RSS

Arhive pe etichete: Ipocrizie

Confession négative – Favorina (online)

Caz special, Favorina este, în perimetrul online, aceea care se declară posesoarea “lozului” cel mare. Călătoreşte prin viaţă sub o mie de nume, sonor recitate de către posesoare. Numele ei real rămâne, totuşi, Favorina – de la favor (latin), favoruri (aprecieri, like-uri) – cuvânt cu rezonanţă medievală actualizantă.

Această “Lady Chatterley” de la periferia bucureșteană cultivă spectaculosul ostentativ. Având în vedere că existnța ei se situează undeva  la limită, glisând între condiția de damă oficial mariată și damă voalată, așa cum le șade azi bine cucoanelor care nu mai pot merge la Carnaval. Totuși, mediul online îi oferă din plin o astfel de posibilitate. Așadar, madama quatrogenară sau cincagenară, lipsită de preocupări care să o valideze în viața reală, cochetează sub diverse avataruri cu presupuși adoratori de ocazie, la fel de sastisiți și ei de realitățile lor. Îi place să epateze, să provoace, zice ea, de după ipoteticele bigudiuri care-i coafeză doar mintea, căci podoabă capilară nu posedă. Ce are însă cu certitudine are…angoase existențiale! Le dosește după afirmații lungi (logoree recalificată în virtute stilistică), în care gâtuiește și izbește de pereți biată limbă românească, doar așa ca să arate că «are verb». Descendentă directă a Miței lui Nenea Iancu, actuala bovarică caută efectul de catharsis nu în literatură, nu în marile naraţiuni simbolice, nu pe scena teatrului, ca vechii greci, care au inventat conceptul, ci pe scena realităţii virtuale. Avatarul ei e metafora voit frapantă a anarhismului matrimonial de mileniul al III-lea, tradiționalist-decadent. Practică un naturalism al abordării up to date. Probabil în aceasta constă și „tehnica” sa –  mizerabilismul ei asumat să te șocheze în scopuri cathartice. Mizează pe temele hot –  sexul dezinhibat, eliberarea de tabuuri, exploatarea feliilor în distincțiile clasice dintre Bine și Rău. Contrastul dintre aerul său de siderurgist furios feminin și “Erosul cu fitil” pe care îl aduce în discuție riscă să o arunce în abisal-ridicol. Orice bemol în plus al discuțiilor sale îi hrăneşte entuziasmele infantile pe care nu se obosește să le afișeze.

Face fandări printre glume unsuroase și comentarii politico-perisabile, aduce elogiu amorului ghebos și flutură nonșalant imagini obscur-kitschoase, repetând până la sațietate mantre de guru care nutrește poftele carnale cu prafuri ezoterice. Când își leapădă galoșii din cauciuc și vine din grădina cu buruieni aromate, îşi bricolează propriul credo online: amorul liber, solicitând ofrande (pozuline cu duioșenii de damă neconsolată) de un lirism trash. Prin acest mod, actele sale capătă valoarea unui ritual complezent. Din când în când, o mai vizitează cealaltă conștiință, de adulterină prevăzătoare și flutură la vedere o «șaibă» reprezentativă pentru  “stâlpii societății”  caragialienești. Delirant, în limita nevrozei, se etichetează cu „frumusețile caligrafice” culese de pe marea autostradă online (frustrăței din familia lui Grey, ăla bine-nuanțat, sau vreun autohton „Cătălin, viclean copil de casă, ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă”). Conştientă de caracterul exploziv – descalificant social şi moral, şi, în cele din urmă, şi estetic – al susţinerilor sale, mai strecoară un citat din producțiile coafezelor deghizate în autoare-online, asortat cu poze B&W, așa… ca să ridice puțin nivelul.

“Diva” adoptă o tehnică a subversiunii menită să obţină confuzionarea totală a postacului vizitator confuz, neatent sau “neiniţiat”, pe vastul ei domeniu. Asta după ce bietul vizitator a fost introdus într-o galerie de referinţe absolut aiuritoare: talmeș-balmeș ca un soi de “strategie fatală” de imagine. Belicoasa arătare trage orbeşte (scuipă fraze veninoase, amenință cu vitriol) în ținte imaginare, devoalând vidul existențial care-i torturează mintea. Câteodată, dă dovada unui temperament de kamikaze, dar unul care se lansează împotriva propriilor tranşee.

