a închegat o mică discuție cu starul australian despre eleganță, horticultură și… Isabelle Huppert.

De sub cupola Art deco a marelui magazin din Paris, care pare o adevărată catedrală, s-a ivit făptura cu un ten translucid, cu ochii precum albastrul lagunei, cu o voce  dulce, având o alură virginală. În ținuta sa, cu o fustă-creion, de un verde smarald care-i conferă aspectul unui trandafir, Nicole Kidman este ireal de mare. Prea mare, prea diafană, prea inaccesibilă pare o apariție boticelliană (Annunciazione di Cestello), purtându-și buclele blonde, picioarele interminabile, înveșmântată în muselină de-un albastru celest. Vorbește șoptit, ca la o confesiune, povestește cu prudență și ironie, te hipnotizează cu privirea și-și lasă la vedere cerceii în formă de scorpion, care coboară spre gâtul ei lung.

MFIG-KIDMAN1257-1m

Nicole Kidman poartă o bluză din voal albastru și o fustă-creion din bumbac verde, Fendi, a fost coafată de John Nollet și machiată de Christophe Danchaud

Și-asta ca să-ți amintești că în spatele acestui aer angelic se ascunde chiar eroina enigmatică din Eyes Wide Shut de Stanley Kubrick sau ucigașa din To Die For de Gus Van Sant? Nu știi dacă Miss Kidman, la cei cincizeci de ani și-un Oscar, e înger sau demon. Îți amintești doar că la momentul în care i s-a conferit o stea pe celebra „Hollywood Walk of Fame”, a rostit o replică devenită celebră: „Niciodată nu m-a încântat ideea că, peste ani, oamenii vor călca peste mine.” Ea pare să nu-și amintească  de replica aceasta, dar surâde ca o madonă, cu ochii plecați, așa cum face un copil care a pus mâinile pe borcanul de dulceață.

Fendi: o pasiune pentru Karl

Fendi, partener al casei Printemps Haussmann pentru sărbătorile de la sfârșitul anului, prezintă o vitrină de Crăciun cu tema călătoriei și cu un pop-up store feeric, situat în atriumul/curtea iterioară (a) marelui magazin.

„De ceva timp, am devenit o bună amică a casei și, de ceva mai mult timp, a directorului casei de creație, genialul Karl Lagerfeld, care prelungește viața acestei mărci mitice cu fabuloasele sale colecții, veșmintele luxoase, în care el știe să îmbine texturile, asimetria rochiilor, bluzele cu volane precum cea pe care eu o port astăzi, lejere, feminine, sexy, confortabile. Fendi este dintre puținii care știu să combine blana, lâna, antilopa sau crocodilul. Acest dezmăț din materiale este inedit. Și, ceea ce mă atrage, este relația privilegiată pe care casa a întreținut-o cu cinemaul italian, când Fendi  îmbrăca starurile de la Cinecittà, Sophia Loren sau Silvana Mangano.”

Moda: „Este indispensabilă fiindcă e un mijloc de amuzament. Să schimbi look-ul, identitatea și starea. Îmi place să port veșminte frumoase. Pentru mine, acestea sunt opere de artă. Am o deosebită afecțiune și admirație pentru designeri precum Raf Simons, Calvin Klein și, bineînțeles, Karl. Reprezintă, pentru mine, artiștii, artizani ai posterității. Nu-mi place cuvântul empowerment, pe care îl utilizăm mereu când vrem să le sugerăm femeilor să se afirme.

O femeie nu are nevoie de nimeni ca să știe ce imagine vrea să aibă. Ea știe întotdeauna să se îmbrace pentru orice situație: când merge să se angajeze, când vrea să obțină un rol sau când  vrea să seducă.”

NICOLE KIDMAN, PARIS 7/11/2017 Hair: John Nollet Makeup: Christophe Danchaud Blouse en voile de coton bleu ciel et jupe crayon en coton stretch vert émeraude, FENDI

Modele ale stilului

„Desigur, Katharine Hepburn în The Philadelphia Story de George Cukor, cu rochiile sale din muselină și pantofii cu strasuri. De asemenea, e Catherine Deneuve în Belle de jour, cu hainele sale clasice de burgheză rătăcită. Cred că o astfel de imagine e imbatabilă.”

