RSS

Arhive pe etichete: Ioan Slavici

Pájaros de verano/Birds of Passage

„Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”, spune Ioan Slavici în Moara cu noroc, amintind de o lume arhaică ghidată după reguli bine stabilite.

Ioan Slavici – adept al teoriilor lui Confucius – a împărtăşit principiul potrivit căruia e de ajuns o singură faptă, pentru ca binele să se propage şi să devină atotcuprinzător, din aproape în aproape. Filosofia morală a lui Confucius susţine principiul că „omul, ca o particică din întreaga natură, un microcosmos, are în sine însuşirile generale ale naturii, ale lui „dao“: ordine, dreptate, bunătate, sinceritate. De aceea este suficient ca omul să fie instruit, dirijat, pentru a se perfecţiona. Iar perfecţionarea se face prin exemplul înaintaşilor.

Despre înaintași,  înavuțire, onestitate și păstrarea/deteriorarea valorilor ne amintește filmul Birds of Passage; reductiv, această producție aduce în prim-plan lumea mafiei. Încă un film despre traficul de droguri? Se pare că da, doar că Scarface sau Narcos & The Sopranos sunt depășite (în ceea ce privește profunzimea sensurilor) de recenta peliculă Birds of Passage. Mai degrabă un studiu antropologic (de o mare bogăție vizuală), această captivantă saga sud-americană schițează nașterea industriei de trafic de droguri, care a răvășit societatea columbiană, continuarea filmului Embrace of the Serpent aduce o perspectivă nouă – ce respinge artificiile prea familiare ale filmelor cu gangsteri. Așadar, cel de-al patrulea lungmetraj semnat de columbianul Ciro Guerra continuă demersul început în 2015 (odată cu Embrace of the Serpent – film care i-a adus un premiu la Cannes și o nominalizare la Oscar), acela de a spune istoria și legendele triburilor din țara sa natală. Bunăoară, această poveste din America de Sud răscolește istoriile despre traficul de droguri și ne prezintă modul în care comerțul ilegal a otrăvit o lume arhaică/tribul Wayuu.

Așa cum bine spunea Faulkner, „trecutul nu este mort”; procesul de colonizare din America   pare să nu se fi încheiat, iar efectele psihedelice ale anumitor „ierburi” au atras și mai mult atenția „cuceritorilor”. Regăsim, pe marele ecran, Guajira, o regiune deșertică din nordul Columbiei, din anii ’70, o comunitate condusă de tradiții – construită în jurul familiei. Rapayet  și familia sa sunt printre primii stăpâni ai traficului de marijuana. Atrași de bani si de putere, își abandonează ritualurile și credințele, închinându-se unor „noi zei”: lăcomia și crima. Se nasc primele carteluri de droguri, iar societatea este condusă după alte reguli. Efectele corosive ale drogurilor lasă urme adânci și în lumea patriahală a triburilor (Wayuu). Într-o zonă aridă, cu vânturi puternice, oamenii trăiesc în acord cu natura.

Greenbook – Când prietenia îşi găseşte calea

Ca și în producțiile lui Francis Ford Coppola/The Godfather, filmul începe cu o serbare familială. Așadar, în deschidere, o putem admira pe tânăra Zaida (Natalia Reyes), care iese din adolescență și dansează ritualic, înveșmântată în mătase purpurie. Ritul trecerii în rândul femeilor se face sub privirile întregului trib. Precum o pasăre, fata își înalță brațele și sfidează orice privire masculină. Cel care o îndrăgește pe lor este chipeșul Rapayet (José Acosta), dar nu poate deveni soțul ei fiindcă nu are „zestrea” cuvenită și e considerat un „alijuna”/„outsider”. Prin urmare, ierarhizările se fac – dintotdeauna – mai întâi, pe baza unor aspecte de natură materiale, apoi intră în discuție și calitățile morale/umane.