Confession négative - Favorina

Vieille femme aux masques by James Ensor (1860-1949)

Alte simptome zilnice de recunoaştere: se proclamă cea mai bună dintre toţi/toate, fie prin monologul infatuării, fie printr-o modestie plină de ţepi, după modelul trandafirului ofilit, care se refuză. Este cetăţeana bună conducătoare de intrigă, maestră în executarea «actului magic» ce face din orice nimic ceva “de valoare”/sclipitor-zornăitor.  Adesea, împrumută “graţia” prinţesei mofturoase care cunoaşte, cu siguranţă, scenariul cu bobul de mazăre ascuns ca o capcană infernală sub şaptezeci şi şapte de saltele, dând cu spray-ul online «block»!Alteori, renunţă la aerul princiar şi devine, brusc, eroină concurându-l pe Atlas cel cu umerii oţeliţi. Îi place să-şi afişeze ego-ul, existenţa ei fiind deschisă publicului larg, precum ghişeul.

În concluzie, inteligența emoțională nu este nici abilitatea aristotelică de a delibera pe marginea chestiunilor morale, dar nici nu țin strict de priceprea tehnică (uscăciunea sufletească din spatele erotismului hardcore, de grotă). Ar fi mai degrabă mintea vie, flexibilă și “emoția pusă pe treabă”. Poate avea dreptate Nietzsche să constate că oamenii nu de Adevăruri au nevoie, ci de Bine.

Hélas! Şi cuvântul din poveste înainte mult mai este…

 
Scrie un comentariu

Scris de pe august 21, 2019 în Feminin, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

Iadul sunt ceilalţi… politicoşi – Carnage

 

Pelicula Carnage (2011) marchează întoarcerea regizorului Roman Polanski în spatele camerelor de filmat, lăsând în urmă problemele cu legea. După The Ghost Writer (2010), în care i-a dirijat pe Ewan McGregor şi Pierce Brosnan, Polanski devine dirijorul unui careu de aşi: Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz şi John C. Reilly. În The Ghost Writer, Polanski şi-a reciclat o serie mai veche de obsesii: paranoia, alienarea, absurdul, voyeurismul sau fatalitatea, cuplate cu o realizare de excepţie confirmându-l încă o dată ca un regizor de geniu, capabil să realizeze universuri labirintice şi angoasante. Spre deosebire de această peliculă, Carnage pare claustrant, o dramă intimistă.

Ca şi alţi regizori prezenţi în 2011 la Festivalul de Film de la Veneţia, Polanski a fost sedus de o piesă de teatru. În Carnage, regăsim un decor unic, actorii filmaţi în plan contra plan, existând loc liber pentru text şi jocul actoricesc… ca la teatru. Piesa Yasminei Reza (una dintre cele mai prolifice scriitoare franceze, laureată cu premiul Tony în 2009) a fost rebotezată Carnage şi a devenit un turnir actoricesc pentru un cvartet de excepţie. Textul, o mică bijuterie dramatică, a fost montat la Paris (Teatrul Antoine), Londra şi pe Broadway. Ceea ce pare să îl fi sedus pe regizorul Polanski, la această piesă, este dimensiunea crudă şi ironică a intrigii, cu accente suprarealiste, ca în filmul realizat de Luis Buñuel, El ángel exterminador (1962).

În Le Dieu du Carnage, dramaturgul francez porneşte de la o banală ceartă în curtea şcolii dintre doi puberi pentru a demonstra că societatea occidentală a păstrat, sub masca politeţii şi a convenţiilor, o violenţă inerentă fiinţei umane. Cu scriitura sa, cvasi-intuitivă, Yasmina Reza relativizează discursurile etice, devoalând limitele civilizaţiei vestice. Ca şi în cazul piesei Cui îi e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, cu o tematică asemănătoare, textul a fost ecranizat, reamintindu-ne că „drumul spre iad este pavat cu bune intenţii.”

Carnage

Două cupluri se reunesc pentru a discuta, aparent, un fapt banal, dar confruntarea degenerează, scoţând la iveală adevăruri dureroase. Lipsa de comunicare, incapacitatea de a fi părinte cu adevărat capătă accente comico-absurde în pelicula lui Polanski. Regizorul de origine poloneză a fost capabil să filmeze contrastul dintre decorul luminos al unui apartament de americani din clasa mijlocie şi întunericul declanşat de ura acestor patru persoane. Cuviinţa celor patru personaje, educate, se transformă într-un măcel verbal, îmbibat şi cu puţin whisky. Pulsiunile dintre cele două familii combatante generează alianţe neaşteptate: iniţial, cuplurile se susţineau reciproc, apoi, bărbaţii se aliază, femeile fac şi ele front comun, iar, în final, fiecare luptă doar pentru sine.