 Obiectele de bază

„Tricoul și un jeans. Totuși, fiicelor mele nu le place când sunt îmbrăcată simplu. Când mă duc să le iau de la școală, trebuie să fiu înveșmântată precum o doamnă, cu fustă, pantofi cu toc înalt și bine cizelată (machiată & coafată). Fetițele mele sunt foarte, foarte… fetițe. Ele îndrăgesc rochiile, pantofii cu paiete și tutu-urile. Duminica, când mergem la liturghie, ele se gătesc ca în gravurile de modă.”

Nashville

„Când l-am întâlnit pe soțul meu, Keith Urban, nu aveam casă, nu aveam vreo ancoră. Nimic nu mă reținea nicăieri. Atunci, el mi-a spus: Să mergem în Nashville, e orașul meu. Acolo, muncesc eu. I-am răspuns că mi-a găsit acea home sweet home în care mi-ar plăcea să merg cu plăcere. Și iată. Trăiesc în Tennessee. Aici sunt râuri, lacuri și păduri în care să ne plimbăm cu copiii noștri. Avem și o grădină de legume. Anul viitor, intenționez să obțin o diplomă în horticultură. Mama mea se ocupa de grădinărit. În copilărie, o vedeam adesea întorcându-se din bush-ul australian, plină de julituri pe brațe și pe picioare, dar încărcată cu ciupercile pe care le culesese. Era radioasă. De la ea am învățat că pădurea este locul în care îți poți găsi pacea. De fapt, fericirea rezidă în culesul florilor din grădină, alături de copii, la sfârșitul zilei și să te lași îmbătat de parfumul de iasomie.”

'Inside Llewyn Davis' Premiere - The 66th Annual Cannes Film Festival

Photo by Dave J Hogan/Getty Images

Îndrăzneala

„Este pofta. Înseamnă cheful de-a construi, de-a evolua și chiar de-a te pune în pericol. De asemenea, înseamnă să accepți să fii vulnerabil ca să poți depăși o stare. Eu cred că am făcut dovada cutezanței mele, realizând anumite filme, așa cum sunt cele recente, turnate alături de cineastul grec Yórgos Lánthimos, The Killing of a Sacred Deer sau Destroyer, un thriller de Karyn Kusama.”

Eternitatea

„Mi-ar plăcea să las imaginea unei femei care a fost capabilă de a iubi – familia sa, meseria și viitorul său. Să știi să iubești înseamnă cel mai mult. Să fii pasionată este indispensabil în viața personală, dar și în cea profesională. Și nu e deloc ușor, fiindcă trebuie să știi să accepți și eșecul și decepția și chiar să pierzi ființe dragi. Deși sunt fragilă, sunt rezistentă la șocuri. E forța mea. Când mă simt mâhnită, o sun pe sora mea, Antonia, pe care o și văd apoi. Ea locuiește în Singapore, alături de cei șase copii. Îmi las capul pe umărul ei și mă simt foarte bine. Această osmoză e naturală. Vine din faptul că am dormit în același pat, că ne-am jucat împreună, ne-am pierdut tatăl împreună și, atunci când mama era bolnavă, tot împreună ne-am ocupat de ea. Ne susținem reciproc. Tocmai și-a obținut, prin corespondență, diploma de avocat. Mi-a spus că și-ar dori să ajute lumea.”

Eleganța

„Fără îndoială, este cel mai greu să o exprimi. Tocmai am zărit o femeie mergând pe stradă. Purta un mantou de culoarea mierii și o eșarfă ocru care flutura. Probabil că eleganța înseamnă să știi să pui lucrurile laolaltă ca să obții armonie. Ca într-un tablou impresionist în care rozaliul care însoțește verdele conferă lumină într-un apus. Acea femeie mergea plină de siguranță și lejeritate, în egală măsură, era o imagine a libertății absolute. Și, de asemenea, a eleganței.”

Isabelle Huppert

„Tocmai am primit de la ea un email, în care-mi spunea că ar fi bucuroasă să lucrăm împreună. Pentru mine, e ca o soră. Este frumoasă, complexă, pasională și mereu în formă. Dar trebuie să știi să o tratezi cu delicatețe.”