Așa se face că tânărul va respecta dolenațele mamei fetei/Ursula (uimitoarea Carmiña Martínez în acest rol) și cere ajutorul bogatului său unchi, pentru a căpăta „zestrea” (în clanul matriarhal, bărbatul oferea o plată familiei fetei). Ca în orice poveste cu iz arhaic, un rol important îl deține mesagerul, cel care poartă pe umerii săi răspunderea mesajelor. Nepotul lui Peregrino (José Vicente Cotes), ajutat de partenerul său, Moises (Jhon Narváez), reușește să aducă extravaganta dotă: 50 de capre, 20 de vaci și un anumit număr de coliere cu valoare totemică. În acest mod, are acces în cercul noii sale familii. Pe lângă pietrele semiprețioase, în această lume a superstițiilor și a codurilor nescrise, întreaga natură participă activ; păsări exotice sălășluiesc printre săteni, iar cerul și oceanul devin martorii tăcuți din decor. Eficiența narativă este sporită și de imaginea semnată de David Gallego, dar și de compartimentarea poveștii în cele cinci („Wild Grass”, „The Graves”, „Prosperity”, „The War” și „Limbo”) cânturi/„cantos”, ca într-o tragedie antică (aici, tragedie indigenă).

Odată consolidată poziția socială prin mariajul cu frumoasa Zaida (expresiva Natalia Reyes), capătă gustul  comerțului/averii – partenerii lor erau americanii din Corpul Păcii (hippies/activiști anticomuniști, fideli consumatori de marijuana). Odată stabilite legăturile, afacerile încep să intre pe făgașul profitului, iar patima înavuțirii îl cuprinde pe onestul Rapayet.

În toată această poveste – cu puternice dimensiuni matriahale -, își face simțită prezența soarta (ca și în cazul tragediilor grecești), așa se face că fiul cel mai mic al puternicei Ursula – Leonidas – va deveni un „prinț” plin de cruzime, cu tendințe sociopate. Cele două femei (Ursula și Zaida) întrevăd viitorul din perspectiva unor vise, iar bietul Rapayet va fi bântuit de fantoma/„yoluja” amicului ucis în numele onoarei pătate. Exotismul peliculei nu se rezumă doar la prezențele suprarealiste din cadru (păsări, insecte, instrumente muzicale exotice/percuția tribală semnată de Leonardo Heiblum), ci și la imageria de tip western (à la John Ford sau Sergio Leone). În permanență, indiferent de cadru, se (re)simte bizara tensiune dintre vechi și nou.

“Păsări călătoare”, din 15 martie în cinematografe

Chiar dacă la început, cuplul Rapayet-Zaida trăia în colibă, armonia exista, în perioada de prosperitate, cadrul natural nu se modifică, dar construcția casei de tip occidental bruschează orice privire și atenționează ochiul neavizat (deși aveau pat matrimonial în noua casă, cei doi soți dormeau îmbrățișați învechiul hamac adus în iatacul luxos). Păsările sunt mesagerii spiritelor (naturalismul și suprarealismul se îmbină eficient în această exotică peliculă). În spatele cadrului natural arid, este expusă  cruzimea raporturilor umane, ca într-un artefact cu două feţe. În acest western exotic, dar bine împachetat, se poate vedea (ca într-o tragedie greacă), încă o dată, prăpastia infernului, atunci când sunt stârniţi prea mult zeii.

Birds of Passage aduce în prim-plan violența, dar invocă și exploatarea inocenților, ierarhizarea după alte „reguli” (corupție, lăcomie), intruziunea geopoliticului și-a altor forțe de coloratură sociologică (ciocnirea dintre civilizații) într-o lume arhaică.Nu trebuie să avem strămoși Wayuu sau orice altă legătură cu regiunea sud-americană pentru a înțelege largile implicații ale acestei povestiri epice despre lumea din care privin drogurile și efectele lor nocive; trebuie să înțelegem care e puterea nemiloasă a patimii. Chiar dacă este o poveste desprinsă dintre pământurile aride ale Americii Latine, Birds of Passage ne atrage atenția că suntem, cu toții, niște păsări/creaturi „în trecere” – între un trecut mitologic și un viitor nescris. Purtate de vânt, aceste povești ne amintesc despre efectele devastatoare ale lăcomiei, atenționând spectatorul modern asupra hybrisului.