Şi… ca în teatrul clasic, regizorul a păstrat unitatea de loc, de timp şi de acţiune. Filmul a fost realizat în timp real, la amiază, într-un apartament din Brooklyn. Cu toate acestea, locuinţa poate deveni o ramă sufocantă, căci ceea ce rulează pe ecran, timp de 80 de minute, nu seamănă cu ceea ce se joacă pe scenă, în faţa spectatorilor. Dialogurile din film zboară dintr-o parte în cealaltă a camerei de zi, iar actorii par prinşi într-o cuşcă. Tragedia şi comedia sunt indisolubil legate în dialogurile ce devin adevărate împroşcări în obraz. Personajele se dezvăluie unele altora, convenţiile şi măştile pică, tensiunea acumulată creşte vertiginos. Ceea ce ar fi putut fi savuros devine deopotrivă grav. Kate Winslet îşi pigmentează partitura cu vărsături spectaculoase distrugând aranjamentul floral şi un album de artă al gazdelor, lăsându-se pradă unei crize de nervi. Tot ea îl etichetează pe Michael (John C. Reilly) drept „criminal” pentru simplul motiv că a aruncat în parc hamsterul fiului său.

Elegantul şi aristocraticul Christoph Waltz dezvăluie, cu mult farmec, cinismul avocatului corporatist şi îşi afişează cu ostentaţie dispreţul faţă de partenerii de dialog, vorbind încontinuu la telefonul celular, trădând substanţa reală a naturii sale. Personajul Alan este, de fapt, Alain Reille din textul Yasminei Reza, cel care a sugerat titlul piesei, prin replica sa: „Cred într-un singur Dumnezeu, al masacrului. Este singurul care guvernează incontestabil încă din negura timpului.” („Moi je crois au dieu du carnage. C’est le seul qui gouverne, sans partage, depuis la nuit des temps”.)

La rândul lor, aparent calmi, soţii Longstreet – Jodie Foster şi John C. Reilly – sparg şi ei suprafaţa lăcuită a politeţii afişate iniţial şi ripostează amintindu-le constant „musafirilor” vinovăţia fiului lor violent. Penelope (Jodie Foster), cu nostalgii burgheze de secol XIX, amatoare de artă, se vede nevoită să facă apel la discursuri false despre violenţă şi pacifism încercând să ia apărarea fiului său care-şi pierduse doi dinţi în bătaia din curtea şcolii. Astfel, o Jodie Foster osoasă intră în conflict cu voluptoasa Kate Winslet, printr-un perfid joc al politeţii. Ea îi insultă pe toţi, începând chiar cu soţul ei, grăsunul bonom „tocat” şi de soacră şi de soţie.

Asistăm la un dans „de societate” în care cuplurile se desfac şi se refac. Regizorul Polanski denunţă femeia de tip „liberal”, plină de moralism şi de feminism de paradă. Femeile dau tonul, ele sunt principala „ţintă”. Aşa laşi, imaturi şi egoişti, soţii le urmează mişcările, împotriva voinţei lor. Unul cinic (Alan), celălalt copleşit (Michael) intră în sarabanda iniţiată de soţiile lor. Femeile îi solicită să facă pace, dar nevrozele îi îndepărtează şi mai mult. Cele două cupluri analizate în Carnage ne poartă cu gândul la unele personaje nevrotice ale lui Woody Allen, însă mai puţin reuşite.

Filmul se încheie circular, cu o imagine din parc, doar lumina ne arată că a mai trecut o zi. Acordurile puternice din tema muzicală (Alexandre Desplat) reamintesc spectatorilor că „iadul sunt ceilalţi”, parafrazându-l pe existenţialistul Jean-Paul Sartre.

Regizor: Roman Polanski
Scenarist: Roman Polanski, după o piesă de Yasmina Reza
Muzica: Alexandre Desplat; Operator: Pawel Edelman; Producător: Said Ben Said
Monteur: Hervé de Luze
Distribuţia: Jodie Foster (Penelope Longstreet), Kate Winslet (Nancy Cowan), Christoph Waltz (Alan Cowan), John C. Reilly (Michael Longstreet), Elvis Polanski (Zachary), Eliot Berger (Ethan), Joseph Rezwin (Walter)

Articol publicat în revista LiterNet

 
Comentarii închise la Iadul sunt ceilalţi… politicoşi – Carnage

Scris de pe iunie 21, 2019 în Cinema, Film, Morală, Moravuri, Tipare

 

Etichete: , , ,

În căutarea boemei pierdute

Astăzi, boema artistică s-a demitizat şi, spre deosebire de perioada ei de pionierat, ţine de cel mai banal conformism. În plus, pe măsură ce ultimele acorduri ale modernităţii s-au risipit, a rămas şi fără aliatul ei mai preţios: actul artistic propriu-zis. Între timp, acesta a preferat să se mute într-o altă barcă.