Angajamente

„Mi-am dăruit vocea și timpul Unifem, cu scopul de a opri violența împotriva femeilor. Mama a fost o feministă și mi-a explicat că e nevoie ca femeile să se considere atât inamici, cât și aliați. Am ascultat, acum cincisprezece ani, un program la BBC, în care se discuta despre fondurile pentru dezvoltarea Cambodgiei (femeile erau instruite în vederea obținerii unei calificări, ca să renunțe la prostituție). Mi-am depus toată energia și am organizat gale de caritate, am strâns bani pentru a acorda o șansă tuturor femeilor din lumea întreagă și pentru a le ajuta să-și recapete demnitatea. Aceasta mi-a dat sentimentul că am un loc al meu în lume.”

Traducere și adaptare după articolul realizat de Isabelle Girard din revista Madame (Le Figaro -25 nov 2017)

Articol publicat în revista Catchy.

 

Etichete: ,

Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Publicul românescu aplaudă în picioare chiar și piese de calitate mediocră. Încă nu are curajul să huiduie un spectacol. Care să fie cauza? Aflăm de la teatrologul Mădălina Dumitrache, într-un interviu în care aceasta pledează pentru actorul total, compară publicul de capitală cu cel din țară, explică ”invazia” de trupe independente și caracterizează starea teatrului românesc, azi. Mădălina Dumitrache este singurul autor român al unei cărți despre melodramă, ”Melodrama. O interpretare socio-culturală”.

madalina-dumitrache

– De ce publicul românesc are reflexul de a aplauda în picioare orice spectacol?

– Cred că e o cumsecădenie prost înțeleasă. Nu avem școala democrației, iar asta înseamna să poți sancționa un produs ratat. Cum era pe vremea când teatrul era o artă publică, când oamenii își permiteau să huiduie, ca pe vremea lui Caragiale, care a fost huiduit la premieră? Nu era un gest de răutate, ci doar o igienă necesară pentru a penaliza răul care poate veni printr-o educare greșită a publicului. Nu trebuie să transformăm sala de spectacol într-un stadion, dar nici să aplaudăm frenetic un produs mediocru.

– În străinătate, există o specializare a actorilor, pe teatru, film, comedie ori dramă. De ce avem actori „buni la toate”?

– Eu, fiind formată de școala românească, tind să îmbrățișez modelul actorului total, asta îl definește pe actor –  să aibă registrele largi, să nu fie limitat sau pus în niște răftulețe. Asta se întâmpla la începutul teatrului, când actorii erau catalogați ca „ingenua” sau „junele-prim”. Teatrul a evoluat, la fel și școala de actorie. Nu poți să pui graniță între genuri și specii, ele fac un tot unitar. Asta e măiestria unui actor,  să poată trece de la un registru la altul.

– La conducerea teatrele românești se află actori sau regizori, în străinătate sunt manageri. Care variantă vi se pare mai potrivită?

– Cred că cea mai bună combinație era în anii ’60-’70, când conducerile erau formate dintr-un regizor și un secretar literar, oameni veniți din sfera artelor – teatrologi ori filmologi – care avea cunoștințele necesare pentru alegerea repertoriului. Erau „eminenţele cenușii” care alegeau repertoriul, fiecare trupă avea spectacolul care să o pună în valoare. Dar, trăim într-o lume a consumului care și-a pus amprenta și în zona asta, de aceea se simte nevoia unui manager care să știe să vândă produsele pentru că și un spectacol e un produs, unul cultural.

– George Banu spunea că „teatrul românesc nu e pregătit pentru nou”. Așa e? –

– În general, românii acceptă cu greu noul. Ne-am sincronizat „cu retard”. E o formație tradiționalistă a românului care acceptă cu greu avangarda. Drept dovadă că noi nu am avut teatru agitatoric, teatru de stradă, musical sau cabaret.

– Cum caracterizați teatrul românesc de astăzi?

– Cum spunea Shakespeare, ”Vremurile au luat-o razna”, prin analogie și teatrul. Adică, acum sunt multe încercări necoagulate. În teatrul românesc, nu există o direcție și mai trist e că el a devenit un fel de „bolnav închipuit” aflat în criză din anii ’90. Acum există teatru pentru fiecare public, dar el nu știe direcția.