Regia: Cristina Gallego, Ciro Guerra

Scenariul: Maria Camila Arias, Jacques Toulemonde Vidal

Imaginea: David Gallego

Montajul: Miguel Schverdfinger

Muzica: Leonardo Heiblum

Distribuția:

Carmiña Martínez – Úrsula

Natalia Reyes – Zaida

José Acosta – Rapayet

Jhon Narváez – Moisés

Greider Meza – Leonidas

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Pájaros de verano/Birds of Passage

Scris de pe martie 22, 2019 în Cinema, Filme de Oscar

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Un ochi râde şi altul… nu mai plânge – Zâna Zorilor

Regizoarea Ilinca Stihi propune o lectură actualizată a basmului Zâna Zorilor de Ioan Slavici. Introduce înlăuntrul semnificaţiilor naraţiunii scenice un fascicul de semnificaţii provenind dinspre „frământările” acute ale prezentului. Astfel, cei trei feciori ai Împăratului, care „cu un ochi plânge şi cu altu’ râde”, devin un trio plin de farmec actualizat, amintind micilor spectatori de pelicula animată a studiourilor Disney, Tangled. Ideea familiarizării copiilor cu valorile literare, dar şi morale, este de salutat.

Ilinca Stihi este un tânăr regizor care şi-a făcut „exerciţiul” dramatizărilor scenice prin spectacole precum Closer (adaptare după pelicula cu acelaşi nume, la Teatrul Mic) şi eMeS, adaptare după operele lui Mihail Sebatian, la Teatrul Maria Filotti din Brăila. De asemnea, activitatea sa este dublată de regia de teatru radiofonic, în care a dovedit o mare acurateţe în adecvarea la mijloace a unor opere literare celebre (Drumul spre Damasc după August Strindberg, Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie, după textul Les Chants de Maldoror de Isidore Lucien Ducasse – Comte de Lautréamont şi Argentina).
zanazorilor
Spectacolul de la Teatrul Excelsior nu-şi asumă ifosele predicii, el povesteşte cu haz şi antren peripeţiile lui Petru / Făt-Frumos în râvna lui de a-şi salva tatăl. Regizoarea a operat cu măsură în dramatizarea basmului, suprimând unele episoade (dintre probele la care fusese supus Petru), dar a conferit muzicii şi luminii statutul de personaje, structurându-le o individualitate distinctă. Astfel, pe scenă se derulează o poveste fracturată, dar ritmată, fără mari ambiţii hermeneutice. Regizoarea şi-a îngăduit să actualizeze această montare la nivelul textului şi modificând puţin profilul celor trei feciori de împărat. Cei mai mari dintre fii se numesc, de data aceasta, Luca şi Matei, aluzie la apostolii biblici, dar în cheie parodică. Interpreţii acestor două personaje sunt Ciprian Cojenel (Luca) şi Ovidiu Uşvat (Matei). Tinerii actori vădesc reale disponibilităţi comice realizând un duo hazliu à la Bolek şi Lolek, din celebrele benzi desenate, conturând scenic un chefliu şi un sportsman. În dorinţa lor de a-l denigra pe fratele cel mic în faţa celorlalte personaje, ei stârnesc hazul şi dezaprobarea (furtunoasă) a publicului foarte tânăr.

Celor doi fii li se opune Petru / Făt-Frumos, într-o viziune uşor caricaturizată, în prima parte a spectacolului, fiind un soi de geek, plin de stângăcii. Daniel Clucinschi punctează trecerea de la adolescenţa de „tocilar” spre tinereţea înflorită, cu o bună expresivitate corporală. Aerul uşor nătâng din debut se transformă, pe parcurs, în acela de Făt-Frumos. La final, valsează ca în Anastasia (peliculă animată – reper pentru micii spectatori) şi aminteşte de Viorel din Nunta Zamfirei, parafrază regăsită în dialogurile dintre cei trei fii, în debutul spectacolului.