Boema este o stare de spirit – a spiritului liber – care nu acceptă încorsetarea socială sau morală. Boema înseamnă libertate, iar aceasta se manifestă printr-un refuz total al ordinii pre-stabilite al valorilor bătute în cuie ale unei societăţi filistin-ipocrite. Boema este o stare de eternă graţie, în care omul se dezinteresează de cele ale trupului, dedicându-se în totalitate spiritului. Boema nu distruge totul, când este vorba de cei aleşi – foarte puţini şi foarte speciali. Rămâne mereu un mister al rezistenţei lor, care depăşeşte tot ceea ce poate descoperi şi diagnostica un medic.

Privită din acest punct de vedere, boema este o formă de ascetism. Să fii boem înseamnă să trăieşti în interiorul artei – dedicat trup şi suflet acesteia. Boemul adevărat este un călugăr a cărui religie este arta. Arta cu “A”, desigur. Boemul se oferă pe sine drept spectacol căci el este un artist al foamei, ca în povestirea kafkiană. Cum “materia primă” pentru arta boemului se constituie din chiar trupul şi viaţa sa, sacrificiul este suprem, iar acest fapt îl transformă pe boem într-un artist total. Boemul este un soi de “copil dezorientat”, lipsit de apărare, un fel de “orfan cu părinţi”, neatent cu el însuşi, teribilist, dar, în fond, dornic de ocrotire.

Boema este un produs al paradigmei romantice.

Boema

Din ramura iniţială a boemei, s-a desprins, în postmodernitate, arta de tip underground. Ca orice atitudine protestatară, este expresia unui tip de coeziune (de microgrup) şi se caracterizează prin refuzul contactului cu arhitectura socială. Creatorii ce aparţin acestei “confrerii” nu doresc expunerea publică şi îşi impun propriile valori cultice, pe principiul imersiunii de tip sectar. Din păcate, rosturile pătrund ilicit în răspântiile degradării. De aceea, printre faldurile boemei din postmodernitate se pitesc mulţi “oameni de prisos”, îmbătaţi de aburii propriei spaime de vid (aşa-zisa creativitate). Boema actuală devine, pe zi ce trece, un complex de venalitate deghizată, ipocrizie şi vulnerabilitate.

Articol publicat în revista WebCultura

 

Etichete: , , ,

Sunetul destinului – Everybody Knows/Todos Lo Saben

Mădălina Dumitrache„Trebuie să ne ducem cu gândul înapoi până în 2004 şi la lungmetrajul La mala educación de Pedro Almodóvar, pentru ca filmul de deschidere să nu fie nici în limba engleză, nici în franceză” – anunţau organizatorii Festivalului de la Cannes. După succesul repurtat cu pelicula A Separation (2012), fidel obsesiilor sale (legăturile familiale și aparențele), Asghar Farhadi a pus în mișcare o mecanică impecabilă, într-un lungmetraj (clasificat drept thriller psihologic) care dezvăluie puțin câte puțin ceea ce merită. Așadar, Everybody Knows, regizat de cineastul iranian, turnat în limba spaniolă şi cu o distribuţie în care strălucesc superstarurile iberice Penélope Cruz şi Javier Bardem şi argentinianul Ricardo Darin, a deschis, anul acesta, cea de-a 71-a ediţie a Festivalului de la Cannes.

Pelicula prezintă povestea Laurei, care trăieşte alături de soţul ei şi de copiii lor în Buenos Aires. Cu ocazia unei petreceri de familie, ea se întoarce în satul natal, în Spania, alături de copii, dar un eveniment neaşteptat îi va bulversa existenţa. Cineastul a livrat într-o peliculă croită după un scenariu în care-a distilat unele obsesii: familia, secretele, legăturile, tradiţiile şi conflictele morale. Dispozitivul regizoral epurat de orice fel de sentimentalism reflectă umanismul acestui cineast iranian. Chiar dacă transmutarea în Spania a unui material destinat a fi (inițial) turnat în Iran părea o problemă, Farhadi a găsit nunațele potrivite pentru „amprenta”/personalitatea sa.

0 - Everybody Knows

Realizatorul a demonstrat că e un adevărat maestru în materie de cinema „lipsit de fard” – ce reflectă conflictele sentimentale; toate personajele sale sunt caracterizate de acel trompe-l’œil menit să deruteze. În pelicula lui Farhadi, regăsim greșelile unor bărbați și ale unor femei pe care îi puteam lesne considera ireproșabili tot căutându-le scuze. O adolescentă este răpită într-o seară, la o nuntă, răpirea provoacă durere și suferință unei mame afectate de un trecut încărcat de resentimente. Mai mulți membri ai anturajului puteau fi bănuiți de această răpire, începând chiar cu tatăl, rămas în Argentina (despre care se știe doar că are mari probleme financiare). Totuși, doar o răzbunare de natură sentimentală (gelozie sau furia unui clan) nu poate genera o dramă.