– De ce credeți că se preferă spectacolele independete?

-Numărul de teatre nu mai e direct proporțional cu noile generații de actori și regizori, care au crescut în progresie geometrică, nemaipunând la socoteală și promoțiile școlilor particulare.

– Este o diferență calitativă între teatrele de stat și cele independente?

– Valoarea este intrinsecă și nu cred că ține de spațiu, ci de trupă. Cred că și un spectacol independent poate fi la fel de bun sau poate mai bun decât unul de la teatrele de stat.

– Există vreo diferență între aprecierea teatrului în țară, față de publicul din capitală?

– E vorba despre viața culturală din fiecare oraș. Există stereotipuri locale și un complex nedeclarat al provinciei, care nu trebuie să fie neapărat unul de inferioritate. Și asta se vede când teatrele din Ardeal vin la București cu spectacole de calitate, au un complex de superioritate afișat, ceea ce nu e rău. Cred că schimburile, prin festivaluri și turnee, sunt bine venite pentru că e vorba de școală și asta se poate învăța, iar mediul își pune amprenta. Sunt diferențe în primul rând de realizare și apoi de receptare.

Autor: Andreea Toma

Interviu publicat în cotidianul DC News

 
Comentarii închise la Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Scris de pe septembrie 5, 2018 în Cărţi, Educaţie, Personal, Portrete/Interviuri, Teatru

 

Etichete: , , ,

Charlotte Gainsbourg – o mamă abuzivă

Charlotte Gainsbourg, starul din Nymphomaniac, într-un dialog pentru Madame Figaro

Scan01_75Mo__RGB

La New York, Charlotte Gainsbourg își inventează o nouă viață. După lansarea celui de-al cincilea album, actrița și cântăreața interpretează, pe ecran, rolul unei mame devoratoare în Promesse de l’aube. Excepțional prilej pentru minunata actriță de a rezona cu rădăcinile sale rusești.

„La 44 de ani, iubesc din toată inima Franța, pentru că Franța e tot ceea ce mi-a mai rămas de la mama, și, dacă nu ne e permis să iubim decât o ființă, aceea nu poate fi decât mama.” Această frază rostită de scriitorul-cineast-aviator Romain Gary comprimă esența cărții La Promesse de l’aube, volum cu caracter autobiografic, transmis de la o generația la alta, de mai bine de cincizeci de ani.

La Promesse de l’aube capătă o dimensiune populară, în sensul nobil al cuvântului, în cel mai recent film realizat de Éric Barbier – cu Pierre Niney în rolul lui Romain Gary (premiera va avea loc în Franța la 20 decembrie 2017) – și conferă o nouă imagine chipului mamei autorului (Mina Kacew), rol interpretat de Charlotte Gainsbourg. Această carte nu are vârstă, fiindcă le promite mamelor că vor fi iertate pentru dragostea excesivă manifestată față de fiii lor. Chiar dacă nu toți vor deveni scriitori, precum Gary – de două ori laureat al premiului Goncourt – și ambasador al Franței, ca să împlinească visul unei mame, acela de a-și vedea fiul celebru în timpul vieții sale.

Întâlnirea cu Charlotte Gainsbourg s-a derulat într-o dimineață newyorkeză rece, la un hotel cu mobilier întunecat, lângă un șemineu în care trosneau discret lemnele, într-un fotoliu din piele roșie și fără muzică în fundal. Artista a sosit – plină de hotărâre, cu o privire vioaie și surâzătoare, cu o voce sigură – pentru a-și apăra primul ei rol de doamnă în vârstă dintr-un film pentru marele ecran.

Madame Figaro – Vă mai amintiți ce efect a avut asupra dumneavoastră cartea când ați citit-o întâia oară?

Charlotte Gainsbourg – Uimitoare, mai ales că nu o citisem nici ca adolescentă, nici ca elevă, așadar, a fost de neocolit. Probabil a fost considerată mult prea reacționară în perioada lui Mitterrand și n-a fost introdusă în programa școlară. Așadar, am citit-o la recomandarea lui Éric Barbier când mi-a propus colaborarea pentru viitorul său film, practic, l-am parcurs în paralel cu scenariul care e fidel romanului. Ceea ce m-a uimit a fost să aflu că inclusiv copiii mei, chiar și fiul meu, îl citiseră deja.