Zâna Zorilor este cea care îl salvează pe Făt-Frumos, oferindu-i dragostea sa. Raluca Botez este o apariţie suavă, plină de candoare, dar şi de farmec ştrengar. Ea „flirtează” cu micii spectatori, luându-i drept parteneri de dialog în „tulburările” ei sufleteşti. Însoţitoarele ei: Cosmina Dobrotă, Veronica Popescu, Iulia Samson, Vera Popescu, Iulia Diana Samson amplifică nota de feeric, fiind nişte prezenţe diafane şi agile (coregrafia:Andreea Duţă).

Petru este în permanenţă ajutat de Murgul Împăratului, calul înzestrat cu multe calităţi. Robert Radoveneanu exploatează valenţele expresive ale unui actor bine antrenat în partiturile pentru teatrul de copii. El stabileşte mereu relaţii interesante cu celelalte personaje şi aminteşte spectatorilor de corespondentul său din desenul animat Tangled. Ca şi acolo, calul este un acid raisonneur, ce-i sancţionează pe fraţii mai mari cu replici de genul: „Eşti varză!” sau o linguşeşte, uşor perfid, pe Sfânta Vineri, amintindu-i mereu de calităţile ei… apuse.

Sfânta Vineri este personajul care echilibrează, la nivel narativ, planurile acţiunii şi totodată năvălnicia tinereţii. Paula Sorescu-Lucian este o apariţie scenică ce aminteşte de regina Elisabeta I, a Marii Britanii. Costumată în mov-lila, sugerează detaşarea şăgalnică a înţelepciunii şi rigoarea impusă de vârsta senectuţii. În dialog cu Împăratul, cele două personaje contrapunctează năvălnicia primăvăratică a celorlalţi, pledând pentru acceptarea fără încrâncenare a vârstei mai înaintate şi pentru iertare a celor care greşesc (fiii cei mari). De asemenea, rolul Împăratului a fost bine distribuit actorului Ştefan Velniciuc, un maestru al rostirii scenice şi un „aristocrat” din filmele istorice româneşti din anii ’70.

Regizoarea a beneficiat de aportul unei distribuţii bine alese şi a unei echipe tehnice riguroase, care a dus la realizarea acestei feerii, un basm atemporal, cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane. Frumuseţea plastică a scenografiei (Luana Drăgoescu) şi a costumelor se prelungeşte sonor în acordurile muzicii semnate de George Marcu şi a sound-design-ului creat de neobositul realizator radio, Mihnea Chelaru. Scenografia este abil îmbinată cu „trucuri” din lumea radio (imitarea unor zgomote) sau cu elemente din decor cu valoare de „semn” scenic (Balaurul şi Duhul Pădurii). Peretele mobil transparent din ţinutul Sfintei Vineri este oglinda care nu mai are de-a face cu trufia tinereţii, dar şi reflectorul luminii roşiatice din câmpurile înflorite. Cromatica pastelată şi fineţea croielii costumelor sunt şi ele valorizate de light-design-ul lui Gheorghe Jipa. Calitatea spectacolului s-a regăsit atât în adecvarea la mijloace, cât şi la scop, căci teatrul pentru copii rămâne un avanpost în care se formează viitorii spectatori.

Spectacolul Zâna Zorilor, de la Teatrul Excelsior din Bucureşti, este un divertisment agreabil atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.

Regizor: Ilinca Stihi
Scenografie: Luana Drăgoescu / Muzica: George Marcu / Coregrafie: Andreea Duţă / Light design: Gheorghe Jipa / Sunet: Mihnea Chelaru.
Distribuţia: Dan Clucinschi (Petru), Ciprian Cojenel (Luca), Ovidiu Uşvat (Matei), Robert Radoveneanu (Murgul), Raluca Botez (Zâna Zorilor), Paula Sorescu Lucian (Sfânta Vineri), Ştefan Velniciuc (Împăratul), Cosmina Dobrotă, Veronica Popescu, Iulia Samson, Vera Popescu, Iulia Diana Samson (Însoţitoarele Zânei Zorilor)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Un ochi râde şi altul… nu mai plânge – Zâna Zorilor

Scris de pe aprilie 25, 2018 în Teatru

 

Etichete: , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web