1 - Everybody Knows

Farhadi evită comandamentele tramei de factură polițistă, preferă calea tragediei pentru a analiza efectele eliminării protagoniștilor care se luptă să vindece rănile. Astfel, personajele ni se dezvăluie dintr-un alt unghi, fără ca spectatorul să le găsească, în mod constant, atașante. Realizatorul însuși susținea, în conferința de presă de la Festival, că nu agreează ideea unui mesaj distinct al filmelor sale. Cineastul consideră că dacă orice spectator, de oriunde, aparținând oricărei culturi, poate fi capabil să simpatizeze personajele de pe ecran, e semn că a izbutit, că și-a îndeplinit obiectivele. Într-adevăr, aceasta ar putea fi una dintre constantele acestui realizator: aptitudinea de a crea o strânsă legătură între public și personajele contrastante e una reală. Putem aminti doar contrastul dintre falsa armonie comunitară de la începutul filmului (nunta) și turnura pe care o ia povestea atunci când amărăciunea și neîncrederea înlocuiesc solidaritatea.

2 - Everybody Knows

Deși Asghar Farhadi rămâne un talentat povestitor în imagini, adevărat maestru al tehnicii, care se mulează pe anumite cerințe ale unui tip de cinema internațional «de calitate», scenariul nu e lipsit de unele scăpări: prietenul de familie (fost polițist) care nu poate alerta forțele de ordine. Este ajutat din plin de impecabilii actori din distribuție: Penélope Cruz și Javier Bardem. Partenerii talentați, precum Ricardo Darín sau Bárbara Lennie completează un casting perfect.

3 - Everybody Knows

Dispozitivul narativ din această nouă peliculă readuce în atenție suspansul: ticăitul unui ceasornic, dangătul unui clopot (o ceremonie va sfârși rău), vuietul unei drone care plutește deasupra unei petreceri de nuntă (ca o aluzie la forța zeilor care decideau soarta muritorilor), tunetele care preced vibrațiile unui telefon (lacrima prelinsă din ochii unei mame care citea un mesaj care-i confirma temerile sale), scârțâitul unei uși neunse dintr-o casă părăsită (singurătatea unui om care și-a sacrificat viața) – sunetul urmează o strategie ritmică ivită din inimă, acoperind cele mai multe spații din acest thriller. Vidul pare să fie chiar subiectul acestui film tensionat, așa cum insistă Farhadi; ilustrează și acele mici epifanii de familie (mina ciudată a unui părinte care încearcă să facă să râdă un copil, dansul amuzant al unui petrecăreț care amuză galeria, îmbrățișările unei familii care se va rupe treptat în jurul unor vechi conflicte nu au fost rezolvate niciodată). Rostul acestor strădanii este să demaște ipocrizia și să persifleze armonia de suprafață. Utilizând o simbolistică apăsătoare (orologiul, poarta izbită de vânt), dispuse pe cărările unei tragedii antice pune degetul pa rană: dezordinea socială și seismele din intimitate, oferind spectatorilor șansa de a constata singuri cine-a creat ambiguitatea în Everybody Knows.

4 -Everybody Knows

Regia: Asghar Farhadi

Scenariul: Asghar Farhadi

Imaginea: José Luis Alcaine

Decorurile: Clara Notari

Costumele: Sonia Grande

Montajul: Hayedeh Safiyari

Muzica: Javier Limón

Distribuția:

Penélope Cruz – Laura

Javier Bardem – Paco

Ricardo Darín – Alejandro

Eduard Fernández – Fernando

Bárbara Lennie – Bea

Inma Cuesta – Ana

Elvira Mínguez – Mariana

Ramón Barea – Antonio

Carla Campra – Irene

Durata: 2h12

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la Sunetul destinului – Everybody Knows/Todos Lo Saben

Scris de pe septembrie 29, 2018 în Cinema, Film, Filme de Cannes, Morală, Moravuri, Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Mădălina DumitracheÎntr-o lume în care concurența este tot mai acerbă, în care firmele producătoare se luptă cu înverșunare, a apărut – ca necesitate – lobbyingul. O poveste inspirată din acest univers a scris Jonathan Perera sub forma unui scenariu ce stă la baza filmului Miss Sloane. Nu e deloc dificil să înțelegi ce se poate ascunde în spatele afișului acestui film, iar filmul palpitant – împănat bine cu răsturnări de situație – face deliciul amatorilor acestui gen. Elizabeth Sloane (Jessica Chastain) este o femeie fără scrupule care acționează în culisele de la Washington. Confruntată cu o mare provocare în carieră, ea va fi nevoită să reziste presiunilor în pofida unor manipulări. Pentru a-și atinge scopul, Miss Sloane uzează de metode mai puțin ortodoxe, care îi afectează pe toți cei apropiați ei, dar și propria-i carieră. Elizabeth realizează, doar în momentul în care intră în competiție cu cel mai puternic concurent, că prețul victoriei este mai mare decât era dispusă ea  să plătească. Cocoțată pe tocuri înalte (fără îndoială, Louboutin), Jessica Chastain își poartă silueta fină și chipul surâzător în aproape toate variantele posibile de încadraturi cinematografice pentru a demonstra, de fapt, că este o persoană de neînlocuit în materie de lobbying. Spectatorul este sedus și manipulat grație acestei actrițe care lasă la vedere strategii des folosite în purtarea unor tratative. Adevăruri bine ascunse ies la iveală în această mecanică narativă calibrată astfel încât să rețină atenția spectatorului. Femeia cinică, dar seducătoare, trasează liniile unei cronici despre viața politică de la Washington.