Madame Figaro – Ați regăsit în dumneavoastră ceva din legătura acelei mame cu fiul său?

Charlotte Gainsbourg – Mai întâi, am regăsit ceva din bunica mea și din dragostea sa necondiționată pentru fiul ei – tatăl meu. Apoi, ceva din soacra mea și Ivan (Ivan Attal, soțul actriței – n.n.). Pe mine m-am recunoscut doar în câteva clișee ale mamei evreice, mai puțin în exuberanța care devine, în dragostea necondiționată, mereu prea mult/„trop, trop”! În timpul turnării, Éric mă aducea mereu spre ceva monstruos. El trăia mereu precum un fiu, dar eu simțeam ca o mamă. Am remarcat că Nina (prenumele mamei din cartea Romain Gary) avea ceva excesiv, dar pelicula depășește aspectul de vampirism abuziv al acelei mame.

Madame Figaro – Cu toate astea, ea e zdrobitoare, invazivă, iar dragostea ei maternă e fără limite…

Charlotte Gainsbourg – Da, dar, ceea ce este atât de impresionat în roman și în film este că ea nu-și ascunde sentimentele. Ea formează un cuplu cu fiul său, dar dragostea pasională nu e deloc una de natură incestuoasă, dar e trăită plenar. Nina nu e nici pe departe o mamă care să-și sufoce fiul, deși manifestă brutalitate și violență aproape masculină. E doar o mamă care-i conferă, în viață, fiului ei rolul unui bărbat și-l presează, încă din copilărie, să devină, neapărat, un om celebru.

Madame Figaro – A fost dificil să jucați alături de Pavel, băiețelul polonez, care-l interpretează, la Vilnius, pe Gary în copilărie?

Charlotte Gainsbourg – Uneori, am fost nevoită să fiu brutală cu scopul de a-l provoca, iar el a făcut tot ce se poate ca lucrurile să iasă foarte bine. A fost de-a dreptul magic pentru mine să fiu martoră, fiindcă îmi amintea de Paroles et musique. A fost incredibil, deoarece am văzut ceea ce poate cinema-ul să provoace în ochii unui copil.

Scan01_75Mo__RGB

Madame Figaro – Dar cum ați putut deveni mamă pentru tânărul Romain Gary, interpretat de Pierre Niney?

Charlotte Gainsbourg – La început, am fost intimidată pentru că nu îndrăzneam să-l ating fizic, ca o mamă, pe Pierre Niney. Nu puteam să identific gesturile potrivite pentru o astfel de legătură, dar Pierre m-a ajutat să le găsesc.

Madame Figaro – Ați fost nevoită să învățați dialogurile în poloneză, dar vorbiți și puțin în rusă?

Charlotte Gainsbourg – Nu, deloc, fiindcă eu am în minte muzica rusească, îndrăznesc să spun, chiar dacă mătușile mele se vor supăra citind asta. Chiar dacă nu a fost atât de familiară precum era limba engleză în copilăria mea, totuși îmi pare o limbă melodioasă, care-mi răsună în urechi. E vorba despre accentul puternic al bunicii mele, o femeie extrem de important în viața mea, care-a murit când eu aveam treisprezece ani. Ea a reprezentat o figură majoră a familiei mele, emblema culturii rusești și evreiești, chiar dacă ea nu a fost niciodată prea religioasă. Tatăl meu înțelegea jignirile rusești fiindcă și părinții lui se insultau în rusește.

Madame Figaro – Bunica dumneavoastră semăna cu Nina?

Charlotte Gainsbourg – Da, prin originile de rusoaică care-a emigrat, și prin dragostea pentru Franța. Bunicii mei, care au fost muzicieni, au părăsit Rusia în 1917, când s-a declanșat Revoluția și nu-și doreau decât să ajungă în Franța. De altfel, voiau să-și șteargă cât mai repede urmele rusești, de aceea și-au botezat copiii cu nume superfranțuzești – Serge, Liliane și Jacqueline. Bunica mea n-a dorit niciodată să revină în Rusia, dar când am citit jurnalele personale ale bunicului, am simțit suflul nostalgiei slave din copilăria sa. Ei proveneau din Tbilissi și Odessa. Am avut mereu o pasiune pentru bunica mea, pentru că, pur și simplu, mă adora. Am fost fiica tatălui meu! Kate și cu mine eram micuțele sale adorate pe care ea le răsfăța.