miss sloane1

Pelicula oscilează între realismul idealist din All the President’s Men și fantezismul cinic din House of Cards. În prima jumătate de oră, căpătăm o singură certitudine: ascensiunea vertiginoasă a lui Elizabeth Sloane într-o aventură care-o va costa mult. Sloane își ia cu ea întreaga echipă, cu excepția devotatei asistente Jane (Alison Pill), care se decide să rămână alături de Rodolfo Schmidt (Mark Strong). Personajele sunt atent croite și corect interpretate, partea fiecăruia se potrivește de minune cu a celorlalți. Realizatorii au accentuat răceala eroinei principale prin distribuirea unei actrițe abile; Jessica Chastain și-a dovedit talentul de-a întrupa personaje (Maya din Zero Dark Thirty) capabile de transpunere a profunzimii. Roșcovana – mereu impecabilă în ținută – degajă acea rezervă care impresionează și ascunde rănile tainice, mai ales că Miss Sloane posedă tehnici condamnabile care nu o fac, deloc, să pară odioasă. Cei care se ocupă cu lobbyingul sunt agenții intereselor industrial-financiare care animă culoarele de la Washington sau anticamerele de la Bruxelles pentru a se înfrunta în bătălii și presiuni diverse, trăgând sforile și manevrând votul parlamentarilor. În filmul lui John Madden, protagonista intră într-o confruntare liberă cu fostul ei angajator într-o serie de peripeții care țin spectatorul sub tensiune din pricina numeroaselor twisturi. Nu avea, însă, de-a face cu discursuri și puneri în abis precum cele din scenariile lui Aaron Sorkin (The Social Network și Steve Jobs), nici abstractizările de tipul celor realizate de Kathryn Bigelow (în Zero Dark Thirty), ci doar cu un punct de vedere moral dintr-un thriller cu tentă politică. În filigran, eroina lansează o întrebare dureroasă:„Dacă totul s-ar reduce doar la lobbing?” În pofida machiajului perfect al actriței, profilul personajului este palid și cu umbre (viața personală lipsește) deoarece convingerile politice ale eroinei rămân necunoscute, ea nu este nici idealistă, dar nici activistă. Tot ce putem afla despre ea este faptul că dorește mereu să câștige (chiar în scena de la deschidere, verbalizează excesiv și-și exprimă această filosofie de viață: Elizabeth Sloane:„ I was hired to win and there will only ever be one winner”).

miss sloane2

Pe alocuri, o putem surprinde cum înghite pastile contra insomniei, frecventează un escort-boy și e mereu atentă la aspectul fizic (semnificative sunt cadrele cu obsesia maniacală pentru igiena dentară, periajul excesiv) sau într-o relație de amiciție cu Esme Manucharian (Gugu Mbatha-Raw). Deși briliantă, devine aproape înfricoșătoare, de aceea ne întoarcem la întrebarea-cheie adresată de Schmidt:„Were you ever normal? What were you like as a child?” Chastain etalează nenumărate nunațe din bogata paletă a personajului său. Camera fixează tremuratul aproape imperceptibil al mâinilor ei, apoi deformarea graduală a chipului diafan ce poate atinge praguri înalte de tensiune bine camuflată:„My bank account and liberal conscience won’t justify owning a car.” Cele mai reușite scene sunt cele derulate între Miss Sloane și Esme. Mereu filmată sub o lumină ternă, fizionomia eroinei (genul workhaolic) nu trădează nicio emoție, Elizabeth Sloane duce lupta fără să neglijeze vreun detaliu, lucrând într-un ritm de mitralieră.

miss sloane3

Thrillerul politic, realizat de John Madden, se încadrează perfect în vremurile noastre, iar faptul că premiera oficială din Europa/Franța a fost programată pe opt martie nu este deloc întâmplătoare, așa cum atitudinea eroinei (tipul carieristei cinice dintr-o lume dominată de bărbați) lasă loc multor interpretări. Femeia glacială, fără viață socială (și amoroasă), insomniacă, dependentă de tabletele ce-i conferă energia necesară pentru a face față bătăliilor acerbe din lumea dură a lobbyingului devine un personaj excesiv, adesea comparat cu Jerry Maguire (pentru charisma de guru). Miss Sloane este, în fapt, versiunea în fustă și pe tocuri a lui Jordan Belfort din The Wolf of Wall Street (Rodolfo Schmidt:„You’re a piece of work, Elizabeth”).

miss sloane4

Frumoasa de gheață, care fascinează și nu irită prin excesul de ego, cucerește prin franchețe și prin cinism asumat. Finalul uimitor, dar și grandilocvent, adresează un mesaj subtil cu privire la jocurile dure din lumea rechinilor politici. Miss Sloane devine o odă (stilizată) pentru forța cetățenească redusă la sofismul unui personaj ambiguu.

miss sloane5

Regia: John Madden

Scenariul: Jonathan Perera

Imaginea: Sebastian Blenkov

Montajul: Alexander Berner

Muzica: Max Richter

Distribuția:

Jessica Chastain – Elizabeth Sloane

Gugu Mbatha-Raw – Esme Manucharian

Mark Strong – Rodolfo Schmidt

Jake Lacy – Forde

Alison Pill – Jane Molloy

Sam Waterston – George Dupont

John Lithgow – Congresman Ron M. Sperling

Michael Stuhlbarg – Pat Connors

Durata: 132 min.

 

Premii, festivaluri, nominalizări:

Globurile de Aur, 2017:

Categoria Rezultatul
Globul de Aur pentru cea mai bună actriță (dramă)  Jessica Chastain  Nominalizată

Alliance of Women Film Journalists, 2017:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain  Nominalizată

Hollywood Foreign Press Association, 2016:

Cea mai bună interpretare feminină într-o dramă   – Jessica Chastain Nominalizată

Articol publicat în revista Catchy

 
Comentarii închise la O femeie de fier într-o casă din carton – Miss Sloane

Scris de pe august 28, 2018 în Cinema, Feminin, Film, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , , ,

Confidentul Reginei – Victoria & Abdul

În urmă cu douăzeci de ani, Judi Dench câştiga prima nominalizare la premiile Oscar cu un rol sensibil: Regina Victoria a Marii Britanii, în filmul Mrs. Brown. Recent, Judi  Dench a revenit în acelaşi rol monarhic odată cu Victoria and Abdul. Povestea extraordinară a unei prietenii ieșite din tiparele vremii dintre Regina Victoria (Judi Dench) – aflată în ultimii ani ai existenței sale – și Adbul Karim (Ali Fazal), un funcționar venit din India pentru a lua parte la “Jubileul de Aur” al Reginei, care va deveni favoritul acesteia, șocând, astfel Curtea Regală. Din momentul  în care Regina începe să nesocotească toate regulile și să încalce restricțiile pe care i le impuneau poziția privilegiată, între cei doi se naște o relație neașteptată, bazată pe devotament, pe care absolut toți membrii Curții sau ai anturajului Reginei vor face tot posibilul să o distrugă.

Pe măsură ce această prietenie capătă profunzime, Regina își recapătă pofta de viață și conștientizează faptul că în lume se produc mutații. Stephen Frears abordează acest controversat episod din istoria Coroanei britanice în maniera clasică a unei biografii cinematografice. În egală măsură, această peliculă îi permite să realizeze un sarcastic portret al raporturilor dintre clasele sociale. Fidel stilului (“dramă de epocă” & biografiile “picante”) care l-a consacrat (Dangerous Liaisons, Florence Foster Jenkins ), cineastul atribuie un rol important costumelor cu scopul de a reda mai exact funcția socială, așa cum era considerată în perioada descrisă.

Victoria & Abdul se constituie într-un portret intimist al celei care-a contribuit la făurirea Imperiului Britanic. Pentru această nouă realizare, Frears n-a ezitat să îngroașe, pe alocuri, unele trăsături (manierismul exagerat al aristocraților britanici, portretul caricatural-infantil al prințului «Bertie», viitorul Edward VII) intră direct în registrul grotescului. Bunăoară, există unele scene, precum cea în care indiscreta cameră de filmare urmărește un personaj care o spiona pe Regină, indicând (gros-plan) posteriorul cambrat, asociind astfel comicul de situație cu cel de moravuri. Bizara legătură stabilită între Regina Victoria și un modest valet, ivit din coloniile britanice/India, Abdul Karim prezintă interes pentru realizator doar în măsura în care produce incongruențe și distorsiuni Puterii Regale. Rapid, Abdul trece de la statutul de valet la cel de consilier, apoi de “maestru spiritual”/« Munshi », stârnind invidia și rasismul în rândul slujitorilor Reginei. Mai întâi, filmul o prezintă pe regină la adevăratul său statut de suverană, apoi Frears analizează, cu autorul montajului dinamic, anturajul acesteia (aristocrați și slujbași) precum accesoriile (rochii și bijuterii); Regina e, oare, ceea ce pare?