Madame Figaro – Așadar, Nina Kacew din film așa s-a născut?

Charlotte Gainsbourg – Am făcut o „salată rusească” din tot ceea ce aveam mai important: bunica, partea rusească a tatălui meu, de asemenea, țigara sa, fiindcă Nina fumează ca un turc în roman, dar și-n film, dar și partea galeză.

Madame Figaro – Nu v-ați gândit și la mama dumneavoastră?

Charlotte Gainsbourg – Deloc, chiar dacă și galii fumează. Pentru mine, mama reprezintă imaginea absolută a clasei, a frumuseții, a purității și-a inteligenței. Nina reacționează, prin curajul ei, în mod visceral. Apoi, chiar nu pot avea mii de imagini feminine în minte. Prin urmare, am avut-o doar pe bunica mea/„mamie”, imaginea ei din bucătărie, când gătea, duminica, borșul și „les pirojki” (pateuri cu carne și cartofi – n.n).

Scan01_75Mo__RGB

Madame Figaro – E prima dată când interpretați o femeie mai în vârstă decât dumneavoastră?

Charlotte Gainsbourg – Ador asta! De fapt, chiar mă întrebam când voi fi eu însămi în cinema, mai ales în Franța. Aici, între modificările fizice și poloneză, o limbă pe care am prins-o din zbor, aveam o carapace în care nu puteam decât să intru. A fost genial, nu mai existam eu, ci Charlotte. Nu am devenit un clovn, dar m-am deghizat total. În felul acesta, nu-mi mai făceam nici griji dacă sunt sau nu drăguță, iar pentru mine a devenit o formă de eliberare. Chiar dacă niciodată nu m-am declarat vreo frumusețe în cinema, am fost mereu conștientă că, din punct de vedere fizic, păstrez aerul.

Madame Figaro – Ce vreți să spuneți?

Charlotte Gainsbourg – Aș putea zice că frumusețea nu a fost principala mea calitate, dar important este că am știut cum să fiu filmată. În film, sunt bătrână și urâtă, dar excelent filmată.

Deși e dificil pentru o actriță să fie dezinteresată de aspectul ăsta, am reușit. Am revăzut, alături de fiicele mele, pelicula Roman Holiday/Vacances romaines de William Wyler și aș putea conchide că cel mai mult contează charisma și frumusețea actorilor. Face parte din regulile jocului!

Madame Figaro – Prin urmare, cum ați abordat îmbătrânirea?

Charlotte Gainsbourg – Am primit unele adaosuri, ajutorul machiajului, al ridurilor false, a fost evident că eram prea slabă și că nu aveam nici umerii, nici greutatea personajului. Mereu aveam în minte imaginea bunicii mele, cărnoasă și plinuță. S-a decis să primesc unele „adăugiri” pentru șolduri, fese și sâni. Totul era fals! Cel mai răuvoitor compliment l-am primit din partea lui Ivan, care, după ce mi-a spus tot ce credea despre jocul meu actoricesc, mi-a lansat asta: „Chiar e de apreciat ce gambe false ți-au făcut”. Erau singurele părți care-mi aparțineau în realitate!

Traducere și adapatare după interviul realizat de Elisa Lacoume (15 dec. 2017)

Text publicat în revista Catchy

 

Etichete: , ,

Publicul românesc este prea cumsecade. INTERVIU cu teatrologul Mădălina Dumitrache despre starea actuală a teatrului

Publicul românescu aplaudă în picioare chiar și piese de calitate mediocră. Încă nu are curajul să huiduie un spectacol. Care să fie cauza? Aflăm de la teatrologul Mădălina Dumitrache, într-un interviu în care aceasta pledează pentru actorul total, compară publicul de capitală cu cel din țară, explică ”invazia” de trupe independente și caracterizează starea teatrului românesc, azi. Mădălina Dumitrache este singurul autor român al unei cărți despre melodramă, ”Melodrama. O interpretare socio-culturală”.

Mădălina Dumitrache

– De ce publicul românesc are reflexul de a aplauda în picioare orice spectacol?

madalina-dumitrache

-Cred că e o cumsecădenie prost înțeleasă. Nu avem școala democrației, iar asta înseamna să poți sancționa un produs ratat. Cum era pe vremea când teatrul era o artă publică, când oamenii își permiteau să huiduie, ca pe vremea lui Caragiale, care a fost huiduit la premieră? Nu era un gest de răutate, ci doar o igienă necesară pentru a penaliza răul care poate veni printr-o educare greșită a publicului. Nu trebui să transformăm sala de spectacol într-un stadion, dar nici să aplaudăm frenetic un produs mediocru.

– În străinătate, există o specializare a actorilor, pe teatru, film, comedie ori dramă. De ce avem actori „buni la toate”?

-Eu, fiind formată de școala românească, tind să îmbrățișez modelul actorului total, asta îl definește pe actor –  să aibă registrele largi, să nu fie limitat sau pus în niște răftulețe. Asta se întâmpla la începutul teatrului, când actorii erau catalogați ca „ingenua” sau „junele-prim”. Teatrul a evoluat, la fel și școala de actorie. Nu poți să pui graniță între genuri și specii, ele fac un tot unitar. Asta e măiestria unui actor,  să poată trece de la un registru la altul.

– La conducerea teatrele românești se află actori sau regizori, în străinătate sunt manageri. Care variantă vi se pare mai potrivită?

-Cred că cea mai bună combinație era în anii ’60-’70, când conducerile erau formate dintr-un regizor și un secretar literar, oameni veniți din sfera artelor – teatrologi ori filmologi – care avea cunoștințele necesare pentru alegerea repertoriului. Erau „eminenţele cenușii” care alegeau repertoriul, fiecare trupă avea spectacolul care să o pună în valoare. Dar, trăim într-o lume a consumului care și-a pus amprenta și în zona asta, de aceea se simte nevoia unui manager care să știe să vândă produsele pentru că și un spectacol e un produs, unul cultural.

– George Banu spunea că „teatrul românesc nu e pregătit pentru nou”. Așa e?

-În general, românii acceptă cu greu noul. Ne-am sincronizat „cu retard”. E o formație tradiționalistă a românului care acceptă cu greu avangarda. Drept dovadă că noi nu am avut teatru agitatoric, teatru de stradă, musical sau cabaret.

– Cum caracterizați teatrul românesc de astăzi?

– Cum spunea Shakespeare, ”Vremurile au luat-o razna”, prin analogie și teatrul. Adică, acum sunt multe încercări necoagulate. În teatrul românesc, nu există o direcție și mai trist e că el a devenit un fel de „bolnav închipuit” aflat în criză din anii ’90. Acum există teatru pentru fiecare public, dar el nu știe direcția.

– De ce credeți că se preferă spectacolele independete?

-Numărul de teatre nu mai e direct proporțional cu noile generații de actori și regizori, care au crescut în progresie geometrică, nemaipunând la socoteală și promoțiile școlilor particulare.

– Este o diferență calitativă între teatrele de stat și cele independente?

-Valoarea este intrinsecă și nu cred că ține de spațiu, ci de trupă. Cred că și un spectacol independent poate fi la fel de bun sau poate mai bun decât unul de la teatrele de stat.

– Există vreo diferență între aprecierea teatrului în țară, față de publicul din capitală?

-E vorba despre viața culturală din fiecare oraș. Există stereotipuri locale și un complex nedeclarat al provinciei, care nu trebuie să fie neapărat unul de inferioritate. Și asta se vede când teatrele din Ardeal vin la București cu spectacole de calitate, au un complex de superioritate afișat, ceea ce nu e rău. Cred că schimburile, prin festivaluri și turnee, sunt bine venite pentru că e vorba de școală și asta se poate învăța, iar mediul își pune amprenta. Sunt diferențe în primul rând de realizare și apoi de receptare.

Autor Andreea Toma

Articol publicat în cotidianul DCNews (mai 2011)

 
Scrie un comentariu

Scris de pe decembrie 3, 2017 în Cultură, Teatru

 

Etichete:

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web