Victoria & Abdul se aventurează pe panta contrastelor: între intențiile estetice ale cineastului, alternând tonul (comic burlesc, pentru a sublinia șocul cultural, apoi devine unul serios) și între liniile scenariului. Încă de la primele cadre, în care se remarcă pomposul protocol, rizibil, filmul invocă antagonismul dintre cele două lumi: aristocrația și colonia. Apariția vârstnicei Regine, obosită și gurmandă, intră în registrul dramatic și emoțional (Queen Victoria: “I am cantankerous, greedy, fat, I am perhaps disagreeably attached to power, but I am anything but insane”).

După scenariu, Abdul apare în actul secund, dar ridică valuri de invidie printre supușii Victoriei. Necontenit, Victoria & Abdul glisează  între grotescul asumat și abruptele scene emoționante (impuse de raporturile dintre două ființe total opuse și ca apartenență culturală, dar și socială).

Cât privește relația dintre bătrâna suverană și cultivatul servitor, Frears pare că a refăcut cuplul din Driving Miss Daisy, Judi Dench și Ali Fazal reamintind de versiunea livrată, odinioară, de tandemul Jessica Tandy și Morgan Freeman. Verva lui Stephen Frears îi conferă bizarului cuplu – noul protejat & bătrâna Regină înconjurată de o curte absurdă – ceva din atmosfera spectacolelor muzicale cu tentă kitsch (precum în Florence Foster Jenkins sau comedia Mrs Henderson Presents) și farsă. Atât cineastul, cât și scenaristul Lee Hall au adoptat acest ton pentru a deplânge soarta celor înconjurați de ipocrizie și meschinărie, dar și de-a releva tarele politice. Ca referire la filmografia lui Judi Dench, ne putem gândi și la similitudinile din Philomena, acum, bătrânica lăsată pradă durerii și temerilor își pierde din autoritate în fața unei ridicole Curți (fastul de la Palatul Windsor). Frears rămâne, totuși, un fidel adept al cinemaului social și militant, dar și un remarcabil regizor/director de casting; dacă Judi Dench rămâne, ca întotdeauna, imperială, Ali Fazal ajunge revelația acestei distribuții, fiind un veritabil “înger păzitor” carismatic, ivit pe ultima sută de metri. Exotismul, inocența, inteligența și manierele sale l-au impus pe Abdul Karim/Ali Fazal în fața îndoliatei suverane și-a rămas persoana de pe urmă care i-a șoptit «Rămas-bun !» venerabilei Regine.

Prin această meticuloasă reconstituire a pompei și-a mentalităților de la finele secolului al XIX-lea, în antiteză cu vioiciunea și prospețimea altei culturi (departe de rigiditatea britanică) Stephen Frears îi conferă – poveștii dintre un slujitor indian și Regina Angliei – caracterul unei ode pentru toleranță, dialogul deschis și libertate. Victoria & Abdul este, de asemenea, și expresia în «basso continuo» a însăși tragediei vieții (Queen Victoria: “We are all prisoners, Mr. Karim”).

Victoria & Abdul

Regia: Stephen Frears
Scenariul: Lee Hall (după romanul Victoria & Abdul: The True Story of the Queen’s Closest Confident de Shrabani Basu)
Imaginea: Danny Cohen
Decorurile: Alan MacDonald
Costumele : Consolata Boyle
Montajul: Melanie Ann Oliver
Muzica : Thomas Newman

Distribuția:
Judi Dench – Regina Victoria
Ali Fazal – Abdul Karim
Tim Pigott-Smith – Sir Henry Ponsonby
Eddie Izzard – Bertie
Michael Gambon – Lord Salisbury
Adeel Akhtar – Mohammed
Paul Higgins – Dr Reid
Simon Callow – Giacomo Puccini
Julian Wadham – Alick Yorke
Olivia Williams – Jane Spencer, baroana Churchill

Durata: 1h47

Articol publicat în revista WebCultura

 
Comentarii închise la Confidentul Reginei – Victoria & Abdul

Scris de pe februarie 9, 2018 în Cinema, Cultură, Film, Filme de Oscar, Morală, Moravuri

 

Etichete: , , , ,

 
Ramona Sandrina Ilie

Bine ați venit în Iubendia! Locul unde povestim despre oameni, întâmplări şi viaţă fără manual de utilizare! Semne de circulație: Iubirea, Bunătatea și Bunul simț!

La Cause Littéraire

True strength is delicate

Philosophy Matters

A practical guide to living the good life

Edito content aufeminin

True strength is delicate

Agenda LiterNet

True strength is delicate

WebCultura

WebCultura | Cultura pe Web